INM - Institutul Naţional al Magistraturii

Consiliul Superior al Magistraturii Institutul Naţional al Magistraturii

Conferinţele NOUL COD DE PROCEDURĂ CIVILĂ Această publicație a fost elaborată în cadrul proiectului „Asistență pentru consolidarea capacității instituționale în domeniul formării judecătorilor și procurorilor pentru aplicarea noilor coduri” implementat de Consiliul Superior al Magistraturii, în parteneriat cu Institutul Național al Magistraturii, în cadrul Fondului Tematic Securitate aferent Programului de Cooperare Elveţiano - Român pentru reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse

Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Conferinţele Noul Cod de procedură civilă: material realizat în cadrul proiectului româno-elveţian "Asistenţă pentru consolidarea capacităţii instituţionale în domeniul formării judecătorilor şi procurorilor pentru aplicarea noilor coduri" / Consiliul Superior al Magistraturii, Institutul Naţional al Magistraturii. - Bucureşti: Patru Ace, 2015 ISBN 978-606-93968-1-0 347


Institutul Naţional al Magistraturii a organizat, ca parte a Programului de formare continuă a judecătorilor şi procurorilor, în perioada iunie-septembrie 2012, o serie de patru conferinţe dedicate Noului Cod de procedură civilă, în următoarele date: ● 28 -29 iunie 2012 ● 5-6 iulie 2012 ● 20-21 septembrie 2012 ● 27-28 septembrie 2012 Tematica Noului Cod de procedură civilă a fost împărţită în patru mari unităţi, abordate pe parcursul conferinţelor după cum urmează: Modul I (28-29 iunie 2012) ● Principiile fundamentale şi aplicarea în timp a Noului Cod de procedură civilă ● Acţiunea civilă ● Participanţii la procesul civil ● Competenţa instanţelor judecătoreşti ● Nulitatea actelor de procedură ● Procedura în faţa primei instanţe Modulul II (5-6 iulie 2012) ● Procedura necontencioasă ● Proceduri speciale ● Arbitrajul ● Executarea silită

Modulul III (20-21 septembrie 2012) ● Prezentare de ansamblu a căilor de atac ● Apelul ● Recursul

Modulul IV (27-28 septembrie 2012) ● Recursul în interesul legii ● Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ● Contestaţia privind tergiversarea procesului ● Contestaţia în anulare ● Revizuirea


Prelegerile au fost consemnate şi rezumate de experţii Institutului Naţional al Magistraturii: - Diana CARPEN - Ioana CÎMPEAN - Maria DRAGU - Cristina GEORGESCU - Răzvan MIHĂILĂ - Tania MIU - Nadia ROMAN - Maria SCARLAT - Ioana Alexandra TĂNASIE - Cosmina VIERIU - Alexandra ZAPOROJANU Rezumatele au fost verificate şi corectate de autorii prelegerilor, cărora le mulţumim şi pe această cale pentru efortul depus şi pentru seriozitatea cu care au sprijinit iniţiativa noastră.

Redactare: Nadia-Simona ŢĂRAN Tehnoredactare: Răzvan MIHĂILĂ


CUPRINS

PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ŞI APLICAREA ÎN TIMP A NOULUI COD DE PROCEDURĂ CIVILĂ. ACŢIUNEA CIVILĂ. PARTICIPANŢII LA PROCESUL CIVIL - PROF. UNIV. DR. GABRIEL BOROI 1. INTRODUCERE 2. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE PROCESULUI CIVIL 3. APLICAREA LEGII DE PROCEDURĂ CIVILĂ 4. ACŢIUNEA CIVILĂ 5. PARTICIPANŢII LA PROCESUL CIVIL 6. PĂRŢILE COMPETENŢA INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI - AVOCAT TRAIAN BRICIU 1. COMPETENŢA MATERIALĂ 2. CRITERIILE DE DETERMINARE A COMPETENŢEI MATERIALE 3. COMPETENŢA TERITORIALĂ 4. PROROGAREA DE COMPETENŢĂ NULITATEA ACTELOR DE PROCEDURĂ - AVOCAT GHEORGHE FLOREA PROCEDURA ÎN FAŢA PRIMEI INSTANŢE: ETAPA SCRISĂ. CERCETAREA PROCESULUI: EXCEPŢIILE PROCESUALE. PROBELE: DOVADA CU ÎNSCRISURI, PROBA CU MARTORI - PROF. UNIV. DR. GABRIEL BOROI 1. PROCEDURA ÎN FAŢA PRIMEI INSTANŢE 2. CEREREA DE CHEMARE ÎN JUDECATĂ 3. REGULARIZAREA CERERII 4. MĂSURI PENTRU PREGĂTIREA JUDECĂŢII 5. CEREREA RECONVENŢIONALĂ 6. DISPOZIŢII GENERALE CU PRIVIRE LA JUDECATĂ 7. CERCETAREA PROCESULUI 8. EXCEPŢII PROCESUALE 9. PROBELE 10. PROBA CU ÎNSCRISURI PROCEDURA ÎN FAŢA PRIMEI INSTANŢE: PROBELE - JUDECĂTOR VALENTIN MITEA 1. PROBA CU ÎNSCRISURI 2. PROBA CU MARTORI 3. PREZUMŢIILE 4. EXPERTIZA 5. MIJLOACELE MATERIALE DE PROBĂ 6. MĂRTURISIREA 7. ASIGURAREA PROBELOR 8. ADMINISTRAREA PROBELOR DE CĂTRE AVOCAŢI SAU CONSILIERI JURIDICI 9. DEZBATEREA ÎN FOND A PROCESULUI 10. DELIBERAREA ŞI PRONUNŢAREA HOTĂRÂRII 11. UNELE INCIDENTE PROCEDURALE 11.1 Renunţarea la judecată 11.2 Suspendarea procesului 11.3 Perimarea cererii 12. HOTĂRÂRILE JUDECĂTOREŞTI


13 13 13 17 17 19 21 23 25 25 29 31 35 39 39 39 40 41 43 44 45 46 47 48 50 50 51 52 52 54 55 55 56 56 57 58 58 59 60 60

13. EFECTELE HOTĂRÂRII JUDECĂTOREŞTI 14. ÎNDREPTAREA, LĂMURIREA ŞI COMPLETAREA HOTĂRÂRII PROCEDURI SPECIALE: PROCEDURA ORDONANŢEI DE PLATĂ - JUDECĂTOR GHEORGHE-LIVIU ZIDARU 1. OBSERVAŢII INTRODUCTIVE 2. CONSIDERAŢII PRIVIND PROCEDURA SPECIALĂ A ORDONANŢEI DE PLATĂ 2.1 Sediul materiei 2.2 Domeniu de aplicare 2.3 Somaţia 2.4 Efectele somaţiei 2.5 Competenţa 2.6 Cuprinsul cererii introductive 2.7 Contestarea creanţei 2.8 Emiterea ordonanţei 2.9 Cererea în anulare 2.10 Aspecte de drept substanţial PROCEDURI SPECIALE: EVACUAREA DIN IMOBILELE FOLOSITE SAU OCUPATE FĂRĂ DREPT JUDECĂTOR GHEORGHE-LIVIU ZIDARU 1. DOMENIU DE APLICARE 2. PROCEDURA APLICABILĂ 3. PROCEDURA DE EVACUARE 4. DISPOZIŢII SPECIALE PROCEDURI SPECIALE: PROCEDURA CU PRIVIRE LA CERERILE DE VALOARE REDUSĂ JUDECĂTOR GHEORGHE-LIVIU ZIDARU 1. DOMENIU DE APLICARE 2. CARACTERUL ALTERNATIV 3. TAXELE DE TIMBRU

4. 5. 6. 7. 8.

INSTANŢA COMPETENTĂ ÎN PRIMĂ INSTANŢĂ DESFĂŞURAREA PROCEDURII SOLUŢIONAREA CERERII CĂI DE ATAC ÎNTREBĂRI 8.1 Probele suplimentare 8.2 Caracterul alternativ [dispoziţiile art. 1.026 alin. (3) NCPC] PROCEDURA NECONTENCIOASĂ JUDICIARĂ - JUDECĂTOR GHEORGHE-LIVIU ZIDARU 1. DOMENIUL DE APLICARE 2. COMPETENŢA 3. PROCEDURA DE SOLUŢIONARE A CERERII 4. MODALITATEA DE SOLUŢIONARE A CERERII 5. CĂILE DE ATAC MĂSURILE ASIGURĂTORII ŞI SECHESTRUL ASIGURĂTOR - AVOCAT TRAIAN BRICIU 1. MĂSURILE ASIGURĂTORII ŞI SECHESTRUL ASIGURĂTOR 1.1 Sediul materiei 1.2 Generalităţi 1.3 Condiţiile de înfiinţare a sechestrului asigurător 1.4 Competenţa 1.5 Forma cererii


61 61 63 63 65 65 65 66 67 68 70 71 73 73 74 76 76 78 79 81 83 83 84 85

86 86 87 88 88 88 89 90 90 90 91 91 91 93 93 93 93 93 94 94

1.6 Judecata cererii de sechestru 1.7 Comunicarea încheierii judecătoreşti 1.8 Calea de atac 1.9 Executarea măsurii 1.10 Sechestrul navelor civile 2. POPRIREA ASIGURĂTORIE 3. SECHESTRUL JUDICIAR 3.1 Modificări 3.2 Competenţa 4. MĂSURI PROVIZORII ÎN MATERIA DREPTURILOR DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ 4.1 Generalităţi 4.2 Condiţii 4.3 Măsuri care pot fi dispuse de instanţă 4.4 Procedura PROCEDURI SPECIALE: PROCEDURA PARTAJULUI JUDICIAR - AVOCAT TRAIAN BRICIU 1. SEDIUL MATERIEI 2. COMPETENŢA 3. PROCEDURA PREALABILĂ 4. OBIECTUL PARTAJULUI 5. CALITATEA PROCESUALĂ 6. ROLUL ACTIV AL JUDECĂTORULUI 7. ADMITEREA ÎN PRINCIPIU 8. CĂILE DE ATAC 9. SUSPENDAREA PARTAJULUI 10. PROCEDURA PARTAJULUI PROCEDURI SPECIALE: PROCEDURA PRIVITOARE LA ÎNSCRIEREA DREPTURILOR DOBÂNDITE ÎN TEMEIUL UZUCAPIUNII - AVOCAT TRAIAN BRICIU 1. DIFERITE PROBLEME DE DETERMINARE A DOMENIULUI DE APLICARE 2. JUDECAREA CERERII ŞI EFECTELE HOTĂRÂRII PROCEDURI SPECIALE: PROCEDURA DIVORŢULUI - AVOCAT TRAIAN BRICIU 1. COMPETENŢA 2. CERERI SOLUŢIONATE DIN OFICIU 3. CONTINUAREA PROCESULUI ÎN CAZ DE DECES AL RECLAMANTULUI 4. CULPA EXCLUSIVĂ A RECLAMANTULUI, ATUNCI CÂND PÂRÂTUL NU A FORMULAT CERERE RECONVENŢIONALĂ. EFECTE 5. CĂI DE ATAC ARBITRAJUL - AVOCAT TRAIAN BRICIU EXECUTAREA SILITĂ ÎN LUMINA DISPOZIŢIILOR NOULUI COD DE PROCEDURĂ CIVILĂ - FORMATOR INM BOGDAN DUMITRACHE 1. SEDIUL MATERIEI 2. PROCEDURA ÎNVESTIRII CU FORMULĂ EXECUTORIE – ELEMENT AL CODULUI DE PROCEDURĂ CIVILĂ DE LA 1865 3. PROCEDURA ÎNCUVIINŢĂRII EXECUTĂRII SILITE 3.1 Instanţa de executare 3.2 Încuviinţarea urmăririi silite imobiliare 3.3 Recuzarea şi înlocuirea executorului judecătoresc 4. CONTESTAŢIA LA EXECUTARE Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse

95 96 96 97 97 98 98 98 98 99 99 99 99 100 101 101 101 104 104 104 105 105 105 105 106 108 108 109 111 111 111 111 112 113 115 117 117 117 118 118 118 122 126

4.1 Aspecte comune 4.2 Contestaţia împotriva executării silite 4.3 Motivele contestaţiei împotriva executării silite 4.4 Diferite modalităţi de executare 5. PROCEDURA DE JUDECATĂ 6. ÎNCHEIERILE EMISE DE EXECUTOR ÎN CADRUL PROCEDURII 6.1 Încheierea prin care se stabileşte valoarea de circulaţie a imobilului 6.2 Încheierea de desemnare a expertului 6.3 Încheierea prin care fixează preţul imobilului 6.4 Încheierea prin care stabileşte termenul pentru vânzarea imobilului 7. URMĂRIREA SILITĂ IMOBILIARĂ – ELEMENTE DE NOUTATE FAŢĂ DE REGLEMENTAREA ANTERIOARĂ 8. CALENDARUL VÂNZĂRII 9. POPRIREA 9.1 Generalităţi 9.2 Validarea popririi 10. OBLIGAŢII ALTERNATIVE 11. EVACUAREA CĂILE DE ATAC. PREZENTARE DE ANSAMBLU - PROF. UNIV. DR. GABRIEL BOROI 1. ENUMERAREA CĂILOR DE ATAC 2. LEGALITATEA CĂII DE ATAC 3. SUBIECTELE CĂILOR DE ATAC 4. ORDINEA EXERCITĂRII CĂILOR DE ATAC 5. UNICITATEA CĂII DE ATAC 6. PARTEA DIN HOTĂRÂRE CARE SE ATACĂ 7. ÎNŢELEGEREA PĂRŢILOR ÎN CĂILE DE ATAC

8. ACHIESAREA LA HOTĂRÂRE 9. MĂSURILE DE ADMINISTRARE JUDICIARĂ APELUL. APELUL PRINCIPAL, APELUL INCIDENT ŞI APELUL PROVOCAT. PROCEDURA APELULUI ŞI SOLUŢIILE POSIBILE ÎN APEL - PROF. UNIV. DR. GABRIEL BOROI 1. OBIECTUL APELULUI 2. SITUAŢIILE ÎN CARE PARTEA NU POATE FACE APEL PRINCIPAL 3. TERMENUL DE APEL 4. ÎNTRERUPEREA TERMENULUI DE APEL 5. CUPRINSUL CERERII DE APEL 6. DEPUNEREA CERERII DE APEL 7. MOTIVAREA APELULUI 8. PREGĂTIREA JUDECĂŢII APELULUI 9. APELUL INCIDENT ŞI APELUL PROVOCAT EFECTELE APELULUI, JUDECATA ŞI SOLUŢIILE ÎN APEL, POTRIVIT NOULUI COD DE PROCEDURĂ CIVILĂ JUDECĂTOR GHEORGHE-LIVIU ZIDARU 1. EFECTELE APELULUI 1.1 Efectul suspensiv 1.2 Efectul devolutiv 2. JUDECATA APELULUI 2.1 Observaţii generale


126 126 127 129 131 135 135 135 135 136 137 139 140 140 140 141 141 144 144 144 147 147 148 149 150

151 151 152 152 152 152 153 153 154 155 155 156 157 157 157 157 160 160

2.2 Probele 161 2.3 Neagravarea situaţiei părţii în propria cale de atac 163 2.4 Invocarea excepţiilor în apel 164 3. SOLUŢIILE INSTANŢEI DE APEL 165 3.1 Regula generală 165 3.2 Evocarea fondului, respectiv trimiterea cauzei spre rejudecare 165 3.3 Alte motive eventuale de anulare şi de trimitere spre rejudecare 168 3.4 Anularea sentinţei pentru necompetenţa primei instanţe, invocată în termen 171 3.5 Anularea sentinţei când există alte motive de nulitate 176 4. CONCLUZII 176 RECURSUL. PROCEDURA RECURSULUI. PARTICULARITĂŢILE PROCEDURII RECURSULUI CARE INTRĂ ÎN COMPETENŢA ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE - PROF. UNIV. DR. VIOREL MIHAI CIOBANU 178 1. RECURSUL – CALE ORDINARĂ SAU EXTRAORDINARĂ DE ATAC. ISTORIC 178 2. OBIECTUL RECURSULUI 178 3. SUBIECTELE RECURSULUI 181 4. SESIZAREA INSTANŢEI DE RECURS 181 5. TERMENUL DE EXERCITARE A RECURSULUI 181 6. MOTIVELE DE CASARE 183 7. JUDECATA RECURSULUI 186 8. PROCEDURA FILTRULUI 187 9. SOLUŢIILE PE CARE LE POATE PRONUNŢA INSTANŢA DE RECURS 189 10. CONCLUZII 192 MOTIVELE DE CASARE ŞI SOLUŢIILE POSIBILE ÎN RECURS - LECTOR UNIV. DR. ION DRAGNE 193 1. INTRODUCERE 193 2. SCURT ISTORIC AL MOTIVELOR DE RECURS 194 3. ANALIZA MOTIVELOR DE CASARE 198 3.1 Încălcarea dispoziţiilor referitoare la alcătuirea instanţei 3.2 Încălcarea principiului continuităţii 3.3 Încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii 4. MOTIVELE DE CASARE ŞI SOLUŢIILE POSIBILE ÎN RECURS 4.1 Soluţii în ipoteza motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 NCPC 4.2 Soluţii în ipoteza motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 NCPC 4.3 Soluţii în ipoteza motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 NCPC 4.4 Soluţii în ipoteza motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 NCPC 4.5 Soluţii în ipoteza motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 NCPC 4.6 Soluţii în ipoteza motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 NCPC DISPOZIŢII PRIVIND ASIGURAREA UNEI PRACTICI JUDICIARE UNITARE. RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII. SESIZAREA ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE ÎN VEDEREA PRONUNŢĂRII UNEI HOTĂRÂRI PREALABILE PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT - CONF. UNIV. DR. MARIAN NICOLAE 1. INTRODUCERE. SEDES MATERIÆ 1.1 Noţiuni generale 2. PLAN 2.1 Planul expunerii 3. NATURA JURIDICĂ 3.1 Precizări prealabile 3.2 Regimul recursului în interesul legii 3.3 Situaţia hotărârii prealabile Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse

198 200 204 207 207 208 210 211 212 212 214 214 214 215 215 215 215 215 215

4.CONDIŢII DE ADMISIBILITATE 4.1 Enumerare 4.2 Condiţiile recursului în interesul legii 4.3 Condiţiile hotărârii prealabile 5. PROCEDURA DE JUDECATĂ 5.1 Sesizarea instanţei supreme 5.2 Completul de judecată 5.3 Judecata sesizării 6. EFECTELE HOTĂRÂRILOR JUDECĂTOREŞTI 6.1 Regimul general 7. APLICAREA ÎN TIMP A DECIZIILOR DATE ÎN RECURS ÎN INTERESUL LEGII 7.1 Scurte consideraţii 8. ÎN LOC DE CONCLUZIE CONTESTAŢIA PRIVIND TERGIVERSAREA PROCESULUI. ABORDARE COMPARATIVĂ DIN PERSPECTIVA CONVENŢIEI EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI - JUDECĂTOR DR. BEATRICE RAMAŞCANU 1. INTRODUCERE 2. DURATA REZONABILĂ A PROCEDURII – GARANŢIE A DREPTULUI LA UN PROCES ECHITABIL 3. DREPTUL LA UN RECURS EFECTIV (ART. 13) 4. RAPORTUL DINTRE ART. 6 ŞI ART. 13 DIN CONVENŢIE 5. DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL, ÎN TERMEN OPTIM ŞI PREVIZIBIL, ÎN REGLEMENTAREA NOULUI COD DE PROCEDURĂ CIVILĂ 6. SEDIUL MATERIEI, DEFINIŢIA ŞI CARACTERELE JURIDICE ALE CONTESTAŢIEI PRIVIND TERGIVERSAREA PROCESULUI 7. SUBIECTELE CONTESTAŢIEI PRIVIND TERGIVERSAREA PROCESULUI 8. MOTIVELE CONTESTAŢIEI PRIVIND TERGIVERSAREA PROCESULUI 9. TERMENUL ÎN CARE POATE FI FORMULATĂ CONTESTAŢIA PRIVIND TERGIVERSAREA PROCESULUI 10. PROCEDURA DE SOLUŢIONARE A CONTESTAŢIEI PRIVIND TERGIVERSAREA PROCESULUI 11. SOLUŢIILE CE POT FI DATE CONTESTAŢIEI PRIVIND TERGIVERSAREA PROCESULUI 12. SANCŢIONAREA CONTESTATORULUI DE REA-CREDINŢĂ 13. RAPORTUL CU ALTE INSTITUŢII REGLEMENTATE DE NOUL COD DE PROCEDURĂ CIVILĂ PROCEDURI SPECIALE: PROCEDURA OFERTEI DE PLATĂ ŞI CONSEMNAŢIUNII - FORMATOR INM BOGDAN DUMITRACHE 1. INTRODUCERE 2. APLICAREA ÎN TIMP A DISPOZIŢIILOR PRIVITOARE LA PROCEDURA OFERTEI DE PLATĂ ŞI CONSEMNAŢIUNII 3. ASPECTE PROCEDURALE PRIVIND OFERTA REALĂ 4. ANULAREA OFERTEI REALE URMATE DE CONSEMNAŢIUNE 5. OFERTA REALĂ DE PLATĂ ÎN FAŢA INSTANŢEI 6. ELEMENTE DE NOUTATE FAŢĂ DE REGLEMENTAREA PROCEDURII DIN CODUL DE PROCEDURĂ CIVILĂ, ASTFEL CUM A FOST MODIFICAT PRIN LEGEA DE PUNERE ÎN APLICARE A NOULUI COD CIVIL 7. RETRAGEREA BUNULUI CONSEMNAT 8. CONCLUZII CONTESTAŢIA ÎN ANULARE - PROF. UNIV. DR. GABRIEL BOROI 1. INTRODUCERE 2. MODIFICĂRI ALE PREVEDERILOR CONTESTAŢIEI ÎN ANULARE FAŢĂ DE ACTUALA REGLEMENTARE ÎN PRIVINŢA MOTIVELOR ŞI CONDIŢIILOR DE ADMISIBILITATE Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse

216 216 216 217 218 218 218 219 220 220 221 221 221 223 223 223 225 226 229 230 230 231 235 235 236 237 237 240 240 240 240 242 243 244 245 246 247 247 247

3.

CITAREA NELEGALĂ ŞI IMPOSIBILITATEA INVOCĂRII PE CALEA APELULUI SAU, DUPĂ CAZ, A RECURSULUI [ART. 503 ALIN. (1) NCPC] 4. CONTESTAŢIA ÎN ANULARE ÎMPOTRIVA HOTĂRÂRILOR INSTANŢELOR DE RECURS 4.1 Necompetenţa absolută a instanței de recurs şi încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei [art. 503 alin. (2) pct. 1 NCPC] 4.2 Dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale [art. 503 alin. (2) pct. 2 NCPC] 4.3 Omisiunea instanţei de a cerceta vreunul din motivele de casare invocate de recurent în termen [art. 503 alin. (3) pct. 3 NCPC] 5. SITUAŢIA HOTĂRÂRILOR INSTANŢELOR DE APEL CARE, POTRIVIT LEGII, NU POT FI ATACATE CU RECURS 6. INSTANŢA COMPETENTĂ 7. TERMENUL DE EXERCITARE 8. SUSPENDAREA EXECUTĂRII 9. PROCEDURA DE JUDECATĂ REVIZUIREA. PROCEDURA REVIZUIRII - PROF. UNIV. DR. GABRIEL BOROI 1. OBIECTUL ŞI MOTIVELE REVIZUIRII 2. TERMENUL DE EXERCITARE MOTIVELE DE REVIZUIRE ŞI SOLUŢIILE POSIBILE ÎN REVIZUIRE - JUDECĂTOR VALENTIN MITEA 1. MOTIVELE DE REVIZUIRE 1.1 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 NCPC 1.2 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 2 NCPC 1.3 motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 3 NCPC 1.4 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 4 NCPC 1.5 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 5 NCPC 1.6 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 6 NCPC 1.7 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 7 NCPC 1.8 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 NCPC

2. 3. 4. 5. 6.

7.

1.9 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 9 NCPC 1.10 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 10 NCPC 1.11 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 11 NCPC OBIECTUL REVIZUIRII TERMENUL DE REVIZUIRE (ART. 511 NCPC) CEREREA DE REVIZUIRE PROCEDURA DE JUDECATĂ A CERERII DE REVIZUIRE SOLUŢIILE POSIBILE ÎN REVIZUIRE 6.1 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 NCPC 6.2 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 2 NCPC 6.3 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 3 şi 4 NCPC 6.4 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 5 NCPC 6.5 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 6 NCPC 6.6 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 7 NCPC 6.7 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 NCPC 6.8 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 9 NCPC 6.9 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 10 NCPC 6.10 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 11 NCPC CĂILE DE ATAC


248 249 249 250 251 251 252 252 253 253 255 255 258 260 260 260 261 261 262 262 263 263 263

264 264 264 265 265 266 266 266 267 267 267 267 267 268 268 268 268 268 268


Principiile fundamentale şi aplicarea în timp a Noului Cod de procedură civilă. Acţiunea civilă. Participanţii la procesul civil Prelegere susţinută de prof. univ. dr. Gabriel BOROI

1.

Introducere

2.

Principiile fundamentale ale procesului civil

Modificările aduse de Noul Cod de procedură civilă nu sunt brutale privind sistemul procesual civil actual, instituţiile fundamentale păstrându-se, iar în cazul unora aducându-se doar unele precizări, completări. O diferenţă aparent de substanţă priveşte introducerea în Noul Cod de procedură civilă a etapei cercetării judecătoreşti în procesul civil (însă doar la judecata în primă instanţă), dar aceasta echivalează, în fapt, cu etapele actual premergătoare fazei finale a dezbaterilor. De asemenea, ca noutate, există posibilitatea ca părţile, în baza disponibilităţii acestora, să solicite eliminarea dezbaterilor în şedinţă publică. O altă modificare faţă de CPC 1865 priveşte sistemul căilor de atac, în Noul Cod de procedură civilă apelul fiind calea obişnuită de atac, renunţându-se astfel la „hibridul” prevăzut la art. 304¹ CPC 1865, recursul nefiind de ordine constituţională la noi şi nici justificat în toate litigiile de pe rolul instanţelor. Prin urmare, conform Noului Cod de procedură civilă, vom avea judecată în primă instanţă, în apel şi, doar în unele cazuri, judecată în recurs. S-a discutat şi despre procedura specială a judecăţii în primă instanţă a cererilor cu valoare redusă, procedură, ca regulă, scrisă, mai rapidă, vizând cereri de până la 10 000 de lei, menită să uşureze munca judecătorilor. De asemenea, a fost amintită procedura ordonanţei de plată, a cărei reglementare se inspiră din dreptul Uniunii Europene. O altă instituţie nouă este cea a contestaţiei la tergiversarea soluţionării procesului. Articolul 5 alin. (3) NCPC stabileşte o ierarhie a izvoarelor de drept : „În cazul în care o pricină nu poate fi soluţionată nici în baza legii, nici a uzanţelor, iar în lipsa acestora din urmă nici în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii”. Ierarhia este: un text de lege, uzanţele, analogia legii şi, ca ultimă alternativă subsidiară, principiile generale ale dreptului, acestea stând la baza reglementării procesului civil. Referitor la acestea din urmă, s-a menţionat că reglementarea în Titlul preliminar al Noului Cod a principiilor generale după care se desfăşoară procesul civil este cu atât mai importantă cu cât, în reglementarea anterioară, tehnica legislativă în privinţa principiilor lăsa de dorit, context în care exista tendinţa de a extrage principii din câteva texte de lege care, de regulă, reglementau situaţii cu totul particulare. Principiile generale ale dreptului sunt enumerate în Noul Cod de procedură civilă, primul dintre acestea fiind dreptul la un proces echitabil (art. 6 NCPC), preluat din Convenţia europeană a drepturilor omului. Textul vorbeşte

1

Trimiterile din cuprinsul materialului la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului anterioară republicării în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012,

variantă în vigoare la data susţinerii prelegerii.

Pentru uşurinţa consultării materialului, corespondentul fiecărui articol în forma republicată a Codului de procedură civilă urmează să fie indicat într-o notă de subsol.


13

însă despre necesitatea termenului optim şi previzibil, care înseamnă mai mult decât simplul termen rezonabil. În acest context trebuie citită şi dispoziţia Noului Cod care obligă judecătorul să fixeze termenul în care urmează să fie finalizată etapa cercetării procesului (asupra căruia poate reveni), respectiv tocmai pentru a asigura respectarea principiului termenului optim şi previzibil. Au fost semnalate toate principiile, insistându-se pe cele relevante în privinţa modificărilor ori completărilor aduse. Articolul 9 NCPC prevede dreptul de dispoziţie al părţilor sau principiul disponibilităţii părţilor, alineatul al doilea precizând expres că obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, putând exista şi dispoziţii speciale care să deroge de la regula generală. A fost semnalat art. 12 NCPC cu menţiunea marginală „Buna-credinţă”, alineatul (1) fiind preluat din reglementarea CPC 1865 [art. 723 alin. (3)]. El aduce însă un element de noutate, întrucât până acum se vorbea de exercitarea cu bună-credinţă doar a drepturilor subiective civile sau a celor procesuale, Noul Cod de procedură civilă introducând necesitatea exercitării cu bună-credinţă şi a obligaţiilor civile, cu posibilitatea plăţii de despăgubiri pe teren delictual, în cazul încălcării acestora. Articolul 13 prevede dreptul la apărare, alin. (2) teza a II-a constituind element de noutate prin obligativitatea reprezentării părţilor în recurs, inclusiv în privinţa cererii de recurs, cu motivarea acesteia („părţile au dreptul, în tot cursul procesului, de a fi reprezentate sau, după caz, asistate în condiţiile legii. În recurs, cererile şi concluziile părţilor nu pot fi formulate şi susţinute decât prin avocat sau, după caz, consilier juridic, cu excepţia situaţiei în care partea sau mandatarul acesteia, soţ ori rudă până la gradul al doilea inclusiv, este licenţiată în drept”). Soluţia apare ca firească, având în vedere faptul că în recurs se discută exclusiv aspecte de legalitate, chiar dacă pot fi anticipate eventuale probleme de asigurare a asistenţei juridice, şi în acest context poate ridica o problemă determinarea instanţei competente să se pronunţe cu privire la această asistenţă obligatorie. Referitor la asistenţa juridică obligatorie, ar fi fost poate de dorit ca aceasta să fie prevăzută pentru judecata în primă instanţă, ca moment al procesului în care „se confecţionează” dosarul. Articolul 14 NCPC – contradictorialitatea nu aduce modificări semnificative. Alineatul (3) („Părţile au obligaţia de a expune situaţia de fapt la care se referă pretenţiile şi apărările lor în mod corect şi complet, fără a denatura sau omite faptele care le sunt cunoscute. Părţile au obligaţia de a expune un punct de vedere cunoscute. Părţile au obligaţia de a expune un punct de vedere propriu faţă de afirmaţiile părţii adverse cu privire la împrejurări de fapt relevante în cauză”) stabileşte obligaţii, dar nu şi sancţiuni în situaţia prezentată. Eventuala sancţiune va veni în planul soluţiei care urmează să fie pronunţată. Articolul 15 – principiul oralităţii dezbaterilor prevede şi excepţiile de la regulă, prima vizând dispoziţia legii, iar cea de a doua referindu-se la posibilitatea derogării de la regulă la cererea părţilor, judecata efectuându-se doar pe baza actelor depuse la dosar, eliminându-se astfel etapa dezbaterilor în fond. Principiul continuităţii rămâne reglementat, dar cu o nouă conotaţie, anticipată de practica judiciară, astfel încât, conform art. 19 NCPC, judecătorul nu poate fi înlocuit pe durata procesului decât pentru motive temeinice, în condiţiile legii. Soluţia a urmărit şi reducerea intervenţiei preşedintelui instanţei în soluţionarea dosarului, în virtutea atribuţiilor de acest tip pe care Codul anterior i le recunoştea, ele urmând să fie preluate de completul căruia dosarul i-a fost repartizat aleatoriu. Articolul 21 alin. (2) NCPC aduce o schimbare în cadrul instituţiei încercării împăcării părţilor în sarcina judecătorului, aceasta fiind posibilă acum pe tot parcursul judecăţii, iar nu doar în primă instanţă ori doar în faţa judecătoriilor. 14


Articolul 22 alin. (2) NCPC – privitor la rolul activ al judecătorului nu aduce modificări fundamentale, acesta având, în continuare, posibilitatea de a cere părţilor să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc. Alineatul al treilea stabileşte posibilitatea judecătorului de a dispune introducerea în cauză a altor persoane, în condiţiile legii, modificare aparent de substanţă, înainte de această reglementare vorbindu-se, cel mult, de punerea în discuţia părţilor a introducerii în cauză a unei terţe persoane. Instituţia este în strânsă legătură cu introducerea forţată prevăzută de art. 77 şi urm. NCPC2, în cazurile expres prevăzute de lege şi în procedura necontencioasă unde nu se urmăreşte stabilirea unei situaţii potrivnice, întrucât nu există pârât, prin urmare intervenţia este chiar justificată. Într-una dintre variantele de lucru ale Noului Cod de procedură civilă exista prevăzută pentru judecător posibilitatea de a introduce în cauză, din oficiu, o terţă persoană şi în materie contencioasă. Ulterior, redactorii Codului au revenit asupra acestei soluţii, alin. (2) al art. 77 NCPC3 prevăzând în prezent că, „atunci când raportul juridic dedus judecăţii o impune, judecătorul va pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altor persoane. Dacă niciuna dintre părţi nu solicită introducerea în cauză a terţului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluţionată fără participarea terţului, va respinge cererea, fără a se pronunţa pe fond”. În acest context, a fost dat exemplul unei a fost dat exemplul unei acţiuni în nulitatea absolută a unui contract, introdusă de un terţ şi care trebuie introdusă împotriva tuturor părţilor contractante. Au existat în practică situaţii în care o astfel de acţiune a fost introdusă doar împotriva unei părţi contractante, de regulă a debitorului reclamantului din acţiunea în anulare. Într-o asemenea ipoteză, calitatea procesuală pasivă trebuie să revină tuturor părţilor contractante, întrucât nulitatea absolută produce efecte erga omnes, contractul neputând fi valabil pentru o parte şi anulat pentru alta. În acest context, dacă acţiunea în anulare este introdusă numai împotriva uneia dintre părţile contractului, de exemplu, împotriva vânzătorului, prin mecanismul modificării cererii, posibilă în condiţiile legii, urmează a se solicita introducerea în cauză a cocontractantului; în caz contrar, judecătorul va respinge cererea, fără a se pronunţa pe fond, în funcţie de excepţia invocată în cauză, în exemplul dat, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive. În consecinţă, pe fond, hotărârea nu va avea autoritate de lucru judecat. În contextul acestui exemplu, singurul mecanism la îndemână pentru introducerea cocontractantului în proces în calitate de pârât este modificarea cererii de chemare în judecată, nu şi intervenţia accesorie, întrucât intervenientul accesoriu nu devine pârât; mecanismul intervenţiei principale este, de asemenea, inaplicabil ipotezei în discuţie, întrucât intervenientul trebuie să pretindă pentru sine dreptul dedus judecăţii sau un drept strâns legat de acesta. O altă întrebare a vizat concilierea dispoziţiilor art. 199 alin. (3) NCPC4, respectiv modificarea cererii de chemare în judecată făcută peste termenul de judecată, aceasta putând interveni doar cu acordul expres al tuturor părţilor, cu cele ale art. 77 NCPC5. Situaţia de fapt vizată este cea în care nu există acordul părţilor pentru modificarea peste termen a cererii de chemare în judecată, pe de o parte, dar instanţa, pe de altă parte, pune în discuţia părţilor introducerea în cauză a terţului. S-a subliniat că, în soluţionarea acestei probleme

2 3 4 5

Art. 79 şi urm., în forma Noului Cod de procedură civilă, republicată în M. Of. nr. 545/3.08.2012 (în continuare, NCPC republicat). Art. 78 alin. (2) NCPC republicat.

Art. 204 alin. (3) NCPC republicat. Art. 78 NCPC republicat.


15

trebuie plecat de la intenţia avută în vedere de legiuitor la edictarea dispoziţiilor art. 199 alin. (3), respectiv de a evita prelungirea nejustificată a judecăţii. Astfel, ne aflăm la momentul de început al cercetării judecătoreşti, la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, când părţilor le-au fost comunicate cererea de chemare în judecată, respectiv întâmpinarea. Faptul că reclamantul nu a indicat în cererea de chemare în judecată toţi pârâţii este expresia, la acest moment al procesului, a unei culpe procesuale, cu toate consecinţele care decurg de aici pentru reclamant, inclusiv cât priveşte cheltuielile judiciare, şi care culpă nu poate fi remediată prin mecanismul modificării cererii decât în condiţiile art. 199 NCPC, respectiv condiţionat de acordul expres al tuturor părţilor. În acelaşi context, a fost pusă în discuţie ipoteza unei cereri de partaj care nu a fost introdusă împotriva tuturor coindivizarilor. Se poate vorbi, în acest caz, de excepţia lipsei calităţii procesuale pasive sau de cea a lipsei coparticipării pasive? Referitor la problema pusă în discuţie, s-a arătat că, deşi coparticiparea pasivă apare în acest caz ca fiind obligatorie, potrivit legii, efectul este identic cu cel din exemplul referitor la acţiunea în anularea contractului. Ceea ce se urmăreşte, în ambele cazuri, este restabilirea identităţii dintre părţile raportului juridic, pe de o parte, şi părţile raportului de drept procesual, pe de altă parte; finalmente, chiar dacă problema lipsei coparticipării procesuale pasive poate fi validată, efectul se manifestă tot în lipsa calităţii procesuale pasive. Alineatele (4) şi (5) ale art. 22 privind rolul activ al judecătorului aduc mici modificări. Alineatul (4) dispune că „judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz, judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă”. Textul se referă în mod expres la „denumirea”, eventual eronată, dată de părţi. Alineatul (5) dispune, prin excepţie, că judecătorul nu poate schimba denumirea sau – adaugă textul – temeiul juridic în cazul în care părţile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora au înţeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora. Întrebarea care se pune în acest context este dacă alin. (5), prin referirea pe care o face şi la temeiul juridic, şi nu doar la denumirea dată de parte, îl autorizează pe judecător să schimbe unul dintre elementele cererii de chemare în judecată, şi anume cauza. Interpretat per a contrario, alin. (5) îi permite judecătorului ca, în lipsa acordului expres al părţilor, să schimbe temeiul juridic. Ce se înţelege prin temei juridic? S-au dat ca exemplu în acest sens situaţii practice în care, de pildă, reclamantul solicită obligarea pârâtului la despăgubiri pe tărâmul răspunderii civile delictuale, deşi între părţi există un contract încheiat. Poate însă instanţa să acorde despăgubirile pretinse pe temeiul răspunderii contractuale? Sau poate admite cererea de despăgubiri pe temeiul răspunderii civile delictuale, dar pentru o altă formă de răspundere delictuală decât cea invocată de reclamant? Sau – pentru a aduce în discuţie aspecte controversate din cazuistica instanţei supreme – poate instanţa să pronunţe nulitatea pe un alt temei decât cel solicitat de reclamant, chiar pus în discuţia părţilor? În această situaţie s-a apreciat că, fără a avea pretenţia de a oferi un răspuns tranşant într-un sens sau altul, trebuie cercetată cauza reală de nulitate; cu alte cuvinte, în funcţie de motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată, dacă fundamentul pretenţiei nu este redat în mod corect sau, eventual, este redat prin indicarea unui text de lege care ar conduce la o altă cauză de nulitate, instanţa, făcând aplicarea dispoziţiilor alin. (5), poate decela fundamentul corect, concordant cu dezvoltarea împrejurărilor de fapt învederate în cererea de chemare în judecată; de altfel, prin noţiunea de „cauză” trebuie înţelese deopotrivă temeiul de fapt şi cel de drept, şi nu doar cel juridic. În cele din urmă, soluţia legislativă nu este una nouă; ea corespunde practicii majoritare a instanţelor sub imperiul Codului de procedură civilă de la 1865.

16


3.

Aplicarea legii de procedură civilă

4.

Acţiunea civilă

Privitor la aplicarea în timp a legii procesual civile, a fost semnalat curajul comisiei de elaborare a Noului Cod care, dând eficienţă principiului previzibilităţii procesului, a optat pentru soluţia ca procesului, în întregul lui, să îi fie aplicabile dispoziţiile legii în vigoare la momentul pornirii acestuia, respectiv la data înregistrării cererii de chemare momentul pornirii acestuia, respectiv la data înregistrării cererii de chemare în judecată. Astfel, art. 24 NCPC priveşte legea aplicabilă în cazul proceselor noi: „dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare”, iar conform art. 25 NCPC, procesele în curs de judecată şi executările silite începute sub legea veche rămân supuse legii sub care au început. Articolul 27 NCPC dispune că „hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul”. Aceasta constituie o modificare majoră faţă de norma tranzitorie înscrisă în Codul de procedură civilă în 1948 şi care consacra soluţia potrivit căreia calea de atac este guvernată de legea în vigoare la momentul pronunţării hotărârii. Din punct de vedere organizatoric, soluţia consacrată de noile norme tranzitorii se va traduce fie prin constituirea de completuri noi care vor judeca în conformitate cu dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă, fie, în ipoteza completurilor anterior constituite care vor primi dosare înregistrate după intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură civilă, în cauzele care vor fi soluţionate potrivit Codului de procedură civilă de la 1865 şi cauze care se vor soluţiona conform Noului Cod de procedură civilă. Vor exista suficiente situaţii care vor impune aplicarea, în continuare, a dispoziţiilor Codului de procedură civilă anterior, şi avem în vedere aici, în primul rând, ipoteza rejudecării după casarea cu trimitere, caz în care va trebui avută în vedere legea aplicabilă la momentul înregistrării cererii de chemare în judecată în primul ciclu procesual. În ceea ce priveşte sintagma „procese şi executări silite” utilizată în capitolul referitor la aplicarea în timp a legii, s-a precizat că, deşi, îndeobşte, prin proces civil se înţelege atât faza judecăţii, cât şi faza executării silite, din formularea textelor de lege s-ar putea deduce că legiuitorul a înţeles să separe cele două faze ale procesului în curs de judecată, astfel încât, în ceea ce priveşte judecata a reglementat aplicabilitatea legii în vigoare la momentul înregistrării cererii de chemare în judecată, în timp ce executarea este guvernată de legea în vigoare la momentul declanşării executării silite, respectiv al înregistrării cererii de încuviinţare a executării silite. Faptul că legiuitorul utilizează în mod separat cele două noţiuni, vorbind despre „procese şi executări silite”, este un argument suplimentar în sprijinul acestei interpretări; practic, în acest context, cuvântul „proces” este folosit în sensul de proces în curs de judecată. Privitor la instituţia acţiunii civile, a fost semnalată o noţiune aparent nouă din punct de vedere al denumirii legislative, dar cu care practica este deja familiarizată, şi anume cererea adiţională, care este, conform art. 30 alin. (5) NCPC, cererea prin care o parte modifică pretenţiile sale anterioare, deci o cerere de modificare a unei cereri anterioare. În practică se mai întâlneşte frecvent şi o altă categorie de cereri, şi anume cererile precizatoare. Uneori, aceste cereri sunt veritabile cereri de modificare, fiind supuse regimului cererii de modificare, alteori sunt simple cereri care nu modifică în niciun fel cadrul procesual. Deşi cererea precizatoare nu este reglementată ca atare de Noul Cod de procedură civilă, ea se va regăsi, cu siguranţă, şi în continuare în practica judiciară. Cât priveşte cererea principală, alin. (3) al art. 30 NCPC dispune că ea este cererea introductivă de


17

instanţă, de fapt cererea de chemare în judecată. Acelaşi alin. (3) vorbeşte însă şi despre capăt principal de cerere, iar această noţiune ne interesează, sub unele consecinţe juridice, în mod special. Calitatea procesuală este reglementată de art. 35 NCPC6, care, în teza a II-a, dispune că „Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond”. Referitor la acest text, s-a menţionat că intenţia legiuitorului a fost să atenţioneze asupra unui fenomen întâlnit în practica judiciară, respectiv tendinţa de a utiliza în exces lipsa de calitate procesuală, iar în acest context, textul menţionat vine să sublinieze necesitatea ca hotărârea pronunţată să dobândească autoritate de lucru judecat pe fond. Conform art. 37 NCPC7, calitatea de parte se poate transmite legal sau convenţional, ca urmare a transmisiunii, în condiţiile legii, a drepturilor ori a situaţiilor juridice deduse judecăţii, posibilitate admisă şi până acum în practica judiciară, pe temeiul unor dispoziţii de drept material. Articolul 38 NCPC8 reglementează situaţia procesuală a înstrăinătorului şi a succesorilor săi. Astfel, alin. (1) teza I prevede că „Dacă în cursul procesului dreptul litigios este transmis prin acte între vii cu titlu particular, judecata va continua între părţile iniţiale”, altfel spus între reclamant şi pârât; prin urmare, în acest caz, nu este avută în vedere ipoteza transmisiunii succesorale. Teza a II-a a aceluiaşi alineat dispune însă că, „Dacă însă transferul este făcut, în condiţiile legii, prin acte cu titlul particular pentru cauză de moarte [adică prin legat cu titlu particular], judecata va continua cu succesorul universal ori cu titlu universal al autorului, după caz”. Ipoteza acestei a doua teze este următoarea: reclamantul iniţial a lăsat prin testament unui terţ (care nu are şi calitatea de potenţial succesibil universal sau cu titlu universal) un bun imobil, iar în cazul în care acesta a decedat pe parcursul procesului, litigiul va continua între pârât şi moştenitorii legali sau legatarii universali ori cu titlu universal ai reclamantului iniţial, după caz. Alineatul (2) prevede că „În toate cazurile [deci fie cumpărător, fie legatar cu titlu particular], succesorul cu titlu particular este obligat să intervină în cauză, dacă are cunoştinţă de existenţa procesului sau poate fi introdus în cauză, la cerere ori din oficiu. În acest caz, instanţa va decide, după împrejurări şi ţinând seama de poziţia celeilalte părţi, dacă înstrăinătorul sau succesorul universal ori cu titlu universal al acestuia va rămâne sau, după caz, va fi scos din proces. Dacă înstrăinătorul sau, după caz succesorul universal ori cu titlu universal al acestuia este scos din proces, judecata va continua numai cu succesorul cu titlul particular care va lua procedura în starea în care se află la momentul la care acesta a intervenit sau a fost introdus în cauză” (asemănător intervenţiei forţate). Conform alin. (3), „Hotărârea pronunţată contra înstrăinătorului [deci părţii iniţiale] sau succesorului universal ori cu titlu universal al acestuia, după caz, va produce de drept efecte şi contra succesorului cu titlu particular [evident, dacă succesorul cu titlu particular nu a fost introdus în cauză, caz în care dobândeşte calitatea de parte] şi va fi întotdeauna opozabilă acestuia din urmă, cu excepţia cazurilor în care a dobândit dreptul cu bună-credinţă şi nu mai poate fi evins, potrivit legii, de către adevăratul titular” (condiţii cumulative). Referitor la condiţiile cumulative enunţate în finalul alin. (3), s-a precizat că, în contextul Noului Cod civil, au rămas puţine situaţiile în care simpla bună-credinţă a dobânditorului este suficientă pentru a-l pune la adăpost de o eventuală evicţiune [de exemplu, art. 17 alin. (4) NCC exclude aplicarea erorii comune şi invincibile în materie de carte funciară şi în alte materii pentru care legea reglementează un sistem de publicitate; art. 937 NCC 6 7 8

Art. 36 NCPC republicat.



18


reglementează condiţiile în care buna-credinţă poate conduce la dobândirea proprietăţii mobiliare]. Referitor la terţul dobânditor cu titlu particular care a aflat de existenţa procesului, s-a pus problema formei procedurale în care acesta poate interveni în proces, respectiv dacă ar trebui să uzeze de mecanismul intervenţiei voluntare principale. Cu privire la această problemă s-a apreciat că, în acest caz, instanţa nu este ţinută de dispoziţiile legale privitoare la intervenţia voluntară sau forţată, fiind suficientă o simplă cerere care să permită instanţei să facă aplicarea dispoziţiilor art. 37 NCPC privitoare la transmiterea calităţii procesuale; desigur, soluţia diferă dacă este vorba despre o introducere din oficiu a terţului în proces. Articolul 39 NCPC9 stabileşte sancţiunea încălcării condiţiilor de exercitare a acţiunii civile: cererile făcute fără respectarea condiţiei capacităţii procesuale sunt nule, respectiv anulabile, după caz, iar în cazul nerespectării celorlalte condiţii de valabilitate a introducerii cererii, sancţiunea care intervine este respingerea acesteia ori a apărării formulate ca fiind făcută de o persoană sau împotriva unei persoane fără calitate ori ca lipsită de interes.

5.

Participanţii la procesul civil

Privitor la participanţii la procesul civil se remarcă o modificare conceptuală, referitor la incidentele procedurale privind alcătuirea instanţei. Spre deosebire de procedura penală, în procedura civilă se distingea incompatibilitatea, pe de o parte, şi recuzarea şi abţinerea, pe de altă parte. Noua reglementare identifică incompatibilitatea cu starea în care se află judecătorul sau o altă persoană, iar abţinerea şi recuzarea reprezintă mijloacele procedurale de valorificare a incompatibilităţii, similar procedurii penale. În ceea ce priveşte cazurile de incompatibilitate, o primă categorie priveşte incompatibilităţi absolute, reglementate de art. 40 NCPC10 (inspirate din cazurile de incompatibilitate menţionate la art. 24 CPC 1865) – „ judecătorul care a pronunţat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluţionat cauza nu poate judeca aceeaşi pricină în apel, recurs, contestaţie în anulare sau revizuire şi nici după trimiterea spre rejudecare” – elementul de noutate constituindu-l reglementarea, ca incompatibilitate (absolută) a situaţiilor în care judecătorul a soluţionat contestaţia în anulare şi revizuirea. Chiar şi pe tărâmul Codului de procedură civilă anterior, în absenţa unui text similar, judecătorul care a soluţionat contestaţia în anulare şi revizuirea are la dispoziţie mecanismul abţinerii pentru a răspunde exigenţelor impuse de dreptul la un proces echitabil (art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului), sub aspectul dreptului la un tribunal imparţial. Alineatul (2) al art. 40 NCPC adaugă cazurilor de incompatibilitate absolută calităţile de avocat, magistrat-asistent, asistent judiciar, mediator. Articolul 41 NCPC11 stabileşte alte cazuri de incompatibilitate, nou fiind punctul 12: „când există elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea sa”. S-a precizat că soluţia a vizat acoperirea acelor situaţii din practică în care nu era posibilă încadrarea în unul din cazurile de recuzare expres prevăzute de art. 27 CPC 1865. Conform art. 43 NCPC12, cererea de recuzare se poate face înainte de începerea oricărei dezbateri, dar conform alin. (2) al aceluiaşi articol, dacă motivele au apărut ori au fost cunoscute ulterior momentului dezbaterilor, partea trebuie să solicite recuzarea de îndată ce aceste motive i-au fost cunoscute [şi nu de îndată ce s-au ivit]. 9 10 11 12



Art. 42 NCPC republicat. Art. 44 NCPC republicat


19

Articolul 4613 alin. (2)-(4) NCPC reglementează condiţiile cererii de recuzare, şi anume inadmisibilitatea unei cereri prin care se invocă alte motive decât cele prevăzute la art. 40 şi 41, precum şi inadmisibilitatea cererii care priveşte alţi judecători decât cei prevăzuţi la art. 45 şi cererea îndreptată împotriva aceluiaşi judecător pentru acelaşi motiv de incompatibilitate. Nerespectarea acestor condiţii atrage inadmisibilitatea cererii de recuzare, constatată de îndată chiar de completul în faţa căruia s-a formulat cererea de recuzare, cu participarea judecătorului recuzat. În ceea ce priveşte starea cauzei până la soluţionarea cererii de recuzare, art. 48 NCPC14 dispune că, spre deosebire de ipoteza formulării unei cereri de abţinere în dosar, situaţie în care până la soluţionarea acesteia în cauză nu se mai poate face niciun act de procedură, ceea ce echivalează cu suspendarea cauzei (soluţie existentă şi în prezent), în cazul formulării unei cereri de recuzare, judecata nu se suspendă, ci continuă în dosar, însă cu interdicţia de a pronunţa hotărârea până la soluţionarea cererii de recuzare (eventual, poate fi amânată pronunţarea, iar dacă cererea de recuzare a fost admisă, se va repune cauza pe rol, se vor cita părţile etc.). Articolul 47 NCPC15 păstrează, la alin. (2), prioritatea cererii de abţinere în faţa celei de recuzare, în cazul existenţei concomitente a acestora. Alineatul (3) dispune, pentru ipoteza admiterii cererii de abţinere, respingerea, prin aceeaşi încheiere, a cererii de recuzare ca rămasă fără obiect; existenţa însă, în această ipoteză, şi a unei cereri de recuzare capătă importanţă în privinţa regimului căilor de atac. Articolul 52 NCPC16 aduce o noutate în alin. (1) teza a II-a, după ce se precizează că încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părţi odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat cauza, hotărârea definitivă – aceasta fiind, conform Noului Cod de procedură civilă, hotărârea irevocabilă din prezent – poate fi atacată cu recurs, la instanţa ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea hotărârii. Prin urmare, în această ipoteză, avem un recurs la recurs. Referitor la materia incompatibilităţii, s-a ridicat problema mijlocului procedural aplicabil în ipoteza în care niciunul dintre judecătorii instanţei nu deţine un certificat ORNISS şi pe rolul instanţei se află o cauză în care au fost depuse înscrisuri care au regimul juridic al documentelor secret de stat. Deşi în practică, în acest caz, s-a optat pentru soluţia formulării cererilor de abţinere, s-a apreciat că o atare situaţie nu pune probleme de imparţialitate, ci evocă mai degrabă ipoteza normativă a instituţiei delegării instanţei, putându-se imagina situaţia-premisă a imposibilităţii de funcţionare a instanţei, evocată de art. 23 CPC 1865 (art. 142 NCPC17). Soluţia, în acest caz, ar putea fi una de natură administrativă, în care la instanţă să fie delegaţi judecători cu certificat ORNISS.

6.

Părţile

Privitor la părţile din procesul civil, un element de noutate este adus prin intermediul art. 55 alin. (2)18 [actualul art. 41 alin. (2) CPC 1865], referitor la capacitatea procesuală activă a asociaţiilor, societăţilor sau altor entităţi fără personalitate juridică (de exemplu sucursale, agenţii, puncte de lucru, reprezentanţe), constituite

13 14 15 16 17 18





Art. 56 alin. (2) NCPC republicat.

20


conform legii. În prezent, acestea pot sta în judecată doar în calitate de pârâte şi numai dacă au organe proprii de conducere, pe când, conform Noului Cod de procedură civilă, pot avea calitatea de reclamante, deci pot sta în proces ca parte, singura condiţie incidentă fiind aceea de a fi constituite conform legii. Referitor la instituirea unui curator special, art. 57 alin. (3) NCPC19 precizează că „numirea curatorilor speciali se va face de către instanţa care judecă procesul, dintre avocaţii anume desemnaţi în acest scop de barou pentru fiecare instanţă judecătorească”. Prin urmare, la fiecare dintre instanţele judecătoreşti, baroul va trebui să pună la dispoziţie o listă de avocaţi, spre a fi desemnaţi, la nevoie, curatori. Articolul 58 NCPC20 – „ persoanele care sunt împreună reclamante sau pârâte – condiţii de existenţă”, prin ultima sa teză, extinde cazurile de coparticipare activă şi pasivă şi la ipotezele în care „drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură”. Noua reglementare vine să acopere situaţii apărute în practică în care, de exemplu, o persoană juridică a încheiat contracte similare cu un număr foarte mare de persoane fizice, ulterior acestea s-au dovedit a fi debitori rău-platnici, iar în cererea de chemare în judecată creditorul a indicat toate persoanele fizice care aveau calitatea de debitor. O atare soluţie devine posibilă acum prin prisma dispoziţiilor art. 58 NCPC, nefiind recunoscută drept caz de coparticipare procesuală pe temeiul art. 47 CPC 1865. În privinţa celorlalte aspecte, regimul coparticipării procesuale rămâne acelaşi. În ceea ce priveşte alte persoane care pot lua parte la judecată, au fost evocate dispoziţiile art. 60 NCPC21, care, dincolo de modificările de natură terminologică (consacrarea noţiunii de intervenţie voluntară, în locul celei de intervenţie în interes propriu, respectiv intervenţie accesorie, în loc de intervenţie în interesul unei părţi), aduce şi câteva elemente de noutate. Astfel, în alin. (2), definind intervenţia principală, se precizează că aceasta presupune ca intervenientul să pretindă „pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecăţii sau un drept strâns legat de acesta”; se observă că nu mai este necesară o identitate, totală sau parţială între obiectul cererii de chemare în judecată/al cererii reconvenţionale şi obiectul intervenţiei principale, ci este suficientă o strânsă legătură juridică între acestea, care să justifice soluţionarea împreună a cererii principale şi a celei de intervenţie principală. Prin art. 63 alin. (1) NCPC22, legiuitorul s-a conformat practicii, stabilind ordinea procedurală firească a comunicării cererii de intervenţie, urmată de admiterea în principiu, diferit de reglementarea din Codul de procedură civilă de la 1865, în care mai întâi intervine încuviinţarea în principiu şi abia apoi comunicarea. Potrivit alin. (3), încheierea interlocutorie de admitere în principiu poate fi atacată odată cu fondul, în schimb, încheierea de respingere a cererii de intervenţie (principală sau accesorie) ca inadmisibilă poate fi atacată numai cu apel, în 5 zile de la pronunţare pentru partea prezentă, res-pectiv de la comunicare pentru partea lipsă, dacă s-a dat în primă instanţă, şi numai cu recurs la instanţa ierarhic superioară, dacă încheierea s-a pronunţat în apel [alin. (4)]. Referitor la această din urmă dispoziţie, au fost formulate câteva precizări. O precizare, cu caracter general, a vizat

19 20 21 22






21

faptul că, în Noul Cod de procedură civilă, ori de cate ori întâlnim formularea potrivit căreia calea de atac este numai apelul, în acele materii nu va exista recurs. O altă precizare s-a făcut în legătură cu utilizarea de către legiuitor a noţiunilor de parte prezentă, parte lipsă, respectiv parte. În acest context, s-a susţinut că acest text de lege trebuie interpretat mai degrabă prin raportare la scopul urmărit de legiuitor, şi nu coroborându-l cu dispoziţiile art. 64 NCPC23, care conferă intervenientului calitatea de parte în proces abia după admiterea în principiu a cererii de intervenţie. Or, în mod evident, interesul de a ataca încheierea despre care vorbeşte alin. (4) al art. 63 este al intervenientului, chiar dacă, la momentul exercitării căii de atac, acesta nu a dobândit calitatea de parte, în sensul art. 64 NCPC. Prin interpretarea textelor de lege, în acest caz, în funcţie de scopul urmărit de legiuitor se poate evita soluţia nejustificată a respingerii căii de atac exercitate de intervenient ca inadmisibilă. Textul alin. (4) precizează, în continuare, că întâmpinarea nu este obligatorie, iar teza finală statuează soluţia firească a suspendării de drept (suspendare legală obligatorie) a judecării cererii principale până la soluţionarea căii de atac exercitate împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie. În privinţa judecării cererii de intervenţie principală, alin. (2) al art. 65 NCPC24 prevede că disjungerea cererii principale de cea de intervenţie se poate dispune doar în cazurile în care cea dintâi ar fi întârziată de aceasta din urmă, exceptând situaţia în care intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, însuşi dreptul dedus judecăţii. De asemenea, alin. (3) al aceluiaşi articol dispune că nu se va dispune disjungerea dacă judecata cererii de intervenţie ar fi întârziată de cererea principală. Soluţia este justă, întrucât intervenientul a avut posibilitatea de a opta pentru introducerea separată a cererii, dar a preferat intervenţia. Articolul 66 alin. (4) NCPC25 adaugă la actuala reglementare, prin ultima teză „calea de atac exercitată de intervenientul accesoriu se socoteşte neavenită dacă partea pentru care a intervenit nu a exercitat calea de atac, (şi ca noutate) a renunţat la calea de atac exercitată ori aceasta a fost anulată, perimată sau respinsă fără a fi cercetată în fond”, soluţie oferită însă în doctrină şi practică şi pe temeiul Codului de procedură civilă de la 1865. În privinţa intervenţiei forţate, reglementată de art. 67-70 NCPC26, ca element de noutate apare etapa admiterii în principiu şi în cazul acestei cereri şi tot ca diferenţă se vorbeşte de primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, nu de prima zi de înfăţişare. Întâmpinarea rămâne obligatorie.


23 24 25 26



22

Art. 68-71 NCPC republicat.


Competenţa instanţelor judecătoreşti* Prelegere susţinută de avocat Traian BRICIU

1.

Competenţa materială

În prima parte a expunerii a fost tratată chestiunea competenţei materiale. S-a atras atenţia asupra modificărilor aduse, prima fiind topografia în NCPC. Astfel, spre deosebire de actualul Cod de procedură civilă, care începe cu competenţa, în NCPC aceasta este tratată începând cu art. 921. S-a optat pentru o abordare mai curând didactică, ca într-un curs universitar, în detrimentul celei practice (practicianul ar începe prin verificarea competenţei). Prima modificare de concepţie constă în revenirea la sistemul în care tribunalul este instanţa cu plenitudine de competenţă în primă instanţă. În noua concepţie, judecătoriile ar urma să soluţioneze în primă instanţă litigiile având o importanţă redusă, curţile de apel urmând să judece în principal apeluri, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie domină recursurile – judecă toate recursurile, mai puţin în situaţiile în care legea prevede expres altfel. Această logică poate fi criticată ca fiind una care ţine cont mai curând de direcţii generale decât de particularităţile întâlnite în instanţele române. Direcţia generală principală este reprezentată de unificarea jurisprudenţei printr-un mecanism flexibil: ducerea recursurilor la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, presupunându-se că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţa cea mai susceptibilă de a avea o jurisprudenţă unitară. În această manieră, jurisprudenţa va fi reglată nu prin metode de intervenţie, precum recursul în interesul legii, care rămâne o metodă excepţională, ci prin casarea hotărârilor care nu se supun jurisprudenţei unitare a instanţei supreme (hotărârile instanţei de recurs fiind obligatorii pentru instanţele de fond şi în NCPC). Astfel, spre deosebire de alte sisteme, precum cel francez (nu cunoaşte obligativitatea dezlegărilor în drept date de instanţa de recurs, pentru judecătorii fondului, după casare), sistemul casării ar putea să funcţioneze în mod real, generând o jurisprudenţă unitară. Articolul 932 cu modificările din Legea nr. 76/2012, arată, la pct. 1, că tribunalul judecă în primă instanţă toate cererile care nu sunt date în competenţa altor instanţe. În ceea ce priveşte competenţa judecătoriei, aceasta este delimitată în mod excepţional. Se poate observa ca, în pofida faptului că a pierdut poziţia de instanţă cu plenitudine de competenţă, judecătoria păstrează competenţa într-un număr mare de litigii. Astfel, judecătoria este competentă să soluţioneze toate cererile din materia instanţei de tutelă (ocrotirea persoanei fizice, divorţuri, rudenie, filiaţie). S-a atras atenţia asupra art. 92 lit. f)3, prevedere importantă deoarece legiuitorul a admis existenţa acţiunilor în evacuare şi, totodată, pentru că ne scuteşte de la calcularea valorii cererii. Litera j)4 are potenţial de a genera unele probleme: sunt de competenţa judecătoriei cererile privind obligaţiile de a face sau a nu face, indiferent de izvorul contractual sau necontractual. Va fi dificil de stabilit ce înseamnă obligaţie de a face sau a nu face neevaluabilă în bani. Cu siguranţă, dacă este vorba de obligaţii de a

* Trimiterile din cuprinsul materialului la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului anterioară republicării în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012, varianta în vigoare la data susţinerii prelegerii. Pentru uşurinţa consultării materialului, corespondentul fiecărui articol în forma republicată a Codului de procedură civilă urmează să fie indicat într-o notă de subsol.

1 2 3 4

Art. 94 în forma Noului Cod de procedură civilă, republicată în M. Of. nr. 545/3.08.2012 (în continuare, NCPC republicat). Art. 95 NCPC republicat.

Art. 94 pct. 1 lit. d) NCPC republicat.

Art. 94 pct. 1 lit. h) NCPC republicat.


23

face precum ridicarea unei construcţii, dărâmarea unui zid, trecerea pe un anumit drum, nu sunt probleme, fiind situaţii prevăzute expres la lit. g)5. Totuşi, în cazul unei obligaţii precum cea de trecere în contabilitate a unor sume, obligarea de emitere a unor documente contabile, predarea unor documente etc., se pune problema naturii lor evaluabile sau neevaluabile în bani, iar în cazul în care sunt obligaţii evaluabile, a modalităţii în care se va realiza evaluarea acestora. Raţiunea reglementării din NCPC este deocamdată pusă în umbră de Decizia Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 32/2008, evocată sub aspectul motivării, şi nu al dispozitivului. Este vorba despre decizia prin care s-a stabilit că cererile privind anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau declararea nulităţii unor acte juridice sunt evaluabile în bani, indiferent dacă se cere sau nu repunerea în situaţia anterioară. În motivarea deciziei este enunţat un principiu care pune semnul egalităţii între patrimonial şi noţiunea de evaluabil. Cererile nu sunt decât de două feluri: patrimoniale şi nepatrimoniale. Cererile sunt nepatrimoniale atunci când vizează drepturi nepatrimoniale, precum viaţa, sănătatea, libertatea persoanei etc. Toate celelalte cereri sunt patrimoniale şi, conform deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, evaluabile. Cu alte cuvinte, de esenţa patrimoniului este evaluarea. Această chestiune pune probleme în materia obligaţiilor de a face sau a nu face. Este oferită ca exemplu obligaţia de predare a unor documente. Aceasta este o obligaţie patrimonială, de cele mai multe ori documentele având legătură cu activitatea unor societăţi comerciale, cu înregistrări în contabilitate. Fiind o obligaţie patrimonială, aceasta poate fi şi trebuie evaluată prin prisma impactului economic al predării/nepredării documentelor. Din uşurinţă, marea majoritate a instanţelor apreciază, în acest caz, că este vorba de obligaţii neevaluabile în bani deoarece nu produc o satisfacţie materială directă. Aceasta este poziţia pe care se va merge în continuare, deoarece aplicarea inclusiv a considerentelor deciziei amintite ar conduce la întrebări greu de desluşit pe planul noţiunii de „evaluabil/neevaluabil”. Personal, cred că există drepturi cu conţinut patrimonial care nu sunt susceptibile de a fi evaluate în bani în mod distinct, nefiind cuantificabile per se. Poate ar trebui acceptat că noţiunea de evaluabil nu este aidoma cu cea de patrimonial, cel puţin sub aspect procesual. Litera k) a art. 926, care dă în competenţa judecătoriei cererile de împărţeală judiciară, indiferent de valoare, este susceptibilă a genera probleme. Acest text preia parţial ideea cuprinsă în art. 2 lit. b) CPC 1865, care are însă o formulare diferită: cererile în materie succesorală şi cele în materie de împărţeală judiciară – deci este vorba de două categorii. Pare că legiuitorul a optat pentru soluţia competenţei judecătoriei numai în privinţa cererilor de împărţeală judiciară (e.g. împărţelile judiciare ce pot rezulta dintr-o coachiziţie). Impactul acestei opţiuni constă în dificultatea de a stabili competenţa privind o cerere de partaj ca urmare a unei succesiuni. Astfel, în practică se vor ivi două interpretări: 1. litera k) priveşte cererile de împărţeală judiciară, cu excepţia celor privind succesiunea, intenţia legiuitorului fiind ca toate aceste litigii să intre în competenţa tribunalului (desigur, în cazul în care valoarea obiectului litigiului ar depăşi pragul legal); 2. litera k) priveşte orice cerere de partaj, indiferent de sursa indiviziunii sau coproprietăţii. Acestea vor fi judecate de judecătorie, rămânând la tribunal celelalte cereri în materie succesorală, care nu presupun împărţeală: anulări de testamente, petiţii de ereditate, predări de legate, anulări de certificate de moştenitor, acţiuni în constatarea cotelor de moştenitor. Ar rezulta, astfel, o scindare a competenţei materiale în domeniul succesoral: partajul este în competenţa judecătoriei, iar celelalte cereri vor fi soluţionate de tribunal, dacă valoarea acestora depăşeşte 200 000 de lei [art. 92 lit. l)7]. În 5 6 7

Art. 94 pct. 1 lit. e) NCPC republicat.

Art. 94 pct. 1 lit. i) NCPC republicat. Art. 94 pct. 1 lit. j) NCPC republicat.

24


favoarea primei interpretări este adus ca argument art. 1038, conform căruia, „în materie de moştenire, competenţa după valoare se determină fără scăderea sarcinilor sau datoriilor moştenirii. Se face astfel referire la materia moştenirii în legătură strictă cu determinarea valorii”. Dând curs acestei prevederi, ar rezulta că acele cereri de partaj care se referă la o succesiune vor fi de competenţa instanţei la care se va dezbate succesiunea, în funcţie de valoare. În concluzie, judecătoria este competentă să soluţioneze cererile privind împărţeli judiciare simple, împărţelile judiciare privind succesiunea fiind de competenţa judecătoriei sau tribunalului, în funcţie de valoare. Împărţelile judiciare privind o moştenire nu presupun doar stabilirea de loturi, ci au legătură cu probleme mai dificile, precum stabilirea regulilor succesorale, stabilirea cotelor, a masei succesorale etc. Problema care se pune în continuare este determinarea capătului principal de cerere în ipoteza unei cereri de succesiune în care există, foarte adesea, mai multe capete de cerere: stabilirea masei, reducţiunea, raportul donaţiilor, o anulare de certificat de moştenitor/testament, ieşirea din indiviziune. În funcţie de valoare, unele dintre acestea vor fi de competenţa judecătoriei, altele de competenţa tribunalului. Este astfel necesară determinarea cererilor principale şi a celor accesorii. În doctrină sunt oferite două soluţii pentru stabilirea capătului de cerere principal. Prima este cea clasică, respectiv cauză-efect. Conform acestei soluţii, cererea principală este cea care determină soluţia din cererea accesorie. Potrivit celei de-a doua soluţii, cererea principală este cea care determină scopul acţiunii (de exemplu, la întrebarea ,,de ce se cere reducţiunea/ anularea testamentului”, răspunsul ar fi ,,aceste cereri sunt făcute cu scopul de a ieşi din indiviziune într-un anumit fel”). Astfel, conform acestei teorii, ieşirea din indiviziune este scopul principal şi, prin urmare, capătul de cerere principal. În temeiul acestui raționament, competenţa ar reveni judecătoriei, indiferent de valoarea obiectului. Legiuitorul român a tranşat însă problema în art. 30 alin. (4), unde este oferită definiţia cererilor accesorii: „Cererile accesorii sunt acele cereri a căror soluţionare depinde de soluţia dată unui capăt de cerere principal”. Prin urmare, s-a optat pentru soluţia folosită în mod curent, cauză-efect. Astfel, în cazul unei cereri de reducţiune a liberalităţilor şi de ieşire din indiviziune, cererea de reducţiune va genera competenţa, fiind capătul de cerere principal, deoarece va determina soluţia ieşirii din indiviziune. Problema apare însă numai în cazul practicienilor care vor îmbrăţişa teza conform căreia art. 92 lit. k) se referă inclusiv la cereri de împărţeală judiciară în materie succesorală. Cu siguranţă însă, chestiunea este susceptibilă de a naşte întrebări şi dispute.

2.

Criteriile de determinare a competenţei materiale

În ceea ce priveşte criteriile de determinare a competenţei materiale, se observă menţinerea criteriilor utilizate şi în prezent în Codul de procedură civilă: – Natura pricinii; – Valoarea [art. 92 lit. l)]; – Nivelul organului emitent al actului (în materie de contencios administrativ – art. 9410). Rămâne o problemă delicată valoarea obiectului cererii, acesta fiind punctul tranşant al determinării competenţei între judecătorie şi tribunal. Pragul este de 200 000 de lei: până la 200 000 inclusiv la judecătorie, peste 200 000 la tribunal. Reducerea pragului a dat naştere unei îngrijorări, considerându-se că va avea un efect

8 9 10


Art. 94 pct. 1 lit. j) NCPC republicat. Art. 96 NCPC republicat.


25

catastrofal pentru Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Această susţinere nu este în mare măsură reală, art. 477 alin. (2)11 arătând că cererile evaluabile în bani în valoare de până la 500 000 de lei inclusiv nu sunt susceptibile de recurs. Prin urmare, aceste litigii nu vor ajunge la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fiind susceptibile doar de apel, care va fi exercitat la tribunal dacă valoarea este până la 200 000 de lei inclusiv sau la curtea de apel, dacă sunt între 200 000 şi 500 000 de lei inclusiv. În art. 96 şi următoarele12 este tratată problema determinării competenţei după valoarea obiectului cererii introductive de instanţă. O întreagă secţiune este rezervată unei chestiuni anterior nereglementate (cu excepţia art. 181 şi art. 112 CPC 1865), existând doar doctrină şi jurisprudenţă. Reclamantul este acela care stabileşte valoarea. Aceasta poate fi contestată de către pârât sau chiar de către instanţă, stabilirea competenţei materiale fiind o chestiune publică. Conform art. 96 alin. (2) NCPC13, „pentru stabilirea valorii, nu se vor avea în vedere accesoriile pretenţiei principale, precum dobânzile, penalităţile, fructele, cheltuielile sau altele asemenea, indiferent de data scadenţei, şi nici prestaţiile periodice ajunse la scadenţă în cursul judecăţii”. Legiuitorul îmbrăţişează teza conform căreia indiferent de curgerea anterioară introducerii cererii de chemare în judecată a dobânzilor, penalităţilor, fructelor etc., acestea nu vor fi luate în calcul la stabilirea valorii. Articolul 97 alin. (2)14 introduce o soluţie inexistentă în reglementarea din CPC 1865, a cărei nevoie a fost resimţită în practică: „În cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeaşi cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecăţii printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanţa competentă să le soluţioneze se determină ţinându-se seama de acea pretenţie care atrage competenţa unei instanţe de grad mai înalt”. Există astfel mai multe cereri principale, întemeiate pe raporturi juridice distincte, dar care au strânsă legătură, fie pentru că este vorba de un titlu comun, fie pentru că există o strânsă legătură între cauze. În cadrul reglementării actuale, diferenţa valorică între diferitele capete de cerere principale duce, de cele mai multe ori, la disjungere şi la suspendarea unei cauze până la soluţionarea celeilalte. Legiuitorul a creat astfel un caz nou de prorogare legală de competenţă, în care cereri de competenţa instanţei mai mici în grad vor fi soluţionate de instanţa mai mare în grad, ca urmare a strânsei legături. Spre exemplu, o persoană care are un titlu de proprietate unic pretinde că a dobândit un bun de la autorul lui, preluat de stat în orice formă, şi solicită anularea unor contracte de vânzare-cumpărare cu părţi diferite. De la persoana în cauză a fost preluată de stat o singură unitate locativă, dar acesta a fost ulterior divizată în mai multe apartamente, astfel că persoana în cauză are de anulat mai multe acte, întemeiate pe raporturi juridice diferite, dar bazate pe un singur titlu. Totodată, valorile sunt diferite, suprafeţele apartamentelor fiind diferite. În acest tip de situaţii, analiza trebuie să fie comună, deoarece este invocat acelaşi titlu, se face referire la aceleaşi realităţi care au stat la baza preluării, raporturile juridice ale dobânditorilor apartamentelor prezintă aceleaşi probleme, având o strânsă legătură: în baza aceleiaşi legi, cu acelaşi vânzător, cu eventuale probleme probatorii comune. Judecarea acestor cauze se va face de instanţa mai înaltă în grad.

11 12 13 14

Art. 483 alin. (2) NCPC republicat. Art. 98 şi urm. NCPC republicat.

Art. 98 alin. (2) NCPC republicat. Art. 99 alin. (2) NCPC republicat.

26


O noutate o reprezintă art. 100 NCPC15: „Când prin acţiune se cere plata unei părţi dintr-o creanţă, valoarea cererii se socoteşte după partea pretinsă de reclamant ca fiind exigibilă”. Spre exemplu, creanţa unui reclamant este exigibilă în proporţie de 300 000 de lei, dar nu dispune de resurse suficiente pentru plata taxei de timbru. În virtutea princi-piului disponibilităţii, reclamantul solicită doar plata a 200 000 de lei. Problema determinării competenţei poate avea două soluţii: 1. în funcţie de valoarea cerută; 2. în funcţie de valoarea creanţei, chiar nesolicitată integral. În art. 100 s-a optat pentru a doua soluţie, raţiunea fiind evitarea generării competenţei după propria voinţă a reclamantului, deci evitarea eludării dispoziţiilor imperative ale legii în materie de competenţă materială. În planul timbrajului nu există efecte, taxa calculându-se în funcţie de valoarea solicitată. Tot în legătură cu acest text s-a pus problema exigibilităţii creanţei, arătându-se că art. 100 se referă la partea pretinsă de reclamant ca fiind exigibilă, nedorindu-se discutarea fondului în ceea ce priveşte exigibilitatea. O altă problemă soluţionată este cea referitoare la contractele cu executare succesivă. Articolul 99 alin. (3) 16 NCPC arată că „în cererile de aceeaşi natură, privitoare la contracte de locaţiune ori de leasing, precum şi în acelea privitoare la predarea sau restituirea bunului închiriat ori arendat, valoarea cererii se socoteşte după chiria sau arenda anuală”. Aici practica judiciară a semnalat o problemă, existând mai multe soluţii susţinute cu argumente solide. Este fixat, astfel, un criteriu legal într-o materie în care nu exista niciun reper indiscutabil pentru stabilirea valorii obiectului. Aceeaşi regulă se regăseşte şi în art. 101 NCPC în materia cererilor privind prestaţii succesive17, dacă durata existenţei dreptului este nedeterminată. Spre exemplu, cereri de rentă viageră, renta viageră neavând prin natura ei o durată determinată. În cazul în care s-ar solicita însă desfiinţarea contractului şi restituirea bunului, nu se va aplica acest criteriu, ci se va merge pe valoarea bunului [art. 99 alin. (2)18]. Conform art. 99 alin. (1) NCPC19, „în cererile privitoare la executarea unui contract ori a unui alt act juridic, pentru stabilirea competenţei instanţei se va ţine seama de valoarea obiectului acestuia sau, după caz, de aceea a părţii din obiectul dedus judecăţii”. Este vorba de valoarea reală a obiectului, şi nu cea din actul juridic, acesta fiind doar un reper. Soluţia adusă prin art. 10220 este una favorabilă jurisprudenţei, ducând la uşurarea sarcinii instanţelor. Conform alin. (1) al acestui articol, „în cererile având ca obiect un drept de proprietate sau alte drepturi reale asupra unui imobil, valoarea lor se determină în funcţie de valoarea impozabilă, stabilită potrivit legislaţiei fiscale”. Problema stabilirii prin alte mijloace se pune doar în situaţia în care valoarea impozabilă nu este stabilită [art. 102 alin. (2) şi art. 96]. S-a pus problema instanţei competente material să soluţioneze conflictele de muncă, deoarece nu există o prevedere expresă, litigiile de muncă fiind amintite în NCPC doar în materia recursului la art. 47721. În acest caz s-ar aplica dispoziţiile art. 92 pct. 1 lit. l)22 în cazul cererilor evaluabile în bani, lit. j), în cazul obligaţiilor de a face sau a nu face, iar pentru contestaţii la decizii de sancţionare/concediere şi cereri de anulare clauze/contracte colective se va aplica 15 16 17 18 19 20 21 22




Art. 101 alin. (1) NCPC republicat. Art. 104 NCPC republicat. Art. 483 NCPC republicat.

Art. 94 pct. 1 NPCP republicat.


27

art. 93 pct. 1 – în primă instanţă, toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe23. S-a opinat că nu aceasta a fost intenţia legiuitorului şi că omisiunea trebuie remediată cât mai rapid, pentru că asigurările sociale aflate în stare de judecată cu participarea asistenţilor rămân, conform legii speciale, în competenţa tribunalului, şi vor exista probleme serioase în administrarea şedinţei de judecată, pentru că asistenţii sociali vor trebui să participe la şedinţe atât la judecătorii, cât şi la tribunale, deci vor fugi de la o instanţă la alta. S-a răspuns arătându-se că eliminându-se prevederea expresă a competenţei tribunalului în cazul acestor categorii de litigii s-a dorit aducerea acestora sub incidenţa art. 93 pct. (toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe). În mod cert, raportul de muncă are conţinut patrimonial, chiar litigiile privind sancţionarea sunt evaluabile în bani. Astfel, se va lua în considerare valoarea salariului, litigiile de muncă putând fi soluţionate de judecătorie sau de tribunal, în funcţie de valoare. Trebuie admis, totuşi, că se pun probleme de administrare (de exemplu, corpul asistenţilor – unii vor trebui să fie la judecătorie, alţii la tribunal, specializarea judecătorilor etc.). Se pare că în cele din urmă va prevala soluţia de păstrare a competenţei tribunalului în privinţa acestei categorii de litigii, chestiune care va forma obiectul unei propuneri de modificare fie a legii dialogului social, fie chiar a legii de punere în aplicare a Noului Cod de procedură civilă. O altă problemă care s-a pus este valoarea obiectului în cazul cererii de pronunţare a unei hotărâri care să ţină loc de contract autentic. Astfel, valoarea bunului se va stabili potrivit: 1. art. 102 NCPC24 – valoare impozabilă; 2. art. 99 alin. (1) NCPC25 – va-loarea de circulaţie, şi nu cea din contract, sau 3. Legea nr. 146/1997 – valorile notariale? S-a apreciat că urmează a fi avută în vedere a doua variantă, pentru că este vorba des-pre executarea unui contract şi se va lua în considerare valoarea reală a bunului, cu precizarea că valoarea trecută în contract este o prezumţie care poate fi luată sau nu în considerare de judecător. S-a mai arătat că art. 102 se aplică doar în privinţa cererilor având ca obiect un drept de proprietate sau alte drepturi reale asupra unui imobil, şi nu atunci când se solicită executarea unui antecontract. În acelaşi context, s-a pus problema stabilirii valorii de circulaţie. În regimul CPC 1865, aceasta ar fi fost stabilită prin recurgerea la prevederile Legii nr. 146/1997, care trimitea la diverse acte normative şi în baza căreia judecătorul putea pune în discuţia părţilor o eventuală valoare derizorie sau putea solicita stabilirea unei valori rezonabile, urmând ca, în caz de refuz, să dispună efectuarea unei expertize. Se apreciază că ar fi logic să se aplice în cazul perfectării unei vânzări prin pronunţarea unei hotărâri preve-derile art. 102 NCPC26, deoarece prin hotărâre se va dobândi un drept de proprietate. Totodată, valoarea impozabilă este clară, nefiind nevoie ca judecătorul să aprecieze care este valoarea reală/de circulaţie. S-a răspuns arătându-se că valoarea reală poate fi stabilită prin orice mijloc de probă, inclusiv prezumţia că valoarea impozabilă este cea reală. Astfel, în cazul art. 99 NCPC27, valoarea poate fi cea din act, cea impozabilă sau o alta, dacă judecătorului i se pare că niciuna dintre cele două enunţate nu satisface condiţia realităţii. Se poate recurge la metode externe de determinare, precum catalogul cu care lucrează notarii publici. Există, prin urmare, un regim diferit de cel al art. 102, care obligă la luarea în calcul a valorii impozabile. Tot în legătură cu această chestiune trebuie amintite prevederile art. 1261 alin. (2) NCPC28, 23 24

Art. 95 pct. 1 NCPC republicat.

25 26 27 28

28


Art. 101 alin. (1) NCPC republicat. Art. 104 NCPC republicat. Art. 101 NCPC republicat.



conform cărora, la primul termen de judecată, „în mod excepţional, în cazul în care pentru stabilirea competenţei sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuţia părţilor şi va acorda un singur termen în acest scop”. Este posibil, astfel, ca la primul termen, una dintre părţi să conteste valoarea stabilită de cealaltă parte, iar valoarea impozabilă să nu poată fi stabilită, fiind necesară administrarea de probe. Problema care se pune este dacă o expertiză poate fi făcută într-un singur termen. Se apreciază că este posibil ca o expertiză să fie făcută într-un singur termen, legiuitorul lăsând a înţelege, totuşi, că aceasta trebuie să fie ultima metodă de folosit. Judecătorul este, astfel, invitat să recurgă la alte metode pentru determinarea valorii reale şi doar excepţional la expertiză. Cu toate acestea, nu există o sancţiune în cazul în care se vor acorda două sau mai multe termene pentru lămuriri sau probe suplimentare. Eventual, partea interesată ar putea formula de o contestaţie privind tergiversarea procesului. O altă situaţie adusă în discuţie este aceea în care judecătorul cere anumite acte părţilor pentru dovedirea valorii, dar partea nu se conformează. Or, în NCPC nu mai există o prevedere care să permită judecătorului să suspende cauza, similară art. 155 CPC 1865. S-a precizat că, în acest caz, judecătorul va dispune o expertiză, dar oricum, şi în NCPC există o prevedere similară art. 155 CPC 1865, în art. 236129. O altă chestiune adusă în discuţie priveşte cererile de evacuare, mai exact competenţa judecătoriei de a soluţiona cereri de evacuare indiferent de valoare. Judecătoria va judeca cererile de evacuare doar când acestea reprezintă capăt unic de cerere [art. 92 pct. 1 lit. f)30] sau în cazul procedurii speciale de evacuare. Dacă există cerere de reziliere şi capăt de cerere de predare a bunului ca urmare a rezilierii, în funcţie de valoarea chiriei anuale, competenţa va reveni fie judecătoriei, fie tribunalului.

3.

Competenţa teritorială

În ceea ce priveşte competenţa teritorială, în principiu rămân aceleaşi trei cazuri: de drept comun, alternativă şi exclusivă, cu câteva precizări. În privinţa competenţei de drept comun, există o modificare: la art. 106 NCPC31, modificat prin LPA (art. 5 CPC 1865), nu se mai regăseşte situaţia în care pârâtul are domiciliul în străinătate. În fapt, această situaţie este reglementată în NCPC la art. 105132, în materia competenţei internaţionale a instanţelor române. Această modificare este una justificată, deoarece art. 5 CPC 1865 introducea o normă de competenţă internaţională alta decât cea din Legea nr. 105/1992. O mică problemă se poate ridica în legătură cu domiciliul. Este acceptat faptul că prin domiciliu se înţelege locul unde persoana stă în mod statornic, fiind vorba de domiciliul de fapt, şi nu de cel indicat în actele de stare civilă. Este un câştig al jurisprudenţei. Aceste prevederi trebuie coroborate cu dispoziţiile art. 91 NCC, care instituie o prezumţie, arătând că dovada domiciliului se face cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate. La alin. (2) al aceluiaşi articol se precizează că, în lipsa acestor menţiuni, instituirea sau schimbarea domiciliului nu va putea fi opusă altor persoane. Se instituie, practic, o ino-pozabilitate fată de terţi a oricărei situaţii de fapt care contravine menţiunilor din cartea de identitate. Această dispoziţie trebuie să aibă efect şi pe plan procesual. Astfel, persoana care îşi asumă riscul de a locui în altă parte şi nu ia măsurile de a declara locuinţa statornică pentru a fi menţionată în registrele de evidenţă a populaţiei îşi asumă, implicit, riscul ca reclamantul care o va cita la locul 29 30 31 32


Art. 94 pct. 1 lit. d) NCPC republicat. Art. 108 NCPC republicat.



29

indicat în registrele de evidenţă să poată invoca inopozabilitatea situaţiei de fapt. Din acest moment se poate marca o modificare în ceea ce priveşte ideea domiciliului de fapt: în situaţia în care reclamantul care indică domiciliul pârâtului ca fiind cel prevăzut în registrele de evidenţă a populaţiei şi nu se face proba că a cunoscut domiciliul de fapt prin alte mijloace [art. 91 alin. (3) NCC], procesul se va judeca valabil cu citarea pârâtului la adresa indicată de reclamant. Domiciliul de fapt va fi inopozabil atât reclamantului, cât şi instanţei, aceasta fiind tot un terţ. Articolele 107, 108, 109 NCPC33 privind competenţa teritorială corespund legislaţiei în vigoare şi principiilor cu care operăm în prezent. Articolul 11034 este un corespondent al art. 19 CPC 1865, cu precizarea că în alin. (2) se introduce o prevedere importantă: un pârât poate fi chemat în judecată numai în scopul sesizării instanţei competente pentru el. Este vorba despre un abuz de drept procesual: un reclamant cheamă în judecată o persoană, dar nu pentru că vrea să se judece realmente, ci pentru a crea un cerc procesual în raport de care să atragă o anume competenţă. În acest caz, oricare dintre pârâţi poate invoca necompetenţa la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe. Instanţa nu o poate invoca din oficiu, fiind o competenţă teritorială alternativă. Problema care se pune în continuare este aceea de a şti dacă, odată cu invocarea excepţiei de necompetenţă materială, pârâtul trebuie să invoce şi lipsa calităţii procesuale pasive a copârâtului respectiv. Se presupune că dacă acesta ar avea calitate procesuală pasivă, ar fi greu de susţinut că a fost chemat în proces numai pentru a atrage competenţa unei instanţe. Prin urmare, este vorba despre o persoană care nu are calitate procesuală, dar este chemată în proces pentru a atrage competenţa, după care se admite lipsa calităţii procesuale pasive, dar instanţa rămâne competentă. Astfel, ar trebui ca în primul rând să fie invocată lipsa calităţii procesuale pasive şi, totodată, necompetenţa instanţei atrasă prin chemarea unei persoane care nu are calitate procesuală pasivă. Articolul 111 NCPC35 reproduce dispoziţiile art. 10 CPC 1865, cu unele mici modificări. Prima modificare priveşte punctul 1, referitor stabilirea filiaţiei, care nu era anterior caz de competenţă alternativă. Astfel, în cererile privitoare la stabilirea filiaţiei mai este competentă instanţa domiciliului reclamantului. Se instituie un regim de favoare pentru reclamanţi, care sunt cu precădere minori, persoane aflate în situaţii de dificultate. O altă modificare priveşte punctul 8, conform căruia, în afară de instanţa de la domiciliul pârâtului, mai este competentă „instanţa domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulităţii absolute, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor”. Este o normă de favoare pentru consumator. O altă modificare priveşte punctul 9, care vizează cereri în domeniul răspunderii delictuale, fiind adăugată ca instanţă competentă cea în a cărei circumscripţie s-a produs prejudiciul. Deşi este vorba de o preluare a unei reglementări europene, modificarea este una problematică, deoarece fapta ilicită poate fi comisă prin mass-media, deci pre-judiciul se produce oriunde. Prin urmare, orice instanţă de pe teritoriul ţării ar putea fi competentă. În schimb, prevederea este în favoarea victimei. În materie de tutelă şi familie, art. 11111 36 introduce competenţa alternativă. În fapt, acest text reprezintă 33 34 35 36

Art. 109, 110, 111 NCPC republicat. Art. 112 NCPC republicat. Art. 113 NCPC republicat.


30


trecerea în procedură a unui text introdus prin legea de punere în aplicare a Noului Cod civil. Conform alin. (1), instanţa de tutelă este cea de la domiciliul/reşedinţa celui ocrotit, dar în cazul în care se vizează autorizarea unor acte privind un imobil, competenţa este una alternativă, fiind competentă şi instanţa în a cărei circumscripţie teritorială este situat imobilul. În acest caz, instanţa de tutelă şi de familie care a pronunţat hotărârea trebuie să comunice de îndată o copie a hotărârii instanţei de tutelă şi de familie în a cărei circumscripţie teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa cel ocrotit. În materie de competenţă exclusivă, este consacrat un caz nou: art. 118 NCPC – cererile împotriva unui consumator37. Astfel, „cererile formulate de profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanţa domiciliului consumatorului”. Aceste prevederi nu se confundă cu dispoziţiile pct. 8 de la art. 111 NCPC38, care au în vedere cereri formulate de consumatori. Alegerea acestei soluţii a fost determinată de faptul că alegerea de competenţă în contractele dintre profesionist şi consumator este considerată în practica europeană o clauză abuzivă. Legiuitorul român a tranşat astfel problema, consacrând un caz de competenţă exclusivă. În doctrina recentă s-a arătat, în mod justificat, că acest articol este aplicabil chiar dacă acţiunea profesionistului nu vizează dispoziţii din legea privind protecţia consumatorului, ci chestiuni precum plata. Este evident sensul dispoziţiei, aceasta fiind una de protecţie a părţii mai slabe. Prin urmare, pe fondul unui raport inegal, dispoziţia creează o inegalitate acceptabilă. Articolul 123 NCPC39 introduce un nou tip de competenţă, cea facultativă. Este o înlăturare a unor cereri ulterioare, de recuzare, de strămutare etc. Sunt vizate două situaţii: 1. când judecătorul este reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea; 2. judecătorul este pârât într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea. În prima situaţie, judecătorul nu mai poate sesiza instanţa la care îşi desfăşoară activitatea, fiind obligat să aleagă una dintre instanţele de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate curţii de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea. În cea de a doua situaţie, instanţa rămâne competentă, dar se oferă pârâtului posibilitatea de a alege una dintre instanţele de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate curţii de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea judecătorul.

4.

Prorogarea de competenţă

În ceea ce priveşte modificările în domeniul prorogării, art. 134 NCPC40 referitor la conexitate nu mai prevede, în mod expres, condiţia egalităţii în grad a instanţelor. De altfel, a fost evidenţiat anterior că în situaţia unor cereri principale de competenţa unor instanţe diferite în grad, dar care sunt în strânsă legătură, instanţa mai înaltă în grad va fi competentă. Or, dacă se permite părţii să sesizeze de la început instanţa mai înaltă în grad, prin derogare de la regulile de competenţă materială, nu apare exagerat ca în situaţii similare să poată fi dispusă şi conexarea. Totuşi, acceptarea în practică a acestei soluţii ar putea să întâmpine o anumită rezistenţă, deoarece legiuitorul a păstrat regula existentă şi astăzi, conform căreia ,,când una din cereri este de competenţa exclusivă a unei instanţe, conexarea se va face la acea instanţă”, regulă din care ne-am obişnuit (corect sau nu) să deducem că atunci când ambele instanţe sunt competente exclusiv, conexarea nu poate opera. Considerăm că acest text, existent şi în 37 38 39 40


Art. 113 alin. (1) pct. 8 NCPC republicat. Art. 127 NCPC republicat.



31

Codul de procedură civilă de la 1865, împiedică conexarea, având drept scop determinarea instanţei la care se conexează pricinile. Singurul text în Codul de procedură civilă de la 1865 care împiedică conexarea este cel care impune condiţia egalităţii în grad a instanţelor şi care nu se mai regăseşte în noua reglementare. Totuşi, pentru a opera conexarea, este necesar ca pricinile să se afle în faţa primei instanţe, condiţie care decurge implicit din textul art. 134. Astfel, se menţine regula conform căreia conexarea poate fi dispusă şi din oficiu, dar se pune o limită de timp: cel mai târziu la primul termen de judecată înaintea instanţei ulterior sesizate [art. 134 alin. (2)]. Astăzi nu există o limită de timp expres prevăzută, limita fiind totuşi rămânerea cauzelor la instanţe de acelaşi grad. Or, dispărând această condiţie, era necesară introducerea unei limite pentru a se preveni abuzurile (de exemplu, cereri de conexare formulate în faze avansate ale procesului). Tot în această materie a fost stabilită o regulă care anterior era discutabilă: instanţa care se va pronunţa asupra excepţiei de conexitate. Astfel, în practică s-a decis că asupra acestei cereri se pronunţă instanţa ulterior sesizată, în timp ce în doctrină s-a arătat că, din moment ce legea nu distinge, ambele instanţe sunt competente în privinţa acestei cereri41. Noul Cod de procedură civilă tranşează această problemă în art. 134 alin. (2)42: instanţa ulterior sesizată se va pronunţa asupra excepţiei conexităţii. În materia strămutării, dispare strămutarea pentru rudenie, dubla rudenie fiind un caz extrem de rar semnalat de practică (art. 135 NCPC43). În cazul în care apar totuşi astfel de situaţii, poate fi solicitată recuzarea, motivele de incompatibilitate reglementate în Noul Cod de procedură civilă fiind mai extinse (există şi o prevedere privind posibilitatea invocării şi altor motive decât cele prevăzute expres – art. 41 pct. 1244, respectiv atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea instanţei). O altă modificare priveşte competenţa de soluţionare a cererilor de strămutare. Astfel, conform art. 137 alin. (1) NCPC45 , în cazul bănuielii legitime cererea va fi soluţionată de curtea de apel, iar doar în cazul în care motivul de strămutare se iveşte în faţa curţii de apel, va fi competentă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Aceste prevederi au fost criticate, poate pe bună dreptate, pe motivul că ipotezele de bănuială legitimă într-un oraş în care funcţionează o judecătorie, un tribunal şi o curte de apel, nu se regăsesc doar în cazul judecătoriei şi tribunalului, cuprinzând şi curtea de apel. În general, bănuiala legitimă se fundamentează pe calitatea părţilor, particularităţile ce ţin de persoana sau situaţia acestora manifestându-se într-o anumită zonă. Or, în multe cazuri, judecarea unei cereri de strămutare de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie era considerată singurul remediu pentru evitarea influenţelor locale. În aceste circumstanţe, probabil justiţiabilii vor avea un sentiment de nedreptate. Justiţia poate pierde la capitolul imagine, dar dispoziţia va avea ca efect degrevarea instanţei supreme de numărul mare de strămutări, aflate pe rolul acesteia. S-a ridicat problema corelării art. 111 pct. 546 cu art. 11447: art. 111 pct. 5 prevede o competenţă alternativă în ceea ce priveşte acţiunile de carte funciară; or, acestea privesc, de cele mai multe ori, drepturi reale. A se vedea Gh. Buta, M. Tăbârcă, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 528.

41 42 43 44



45 46 47

32

Art. 42 pct. 13 NCPC republicat.

Art. 142 alin. (1) NCPC republicat. Art. 113 pct. 5 NCPC republicat. Art. 117 NCPC republicat.


Pe de altă parte, art. 114 prevede o competenţă exclusivă în ceea ce priveşte drepturi reale imobiliare. S-a precizat că Noul Cod de procedură civilă nu aduce nicio modificare faţă de Codul de procedură civilă de la 1865. Textul art. 111 pct. 5 NCPC este actualul art. 10 pct. 2 teza a II-a CPC 1865, iar art. 114 NCPC corespunde art. 13 CPC 1865 (cereri privitoare la bunuri imobile), fiind consacrată interpretarea doctrinară şi jurisprudenţială a acestui articol (cereri privind drepturi reale imobiliare, şi nu orice cereri privitoare la imobile, de exemplu contracte de închiriere). O altă problemă ridicată priveşte dispoziţiile art. 106 NCPC48, în concret semnificaţia sintagmei societate cu sediu necunoscut. Este vorba, în acest context, de societatea străină cu sediul în străinătate şi cu reprezentanţă în România, iar reclamantul nu cunoaşte sediul din străinătate sau poate fi vorba şi despre o societate română, însă al cărei sediu înscris la Registrul comerţului nu mai este valabil, nu mai corespunde realităţii? S-a apreciat că a doua variantă a fost cea avută în vedere la redactarea Noului Cod de procedură civilă. O altă întrebare a vizat noţiunea de reprezentanţă: este o filială, sucursală, punct de lucru? Prin urmare, poate fi reţinută competenţa instanţei de la locul filialei, sucursalei, punctului de lucru? Referitor la această problemă s-a arătat că sintagma acoperă toate noţiunile menţionate, mai puţin filiala, deoarece aceasta, având personalitate juridică, va fi chiar ea pârâtă. Prin urmare, prin reprezentanţă, în sensul acestui text, s-ar înţelege sucursala şi reprezentanţa stricto sensu (un sediu secundar al societăţii-mamă din străinătate, lipsit de personalitate juridică proprie, care nu are un capital distinct de cel al societăţii-mamă şi poate efectua numai operaţiuni de reprezentare a acesteia faţă de partenerii săi comerciali din România). O altă întrebare a vizat cazul în care sediul fiind necunoscut există mai multe puncte de lucru, în concret posibilitatea reclamantului de a introduce acţiunea la instanţa în circumscripţia căreia se află oricare dintre aceste puncte de lucru. S-a apreciat că, fiind în prezenţa unei competenţe teritoriale alternative, reclamantul poate introduce acţiunea la oricare dintre aceste instanţe. O altă problemă ridicată în legătură cu aceeaşi chestiune vizează situaţia introdu-cerii unei cereri de chemare în judecată la instanţa de la sediul pârâtei, necunoscând că acesta nu mai este valabil şi că nu a fost operată modificarea în Registrul Comerţului. În această situaţie, pârâtul, invocând nevalabilitatea sediului, va trebui să arate, totuşi, care este sediul valabil, în caz contrar comiţând un abuz de drept. În cazul în care nu există un sediu valabil, acesta nu ar putea invoca în folosul lui dispoziţiile art. 106 NCPC. Oricum, instanţa nu va putea invoca necompetenţa, deoarece este vorba despre o competenţă de ordine privată. Problema se rezolvă, de cele mai multe ori, prin invocarea excepţiei de necompetenţă teritorială, iar nu făcând apel la dispoziţiile art. 106. S-a adăugat că problema poate subzista, totuşi, în situaţia în care reclamantul face verificări la Registrul Comerţului şi constată că sediul este expirat. Va putea acesta să introducă cererea de chemare în judecată la instanţa de la un punct de lucru? Referitor la acest aspect s-a apreciat că, în privinţa competenţei, problema se rezolvă în funcţie de reacţia pârâtului prin întâmpinare. Cu alte cuvinte, în cazul lipsei unei reacţii, instanţa rămâne competentă. Problema poate apărea, totuşi, în privinţa citării. Soluţia este una simplă: pârâtul nu se poate prevala de propria turpitudine pentru a invoca nelegalitatea citării; totodată, se poate recurge şi la citarea prin publicitate, care în Noul Cod oferă garanţii mai ample celui citat. O ultimă problemă ridicată a vizat legea de punere în aplicare extrem de stufoasă care modifică foarte multe legi, fără însă a avea pretenţia că această modificare este una exhaustivă. În acest context, s-a arătat că, 48



33

întrucât Comisia de redactare nu îşi putea asuma parcurgerea tuturor actele normative pentru a stabili conformitatea cu dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă, au fost modificate explicit doar cele mai importante prevederi. Articolul 83 lit. k) din Legea de punere în aplicare prevede că „la data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă se abrogă: (…) k) orice alte dispoziţii contrare, chiar dacă sunt cuprinse în legi speciale”. Acesta este mijlocul la care a recurs Comisia de redactare pentru a evita aplicarea unor legi speciale care nu au fost abrogate expres, deşi intenţia legiuitorului a fost ca Noul Cod de procedură civilă să se aplice şi în situaţiile respective. Astfel, legea generală abrogă prevederi din legea specială, fiind îndeplinită condiţia prevederii exprese a abrogării. Aceste dispoziţii au relevanţă pe planul competenţei, existând legi care prevăd competenţe speciale. În această situaţie, astfel de dispoziţii speciale vor fi înlăturate în baza art. 83 lit. k), în măsura în care nu există prevederi în NCPC care să permită supravieţuirea lor [un exemplu de normă specială îl constituie dispoziţiile art. 92 alin. (1) lit. a) NCPC49 care stabilesc competenţa judecătoriei în soluţionarea cererilor date de Codul civil în competenţa instanţei de tutelă şi de familie, în afară de cazurile în care prin lege se prevede în mod expres altfel].

49

34

Art. 94 pct. 1 lit. a) NCPC republicat.


Nulitatea actelor de procedură*

Prelegere susţinută de avocat Gheorghe FLOREA

Avocatul Gheorghe Florea a prezentat noutăţile, modificările şi completările aduse în materia nulităţii actelor de procedură, reglementată de Noul Cod de procedură civilă prin articolele 169-174, integrate în capitolul „Citarea şi comunicarea actelor de procedură”, care, la rândul lui, este inclus în Titlul IV, “Actele de procedură”.1 Nulitatea, ca sancţiune procedurală de drept comun, trebuie să fie ultima soluţie la care apelează judecătorul în cazul în care neregularităţile procedurale nu pot fi remediate altfel. Reglementarea Noului Cod de procedură civilă sistematizează noţiunile procedurale existente, defineşte noţional unde este cazul, clasifică pentru a simplifica şi lasă judecătorul să aprecieze dacă trebuie să opereze cu aplicarea sancţiunii sau nu. Nu este legal definită nici în Noul Cod noţiunea de „act de procedură”, deci se va apela la doctrină, jurisprudenţă pentru această noţiune tehnico-juridică. Drept observaţie de ansamblu, s-a precizat că nu există elemente de noutate deosebită la acest capitol. Articolul 143 alin. (1²) NCPC2 prezintă soluţia legiuitorului pentru noţiunea de cerere, act: „în cazul în care prezentul cod prevede condiţia formei scrise a susţinerilor, apărărilor sau a concluziilor părţilor ori a altor acte de procedură adresate instanţelor judecătoreşti”. Din acest text de lege putem trage concluzia că noua reglementare priveşte actul de procedură ca operaţiune juridică ce constă în manifestarea de voinţă care ţine de naşterea, dinamizarea sau stingerea unui raport procesual, dar şi ca instrumentum probationis, respectiv forma scrisă, indiferent că este făcut în scris sau oral şi consemnat ulterior în scris. Această distincţie între actul juridic văzut ca manifestare de voinţă şi ca formalitate cu valoare juridică odată constatată în scris este importantă, întrucât nulitatea priveşte atât actele de procedură verbale, consemnate în scris, cât şi actele de procedură scrise, ale părţilor şi ale instanţei, deopotrivă. Controlul actelor de procedură, inclusiv al celor care emană de la auxiliarii instanţei, cum ar fi, de exemplu, expertizele, se realizează permanent, continuu, în raport de felul nulităţii, de regimul juridic al nulităţii, în raport de persoanele interesate să invoce nulitatea, în raport de mijlocul procesual prin care se propune nulitatea. Articolul 169 NCPC3 defineşte nulitatea actului de procedură ca o sancţiune procesuală. În realitate, sancţiunea a fost identificată prin efectele ei, „sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă”. Identificarea efectelor actelor de procedură este esenţială. Lipsirea de efecte a unui act de procedură presupune o operaţiune logică şi necesitatea de a şti care sunt efectele de care este lipsit actul în cauză, care sunt cerinţele de fond şi de formă ale actului respectiv – cu distincţiile dintre acestea – şi dacă se dă prioritate condiţiilor de fond (deci celor prevăzute de lege pentru * Trimiterile din cuprinsul materialului la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului anterioară republicării în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012, variantă în vigoare la data susţinerii prelegerii. Pentru uşurinţa consultării materialului, corespondentul fiecărui articol în forma republicată a Codului de procedură civilă urmează să fie indicat într-o notă de subsol.

1 2 3

Art. 174-179 în forma Noului Cod de procedură civilă, republicată în M. Of. nr. 545/3.08.2012 (în continuare, NCPC republicat). Art. 148 alin. (3) NCPC republicat. Art. 174 NCPC republicat.


35

întocmirea actului de procedură) sau celor de formă. Alineatele (2) şi (3) ale art. 169 NCPC4 consacră o clasificare doctrinară pe care jurisprudenţa a aplicat-o deja, dată de un criteriu nou, şi anume noţiunea de interes public şi interes privat. Acest criteriu de clasificare între nulitatea absolută şi nulitatea relativă a actelor de procedură nu se confundă cu noţiunea de ordine publică. Articolele 170-171 NCPC5 fac distincţia conform unui alt criteriu de clasificare. Legea analizează expres nulitatea condiţionată, tip de nulitate care derivă dintr-o clasificare cu o conotaţie tehnică ce implică descifrarea noţiunii de vătămare, cu accepţiunea ei procesuală, pentru a se evita utilizarea acesteia în mod discreţionar. Vătămarea procesuală are caracterul de a fi una relativă, simplă, pentru că legiuitorul prevede expres că „partea interesată poate face oricând dovada contrară”. Alineatul (2) al art. 1706 stabileşte că vătămarea este prezumată în cazul nulităţilor exprese. Există cazuri de nulitate necondiţionată pentru neîndeplinirea unor condiţii extrinseci actului de procedură. Articolul 171 pct. 6 NCPC7 presupune efortul interpretului de a stabili cazurile şi condiţiile extrinseci, fără a risca să devină discreţionar. Articolul 172 NCPC8 introduce un instrument tehnic procesual din practică: criteriul pragmatic cu caracter corector al activităţii de aplicare a sancţiunii nulităţii, şi anume „îndreptarea neregularităţilor actelor de procedură”. Alineatul al doilea arată ficţiunea la care apelează legiuitorul, „nulitatea nu mai poate fi acoperită [deşi regula este cea de la alin. (1)], dacă a intervenit decăderea ori o altă sancţiune procedurală sau dacă se produce ori subzistă o vătămare”. Alineatul acesta surprinde raportarea sancţiunii nulităţii la alte sancţiuni care pot interveni şi identifică posibilitatea sau imposibilitatea de regularizare a actului, regula generală fiind regularizarea actului de procedură. Articolul 172 alin. (3) NCPC9 potrivit căruia „actul de procedură nu va fi anulat dacă până la momentul pronunţării asupra excepţiei de nulitate a dispărut cauza acesteia”, presupune, în realitate, ficţiunea la care recurge legiuitorul pentru a comprima tehnic raportul dintre cauză şi efect, care nu se produce decât dacă se aplică sau nu sancţiunea. Textul interzice în mod imperativ aplicarea nulităţii dacă această cauză a dispărut. Trebuie verificate din nou toate condiţiile care fac actul juridic valabil. Articolul 173 NCPC10 ordonează activitatea în timp a participanţilor la procedură cu privire la termenul în care poate fi invocată nulitatea. Se stabileşte clar că, în ceea ce priveşte nulitatea absolută, apare un subiect nou care poate să o invoce, şi anume procurorul, cu circumstanţierea „după caz”, „în orice stare a judecăţii cauzei”, ceea ce implică o îndrituire legală care trebuie verificată în fiecare situaţie concretă. Nulitatea relativă trebuie invocată, imperativ, în condiţiile art. 173 alin. (3). Alineatul (4) al art. 173 NCPC11 consacră în procedură dreptul la tăcere al celui îndreptăţit să invoce o neregularitate procesuală pentru aplicarea sancţiunii, drept la tăcere care aparţine părţii interesate şi care face, în 4 5 6 7 8 9 10

Art. 174 alin. (2) şi (3) NCPC republicat. Art. 175 şi 176 NCPC republicat.

Art. 175 alin. (2) NCPC republicat. Art. 176 pct. 6 NCPC republicat. Art. 177 NCPC republicat.


11

36




realitate, această tăcere să fie cea care, uneori, poate aduce vătămări, cu excepţia situaţiilor de renunţare expresă. Articolul 173 alin. (5) NCPC12 reia o regulă ce stă la baza judecăţii care se derulează în două etape. Etapa cercetării procesului presupune că actele de procedură întocmite sunt dintre acelea al căror control de regularitate se realizează mult mai eficient, deoarece controlul este imediat, permanent şi continuu. Regula legală potrivit căreia „Toate cauzele de nulitate a actelor de procedură deja efectuate trebuie invocate deodată, sub sancţiunea decăderii părţii din dreptul de a le mai invoca” exprimă concepţia că, în realitate, şicana procesuală se tinde a fi reprimată şi printr-o astfel de reglementare. Textul poate fi interpretat în sensul că are în vedere şi cazul de nulitate absolută, ţinând cont de alineatul întâi („nulitatea absolută poate fi invocată de orice parte din proces, de judecător sau, după caz, de procuror, în orice stare a judecăţii cauzei, dacă legea nu prevede altfel”). Soluţia dată în rezolvarea unui asemenea conflict de norme aparent este cea a excluderii nulităţii absolute de sub puterea acestei reguli, atât timp cât nulitatea absolută este definită legal şi reglementarea ei distinctă este făcută pentru că interesul public este cel care trebuie avut în vedere [art. 169 alin. (2) NCPC13]. Prin urmare, alineatul (5) nu poate fi interpretat decât în sensul că decăderea operează exclusiv pentru cazurile de nulitate relativă. Articolul 174 alin. (1) NCPC14 statuează expres că actul de procedură este desfiinţat odată ce este declarat nul. Legiuitorul foloseşte distincţia nul sau anulabil, corespondentă distincţiei din materia de drept comun, de drept substanţial, distincţia având în vedere tipul de nulitate absolută sau relativă. Desfiinţarea actului de procedură poate fi totală sau parţială, cu efect retroactiv, procedura trebuind reluată dacă legea o permite (de exemplu, citarea neregulat efectuată), iar dacă această îndreptare nu mai poate fi făcută, actul de procedură presupune aplicarea măsurilor procesuale specifice în căile de atac şi reluarea judecăţii la un moment dat. Alineatul (3) al art. 174 NCPC presupune desfiinţarea actului subsecvent, condiţionat de existenţa sa independentă de cel principal, nefiind vorba de o noutate în materie. Procedura conversiunii în materia actelor de procedură este permisă legal, în mod expres, şi este prevăzută de art. 174 alin. (4) NCPC15. Potrivit acestei reguli, ca şi până acum, conform doctrinei şi practicii, este considerat valabil un act de procedură de alt tip decât cel nul, dacă sunt respectate condiţiile legii pentru cel identificat ca fiind valabil, de exemplu recunoaşterile făcute într-o cerere de chemare în judecată nulă, renunţări la drepturi făcute inform în faţa instanţei, dar care sunt corecte din punct de vedere substanţial. S-a ridicat o serie de întrebări. Prima dintre acestea s-a referit la art. 171 pct. 6 NCPC16 – cerinţe legale extrinseci actului de procedură, solicitându-se, în acest sens, exemple. S-a arătat că astfel de elemente ar fi: condiţia timbrajului, procedurile prealabile obligatorii în cazurile cerute de lege. S-a precizat că acestea pot atrage nulitatea numai în cazul în care legea nu dispune altfel. O a doua întrebare a ridicat problema cererii de recurs introdusă direct de partea interesată la instanţă,

12 13 14 15 16

Art. 178 alin. (5) NCPC republicat. Art. 174 alin. (2) NCPC republicat. Art. 179 alin. (1) NCPC republicat.

Art. 179 alin. (4) NCPC republicat. Art. 176 pct. 6 NCPC republicat.


37

sancţionată cu nulitatea conform art. 13 alin. (2) NCPC, potrivit căruia „Părţile au dreptul, în tot cursul procesului, de a fi reprezentate sau, după caz, asistate în condiţiile legii. În recurs, cererile şi concluziile părţilor nu pot fi formulate şi susţinute decât prin avocat sau, după caz, consilier juridic, cu excepţia situaţiei în care partea sau mandatarul acesteia, soţ ori rudă până la gradul al doilea inclusiv, este licenţiată în drept.” Aceasta constituie sau nu o condiţie extrinsecă legală? S-a apreciat că este dificil de precizat dacă această condiţie este una extrinsecă actului de procedură, având în vedere faptul că legiuitorul a adus un element de noutate în seria condiţiilor introducerii cererii de recurs şi a cererilor formulate în această cale de atac. Intenţia a fost ca, în realitate, să se introducă o garanţie legală ca răspuns la o tehnicizare accentuată a procedurii în căile de atac. O ultimă întrebare a surprins problema îngrădirii nejustificate a dreptului de acces la instanţe, prin prisma art. 13 alin. (2), menţionat mai sus. Consecinţa acestei condiţii va fi asaltarea instanţelor care pronunţă hotărâri în fond cu cereri de ajutor public judiciar pentru introducerea cererilor în mod valabil. S-a apreciat că o astfel de interpretare – cea mai la îndemână –- ignoră şi încurajează avocatura clandestină sau practicată ilegal, deoarece realitatea demonstrează că supraîncărcarea condicii instanţelor de control judiciar, în cazul căilor extraordinare de atac, este şi rezultatul unor reglementări care exclud orice responsabilitate în declararea căilor de atac, cu încurajarea nerespectării stricte a disciplinării tehnice pe care o impune controlul judiciar extraordinar al hotărârilor judecătoreşti.

38


Procedura în faţa primei instanţe: etapa scrisă. Cercetarea procesului: excepţiile procesuale. Probele: dovada cu înscrisuri, proba cu martori1 Prelegere susţinută de prof. univ. dr. Gabriel BOROI

1.

Procedura în faţa primei instanţe

2.

Cererea de chemare în judecată

Un prim aspect pus în discuţie referitor la procedura în faţa primei instanţe a vizat cerinţa referitoare la îndeplinirea procedurilor prealabile prevăzute de lege – chestiune consacrată însă odată cu modificările aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor. Articolul 188 alin. (1) NCPC2 prevede că „sesizarea instanţei se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dacă legea prevede în mod expres aceasta”. Nu se prevede însă în mod expres calificarea mijlocului procesual în cazul sesizării instanţei fără îndeplinirea procedurii prealabile. Referitor la acest ultim aspect, s-a apreciat că suntem în prezenţa unei condiţii speciale de exercitare a acţiunii civile, în cazurile expres preăzute de lege, astfel încât, neîndeplinirea procedurii prealabile, invocată în termen (sub sancţiunea decăderii, prin întâmpinare sau, în acele cazuri în care întâmpinarea nu este obligatorie, la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, deşi situaţii de tipul celei din urmă pot fi rar imaginate în practică), urmează să îmbrace forma excepţiei de inadmisibilitate a sesizării instanţei, şi nu de prematuritate a cererii, aceasta din urmă găsindu-şi aplicarea doar în situaţia în care dreptul subiectiv civil pretins prin cererea de chemare în judecată nu este actual. Alineatul (3) al art. 1883 conţine o dispoziţie specială, aplicabilă în cazul sesizării instanţei cu dezbaterea procedurii succesorale. În acest caz, legea prevede că „reclamantul va depune o încheiere emisă de notarul public cu privire la verificarea evidenţelor succesorale prevăzute de Codul civil. În acest caz, neîndeplinirea procedurii prealabile va fi invocată de către instanţă, din oficiu, sau de către pârât”. Se observă că la alin. (3) nu se mai prevede un termen, context în care se aplică termenul prevăzut la alin. (2); astfel, se poate susţine că alin. (3) constituie o normă specială în raport cu dispoziţiile alin. (2), cu care, prin urmare, se completează, în lipsă de dispoziţie derogatorie. Pe de altă parte, neexistând un termen prevăzut pentru instanţă, aceasta poate să invoce neîndeplinirea procedurii prealabile oricând în cursul judecăţii în primă instanţă. Menţiunile care trebuie făcute în cererea de chemare în judecată sunt, în mare parte, aceleaşi. În plus, apare, ca menţiune obligatorie, codul numeric personal sau, după caz, codul unic de înregistrare ori codul de identificare fiscală al reclamantului şi, de asemenea, al pârâtului, în întâmpinare. 1

Trimiterile din cuprinsul materialului la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului anterioară republicării în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012,

în vigoare la data susţinerii prelegerii. Pentru uşurinţa consultării materialului, corespondentul fiecărui articol în forma republicată a Codului de procedură civilă urmează

să fie indicat într-o notă de subsol.

2 3 4

Art. 193 alin. (1) în forma Noului Cod de procedură civilă, republicată în M. Of. nr. 545/3.08.2012 (în continuare, NCPC republicat). Art. 193 alin. (3) NCPC republicat. Art. 199 NCPC republicat.


39

Articolul 1944, referitor la înregistrarea şi repartizarea cererii de chemare în judecată, prevede, la alin. (2), că, „după înregistrare, cererea şi înscrisurile care o însoţesc se predau preşedintelui instanţei sau persoanei desemnate de acesta, care va lua de îndată măsuri în vederea stabilirii în mod aleatoriu a completului de judecată”. S-a precizat că dispoziţia legală amintită face trimitere, cât priveşte repartizarea aleatorie, doar la complet, nu şi la primul termen de judecată, a cărui stabilire urmează să intre în atribuţiile preşedintelui de complet. Din acest moment, toate măsurile referitoare la cauză vor fi stabilite de completul desemnat aleatoriu, inclusiv măsuri care – în reglementarea Codului de procedură civilă de la 1865 – erau în competenţa preşedintelui instanţei.

3.

Regularizarea cererii

Conform art. 195 NCPC5, completul căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza (judecătorul unic, fiind la judecata în primă instanţă), la primirea cererii, verifică dacă aceasta îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege. În măsura în care constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, va înştiinţa în scris pe reclamant asupra necesităţii regu-larizării cererii în termen de 10 zile de la primirea comunicării. Referitor la termenul de 10 zile au fost aduse în discuţie dispoziţiile art. 160 NCPC6 privind data îndeplinirii procedurii, context în care s-a subliniat că stabilirea cu exactitate a termenului de 10 zile prevăzut de art. 195 este greu de făcut, depinzând de momentul la care actul va ajunge la reclamant. Modificarea cea mai importantă vizează însă sancţiunea nerespectării termenului de 10 zile. Astfel, dacă în reglementarea Codului de procedură civilă de la 1985, sancţiunea suspendării judecăţii nu era foarte utilă (abstracţie făcând de faptul că se prevedea suspendarea în condiţiile în care judecata nu este încă în curs, deşi există, fireşte, textul de lege care dispune că procesul debutează odată cu înregistrarea cererii de chemare în judecată), în noua reglementare, sancţiunea anulării cererii este mult mai energică. Anularea cererii de chemare în judecată se face prin încheiere dată în camera de consiliu [art. 195 alin. (3) NCPC7]. Deşi regula este citarea părţilor, s-a subliniat că, în acest caz, este evident că încheierea va fi pronunţată fără citarea părţilor, întrucât ne aflăm la procedura de regularizare a cererii, pârâtul nu a aflat, prin ipoteză, de existenţa cererii, iar un argument de text în favoarea acestei soluţii este alin. (6), care se referă în mod expres la citarea reclamantului la soluţionarea cererii de reexaminare; per a contrario, în ipoteza de la alin. (3), nu este nevoie de citare. Calea de atac împotriva încheierii de anulare este cererea de reexaminare, care poate fi formulată în termen 15 zile de la data comunicării încheierii. Soluţionarea cererii de reexaminare se face de către un alt complet decât cel căruia i s-a repartizat cauza, prin încheiere definitivă dată în camera de consiliu, cu citarea reclamantului. Acest alt complet poate reveni asupra măsurii dacă a fost dispusă în mod eronat sau dacă neregularităţile au fost înlăturate în termenul acordat [alin. (6)], caz în care cauza va fi retrimisă completului iniţial învestit.

5 6 7 8

Art. 200 NCPC republicat. Art. 165 NCPC republicat.


40


Potrivit art. 196 NCPC8 , odată îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru cere-rea de chemare în judecată, judecătorul dispune, prin rezoluţie, comunicarea acesteia către pârât, cu menţiunea că întâmpinarea urmează să fie depusă în termen de 25 de zile de la comunicare (spre deosebire de actuala reglementare, conform căreia întâmpinarea se depune cel mai târziu cu 5 zile înaintea termenului stabilit pentru judecată). Alineatul (2) al art. 196 operează o modificare bine-venită, instituind obligativitatea comunicării de îndată [conţinutul sintagmei “de îndată” urmează să fie apreciat de la caz la caz] către reclamant a întâmpinarii, respectându-se astfel principiul egalităţii de arme. Se înlătură astfel un neajuns existent în reglementarea Codului de procedură civilă de la 1865, din care nu rezulta că întâmpinarea se comunică, lucru altminteri greu de realizat din perspectiva termenului de 5 zile până la care, cel mai târziu, putea fi depusă întâmpinarea. În termen de 10 zile de la comunicare, reclamantul are obligaţia, conform art. 196 alin. (2) NCPC9, de a depune răspuns la întâmpinare (instituţie nouă), urmând ca pârâtul să ia cunoştinţă de acesta de la dosarul cauzei. Răspunsul la întâmpinare nu va conţine pretenţii noi, ci apărări, de fond sau de procedură, la apărările făcute de către pârât în întâmpinare. Primul termen de judecată, potrivit art. 196 alin. (3)10, va fi stabilit de către judecător, prin rezoluţie, în termen de 3 zile de la data depunerii răspunsului la întâmpinare şi nu va putea depăşi 60 de zile de la data rezoluţiei. Odată cu stabilirea primului termen, judecătorul dispune citarea părţilor. Referitor la termenul de 60 de zile s-a apreciat că urmează să fie calificat ca termen relativ, ceea ce înseamnă că nerespectarea lui nu va atrage sancţiuni în privința valabilitatății actului de procedură. Alineatele (5) şi (6) ale art. 196 stabilesc posibilitatea reducerii, respectiv creşterii termenului în anumite împrejurări.

4.

Măsuri pentru pregătirea judecăţii

Referitor la dispoziţiile art. 198 NCPC11 s-a subliniat că trebuie reţinută distincţia între măsurile care pot fi luate de judecător prin rezoluţie, în condiţiile alin. (1) [citarea pârâtului la interogatoriu, alte măsuri pentru administrarea probelor şi alte măsuri necesare pentru desfăşurarea procesului], respectiv prin încheiere executorie, conform alin. (2) – măsuri asigurătorii şi măsuri pentru asigurarea probelor. Potrivit art. 199 NCPC12, până la primul termen de judecată la care este legal citat, reclamantul poate să-şi modifice cererea de chemare în judecată şi, de asemenea, poate propune noi dovezi. Referitor la această din urmă noţiune – noi dovezi – s-a arătat că este utilizată şi în Codul de procedură civilă de la 1865. Sintagma nu se referă însă la dovezile pe care, din varii motive, reclamantul nu le-a menţionat în cererea de chemare în judecată, ci este vorba despre dovezi a căror necesitate a rezultat din întâmpinare, art. 248 NCPC13 dispunând că probele, sub sancţiunea decăderii, se propun de către reclamant, prin cererea de chemare în judecată, şi de către pârât, prin întâmpinare. În acest context, s-a subliniat că dezideratul disciplinării părţilor poate fi atins şi prin aplicarea 9 10 11 12 13






41

energică a sancţiunilor, în practică existând uneori tendinţa de a trece mai uşor mai ales peste sancţiunea decăderii (de exemplu, practica acordării de termen pentru propunerea probelor). Referitor la sancţiunea decăderii reclamantului din dreptul de a propune noi dovezi, s-a pus întrebarea dacă aceasta trebuie invocată de pârât sau poate fi invocată din oficiu de către instanţă. În prezent, soluţia adoptată este că dispoziţiile în discuţie sunt de ordine privată, iar dacă pârâtul nu se opune, instanţa ia act de modificarea cererii. Soluţia trebuie însă nuanţată, ţinând cont de dispoziţiile alin. (3) al art. 19914 care face vorbire despre acordul expres al tuturor părţilor din proces. Or, neinvocarea decăderii de către pârât nu permite instanţei să ia act de modificarea cererii, în acest caz nefiind vorba de un acord expres, ci, cel mult, de un acord tacit. Dacă pârâtul nu este prezent, instanţa comunică acestuia intenţia reclamantului de modificare a cererii şi prorogă discutarea acestui aspect până la comunicarea răspunsului pârâtului. În lipsa oricărui răspuns, condiţia acordului expres nu este întrunită, iar judecata va continua în cadrul stabilit prin cererea iniţială. În legătură cu procedura regularizării cererii de chemare în judecată, s-a pus problema dacă aceasta se poate aplica prin analogie şi cererilor reconvenţionale care nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege, dându-se exemplul cerinţelor referitoare la timbraj. Referitor la această problemă au fost formulate două puncte de vedere. Astfel, într-o primă opinie s-a apreciat că nu este recomandabilă aplicarea dispoziţiilor referitoare la regularizarea cererii de chemare în judecată, în primul rând pentru că formularea cererii reconvenţionale este opţiunea pârâtului, iar în al doilea rând, astfel s-ar ajunge la dilatarea duratei de soluţionarea a cererii de chemare în judecată. Pe de altă parte, în măsura în care caracterul inform este atras de nerespectarea cerinţelor privind timbrajul, remediul îl constituie aplicarea dispoziţiilor speciale, respectiv punerea în vedere reclamantului să timbreze cererea la termen, cu sancţiunea anulării cererii în caz de neîndeplinire a obligaţiei. Un alt argument de text îl constituie faptul că în art. 204 NCPC15 nu există nicio trimitere la aplicarea în mod corespunzător a dispoziţiilor din art. 195 NCPC16. Într-o opinie exprimată în acelaşi sens s-a mai arătat că aplicarea prin analogie ar constitui o adăugare la lege, câtă vreme legiuitorul nu a prevăzut o atare posibilitate şi nu poate fi pus semnul egalităţii între cele două cereri, cererea reconvenţională fiind, finalmente, determinată de atitudinea reclamantului. Într-o altă opinie s-a apreciat că dispoziţiile referitoare la regularizarea cererii pot fi aplicate şi cererii reconvenţionale, pentru următoarele argumente: cererea reconvenţională este o veritabilă cerere de chemare în judecată şi învesteşte instanţa similar unei cereri de chemare în judecată, prin urmare, în mod simetric, ar trebui să i se recunoască acelaşi regim juridic. Soluţia disjungerii de cererea principală a reconvenţionalei informe, până la regularizarea ei, nu are susţinere în textele Codului, ipotezele avute în vedere la disjungere fiind altele. Mai mult, aplicarea prin analogie a dispoziţiilor care privesc regularizarea cererii de chemare în judecată şi cererii reconvenţionale îşi găsesc fundament în dispoziţiile art. 5 alin. (3) NCPC, text introdus prin Legea de punere în aplicare a Noului Cod de procedură civilă. În susţinerea aceleiaşi opinii s-a susţinut că trebuie avute în vedere, în primul rând, interesele părţilor pentru soluţionarea litigiului şi, din acest punct de vedere, ar trebui să se acorde şi cererii reconvenţionale informe posibilitatea regularizării. 14 15



42


În finalul dezbaterii pe acest aspect s-a convenit că poate fi adoptată soluţia aplicării procedurii de regularizare şi cererii reconvenţionale, argumentul de text în acest sens constituindu-l dispoziţiile art. 196 NCPC, la care art. 204 alin. (5) face trimitere. Astfel, potrivit alin. (1) al art. 19617, comunicarea cererii reconvenţionale către reclamant va fi dispusă de judecător, prin rezoluţie, de îndată ce constată îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru aceasta, ceea ce presupune că a fost verificată îndeplinirea cerinţelor de formă. Dacă cererea reconvenţională este informă, se va declanşa procedura de regularizare, potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 195 NCPC18. Articolul 20319 NCPC operează o serie de modificări în ce priveşte întâmpinarea. O primă modificare este dată de dispoziţiile alin. (2), care prevăd în mod expres sancţiunea decăderii pârâtului din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii, în afara celor de ordine publică, dacă legea nu dispune altfel, pentru nedepunerea la timp a întâmpinării. În ceea ce priveşte persoanele care o pot invoca, s-a arătat că, spre deosebire de materia actului juridic, în care, în măsura în care natura interesului ocrotit nu poate fi stabilită, se prezumă că interesul protejat este unul privat, în ipoteza nedepunerii întâmpinării este în joc nu doar interesul privat al reclamantului, ci mai degrabă buna desfăşurare a procesului. Prin urmare, atât reclamantul, cât şi instanţa, din oficiu, pot invoca decăderea. Totodată, în noua reglementare nu se mai menţin prevederile art. 118 alin. (3) CPC 1865, referitoare la situaţia în care pârâtul nu este reprezentat sau asistat de avocat. Aceasta înseamnă că pârâtul nu mai are dreptul ca, la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate (prima zi de înfăţişare, conform CPC 1865), să depună întâmpinarea şi, cu atât mai mult, nu va mai putea beneficia de un termen suplimentar pentru pregătirea apărării şi depunerea întâmpinării. Aceasta nu înseamnă însă că la primul termen de judecată nu are dreptul de a formula apărări, decăderea din dreptul de a depune întâmpinare nefiind echivalentă cu decăderea din însuşi dreptul de a se apăra.

5.

Cererea reconvenţională

O primă modificare semnalată cu privire la cererea reconvenţională priveşte condiţiile de admisibilitate. Astfel, într-o formă iniţială a textului art. 204 alin. (1) NCPC20, s-a dorit limitarea sferei de aplicare a cererii reconvenţionale doar la situaţiile în care pârâtul avea pretenţii faţă de reclamant derivând din acelaşi raport juridic (similar arbitrajului sau materiei comerciale). Întrucât o atare soluţie legislativă ar fi condus la aplicarea extrem de rar în practică a cererii reconvenţionale în materie civilă lato sensu, legiuitorul a simţit nevoia să adauge sintagma „pretenţii strâns legate de aceasta [cererea reclamantului]”, urmând ca legătura să fie apreciată de la caz la caz. Potrivit art. 204 alin. (4) NCPC21, cererea reconvenţională se depune odată cu întâmpinarea (cu excepţia situaţiilor în care întâmpinarea nu este obligatorie, caz în care se va depune la primul termen de judecată la care

16 17 18 19 20 21






43

părţile sunt legal citate), sub sancţiunea decăderii din dreptul de a-şi valorifica pretenţiile pe cale incidentală. Intervine astfel o modificare importantă faţă de reglementarea Codului de procedură civilă de la 1865, potrivit căreia nedepunerea la timp a cererii reconvenţionale atrage ca sancţiune judecarea separată a acesteia (art. 135 CPC 1865), deşi au existat sub imperiul acestei reglementări şi soluţii în practică în care, în mod greşit, s-a constatat decăderea. Cu toate acestea, pârâtul păstrează dreptul de a-şi valorifica pretenţiile pe calea unei cereri principale, care însă va declanşa un proces distinct. Potrivit alin. (2) teza a II-a al art. 205 NCPC22, „Dacă numai cererea principală este în stare de a fi judecată [nu însă şi atunci când reconvenţionala este în stare de a fi judecată, iar cererea principală nu] instanţa poate dispune judecarea separată a cererii reconvenţionale. Cu toate acestea, disjungerea nu poate fi dispusă în cazuri anume prevăzute de lege sau dacă judecarea ambelor cereri se impune pentru soluţionarea unitară a procesului”. În această situaţie, rămâne competentă aceeaşi instanţă, urmare a faptului că efectele prorogării de competenţă se menţin şi după disjungere.

6.

Dispoziţii generale cu privire la judecată

Ca element de noutate în această materie, art. 210 alin. (1) teza a II-a NCPC23 prevede, cu titlu de recomandare, că lista de şedinţă va cuprinde şi intervalele orare orientative fixate pentru strigarea cauzelor, ţinând cont de orele fixate şi prevăzute în citaţii. Articolul 211 prevede, la alin. (4)24, printre atribuţiile preşedintelui de complet, posibilitatea de a limita în timp intervenţia fiecărei părţi. Această dispoziţie are corespondent în art. 128 alin. (3) CPC 1865, prevăzând, în plus, că, înainte de a da cuvântul părţii, preşe-dintele trebuie să îi pună în vedere timpul pe care îl va avea la dispoziţie. Se mai impune precizarea că dispoziţia în cauză vizează o mai bună organizare şi desfăşurare a şedinţelor de judecată, în scopul respectării intervalelor orare dinainte stabilite pentru fiecare cauză. Referitor la acest aspect, s-a ridicat problema indicării în lista de şedinţă a orei la care este programat un anumit litigiu. S-a apreciat că ora poate fi indicată în lista de şedinţă, în condiţiile în care dispoziţiile 152 alin. (1) lit d) NCPC25 impun indicarea orei în citaţie, iar lista de şedinţă se redactează ulterior întocmirii citaţiilor. În contextul unor dezbateri mai ample privitoare la planificarea pe intervale orare a şedinţelor, spaţii disponibile etc., s-a ridicat problema sancţiunii care intervine în ipoteza în care judecata trebuia să se desfăşoare în camera de consiliu şi ea s-a desfăşurat în şedinţă publică. S-a arătat că, în acest caz, nu este de dorit aplicarea sancţiunii nulităţii (sens în care a existat o soluţie în practică, în care s-a admis recursul pentru acest motiv şi s-a casat hotărârea). Regula în materie o reprezintă publicitatea, iar desfăşurarea şedinţei în camera de consiliu este reglementată în avantajul părţilor, singurele în măsură să formuleze obiecţiuni dacă judecata s-a desfăşurat în şedinţă publică. Pe de altă parte, textele trebuie interpretate în spiritul lor, iar aplicarea sancţiunii este condiţionată de existenţa unei vătămări. Desigur, soluţia nu este valabilă în situaţia inversă, în care, deşi pricina trebuia judecată în şedinţă publică, aceasta s-a judecat în camera de consiliu. Dispoziţiile referitoare la amânarea judecăţii prin învoiala părţilor se menţin neschimbate, fiind preluate în Art. 210 alin. (2) NCPC republicat.

22 23 24 25 26



Art. 157 alin. (1) lit. d) NCPC republicat.


44


noua reglementare la art. 216 NCPC26. Potrivit acestui text, amânarea judecăţii în baza înţelegerii părţilor se poate face o singură dată în cursul procesului. Se menţine aceeaşi sancţiune pentru cazul în care, după suspendare, părţile nu stăruiesc în judecată, şi anume suspendarea cauzei şi repunerea ei pe rol doar după achitarea taxelor de timbru, conform legii. Trebuie precizat că limitarea prevăzută la art. 216 nu se aplică şi situaţiei în care partea interesată cere amânarea judecăţii pentru lipsă de apărare (art. 217 NCPC27), aceasta putând fi dispusă ori de câte ori sunt întrunite condiţiile cerute de lege – lipsa de apărare să fie temeinic motivată şi neimputabilă părţii sau reprezentantului acesteia. Nu în ultimul rând, o intervenţie binevenită a legiuitorului se regăseşte în textul art. 230 NCPC28, care, în teza a II-a, face referire la noţiunea de încheiere interlocutorie, aşa cum este admisă şi astăzi în practică – „Sunt încheieri interlocutorii acelea prin care, fără a se hotărî în totul asupra procesului, se soluţionează excepţii procesuale, incidente procedurale ori alte chestiuni litigioase”.

7.

Cercetarea procesului

În această materie, seria noutăţilor este deschisă prin prevederile art. 23329. Astfel, alin. (1) prevede pentru judecător obligaţia ca, la primul termen de judecată, după ascultarea părţilor, să estimeze durata necesară pentru cercetarea procesului, durată ce va fi consemnată în încheierea de şedinţă. Alineatul (2) statuează că, pentru motive temeinice, judecătorul va putea să revină asupra duratei estimate iniţial. Potrivit dispoziţiilor art. 237 NCPC30, în cazul în care, „în cursul cercetării procesului, reclamantul renunţă la judecarea cererii de chemare în judecată ori la dreptul pretins, intervine învoiala părţilor sau sunt admise cereri ori excepţii care pun capăt în întregime procesului, fără a mai fi necesară dezbaterea asupra fondului în camera de consiliu sau în şedinţă publică, judecătorul se va pronunţa asupra cauzei prin hotărâre”. Cu privire la acest text de lege, s-a făcut precizarea că renunţarea la un capăt de cerere se poate face şi în cursul procedurii de regularizare, noţiunea ”în cursul cercetării procesului” putând fi interpretată într-un sens mai extins, şi anume ca debutând în momentul imediat următor înregistrării cererii de chemare în judecată. Astfel, de exemplu, pentru ipoteza în care reclamantul doreşte să renunţe la un capăt de cerere şi instanţa îi pune în vedere să îl timbreze, nu s-ar impune soluţia anulării întregii cereri, în cazul în care nu se îndeplineşte obligaţia de timbrare, ci se poate lua act de renunţarea la un căpat de cerere în cadrul procedurii de regularizare. Potrivit art. 238 NPCP31, cercetarea procesului se încheie imediat ce judecătorul se consideră lămurit, dând o încheiere în acest sens prin care fixează termen pentru dezbaterea fondului în şedinţă publică. De la regula conform căreia această procedură are loc în şedinţă publică, alin. (3) al art. 238 prevede pentru părţi posibilitatea de a conveni ca dezbaterile să aibă loc în camera de consiliu, în aceeaşi zi sau la un alt termen. Este necesar ca acordul părţilor să fie expres, neputând fi dedus din împrejurarea că una dintre ele nu este prezentă. Conform alin. (2), „pentru

27 28 29 30 31


Art. 235 NCPC republicat. Art. 238 NCPC republicat. Art. 243 NCPC republicat. Art. 244 NCPC republicat.


45

dezbaterea fondului, judecătorul pune în vedere părţilor să redacteze note privind susţinerile lor şi să le depună la dosar cu cel puţin 5 zile înainte de termenul stabilit potrivit alin. (1), fără a aduce atingere dreptului acestora de a formula concluzii orale”. În aplicarea acestui text, părţile vor trebui să îşi dea concursul, întrucât textul nu instituie o sancţiune specifică pentru situaţia în care părţile nu depun note. Cu privire la invocarea unei eventuale neconcordanţe între dispoziţiile art. 238 alin. (3) NCPC şi art. 127 din legea fundamentală, privitor la caracterul public al dezbaterilor, s-a apreciat că nu se pune problema admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate, întrucât Constituţia se referă doar la pronunţarea hotărârilor judecătoreşti, care trebuie să aibă loc în şedinţă publică. Nu trebuie omis nici faptul că în procesul civil primează interesele private ale părţilor.

8.

Excepţii procesuale

În această materie, legiuitorul Noului Cod de procedură civilă face mai curând o serie de precizări, neputându-se vorbi de modificări substanţiale. Dată fiind structurarea procesului civil în etape, se pot face câteva observaţii în ce priveşte soluţionarea excepţiilor procesuale. Astfel, potrivit art. 242 alin. (1) NCPC32, care preia, în mare parte, prevederile art. 137 NCPC 1865, instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă administrarea de probe (element de noutate) sau, după caz, cercetarea în fond a cauzei. În continuare, alin. (4) prevede că excepţiile vor putea fi unite fie cu administrarea probelor, fie cu fondul cauzei numai dacă pentru judecarea lor este necesar să se administreze aceleaşi dovezi ca şi pentru finalizarea etapei cercetării procesului sau, după caz, pentru soluţionarea fondului. S-a precizat însă că unirea excepţiilor ar fi mai degrabă posibilă cu administrarea probelor, pentru că după administrarea probelor comune fondului şi soluţionării excepţiilor ne aflăm, prin ipoteză, încă în camera de consiliu, caz în care urmează a se da cuvântul pe excepţie, şi nu a se fixa imediat termen în şedinţă publică pentru dezbaterea fondului. În ce priveşte ordinea soluţionării excepţiilor, alin. (2) al art. 242 NCPC33 lasă instanţei libertate deplină, stabilind însă un criteriu în acest sens, şi anume efectele pe care acestea le produc. Referitor la acest aspect, s-a precizat că soluţionarea unei excepţii înaintea alteia nu înseamnă în mod automat cauză de nulitate; trebuie evitat formalismul excesiv. Evident, dacă una dintre excepţii este dirimantă, nu se va trece la soluţionarea celorlalte, cu atât mai mult cu cât, în urma casării, se vor pune în discuţia părţilor şi motivele care au rămas nesoluţionate în primul ciclu procesual. S-a apreciat, totuşi, că primează chestiunile legate de citare, soluţionarea cu prioritate a excepţiei referitoare la citare fiind de natură să asigure discutarea în contradictoriu a tot ceea ce urmează. Finalmente, sub rezerva verificării îndeplinirii condiţiilor de regularitate prevăzute de lege, inclusiv, dacă este cazul, cu privire la sesizarea instanţei, este recomandabilă analizarea cu prioritate a excepţiilor peremptorii, care, dacă s-ar admite, ar împiedica desfăşurarea în continuare a procesului.

32 33


46



9.

Probele

Potrivit art. 24834 alin. (1) teza I NCPC, sub sancţiunea decăderii, „probele se propun de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare, dacă legea nu dispune altfel”. Alineatul (2) prevede limitativ cazurile în care sancţiunea decăderii poate fi înlăturată. Acest lucru nu face însă ca ea să fie de ordine privată, putând fi invocată şi din oficiu de către instanţă, întrucât natura juridică a decăderii şi posibilitatea oferită de legiuitor de a înlătura această sancţiune reprezintă chestiuni distincte. Formularea unora dintre cazurile în care sancţiunea decăderii este înlăturată ţine cont de consacrarea în Noul Cod de procedură civilă a etapei cercetării, respectiv a dezbaterii procesului. Astfel, dovezile care nu au fost propuse la timp vor putea fi cerute şi încuviinţate atunci când necesitatea rezultă fie din modificarea cererii (pct. 1), fie din cercetarea judecătorească, iar partea nu o putea prevedea (pct. 2); când partea învederează instanţei că, din motive temeinic justificate, nu a putut propune în termen probele cerute; acest caz echivalează, în privinţa efectelor, cu o repunere în termen, însă nu poate fi considerată o repunere în termen propriu-zisă, textul de lege fiind mai permisiv, iar motivele lăsate la aprecierea instanţei; punctul 4 menţine cazul prevăzut de actualul pct. 3 al art. 138 CPC 1865, şi anume când administrarea probei nu pricinuieşte amânarea judecăţii; de asemenea, decăderea poate fi înlăturată prin acordul expres al tuturor părţilor. Dispoziţiile alin. (6) al art. 24835 sunt deja cunoscute – „(...) părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii”; în acest caz, deşi teoretic se poate vorbi de o culpă a instanţei, culpa părţilor este mai mare. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 249 alin. (1) NCPC36 a fost semnalat faptul că denumirea marginală („admisibilitatea probelor”) nu corespunde întru totul conţinutului alineatului –„probele trebuie să fie admisibile potrivit legii şi să ducă la soluţionarea procesului”. Un text de lege care ar putea ridica unele dificultăţi de interpretare este cel de la art. 252 alin. (1)37, potrivit căruia „probele se pot încuviinţa numai dacă sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 249 [admisibilitate şi concludenţă], în afară de cazul în care ar exista pericolul ca ele să se piardă prin întârziere”. Textul va trebui interpretat în sensul în care, dacă partea va învedera pericolul pierderii probei, în condiţiile în care ne aflăm în etapa încuviinţării probelor, şi nu în procedura de asigurare a dovezilor, fiind necesare mai multe termene pentru a se dezbate admisibilitatea, ea va fi încuviinţată şi administrată, urmând ca ulterior să se stabilească dacă este ori nu admisibilă. Dispoziţiile art. 252 alin. (2) NCPC38 stabilesc conţinutul încheierii prin care se încuviinţează probele şi „faptele ce trebuie dovedite, mijloacele de probă ce trebuie încuviinţate, precum şi obligaţiile ce revin părţilor în legătura cu administrarea acestora”, context în care s-a precizat că, în practică, există tendinţa încuviinţării probelor fără a se face în cuprinsul încheierii toate menţiunile cerute de acest text de lege. Articolul 256 NCPC39 stabileşte modul în care se impută cheltuielile pentru administrarea probelor. Astfel, potrivit alin. (1), dacă proba a fost cerută de una dintre părţi, instanţa îi pune în 34 35 36 37 38 39


Art. 254 alin. (6) NCPC republicat. Art. 255 alin. (1) NCPC republicat. Art. 258 alin. (1) NCPC republicat. Art. 258 alin. (2) NCPC republicat. Art. 262 NCPC republicat.


47

vedere acesteia ca, în termenul fixat, să depună la grefa instanţei dovada plăţii sumelor necesare pentru administrarea probei respective. Atunci când proba este dispusă din oficiu sau la cererea procurorului, instanţa va stabili, prin încheiere, cheltuielile de administrare a acesteia şi partea care trebuie să le plătească, putându-le pune în sarcina ambelor părţi [alin. (2)]. O problemă care a fost ridicată cu privire la aceste dispoziţii vizează aplicarea textului alin. (3) al aceluiaşi articol, care face trimitere doar la dispoziţiile alin. (1) – proba încuviinţată la cererea părţii, caz în care nedepunerea sumei stabilite de instanţă atrage decăderea părţii din dreptul de a mai administra dovada numai în faţa acelei instanţe, nu şi în faţa instanţei de apel – nu şi la cele ale alin. (2). O primă precizare în privința posibilității de a aplica dispoziţiile alin. (3) pentru ipoteza menţionată la alin. (2) s-a făcut în sensul că nu se recomandă folosirea sintagmei decăderea părţii din probă, întrucât este vorba despre neîndeplinirea de către parte a unei obligaţii fixate de instanţă, şi nu din dreptul de a mai propune probe. Astfel, pentru ipoteza în care instanţa a pus cheltuielile administrării probei (de exemplu, o expertiză) în sarcina ambelor părţi, în cazul în care acestea nu depun la timp suma stabilită, urmează să se constate că nu se poate administra proba din motive imputabile, iar dacă aceste motive sunt imputabile şi reclamantului, instanţa urmează să suspende judecata, în temeiul art. 2361 NCPC40 (echivalentul art. 1551 CPC 1865). Din acest motiv, se recomandă ca aceste cheltuieli să fie puse (şi) în sarcina reclamantului, acesta fiind primul interesat în soluţionarea litigiului, şi numai în situaţii de excepţie să fie puse în sarcina pârâtului. O astfel de situaţie de excepţie ar putea fi imaginată pentru ipoteza judecării cererii reconvenţionale. În această situaţie, în caz de neplată nu se poate suspenda doar cererea reconvenţională, întrucât suspendarea operează în bloc; mai întâi se va disjunge judecata cererii reconvenţionale de cererea principală, urmând ca judecata cererii reconvenţionale să fie suspendată în temeiul art. 2361 NCPC.

10. Proba cu înscrisuri

Potrivit art. 259 NCPC41, prin „înscris” se înţelege „orice scriere sau altă consemnare care cuprinde date despre un act sau fapt juridic, indiferent de suportul ei material ori de modalitatea de conservare şi stocare”. Pe de altă parte, conform art. 260 NCPC42, „înscrisul pe suport informatic este admis ca probă în aceleaşi condiţii ca înscrisul pe suport de hârtie, dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege”, iar conform art. 261 NCPC , „înscrisurile în formă electronică sunt supuse dispoziţiilor legii speciale [Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică]”. Articolul 276 NCPC44 conţine noţiunea de „înscris pe suport informatic”. Astfel, când datele unui act juridic sunt redate pe un suport informatic, documentul care reproduce aceste date constituie instrumentul probator al actului, dacă este inteligibil şi prezintă garanţii suficient de serioase pentru a face deplină credinţă în privinţa conţinutului acestuia şi a identităţii persoanei de la care emană. În materia mijloacelor materiale de probă, a fost semnalat faptul că, deşi art. 335 alin. (2) NCPC45, cu denumirea marginală „lucrurile ca mijloace de probă”, prevede că sunt mijloace materiale de probă fotografiile, 40 41 42 43 44 45

48


Art 265 NCPC republicat.

Art. 266 NCPC republicat. Art. 267 NCPC republicat. Art. 282 NCPC republicat. Art. 341 NCPC republicat.


fotocopiile, filmele (...), dată fiind redactarea în termeni generali a art. 25946, care vorbeşte despre „orice altă consemnare”, o înregistrare video a încheierii unui contract ar urma să fie supusă regulilor din materia înscrisurilor, iar nu a mijloacelor materiale de probă. În mod similar, proba materială are o accepţiune care permite aplicarea regulilor de la proba cu înscrisuri. În ceea ce priveşte regimul juridic al copiilor, au fost semnalate dispoziţiile art. 281 NCPC47, care conferă copiilor făcute pe microfilme sau pe suporturi informatice o forţă probantă mai mare decât copiilor legalizate de pe înscrisurile tradiţionale (art. 280 NCPC48). De asemenea, au fost semnalate dispoziţiile art. 295 NCPC49 care, în privinţa înscrisurilor sub semnătură privată, prevăd sancţiunea decăderii pentru necontestarea scrierii sau semnăturii la primul termen după depunerea înscrisului, şi cele ale art. 29850, care dispun că „dacă cel mai târziu la primul termen după prezentarea unui înscris folosit în proces, una dintre părţi declară că acesta este fals prin falsificarea scrierii sau semnăturii, ea este obligată să arate motivele pe care se sprijină” [alin. (1)], urmând ca, pentru ipoteza în care partea care foloseşte înscrisul nu este prezentă, instanţa să ordone ca aceasta să se prezinte personal pentru a lua cunoştinţă de denunţarea înscrisului ca fals, să depună originalul şi să dea explicaţiile necesare [alin. (2)].

46 47 48 49 50



Art. 286 NCPC republicat. Art. 301 NCPC republicat. Art. 304 NCPC republicat.


49

Procedura în faţa primei instanţe: probele* Prelegere susţinută de judecător Valentin MITEA

Noul Cod de procedură civilă tranşează mai vechea dispută a apartenenţei materiei probelor în plan normativ la Codul civil sau la Codul de procedură civilă, în favoarea acestuia din urmă. Soluţia este una firească, dată fiind împrejurarea că probele interesează în cursul procesului civil, iar desfăşurarea acestuia este reglementată, firesc, de Codul de procedură civilă. Articolul 250 NCPC enumeră mijloacele de probă, cuprinzând între acestea, cu caracter de noutate, şi mijloacele materiale de probă. Alături de acestea sunt menţionate, previzibil, mijloacele de probă recunoscute şi sub vechea reglementare: înscrisuri, martori, prezumţii, mărturisirea uneia dintre părţi, expertiza, cercetarea la faţa locului. Enumerarea este doar aparent exemplificativă, finalul art. 250 lăsând să se înţeleagă că orice alte mijloace de probă pot fi admise numai dacă ele sunt permise expres de lege, determinarea sferei şi a mijloacelor de probă fiind de ordine publică. Articolul 256 NCPC stabileşte limitele în care părţile pot dispune prin convenţii asupra probelor, ele putând încheia, în mod valabil, convenţii privitoare la admisibilitatea, obiectul sau sarcina probei, afară de acelea care privesc drepturi de care părţile nu pot dispune, a celor care fac imposibilă ori dificilă dovada actelor sau faptelor juridice ori, după caz, care contravin ordinii publice sau bunelor moravuri. În esenţă, putem reţine că părţile nu pot restrânge posibilitatea probaţiunii, ci, eventual, o pot extinde, aşa cum se şi întâmplă adesea în practică, atunci când, spre exemplu, sunt de acord să se admită proba cu martori pentru a fi dovedit un act juridic al cărui obiect are o valoare mai mare de 250 de lei. După cum prevede art. 237 alin. (2) pct. 7 NCPC, în faţa primei instanţe (cu precizarea expresă că nu şi la judecata în căile de atac), încuviinţarea şi administrarea probelor au loc în etapa cercetării procesului. Astfel, instanţa va încuviinţa probele solicitate de părţi, pe care le găseşte admisibile, precum şi pe acelea pe care, din oficiu, le consideră utile judecării procesului, urmând să le administreze în condiţiile legii.

1.

Proba cu înscrisuri

În această materie, un important element de noutate este reprezentat de evocarea în Noul Cod de procedură civilă a înscrisurilor pe suport informatic şi a celor în format electronic. Reglementarea de detaliu a acestora este însă asigurată de Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică1, la care se face trimitere şi în cuprinsul art. 267 NCPC, referitor la rolul semnăturii într-un înscris. Potrivit art. 4 al legii, înscrisul în formă electronică reprezintă o „colecţie de date în formă electronică între care există relaţii logice şi funcţionale şi care redau litere, cifre sau orice alte caractere cu semnificaţie inteligibilă, destinate a fi citite prin intermediul unui program informatic sau al altui procedeu similar”, iar semnătura electronică reprezintă „date în formă electronică, care sunt ataşate sau logic asociate cu alte date în formă electronică şi care servesc ca metodă de identificare”. În ce priveşte forţa probantă a unor asemenea înscrisuri, legea prevede că înscrisul în formă electronică * Trimiterile din cuprinsul materialului la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului republicată în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012. 1

Publicată în M. Of. nr. 429/31.07.2001.

50


având asociată sau încorporată o semnătură electronică certificată este asimilat înscrisului sub semnătură privată, iar dacă acesta este recunoscut de cel căruia i se opune, produce aceleaşi efecte ca un înscris autentic. Putem anticipa că cele care vor domina şi în perioada următoare în activitatea de judecată vor fi înscrisurile sub semnătură privată, care îşi păstrează caracteristicile cunoscute în prezent. Se menţin, astfel, formalitatea multiplului exemplar, menţiunea „bun şi aprobat”, dispoziţiile referitoare la data certă, cele referitoare la registrele şi hârtiile domestice. În timp, vom înregistra însă o utilizare tot mai ridicată a înscrisurilor în formă electronică, astfel că va trebui, şi noi, să ne dezvoltăm competenţele în acest domeniu. Înscrisurile autentice îşi vor păstra regimul deja cunoscut, Noul Cod de procedură civilă neoferind elemente de noutate semnificative. Cu caracter de noutate, în Noul Cod de procedură civilă sunt dedicate câteva articole unor înscrisuri cu privire la care nu au existat până în prezent dispoziţii exprese, deşi în doctrină şi în jurisprudenţă ele erau acceptate ca atare. Astfel, art. 289-291 reglementează regimul zis al altor înscrisuri, după cum urmează: art. 289 asimilează înscrisurilor sub semnătură privată, dacă legea nu prevede altfel, contractele încheiate pe formulare tipizate, standardizate ori încorporând condiţii generale tip, biletele, tichetele şi alte asemenea documente, precum şi telexul şi telegrama ale căror originale, depuse la oficiul poştal, au fost semnate de expeditor. Articolul 290 prevede că planurile, schiţele, hârtiile, fotografiile şi orice alte documente anexate au aceeaşi putere doveditoare ca şi înscrisurile la care sunt alăturate, dacă au legătură directă cu înscrisul şi poartă semnătura persoanei care le-a întocmit. În sfârşit, art. 291 reglementează regimul modificărilor operate asupra unui astfel de înscris, statuând că acestea vor fi luate în considerare numai dacă au fost constatate sub semnătură de persoana de la care emană înscrisul modificat. Administrarea probei cu înscrisuri se face la fel ca şi până în prezent, sub acest aspect neexistând modificări esenţiale. Vechile dispoziţii se menţin şi în ce priveşte procedura verificării de scripte.

2.

Proba cu martori

Potrivit art. 309 NCPC, care preia aproape integral prevederile vechiului Cod civil, proba cu martori este admisibilă în toate cazurile în care legea nu dispune altfel, ea fiind, aşadar, o probă de utilizare generală. Alineatul al doilea şi următoarele ale aceluiaşi articol prevăd însă unele situaţii în care se derogă de la regula statuată de alin. (1). Putem remarca, astfel, că nu va fi primită proba cu martori pentru a dovedi un act juridic al cărui obiect are o valoare mai mare de 250 de lei [alin. (2)], când forma scrisă este cerută ad validitatem [alin. (3)], când forma scrisă este cerută ad probationem, în acest din urmă caz existând însă unele excepţii prevăzute la art. 309 alin. (4) NCPC, împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris, şi nici pentru a dovedi ceea ce se pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui, chiar dacă legea nu cere forma scrisă pentru dovedirea actului juridic respectiv, cu excepţia situaţiilor prevăzute la alin. (4). În ce priveşte administrarea probei cu martori, nu intervin modificări substanţiale, însă noua reglementare face o serie de precizări binevenite. Astfel, după ce se prevede că ascultarea martorilor are loc după încuviinţarea probei şi citarea lor, art. 312 statuează că ascultarea martorilor este permisă chiar la termenul la care proba a fost încuviinţată şi, de asemenea, că la termenul fixat pentru administrarea probei, partea va putea aduce martorii, chiar dacă aceştia nu au fost citaţi. Alineatul (3) al aceluiaşi articol prevede, foarte util, că dacă partea care s-a obligat să prezinte martorul la termenul de judecată fără a fi citat nu-şi îndeplineşte obligaţia, instanţa va dispune


51

citarea martorului pentru noul termen. Această din urmă dispoziţie legală tranşează o situaţie care până în prezent a dat naştere unor soluţii diferite, unele instanţe sancţionând partea care nu şi-a îndeplinit obligaţia, din motive imputabile ei, cu decăderea din dreptul de a mai administra proba cu martori care fusese încuviinţată, în timp ce alte instanţe, considerând proba câştigată cauzei, preferau să dispună citarea martorilor pentru următorul termen. Această din urmă soluţie a fost, pe bună dreptate, transpusă în Noul Cod de procedură civilă, căci probele, odată încuviinţate, aparţin cauzei şi contribuie la aflarea adevărului. Unele modificări apar şi în ceea ce priveşte sfera persoanelor care nu pot fi ascultate ca martori în procesul civil. Se menţin categoriile arătate în art. 189 CPC 1865, dar se adaugă alte câteva: logodnicul ori concubinul [art. 315 alin. (1) pct. 2] şi cei aflaţi în duşmănie sau în legături de interese cu vreuna dintre părţi [art. 315 alin. (1) pct. 3]. Dovada existenţei relaţiilor de concubinaj dintre parte şi persoana chemată ca martor se va putea face prin orice mijloc de probă, fiind vorba despre o situaţie de fapt. Aceeaşi este situaţia şi cu privire la dovedirea relaţiilor de duşmănie sau a legăturii de interese, acestea reprezentând şi ele tot situaţii de fapt. Articolul 324 NCPC conţine şi el o prevedere inexistentă anterior, referindu-se la modul în care judecătorul urmează să aprecieze proba cu martori, statuând că acesta va ţine seama de sinceritatea martorilor şi de împrejurările în care aceştia au luat cunoştinţă de faptele relatate. Articolul 326 NCPC, având ca notă marginală „drepturile băneşti ale martorului”, aduce o completare la prevederile art. 200 CPC 1865, dispunând că martorului care provine dintr-o altă localitate i se cuvine nu doar rambursarea cheltuielilor de transport, ci şi a celor de cazare şi masă. Acest text de lege trebuie însă interpretat cu prudenţă, evitându-se unele abuzuri ale martorilor care ar solicita nejustificat cheltuieli de cazare şi masă, atunci când distanţa dintre localitatea de sediu al instanţei şi localitatea în care martorul domiciliază ar fi mică sau foarte mică, neimpunând cazare. Totodată, pentru a stabili sumele care i se cuvin martorului pentru timpul în care a lipsit de la locul de muncă, instanţa se va raporta la indemnizaţia acestuia, iar în cazul în care cuantumul acesteia nu poate fi determinat cu exactitate sau dacă martorul nu lucrează, instanţa va aprecia în concret, de la caz la caz. Drepturile băneşti astfel stabilite se asigură, potrivit alin. (2) al art. 326 NCPC, de partea care a propus martorul şi sunt constatate, la cerere, de către instanţă, prin încheiere executorie.

3.

Prezumţiile

4.

Expertiza

Noul Cod de procedură civilă păstrează acelaşi regim al prezumţiilor şi distincţia între prezumţii legale şi judiciare. Articolul 329 NCPC reproduce soluţia consacrată de art. 1203 C. civ. 1864, limitând admisibilitatea prezumţiilor judiciare la situaţiile în care este permisă administrarea probei cu martori, însă nu mai păstrează excepţia referitoare la cazul în care se atacă un act ca fiind făcut prin fraudă, dol sau violenţă. Regimul juridic general al probei cu expertiza rămâne cel deja cunoscut, Noul Cod făcând doar unele completări sau nuanţări. Cu privire la persoanele care pot participa la efectuarea expertizei, Noul Cod de procedură civilă oferă, prin alin. (5) al art. 330, o reglementare nouă: „la efectuarea expertizei pot participa experţi aleşi de părţi şi încuviinţaţi

52


de instanţă, având calitatea de consilieri ai părţilor, dacă legea nu dispune altfel”. Tot astfel, alin. (5) prevede că, în acest caz, ei pot să ofere relaţii, să formuleze întrebări şi observaţii şi, dacă este cazul, să întocmească un raport separat cu privire la obiectivele expertizei. Legea le recunoaşte astfel un rol potenţial util acestor experţi, care, lucrând în numele părţilor şi condiţionat de acceptarea de către acestea, pot să formuleze observaţii, întrebări şi să dea lămuriri pe care instanţa le poate avea în vedere, în măsura în care sunt pertinente. Ultima parte a alin. (5) reglementează un aspect important, respectiv posibilitatea ca expertul ales de parte să întocmească un raport separat cu privire la obiectivele expertizei. Utilitatea acestei dispoziţii legale rezultă, întâi de toate, din faptul că oferă instanţei posibilitatea de a realiza o analiză comparativă între raportul întocmit de experţii pe care i-a numit prin încheiere şi argumentele aduse de către expertul numit de parte, ceea ce poate conferi o mai mare rigoare şi greutate ştiinţifică acelor concluzii trase de instanţă în urma expertizei. Articolul 331 NCPC cuprinde dispoziţii referitoare la numirea expertului, păstrându-se regula potrivit căreia, dacă părţile nu se învoiesc asupra numirii experţilor, ei vor fi numiţi de către instanţă prin tragere la sorţi, de pe lista întocmită şi comunicată de către biroul local de expertiză, cuprinzând persoanele înscrise în evidenţa sa şi autorizate. În ce priveşte conţinutul încheierii prin care instanţa numeşte experţii, apar câteva elemente suplimentare în raport de ceea ce prevedea reglementarea anterioară. Astfel, pe lângă obiectivele expertizei şi termenul în care aceasta trebuie să fie întocmită, instanţa va stabili onorariul provizoriu al expertului şi, dacă este cazul, avansul pentru cheltuielile de deplasare, separat de onorariu. Potrivit alin. (3) al art. 331 NCPC, dovada plăţii onorariului se depune de către partea care a fost obligată prin încheiere, la grefa instanţei. Aşadar, plata onorariului se face anticipat, deşi el este stabilit doar provizoriu, păstrându-se însă posibilitatea majorării sumei, în raport de munca depusă de către expert. În scopul estimării sumei care i se cuvine ca onorariu, dar şi mai important, pentru stabilirea termenului de predare a raportului de expertiză, instanţa îl poate convoca pe expert în cadrul unei audieri în camera de consiliu. Dacă acest fapt ar fi dificil de realizat (deoarece, spre exemplu, expertul/experţii nu şi-ar avea domiciliul în raza teritorială a instanţei), aceasta are la dispoziţie, în sensul Noului Cod de procedură civilă, şi posibilitatea de a fixa un termen scurt, în care expertul să estimeze şi să comunice în scris costul lucrării şi timpul necesar finalizării acesteia. La cazurile în care este necesară efectuarea unei expertize la faţa locului, art. 335 NCPC mai adaugă unul, anume atunci când sunt necesare explicaţiile părţilor. Citarea se va face prin scrisoare recomandată cu conţinut declarat şi confirmare de primire şi, sub sancţiunea nulităţii, ea va fi comunicată părţii cu cel puţin 5 zile înainte. În cuprinsul citaţiei va fi indicat şi locul în care se va efectua lucrarea. Următoarele alineate ale art. 335 NCPC oferă câteva noutăţi interesante în reglementare, în intenţia – binevenită – de a oferi soluţii unor situaţii procedurale care, de lege lata, sunt, din păcate, lipsite de suport normativ. Astfel, dacă una dintre părţi opune rezistenţă sau împiedică în orice alt mod efectuarea lucrării, instanţa va putea socoti ca dovedite afirmaţiile făcute de partea adversă cu privire la împrejurarea de fapt care face obiectul lucrării, în contextul administrării celorlalte probe. Legiuitorul oferă, aşadar, dezlegare unor probleme întâlnite adesea în practică, prin introducerea unei sancţiuni specifice, care are aptitudinea de a se dovedi mai eficientă decât cea a amenzii judiciare. Partea finală a alin. (3) conţine însă o precizare importantă, atrăgându-se atenţia judecătorului că hotărârea nu va putea fi dată exclusiv pe baza interpretării atitudinii părţii, aceasta trebuind să fie coroborată cu celelalte dovezi administrate în cauză.


53

Este esenţial ca în contextul administrării tuturor probelor, în final, judecătorul să-şi poată forma convingerea sinceră că soluţia prefigurată reflectă adevărul. O dispoziţie asemănătoare, însă pentru o altă situaţie, este înscrisă în art. 225 CPC 1865, potrivit căruia „dacă partea, fără motive temeinice, refuză să răspundă la interogator sau nu se înfăţişează, instanţa poate socoti aceste împrejurări ca o mărturie deplină sau numai ca un început de dovadă în folosul părţii potrivnice”. Referitor la prudenţa necesară în aplicarea unor astfel de texte legale, fosta instanţă supremă recomanda, într-o decizie de îndrumare, ca atunci când este posibilă administrarea altor probe, instanţele să nu socotească refuzul de a răspunde ori de a se prezenta la interogatoriu ca dovadă deplină, ci mai degrabă ca început de dovadă. Mecanismul fiind similar şi în ipoteza evocată de art. 335 alin.(3) NCPC, o astfel de dezlegare rămâne valabilă şi în ambianţa noilor reglementări, rolul judecătorului nefiind acela de a pronunţa o hotărâre precumpănitor sancţionatorie, ci una care să corespundă adevărului. O problemă care s-ar putea ivi în practică în aplicarea acestor dispoziţii este legată de citarea părţilor la efectuarea expertizei. Trebuie precizat că, într-o atare situaţie, nu este necesar ca citaţia să conţină toate menţiunile cerute pentru citarea la termenul de judecată, ci numai data, ora şi locul unde se va face lucrarea. Confirmarea de primire trebuie alăturată raportului de expertiză, pentru ca partea să nu poată invoca neprimirea citaţiei drept motiv de neprezentare. Alineatul (5) al art. 335 NCPC conţine şi el un alt element de noutate, întrucât îi conferă judecătorului posibilitatea ca, în mod excepţional, în momentul în care aflarea adevărului în cauză este indisolubil legată de efectuarea probei cu expertiza tehnică, să autorizeze folosirea forţei publice în vederea efectuării expertizei. Autorizaţia este dată prin încheiere executorie pronunţată în camera de consiliu, după ascultarea părţilor. Dispozi-ţiile acestui alineat urmează să fie avute în vedere în situaţia în care efectuarea expertizei este esenţială pentru aflarea adevărului şi soluţionarea cauzei, iar sancţiunea prevăzută de alin. (3) nu ar putea fi, în circumstanţele cauzei, aplicată. Articolul 336 NCPC, privitor la raportul de expertiză, redă conţinutul art. 209 CPC 1865, cu o diferenţă minoră, anume majorarea termenului de depunere a raportului de la 5 la 10 zile. Această modificare este binevenită, întrucât, uneori, în practică termenul de 5 zile s-a dovedit a fi prea scurt pentru ca părţile să studieze raportul şi să formuleze obiecţii ori pentru ca instanţa să studieze raportul. Noul Cod de procedură civilă conferă însă şi un plus de flexibilitate procedurii, dând posibilitatea micşorării termenului, în cazurile urgente.

5.

Mijloacele materiale de probă

Noutatea cea mai importantă, am spune, în ce priveşte categoriile de mijloace de probă este oferită prin prevederile art. 341-343 NCPC, ele stabilind regimul juridic al mijloacelor materiale de probă. Acestea nu erau recunoscute sub Codul de procedură civilă de la 1865, ceea ce, în mod evident, devenise un neajuns, în condiţiile în care evoluţia ştiinţifică a permis crearea unor instrumente şi dispozitive capabile să stocheze şi să redea sunete şi imagini. Articolul 341 NCPC defineşte mijloacele materiale de probă ca fiind „acele lucruri care, prin însuşirile lor, prin aspectul lor ori semnele sau urmele pe care le păstrează, servesc la stabilirea unui fapt care poate duce la soluţionarea procesului”.

54


De asemenea, sunt mijloace materiale de probă şi „fotografiile, fotocopiile, filmele, discurile, benzile de înregistrare a sunetului, precum şi alte asemenea mijloace tehnice, dacă nu au fost obţinute prin încălcarea legii ori a bunelor moravuri”. Va trebui însă să se ţină cont de necesitatea respectării vieţii intime şi private, putându-se anticipa că uneori va fi dificil de stabilit ce înseamnă respectare a bunelor moravuri. În principiu, noţiunea de „bune moravuri” evocată de art. 341 alin. (2) NCPC se raportează la anumite standarde şi valori morale impuse de societate, dar care se află într-o continuă evoluţie şi transformare, fiind nu doar îndeajuns de dinamice, ci şi destul de proteice.

6.

Mărturisirea

7.

Asigurarea probelor

Reglementată de art. 348-358 NCPC, mărturisirea nu comportă modificări esenţiale faţă de reglementarea anterioară. În cuprinsul acestor articole, legiuitorul redă unele dispoziţii din Codul civil de la 1864 şi, totodată, oferă suport normativ unor soluţii deja acceptate în doctrină şi jurisprudenţă. Sunt lămurite noţiunile de „mărturisire judiciară” şi „mărturisire extrajudiciară” şi, de asemenea, condiţiile de admisibilitate şi regimul juridic al acestora. Cu privire la interogatoriu, art. 354 alin. (3) NCPC face o precizare foarte utilă: atunci când interogatoriul a fost dispus din oficiu, precum şi în cazul prevăzut la art. 352 alin. (2) (când, cu încuviinţarea preşedintelui, judecătorul, procurorul sau partea adversă adresează întrebări direct celui chemat la interogatoriu), întrebările şi răspunsurile vor fi consemnate în încheierea de şedinţă, nefiind necesară întocmirea unei liste separate. În acest caz, semnătura părţii nu mai este necesară, întrucât hotărârea judecătorească este un act autentic care face dovada deplină cu privire la constatările personale ale agentului instrumentator. Un alt element de noutate se regăseşte în cuprinsul art. 352 alin. (5) NCPC, acesta prevăzând că „atunci când ambele părţi sunt de faţă la luarea interogatoriului, ele pot fi confruntate”. În materia asigurării probelor, să remarcăm că unele modificări apar în ce priveşte căile de atac. Articolul 238 CPC 1865 prevede că încheierea instanţei este executorie şi poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la pronunţare, dacă s-a dat cu citarea părţilor, respectiv de la comunicare, dacă s-a dat fără citarea lor. Pe de altă parte, potrivit art. 361 alin. (1) NCPC, încheierea de admitere a cererii de asigurare este executorie şi nu este susceptibilă de atac, în timp ce încheierea de respingere poate fi atacată cu apel, în aceleaşi condiţii ca şi în reglementarea anterioară. Tot ca deosebire faţă de vechiul Cod, să remarcăm că încheierea dată în timpul judecării cauzei va putea fi atacată separat, iar nu doar odată cu fondul. Articolul 364 NCPC aduce unele modificări în ce priveşte procedura constatării de urgenţă a unei stări de fapt. Astfel, orice persoană care are interesul să constate de urgenţă o anumită stare de fapt, care ar putea să înceteze ori să se schimbe până la administrarea dovezilor, va putea să se adreseze direct executorului judecătoresc în circumscripţia căruia urmează să fie făcută constatarea. Intervenţia instanţei devine necesară numai atunci când, fiind cerut concursul părţii adverse sau al altei persoane pentru efectuarea constatării, acest acord lipseşte. Instanţa va pronunţa o încheiere prin care va autoriza executorul judecătoresc să efectueze constatarea, fără a fi obligatorie citarea celui împotriva căruia se cere [art. 364 alin. (3)].


55

8.

Administrarea probelor de către avocaţi sau consilieri juridici

9.

Dezbaterea în fond a procesului

Deşi introdusă încă prin O.U.G. nr. 138/2000, această procedură nu s-a bucurat de aplicabilitate în practica instanţelor, lipsind solicitările de a se recurge la utilizarea ei. Noul Cod de procedură civilă preia reglementarea cuprinsă în actualele art. 2411-24222, însă aduce o completare menită să impulsioneze părţile şi avocaţii, stimulându-i în a utiliza procedura. Astfel, în cuprinsul art. 367 NCPC se prevede că la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate şi la care acestea sunt prezente sau reprezentate, instanţa le va întreba dacă sunt de acord ca probele să fie administrate potrivit dispoziţiilor din această subsecţiune. În acest fel, este provocat un dialog între parte şi avocatul ei, şansele de a se recurge la folosirea procedurii urmând, probabil, a creşte. După finalizarea cercetării judecătoreşti în camera de consiliu, instanţa trece la dezbaterile în fond, care, ca regulă, se desfăşoară în şedinţă publică. Această etapă a procesului civil corespunde punerii de concluzii în fond, conţinutul ei fiind reprezentat, deci, de pledoaria finală a părţilor. Aşa cum prevede art. 389 NCPC, obiectul dezbaterilor în fond îl constituie împrejurările de fapt şi temeiurile de drept invocate de părţi în cererile lor sau ridicate din oficiu de către instanţă. Înainte de a trece la punerea de concluzii în fond, din oficiu sau la cererea părţilor, instanţa va pune în discuţia acestora cererile, excepţiile procesuale şi apărările care nu au fost soluţionate în cursul cercetării procesului, precum şi cele care, potrivit legii, pot fi invocate în orice stare a procesului. Cu alte cuvinte, la acest moment al judecăţii, încă li se mai oferă părţilor posibilitatea de a invoca unele excepţii absolute, dintre acelea susceptibile de invocare oricând în cursul procesului, de a mai formula unele apărări sau cereri noi (spre exemplu, o cerere de recuzare, dacă abia la acest moment partea a luat cunoştinţă de existenţa unui motiv de recuzare; o cerere de suspendare sub motivul că dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa sau inexistenţa unui drept care face obiectul altei judecăţi etc.). Tot în această etapă procesuală, instanţa, potrivit art. 391 NCPC, poate încuviinţa administrarea unor probe noi sau readministrarea altora, în cazul în care, din dezbateri, rezultă necesitatea acestei măsuri. Cu referire la această chestiune, o prevedere utilă este cuprinsă în art. 244 alin. (2) NCPC, potrivit căreia, pentru dezbaterea fondului, judecătorul pune în vederea părţilor să redacteze note privind susţinerile lor şi să le depună la dosar cu cel puţin 5 zile înainte de termenul stabilit pentru dezbaterea fondului în şedinţă publică. Astfel, este posibil ca din cuprinsul notelor scrise să rezulte necesitatea completării sau refacerii unor probe. Potrivit art. 391 NCPC, dacă părţile declară că nu mai au cereri de formulat şi nu mai sunt alte incidente de soluţionat, preşedintele deschide dezbaterile asupra fondului cauzei, dând cuvântul părţilor, în ordinea şi condiţiile prevăzute la art. 316 (mai întâi pârâtul, apoi reclamantul şi, în cele din urmă, procurorul, cu excepţia cazului în care acţiunea a fost pornită de acesta), pentru ca fiecare să îşi susţină cererile şi apărările formulate în proces. Articolul 393 NCPC se referă la continuarea dezbaterilor în fond şi prevede că dezbaterile începute vor fi continuate la acelaşi termen până la închiderea lor, cu excepţia cazului în care, pentru motive temeinice, instanţa stabileşte ca acestea să continue într-o altă zi, chiar în afara orelor fixate pentru judecarea cauzelor.

56


Atunci când consideră că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, preşedintele declară dezbaterile închise, iar cauza rămâne în pronunţare în aceeaşi zi sau se amână pentru o altă zi. Dacă instanţa consideră necesar, poate cere părţilor să depună completări la notele depuse, potrivit art. 244 NCPC. De asemenea, ele pot depune completări chiar şi fără ca instanţa să le fi cerut. O dispoziţie legală inexistentă anterior, dar care decurgea în mod natural din exigenţele referitoare la respectarea principiului contradictorialităţii şi a aceluia al dreptului la apărare, este cea cuprinsă în art. 394 alin.(3) NCPC, potrivit căreia „după închiderea dezbaterilor, părţile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub sancţiunea de a nu fi luat în seamă”. Un text aflat în strânsă legătură cu acesta este acela mai particularizant, din cuprinsul art. 452 NCPC, care prevede că dovada existenţei şi a întinderii cheltuielilor de judecată pot fi făcute de partea care le pretinde numai până la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.

10. Deliberarea şi pronunţarea hotărârii

Fără să fi suferit modificări de substanţă, dispoziţiile referitoare la deliberarea şi pronunţarea hotărârii aduc unele completări şi precizări. Astfel, termenul maxim de amânare a pronunţării hotărârii a fost majorat de la 7, la 15 zile [art. 396 alin. (1)], oferindu-se judecătorului o durată mai generoasă pentru deliberare. Ca şi până acum, acest termen rămâne unul de recomandare şi maximal, ceea ce înseamnă că judecătorul poate amâna pronunţarea cu mai puţin de 15 zile, însă nu ar avea dreptul de a o amâna cu mai mult de 15 zile. Articolul 396 alin. (2) NCPC prevede că, în cazul în care pronunţarea hotărârii a fost amânată potrivit alin. (1), preşedintele poate stabili ca părţile să ia act de soluţie de la grefa instanţei, unde le va fi pusă la dispoziţie. Înştiinţarea părţilor asupra acestui aspect se va face odată cu anunţarea amânării. Şi aceasta este o reglementare cu caracter de noutate, flexibilizându-se formalităţile asociate pronunţării hotărârii, fiind vădit că, din raţiuni care ţin de pragmatism şi din necesitatea de a simplifica desfăşurarea acestor proceduri, legiuitorul i-a oferit instanţei posibilitatea de a aduce soluţia la cunoştinţa părţilor printr-un act echivalent pronunţării, dar care nu este o pronunţare propriu-zisă. Potrivit art. 397 NCPC, ca şi până acum, instanţa este obligată să se pronunţe – iar această soluţie legală este una clasică – omnia petita, ea neputând acorda mai mult, mai puţin sau altceva decât ceea ce s-a cerut, afară de cazul când legea prevede altfel. O noutate oferă şi alin. (2) al art. 397 NCPC. Potrivit textului legal, „dacă cererea are ca obiect pretenţii privitoare la obligaţia de întreţinere, alocaţia pentru copii, chirie, arendă, plata salariului, rate din preţul vânzării sau alte sume datorate periodic, instanţa îl va obliga pe pârât, la cererea reclamantului, după plata taxelor de timbru, potrivit legii, şi la achitarea sumelor devenite exigibile după data introducerii cererii”. Textul se referă, aşadar, la prestaţii periodice sub forma unor sume de bani, având în vedere situaţia în care, pe parcursul procesului, se împlineşte scadenţa pentru astfel de sume cu care instanţa nu fusese învestită prin cererea de chemare în judecată, întrucât la momentul sesizării ei nu erau încă scadente. În acest caz, în aplicarea principiului disponibilităţii, reclamantul va trebui să ceară instanţei să-l oblige pe pârât şi la acestor sume de bani, nu înainte însă de a achita taxa de timbru corespunzătoare noilor pretenţii. Articolul 399 NCPC aduce o majorare a termenului înăuntrul căruia trebuie să aibă loc judecata în complet de divergenţă, atunci când este cazul. În prezent, termenul este de cel mult 5 zile, iar Noul Cod îl majorează la 20 de zile,


57

pentru cazul în care nu este posibilă judecarea în aceeaşi zi. De asemenea, se mai prevede că, în cauzele urgente, termenul nu poate fi mai mare de 7 zile. Majorarea termenului de judecare în complet de divergenţă vine în întâmpinarea unei probleme frecvent întâlnite în practică, aceea a nerespectării termenului de 5 zile, acesta dovedindu-se unul nerealist de redus. Cu toate acestea, rămâne de văzut dacă şi noul termen, cel de 20 de zile, va fi suficient de generos, având în vedere că, potrivit noilor reglementări, în anumite circumstanţe procedura de citare poate pretinde mai mult timp pentru efectuare decât în prezent. În ce priveşte întocmirea minutei, Noul Cod nu aduce elemente cu adevărat noi. Să remarcăm că art. 401 alin. (1) prevede că „după ce a fost luată hotărârea, se va întocmi de îndată o minută care va cuprinde soluţia şi în care se va arăta, când este cazul, opinia separată a judecătorilor aflaţi în minoritate”. Alin. (2) consacră normativ o cutumă existentă în practică, prevăzând, sub sancţiunea nulităţii absolute, că minuta va fi semnată de către judecători şi, după caz, de către magistratul-asistent, pe fiecare pagină. Ulterior, minuta va fi consemnată într-un registru special, ţinut la grefa instanţei, care poate avea şi formă electronică. Dispoziţiile referitoare la posibilitatea părţii de a renunţa la calea de atac în faţa primei instanţe se păstrează, cu precizarea că apar totuşi nuanţări. Ca şi în reglementarea anterioară, renunţarea va fi menţionată într-un proces-verbal care va fi semnat de preşedinte şi de grefier, însă noutatea poate fi remarcată în cuprinsul alin. (2) al art. 404, care prevede că renunţarea se va putea face şi după declararea căii de atac, în faţa preşedintelui instanţei care a pronunţat hotărârea sau a persoanei desemnate de acesta ori prin înscris autentic, dar cu condiţia ca dosarul să nu fi fost deja înaintat instanţei superioare. În prezent, o astfel de renunţare este posibilă, însă de ea trebuie să ia act instanţa competentă să judece calea de atac, chiar dacă, la momentul renunţării, dosarul se mai află la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată.

11. Unele incidente procedurale 11.1 Renunţarea la judecată

Expresie a principiului disponibilităţii, legea conferă celui care a pornit procesul dreptul de a renunţa oricând, pe parcursul acestuia, la judecată, uneori însă cu anumite condiţii. Ca şi în reglementarea anterioară, renunţarea la judecată se poate face verbal, în şedinţa de judecată, sau prin cerere scrisă, personal sau prin mandatar cu procură specială. Alineatul (3) al art. 406 reia conţinutul art. 246 alin. (3) CPC 1865, stabilind că dacă renunţarea a intervenit după comunicarea cererii de chemare în judecată, la cererea pârâtului, instanţa îl poate obliga pe reclamant la suportarea cheltuielilor pricinuite acestuia prin chemarea în judecată. De la momentul primului termen la care părţile sunt legal citate, renunţarea la judecată este condiţionată, potrivit art. 406 alin. (4) NCPC, de acordul expres sau tacit al pârâtului. Dacă acesta nu este prezent la termenul la care reclamantul declară că renunţă la judecată, instanţa îi acordă un termen până la care să-şi exprime poziţia, tăcerea, în acest caz, valorând acord. Aşadar, Noul Cod face o precizare oportună mai ales în contextul în care, în reglementarea anterioară, nu exista un temei care să îngăduie instanţei ca, într-o atare situaţie, să ia act de renunţare. Or, în dreptul procesual tăcerea valorează acord numai atunci când legea prevede expres aceasta. În ce priveşte calea de atac împotriva hotărârii prin care s-a luat act de renunţarea la judecată, aceasta rămâne în continuare recursul, cu precizarea – făcută la alin. (6) – că, în acest caz, recursul este de competenţa instanţei ierarhic superioare, iar nu a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Când renunţarea are loc în faţa unei secţii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, hotărârea prin care s-a luat act de renunţare este definitivă. 58


11.2 Suspendarea procesului

Noul Cod de procedură civilă păstrează formele de suspendare acceptate şi în prezent: voluntară, de drept şi facultativă. Suspendarea voluntară îşi conservă temeiurile deja consacrate în reglementarea actuală, anume acordul expres al părţilor, respectiv neprezentarea părţilor legal citate la strigarea cauzei, sub condiţia ca niciuna dintre ele să nu fi cerut judecata în lipsă. Această dispoziţie trebuie coroborată şi cu prevederile art. 244 alin. (4) NCPC, în sensul că cererea de judecare în lipsă presupune că partea care a formulat-o a fost de acord şi ca dezbaterea fondului să aibă loc în camera de consiliu, afară de cazul în care a solicitat expres ca aceasta să aibă loc în şedinţă publică. Articolul 411 alin. (2) face o precizare necesară, dispunând că cererea de judecată în lipsă produce efecte doar în instanţa în faţa căreia a fost formulată. Această interpretare a fost îmbrăţişată adesea în practică, însă consacrarea ei expresă nu poate fi decât binevenită. Articolul 412 NCPC, privitor la suspendarea de drept a procesului, păstrează ipotezele existente în prezent, însă adaugă şi unele noi. Astfel, instanţa va fi obligată să suspende cauza şi atunci când a formulat o cerere de hotărâre preliminară adresată Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, potrivit tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană (procedura prejudicială, reglementată de art. 234 din Tratatul de funcţionare a Uniunii Europene, potrivit căruia instanţele naţionale pot cere Curţii de Justiţie a Uniunii Europene lămuriri cu privire la interpretarea şi aplicarea dreptului comunitar). În legătură cu această ipoteză, se cuvine precizat că are neajunsul de a majora durata de soluţionare a procesului, fiind necesar să se aştepte soluţia dată de instanţa europeană. Pe de altă parte, există o raţiune extrem de importantă care face ca soluţia legiuitorului de a impune suspendarea să fie una justificată: este vorba despre nevoia judecătorului pus în situaţia de a interpreta şi aplica o normă de drept european de a fi lămurit înainte de a da o soluţie care are la bază tocmai respectiva normă. După ce preia fidel cele două ipoteze prezente în art. 244 CPC 1865, privitoare la suspendarea facultativă, art. 413 alin. (3) NCPC propune o interesantă şi oportună noutate, statuând că instanţa va putea reveni motivat asupra suspendării, dacă: se constată că partea care a cerut-o nu are un comportament diligent în cadrul procesului care a determinat suspendarea, tergiversând soluţionarea acestuia; urmărirea penală durează mai mult de 1 an de la data la care a intervenit suspendarea, fără a se dispune o soluţie în acea cauză. Trebuie, aşadar, remarcat că textul legal evocat conferă instanţei prerogativa de a reconsidera suspendarea cauzei, aceasta făcând o apreciere în concret a situaţiei existente. Un alt element de noutate priveşte calea de atac împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea procesului. Articolul 414 NCPC dispune că aceasta poate fi atacată separat cu recurs la instanţa ierarhic superioară, afară de cazul în care suspendarea a fost dispusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Se renunţă, aşadar, la dispoziţia existentă în prezent, potrivit căreia încheierile de suspendare pronunţate în recurs sunt irevocabile, ceea ce înseamnă că în acele puţine cazuri în care tribunalul sau curtea de apel vor judeca recursuri, va fi posibilă atacarea cu un recurs distinct a încheierilor de suspendare (recurs în interiorul recursului). Legiuitorul a admis această ipoteză întrucât instanţa de recurs este pusă în faţa unui incident procedural nou, născut întâia oară înaintea sa şi care, anterior, nu făcuse obiectul unei verificări jurisdicţionale.


59

11.3 Perimarea cererii

Sub reglementarea Noului Cod de procedură civilă, pentru toate cazurile de natură civilă (în înţelesul larg al noţiunii, consonant cu noua concepţie promovată de Codul civil în vigoare) va exista un termen unic de perimare a cererii, de 6 luni, care curge de la ultimul act de procedură îndeplinit de instanţă sau de părţi. Ca şi în reglementarea anterioară, perimarea cererii de chemare în judecată nu poate fi invocată pentru prima oară la instanţa de apel. Efectele cererii de perimare, precum şi ale actului întrerupător de perimare se produc şi asupra coparticipanţilor. Hotărârea prin care s-a constatat perimarea poate fi atacată, potrivit art. 421 alin. (2), cu recurs la instanţa ierarhic superioară. Când hotărârea a fost pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, recursul se judecă de Completul de 5 judecători, fiind de remarcat, sub acest aspect, că în acest fel se tranşează şi controversele existente sub reglementarea anterioară privitoare la (ne)recunoaşterea recursului contra unei hotărâri care, dată fiind în recurs, constată perimarea acestei căi de atac. O instituţie nouă în Codul de procedură civilă, însă nu străină de procesul civil, este prevăzută la art. 423: perimarea instanţei. Preluat din Codul civil de la 1864 (art. 1891) şi uşor modificat, textul dispune că orice cerere adresată unei instanţe şi care a rămas în nelucrare timp de 10 ani (30 de ani, în vechea reglementare) se perimă de drept, chiar în lipsa unor motive imputabile părţii. De această dată, chiar dacă procesul a rămas în nelucrare inclusiv din culpa instanţei, efectul extinctiv general este angajat.

12. Hotărârile judecătoreşti

Articolul 424 NCPC preia şi completează dispoziţiile art. 255 CPC 1865, stabilind că hotărârile prin care cauza este soluţionată de prima instanţă sau prin care aceasta se dezînvesteşte fără a soluţiona cauza [alin. (1)], precum şi cea prin care judecătoria soluţionează căile de atac împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională sau ale altor organe cu astfel de activitate [alin. (2)] se numesc sentinţe. Alineatul (1) tranşează, aşadar, o controversă existentă în practică, anume aceea referitoare la natura juridică a hotărârii date de instanţă atunci când îşi declină competenţa, statuând că ea lua forma unei sentinţe. Hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra apelului, recursului şi recursului în interesul legii, precum şi hotărârea pronunţată ca urmare a anulării în apel a hotărârii primei instanţe şi reţinerii cauzei spre rejudecare ori ca urmare a rejudecării cauzei în fond după casarea cu reţinere în recurs se numesc decizie [alin. (3)]. Hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra contestaţiei în anulare sau asupra revizuirii se numeşte, după caz, sentinţă sau decizie [alin. (4). Toate celelalte hotărâri date de instanţă se numesc încheieri, dacă legea nu prevede altfel [alin. (5)]. În ce priveşte conţinutul hotărârii, acesta rămâne neschimbat pentru hotărârile pronunţate de judecătorii, tribunale şi curţi de apel. Unele modificări apar însă în ce priveşte conţinutul hotărârilor pronunţate în recurs, Noul Cod de procedură civilă optând, prin art. 499, pentru o simplificare a motivării acestora. Articolul 425 alin. (3) NCPC aduce unele precizări, stabilind expres că în partea finală a dispozitivului, instanţa va trebui să arate dacă hotărârea este executorie (aspect cu privire la care se făcea menţiune şi până în prezent, însă fără a exista un text legal) şi, de asemenea, atunci când hotărârea este supusă apelului sau recursului, se va arăta şi instanţa la care se depune cererea pentru exercitarea căii de atac. Dispoziţiile legale referitoare la redactarea şi semnarea hotărârii aduc o noutate, cuprinsă în teza finală a

60


art. 426 alin. (2) NCPC. Potrivit acestuia, judecătorul care este de acord cu soluţia dată, dar pentru alte considerente decât cele expuse în hotărâre, va redacta separat opinia concurentă. Se recunoaşte, aşadar, dreptul judecătorului la opinie concurentă, vechea reglementare neconţinând o dispoziţie similară. Alineatul (4) al art. 426 NCPC aduce o modificare de însemnătate mai degrabă practică, atribuind preşedintelui de complet prerogativa de a semna hotărârea în locul judecătorului aflat în imposibilitate de a semna. Rămâne, în continuare, atribuţia preşedintelui de instanţă să semneze hotărârea atunci când şi preşedintele de complet se află în imposibilitate de a semna ori când completul este format dintr-un singur judecător. Privitor la comunicarea hotărârii, Noul Cod de procedură civilă prevede că hotărârea va fi comunicată din oficiu părţilor, în copie, chiar dacă este definitivă, ceea ce reprezintă, de asemenea, un element de noutate.

13. Efectele hotărârii judecătoreşti

După pronunţarea hotărârii, instanţa se dezînvesteşte şi niciun judecător nu poate reveni asupra părerii sale (art. 429 NCPC). Articolul 430 NCPC, privitor la autoritatea de lucru judecat, preia concepţia Codului de procedură civilă francez, dispunând că hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. Alineatul (4) atenuează însă această dispoziţie, stabilind că atunci când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie. O dispoziţie cu caracter de noutate se regăseşte în alin. (2) al art. 430 NCPC, care prevede că autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul hotărârii şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. Deşi susceptibilă de unele critici, această dispoziţie îşi are utilitatea ei practică, din perspectiva faptului că, adesea, anumite statuări cuprinse în considerentele hotărârii sprijină direct şi necesar soluţia din dispozitiv ori dezleagă unele chestiuni litigioase, fiind indisolubil legate de acesta. Articolul 431 NCPC reglementează efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, dispunând că nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect. Cel aflat într-o atare situaţie se poate apăra invocând excepţia absolută şi dirimantă a autorităţii de lucru judecat. Alineatul (2) reglementează efectul pozitiv al lucrului judecat: oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă. Excepţia autorităţii de lucru judecat rămâne, potrivit Noului Cod, una de ordine publică, putând fi invocată de instanţă sau de părţi în orice stare a procesului, chiar înaintea instanţei de recurs. Consolidându-i statutul juridic, teza finală a art. 432 NCPC prevede că, urmare a admiterii excepţiei, părţii i se poate crea, în propria cale de atac, o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată. Prin urmare, principiul non reformatio în pejus rămâne ineficace în faţa autorităţii de lucru judecat, aceasta având preeminenţă.

14. Îndreptarea, lămurirea şi completarea hotărârii

Reglementată în cuprinsul art. 442-447 NCPC, soluţionarea acestor cereri nu a suferit modificări semnificative. Îndreptarea, lămurirea şi înlăturarea dispoziţiilor contradictorii se vor face ca şi în prezent, unele precizări


61

suplimentare apărând însă în ce priveşte completarea hotărârii. Astfel, art. 444 NCPC prevede că „dacă prin hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în acelaşi termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de atac sau în fond după casarea cu reţinere, în termen de 15 zile de la pronunţare”. Aşadar, faţă de reglementarea actuală, Noul Cod face referire la completarea hotărârilor date în căile extraordinare de atac, însă omite o altă ipoteză, anume aceea a hotărârilor date de judecătorii în primă şi ultimă instanţă. Într-o atare situaţie, s-ar putea aplica, prin asemănare, în temeiul art. 5 alin. (3) NCPC, teza finală a art. 444, astfel încât cererea de completare a hotărârilor pronunţate de judecătorie în primă şi ultimă instanţă să poată fi introdusă în termen de 15 zile de la pronunţare, precum în cazul hotărârilor definitive. Un text cu totul nou în cadrul acestor proceduri este cel al art. 447 NCPC. Potrivit acestuia, „În cazul în care cererea de îndreptare, de lămurire sau de completare a hotărârii a fost admisă, cheltuielile făcute de parte în aceste cereri vor fi suportate de stat, din fondul constituit potrivit legii. Când cererea a fost respinsă, cheltuielile vor fi suportate de parte potrivit dreptului comun”. Plecând de la constatarea – subînţeleasă – că în asemenea situaţii părţile cărora li s-au admis cererile nu sunt în culpă, noile dispoziţii legale obligă la constituirea unui fond bugetar care să servească la despăgubirea părţii care a făcut cheltuieli în legătură cu aceste cereri.

62


Proceduri speciale: procedura ordonanţei de plată* Prelegere susţinută de judecător Gheorghe-Liviu ZIDARU

1.

Observaţii introductive

Pe lângă procedura contencioasă „clasică“, legiuitorul a instituit şi o seamă de proceduri speciale mai simple (adiacente), care să degreveze instanţa, în special judecătoriile, de procedura contencioasă de drept comun,

aceasta având un caracter mai complex. Trebuie menţionat că în procedura contencioasă de drept comun există noutăţi semnificative, îndeosebi etapa scrisă şi divizarea procedurii în faţa primei instanţe în două faze, respectiv cercetarea şi dezbaterea procesului. Astfel, după înregistrarea dosarului la instanţă, se iau măsuri în vederea desemnării aleatorii a completului de judecată (nu şi a termenului), după care se urmează, facultativ, o procedură de regularizare, conform art. 200 NCPC. Nu se stabileşte termen de judecată; completul de judecată verifică dacă sunt îndeplinite cerinţele destul

de amănunţite şi de exigente prevăzute pentru cererea de chemare în judecată în art. 194 NCPC: „Cererea de chemare în judecată va cuprinde: a) numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoane juridice, denumirea şi sediul lor. De asemenea, cererea va cuprinde şi codul numeric personal sau, după caz, codul unic de înregistrare ori codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice şi contul bancar ale reclamantului, precum şi ale pârâtului, dacă părţile posedă ori li s-au atribuit aceste elemente de identificare potrivit legii, în măsura în care acestea sunt cunoscute de reclamant. Dispoziţiile art. 148 alin. (1) teza a II-a sunt aplicabile. Dacă reclamantul locuieşte în străinătate, va arăta şi domiciliul ales în România unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul; b) numele, prenumele şi calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul reprezentării prin avocat, numele, prenumele acestuia şi sediul profesional. Dispoziţiile art. 148 alin. (1) teza a II-a sunt aplicabile în mod corespunzător. Dovada cali-tăţii de reprezentant, în forma prevăzută la art. 151, se va alătura cererii; c) obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului, atunci când acesta este evaluabil în bani, precum şi modul de calcul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori, cu indicarea înscrisurilor corespunzătoare. Pentru imobile, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 104. Pentru identificarea imobilelor se vor arăta localitatea şi judeţul, strada şi numărul, iar în lipsă, vecinătăţile, etajul şi apartamentul, precum şi, când imobilul este înscris în cartea funciară, numărul de carte funciară şi numărul cadastral sau topografic, după caz. La cererea de chemare în judecată se va anexa extrasul de carte funciară, cu arătarea titularului înscris în cartea funciară, eliberat de biroul de cadastru şi publicitate imobiliară în raza căruia este situat imobilul, iar în cazul în care imobilul nu este înscris în cartea funciară, se va anexa un certificat emis de acelaşi birou, care atestă acest fapt; d) arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea; e) arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere. Când dovada se face prin înscrisuri, se vor aplica, în mod corespunzător, dispoziţiile art. 150. Când * Trimiterile din cuprinsul materialului la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului republicată în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012.


63

reclamantul doreşte să îşi dovedească cererea sau vreunul dintre capetele acesteia prin interogatoriul pârâtului, va cere înfăţişarea în persoană a acestuia, dacă pârâtul este o persoană fizică. În cazurile în care legea prevede că pârâtul va răspunde în scris la interogatoriu, acesta va fi ataşat cererii de chemare în judecată. Când se va cere dovada cu martori, se vor arăta numele, prenumele şi adresa martorilor, dispoziţiile art. 143 alin. (1) teza a II-a fiind aplicabile în mod corespunzător; f) semnătura”. Articolul 194 NCPC un este un text foarte amplu, dar nu sunt deosebiri esenţiale faţă de art. 112 CPC 1865. Se ştie că, nici astăzi, marea majoritate a reclamanţilor nu respectă întru totul dispoziţiile acestui articol (de exemplu, chiar şi în situaţia în care cererea se motivează în fapt şi în drept cât de cât coerent, nu indică aproape nimeni numele şi adresa martorilor deja prin cererea de chemare în judecată, aceste date fiind indicate ulterior). Există câteva noutăţi privind cererea de chemare în judecată. De exemplu dacă cererea are ca obiect un imobil, la cererea de chemare în judecată se va anexa un extras de carte funciară emis de biroul de carte funciară, iar în cazul în care imobilul nu este înscris în cartea funciară, se va anexa un certificat emis de acelaşi birou, care atestă acest fapt. De asemenea, dacă obiectul pricinii este evaluabil în bani, trebuie indicată valoarea acestuia, cu explicarea modului de calcul şi depunerea înscrisurilor doveditoare necesare. În cazul în care lipsurile formale ale cererii prezintă o anumită gravitate, completul de judecată va cita reclamantul cu menţiunea de a-şi îndrepta, completa sau rectifica cererea, iar dacă reclamantul nu se conformează, se pronunţă o încheiere de anulare care poate fi atacată cu cerere de reexaminare la alt complet. După regularizare are loc acea procedură prealabilă scrisă care creează numeroase probleme de ordin administrativ, în perspectiva intrării în vigoare a NCPC; se comunică cererea cu înscrisurile anexate pârâtului, care dispune de un termen de 25 de zile (mărit prin LPA) pentru a depune întâmpinare. Întâmpinarea se comunică reclamantului, care trebuie să depună răspuns la întâmpinare în termen de 10 zile, şi abia după aceea completul de judecată fixează termen de judecată. Urmează etapele anterior menţionate, respectiv cercetarea procesului şi dezbaterea în şedinţă publică. S-a arătat că, în procedurile speciale, lucrurile sunt mai simple, ele urmează mai degrabă tipologia vechiului Cod de procedură civilă, decât sistemul acesta relativ complex prevăzut de Noul Cod pentru procedura contencioasă de drept comun. În continuare s-a făcut observaţia că, probabil, în multe dosare nu vor fi întâlnite toate aceste etape: dacă nu se depune întâmpinare ori, după caz, răspuns la întâmpinare în termenul prevăzut de lege, judecătorul fixează termenul de judecată după împlinirea termenului pentru depunerea actului de procedură respectiv [de exemplu, s-a împlinit termenul pentru depunerea întâmpinării, fără ca aceasta să fie depusă; în acest caz, judecătorul fixează termen de judecată, potrivit art. 201 alin. (4) NCPC]. Nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut atrage sancţiunea decăderii din dreptul de a propune excepţii relative, ca de exemplu necompetenţa teritorială, şi de a propune probe [art. 208 alin. (2)]. În materia probei există diverse modalităţi de atenuare a consecinţelor acestei decăderi [a se vedea dispoziţiile art. 254 alin. (2)], în vreme ce în cazul excepţiilor relative care trebuiau invocate prin întâmpinare, o asemenea posibilitate nu există. Spre exemplu, în cazul necompetenţei teritoriale relative, neinvocarea acesteia prin întâmpi-nare, atunci când întâmpinarea nu este obligatorie, face ca necompetenţa să

64


se acopere în mod definitiv, instanţa sesizată devenind competentă; ca urmare, o eventuală excepţie invocată abia la primul termen la care părţile sunt legal citate trebuie respinsă, ca tardiv formulată, decăderea fiind luată în considerare din oficiu [art. 130 alin. (3) NCPC]. Termenele de 25, respectiv 10 zile trebuie calculate pe zile libere [art. 181 alin. (1) pct. 2], având în vedere şi durata necesară emiterii şi comunicării actelor de procedură, precum şi durata necesară comunicării actului de procedură depus de parte la poştă; aceste chestiuni au fost tratate şi într-un material elaborat de Consiliul Superior al Magistraturii, în vederea intrării în vigoare a Codului. Orientativ, judecătorul ar trebui să aştepte aproximativ 35 de zile de la data primei rezoluţii înainte de a verifica dacă pârâtul a depus întâmpinare în termenul acordat în acest scop de lege.

2. Consideraţii privind procedura specială a ordonanţei de plată 2.1 Sediul materiei Cartea a VI-a, Titlul IX, art. 1.013 – 1.024

2.2 Domeniu de aplicare

Potrivit art. 1013 NCPC, „(1) Prevederile prezentului titlu se aplică creanţelor certe, lichide şi exigibile constând în obligaţii de plată a unor sume de bani care rezultă dintr-un contract civil, inclusiv din cele încheiate între un profesionist şi o autoritate contractantă, constatat printr-un înscris ori determinate potrivit unui statut, regulament sau altui înscris, însuşit de părţi prin semnătură ori în alt mod admis de lege.” S-a arătat că este vorba de o transpunere în NCPC a O.U.G. nr. 119/2007 privind măsurile pentru combaterea întârzierii executării obligaţiilor de plată rezultate din contracte comerciale. Prin Legea de punere în aplicare a Noului Cod de procedură civilă – Legea nr. 76/2012 se abrogă integral atât O.G. nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de plată, cât şi O.U.G. nr. 119/2007, eliminându-se acel concurs de acte normative care reglementau, practic, două proceduri paralele, situaţie care a fost criticată în doctrină. Legiuitorul a complicat inutil lucrurile în 2007, instituind o procedură paralelă cam cu aceleaşi cerinţe de fond cu cele prevăzute de O.G. nr. 5/2001 (diferită în O.U.G. nr. 119/2007 fiind cerinţa de a fi vorba despre contracte încheiate între comercianţi, fiind exceptate contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, care intrau însă sub incidenţa OG nr. 5/2001). Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 119/2007 a transpus Directiva 2000/35/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 iunie 2000 privind măsurile pentru combaterea întârzierii executării obligaţiilor de plată rezultate din contracte comerciale. Noua reglementare consacră o modificare faţă de dispoziţiile O.U.G. nr. 119/2007, prin înlocuirea termenului de comerciant cu cel de profesionist. Articolul 1 din O.U.G. nr. 119/2007 face referire la contracte încheiate între profesionişti. Articolul 1.013 nu mai restrânge sfera de aplicare a procedurii ordonanţei de plată, fiind inclus şi domeniul de aplicare al fostei O.G. nr 5/2001 privind somaţia de plată, aşa încât prevederile se aplică „creanţelor certe, lichide şi exigibile constând (în loc de corelative, cum ar fi fost corect, în limbaj juridic; creanţele nu constau în obligaţii de plată) în obligaţii de plată a unor sume de bani care rezultă dintr-un contract civil [în sens larg – contract de drept privat în general], inclusiv [dar nu exclusiv] din cele încheiate între un profesionist şi o autoritate


65

contractantă (…).” Celelalte cerinţe amintesc mai degrabă de O.G. nr. 5/2001. Este clar că textul de lege (art. 1013) se aplică numai creanţelor care au ca obiect plata unei sume de bani, ca şi în fosta reglementare; nu apare nimic nou în această privinţă. O controversă practică a rezultat din interpretarea ad litteram – şi cam nejuridică – a noţiunii de „contract” din O.U.G. nr. 119/2007. Multe părţi şi chiar avocaţi erau de părere că, de vreme ce legea se referea la un contract, ar fi necesar un înscris constatator al acordului de voinţă, nefiind suficient un contract constatat în formă simplificată (de exemplu, o factură acceptată); se confunda, practic, actul juridic, ca negotium iuris, cu înscrisul constatator; aşadar, adesea erau formulate cereri întemeiate pe O.U.G. nr. 119/2007 numai în acele cazuri în care exista un contract scris. Acordul de voinţă trebuie înţeles ca negotium juris, şi de fapt acesta este contractul şi potrivit art. 942 C. civ. 1864 şi potrivit textului omonim din art. 1.166 NCC, contractul este un acord de voinţă dintre două sau mai multe părţi pentru a constitui, a modifica sau stinge un raport juridic, nicidecum nu este vorba despre înscrisul constatator al contractului. Din noua formulare a textului rezultă separarea pe care legiuitorul o face între contract, ca act juridic şi înscris; nu trebuie confundat cu înscrisul constatator, nu trebuie să fie un înscris unic; acordul de voinţă poate rezulta dintr-o factură acceptată ori din cores-pondenţa părţilor. Trebuie să existe un înscris, înscrisul să emane de la debitor şi să confirme existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile. Au fost, aşadar, eliminate prin LPA vechile restrângeri ale domeniului de aplicare impuse de O.U.G. nr. 119/2007, fiind incluse şi contractele încheiate între profesionişti şi consumatori; dacă acestea ar fi fost exceptate în continuare, s-ar fi ajuns în situaţia nedorită în care recupe-rarea creanţelor cu valoare foarte mică ar fi trebuit să parcurgă procedura de drept comun, ceea ce ar fi fost deosebit de păgubitor atât pentru creditori, cât şi pentru instanţa de judecată, care ar fi trebuit să soluţioneze un număr foarte mare de dosare într-o procedură mai complicată.

2.3 Somaţia

Găsim o noutate în cuprinsul art. 10141, respectiv condiţia ca în prealabil (înainte de sesizarea instanţei cu cererea de ordonanţă) să fie comunicată debitorului o somaţie (prin intermediul executorului judecătoresc sau prin scrisoare recomandată cu conţinut declarat şi confirmare de primire) prin care i se pune în vedere să plătească suma datorată în termen de 15 zile de la primirea acesteia. Această somaţie întrerupe prescripţia extinctivă. Pe lângă dorinţa firească de a degreva pe cât posibil instanţa şi de a obţine o plată benevolă in extremis, sursa reglementării poate fi regăsită în Codul de procedură civilă din 1940 (Codul de procedură civilă Carol al II-lea), care nu a mai intrat în vigoare, fiind amânat sine die în septembrie 1940 şi care, de altfel, a fost un model consistent pentru NCPC (după cum reiese din expunerea de motive a proiectului de lege, precum şi din hotărârea de guvern care aprobă tezele prealabile), aşa cum şi Codul civil Carol al II-lea a constituit un model pentru Codul civil azi în vigoare. Codurile noi nu au apărut, aşadar, de nicăieri, ele se întemeiază pe o tradiţie juridică românească, dar şi pe soluţii preluate din dreptul comparat ori din proiectele de codificări savante europene. În această materie, a ordonanţei de plată, Codul Carol al II-lea prevedea în titlul dedicat ordonanţelor judecătoreşti (ordonanţe prezidenţiale – primul capitol şi ordonanţă de plată – al doilea capitol): dacă creditorul prezenta înscrisul original care constata o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, judecătorul de ocol emitea o ordonanţă, Art. 1.014. Comunicarea somaţiei: „(1) Creditorul îi va comunica debitorului, prin intermediul executorului judecătoresc sau prin scrisoare recomandată, cu conţinut declarat şi confirmare de primire, o somaţie, prin care îi va pune în vedere să plătească suma datorată în termen de 15 zile de la primirea acesteia. (2) Această somaţie întrerupe prescripţia extinctivă potrivit dispoziţiilor art. 2.540 din Codul civil, care se aplică în mod corespunzător.”

1

66


fără citarea părţilor, prin care îl soma pe debitor să plătească. Debitorul primea ordonanţa şi existau două variante: – dacă formula opoziţie în termen de 5 zile, ordonanţa se anula automat şi se trecea în procedura de judecată de drept comun; – dacă nu formula opoziţie, practic, se constituia titlul executoriu. O procedură foarte simplă, în care, într-o fază iniţială necontencioasă, judecătorul apreciază pe baza unor probe sumare dacă trebuie emisă somaţia; dacă debitorul nu o contestă rapid, somaţia devine titlu executoriu, iar dacă o contestă se trece în procedura de judecată de drept comun. Aceasta este, în linii mari, reglementarea şi în Codul de procedură civilă german (unde, de altfel, s-a trecut la prelucrarea computerizată a somaţiilor de plată, sub supravegherea unui grefier cu studii superioare, iar nu a unui judecător, cererea nefiind verificată sub aspectul temeiniciei pretenţiei), precum şi în Regulamentul (CE) nr. 1896/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 12 decembrie 2006 de instituire a unei proceduri europene de somaţie de plată. Există, aşadar, în dreptul comparat această soluţie, a structurării procedurii pe două etape: una necontencioasă şi una contencioasă. În O.G. nr. 5/2001 privind somaţia de plată nu a fost preluat, din păcate, acest model; iniţial a existat ideea de a se soluţiona cererea cu sau fără citare, dar în Parlament, cu ocazia aprobării ordonanţei, s-a stipulat că cererea se soluţionează întotdeauna cu citare. Ca urmare, deşi, formal, în cuprinsul O.G. nr. 5/2001 se face trimitere la aplicabilitatea, în completare, a dispoziţiilor din materie necontencioasă, în fapt suntem în prezenţa unei proceduri simplificate cu puternice trăsături contencioase. În procedura actuală se pierde un avantaj esenţial, degrevarea judecătorului de o procedură (în fapt) contencioasă. Dacă debitorul nu contestă, lucrurile merg mai simplu, este o procedură pseudocontencioasă, care presupune o verificare sumară a temeiniciei pretenţiei formulate. În schimb, obligaţia instanţei de a motiva hotărârea este aceeaşi ca în procedura contencioasă, deci această procedură nu constituie o degrevare semnificativă pentru instanţele judecătoreşti, câtă vreme hotărârea nu este redactată pe un formular ori în altă manieră simplificată faţă de dreptul comun. Sancţiunea necomunicării somaţiei este inadmisibilitatea cererii de emitere a ordonanţei de plată, potrivit art. 1016 alin. (2) NCPC. Scopul acestei somaţii prealabile este de a obţine o plată benevolă şi de a degreva, implicit, instanţa. Putem vedea aici un rudiment al fazei procesuale necontencioase cuprinse în Codul din 1940. Nu se poate aprecia că această condiţie ar constitui o ingerinţă nejustificată în dreptul de acces la justiţie. Scopul urmărit este legitim, iar procedura prealabilă se realizează în mod facil. Cuprinsul somaţiei nu trebuie apreciat într-o manieră formalistă. Ar trebui să fie suficientă indicarea cuantumului debitului principal şi sursa debitului. Ar fi excesiv să se considere că în instanţă creditorul nu ar putea pretinde şi accesorii precum dobânzi şi penalităţi aferente debitului principal, dacă aceste accesorii nu au fost menţionate şi în cuprinsul somaţiei. Articolul 1.016 alin. (2) prevede că „la cerere se anexează înscrisurile ce atestă cuantumul sumei datorate şi orice alte înscrisuri doveditoare ale acesteia. Dovada comunicării somaţiei prevăzute la art. 1.014 alin. (1) se va ataşa cererii sub sancţiunea respingerii acesteia ca inadmisibilă”. În privinţa acestei proceduri prealabile sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun în materie cu privire la procedura prealabilă, şi anume dispoziţiile art. 193 NCPC, conform cărora instanţa va fi sesizată numai după îndeplinirea procedurii prealabile, dacă legea prevede în mod expres aceasta. Dovada îndeplinirii procedurii se


67

ataşează la cererea introductivă de instanţă. În schimb, neîndeplinirea procedurii prealabile poate fi invocată doar de pârât, prin întâmpinare, sub sancţiunea decăderii.

2.4 Efectele somaţiei

Pe lângă faptul că permite formularea ulterioară a cererii de emitere a ordonanţei de plată, somaţia întrerupe prescripţia extinctivă, potrivit dispoziţiilor art. 2.540 NCC, care se aplică în mod corespunzător. Acest text, care trebuie citit împreună cu art. 2.537 pct. 4 NCC, prevede că prescripţia este întreruptă prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge prescripţia, numai dacă aceasta este urmată de chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere. Spre deosebire de fostul Decret nr. 167/1958, conform căruia prescripţia se întrerupea prin sesizarea instanţei ori a organului arbitral sau prin recunoaşterea debitorului, potrivit NCPC, deja punerea în întârziere are acest efect întreruptiv de prescripţie, deci se atribuie efect întreruptiv de prescripţie unei simple notificări, cu condiţia ca, într-un termen rezonabil, stabilit de lege, să urmeze sesizarea instanţei – fie pe calea ordonanţei de plată, fie pe calea dreptului comun. Întrebarea care se ridică este următoarea: De vreme ce se face trimitere la Noul Cod civil, ce se va întâmpla în cauzele în care acesta nu este aplicabil, pentru că, după cum se ştie, art. 201 LPA NCC prevede că Noul Cod civil nu se aplică prescripţiilor începute înaintea intrării în vigoare a Codului civil? Or, instanţele pot fi sesizate acum şi încă vreun an-doi cu cereri de emitere a ordonanţei de plată care privesc creanţe al căror drept la acţiune se prescrie potrivit legii vechi. Potrivit art. 203–204 LPA NCC, anumite dispoziţii punctuale referitoare la cauzele de suspendare şi de întrerupere a prescripţiei sunt aplicabile şi prescripţiilor în curs în 1.10.2011; aceste excepţii de la regula generală, a supravieţuirii legii vechi în materie de prescripţie, nu privesc şi întreruperea prescripţiei prin punerea în întârziere a debitorului. Aşadar, prevederile art. 1.014 alin. (2) NCPC se aplică doar prescripţiilor începute sub imperiul Noului Cod civil, iar nu şi celor anterioare, care rămân supuse legii vechi [art. 6 alin. (4) NCC]. Aşadar, chiar în cazul creanţelor ale căror drepturi la acţiune se prescriu conform legii anterioare Noului Cod civil, după intrarea în vigoare a NCPC, somaţia trebuie făcută oricum înainte de a sesiza instanţa cu cererea de emitere a ordonanţei de plată, pentru că ea constituie o cerinţă de ordin procedural, aplicabilă tuturor proceselor începute după intrarea în vigoare a NCPC (conform art. 3 LPA NCPC). Somaţia nu va avea efect întreruptiv de prescripţie decât dacă prescripţia este guvernată de prevederile Noului Cod civil, însă ea constituie o procedură prealabilă necesară sesizării instanţei, sub sancţiunea respingerii cererii ca inadmisibilă.

2.5 Competenţa

Sub aspectul competenţei, se menţine regula conform căreia ordonanţa se soluţionează de instanţa competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanţă. În ce priveşte competenţa materială, potrivit art. 95 pct. 1 NCPC, competenţa de judecare a cauzelor în primă instanţă revine tribunalului, dacă legea nu prevede altfel. Cu titlu de excepţie, art. 94 pct. 1 lit. j) NCPC

68


dispune că „ Judecătoriile judecă (…) orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200 000 de lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti”. Cererea de ordonanţă de plată este, prin definiţie, o cerere evaluabilă în bani, pentru că are ca obiect plata unei sume de bani; ea va fi de competenţa judecătoriei dacă cererea principală are ca obiect o sumă de până la 200 000 de lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, şi a tribunalului, dacă valoarea este de peste 200 000 de lei. Se aplică toate regulile de drept comun cu privire la determinarea competenţei după valoarea obiectului cererii arătate în capătul principal de cerere, inclusiv dispoziţiile art. 98 alin. (2) NCPC, conform cărora „pentru stabilirea valorii nu se vor avea în vedere accesoriile pretenţiei principale, precum dobânzile, penalităţile, fructele, cheltuielile sau altele asemenea, indiferent de data scadenţei şi nici prestaţiile periodice ajunse la scadenţă în cursul judecăţii”. Prin urmare, chiar dacă, spre exemplu, dobânzile sunt scadente anterior cererii introductive de instanţă, ele nu se iau în considerare (dacă avem un capăt de cerere principal pentru suma de 195 000 de lei şi dobânzi în valoare de 30 000 de lei, competentă va fi judecătoria, şi nu tribunalul). Aceeaşi regulă este, desigur, aplicabilă şi procedurii contencioase de drept comun. Mai departe s-a arătat că sub aspectul competenţei teritoriale există câteva noutăţi. Este de menţionat, totuşi, că procedura ordonanţei de plată, în mod evident, nu este una necontencioasă; este o procedură contencioasă care presupune citarea pârâtului, iar el formulează apărări, aşa încât nu se mai poate reţine soluţia practicii potrivit căreia, inclusiv în materia procedurii ordonanţei de plată, se poate invoca din oficiu excepţia necompetenţei teritoriale. Câtă vreme art. 1.015 NCPC face doar trimitere la dispoziţiile dreptului comun, sunt aplicabile prevederile art. 130 alin. (3) NCPC, referitoare la invocarea excepţiei de necompetenţă relativă doar de către pârât, prin întâmpinare, dacă aceasta este obligatorie [precum în cazul ordonanţei de plată, conform art. 1.018 alin. (3) NCPC]. În ce priveşte competenţa teritorială, ar putea fi incidente anumite cazuri de competenţă alternativă, precum cel prevăzut de art. 113 alin. (1) pct. 3 NCPC, care se referă la competenţa instanţei „locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligaţiei, în cazul cererilor privind executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract”. În cazurile de excepţie în care reclamantul este consumator [art. 113 alin. (1) pct. 8. NCPC], el beneficiază de o competenţă alternativă: „instanţa domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulităţii absolute, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractului încheiat cu un întreprinzător/profesionist ori alt profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor”. În schimb, ca noutate, în situaţia tipică, în care consumatorul este pârât (de exemplu, i se cere plata facturilor de telefonie, gaze, electricitate etc.), iar reclamantul este un profesionist, deci nu în cazul litigiilor între neprofesionişti, art. 121 NCPC instituie competenţa exclusivă a instanţei de la domiciliul consumatorului: „Cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanţa domiciliului consumatorului. Dispoziţiile art. 126 alin. (2) rămân aplicabile”. Se curmă astfel posibilitatea inserării unor clauze atributive de competenţă în contractele de adeziune propuse de profesionist consumatorului (contracte de leasing, de telefonie), în favoarea instanţei de la domiciliul profesionistului), clauze care sunt considerate în jurisprudenţa


69

CJUE ca fiind abuzive; cert este că acum avem o competenţă exclusivă în art. 118 NCPC în favoarea instanţei de la domiciliul consumatorului, nemaifiind permisă prorogarea convenţională a competenţei, anterior naşterii diferendului juridic al părţilor. Articolul 126 alin. (2) atenuează însă caracterul imperativ al normei de competenţă prevăzute de art. 121, prevăzând că „în litigiile din materia protecţiei drepturilor consumatorilor, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege, părţile pot conveni alegerea instanţei competente, în condiţiile prevăzute la alin. (1), numai după naşterea dreptului la despăgubire. Orice convenţie contrară este considerată ca nescrisă”. Ca urmare, deşi norma este imperativă până la data naşterii dreptului la despăgubire, după această dată (a încălcării obligaţiilor izvorâte din raportul de drept substanţial), beneficiarul normei, respectiv consumatorul, poate renunţa la ea, prorogând în mod valabil competenţa în favoarea altei instanţe, inclusiv pentru cererile formulate de profesionist. Apreciem că instanţa este obligată să invoce din oficiu necompetenţa teritorială decurgând din încălcarea dispoziţiilor art. 121 NCPC [şi, după caz, ale art. 126 alin. (2) NCPC, în măsura în care a fost prorogată competenţa cu nerespectarea condiţiilor prevăzute de acest text], în condiţiile prevăzute de art. 130 alin. (2) NCPC (cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate). Această interpretare ar fi şi în concordanţă cu jurisprudenţa CJUE, care obligă instanţa să verifice chiar din oficiu dacă clauza atributivă de competenţă stipulată într-un contract de adeziune încheiat între un consumator şi un profesionist şi care intră sub incidenţa Directivei (CE) nr. 13/93 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii are caracter abuziv şi, în caz afirmativ, să se declare necompetentă, cu excepţia situaţiei în care consumatorul renunţă la beneficiul sancţiunii edictate de lege în favoarea sa. A fortiori, invocarea ex officio a necompetenţei se impune atunci când profesionistul a sesizat altă instanţă decât cea de la domiciliul consumatorului, în lipsa oricărei convenţii cu acesta. Dacă însă după invocarea din oficiu a necompetenţei teritoriale, pârâtul se declară de acord cu judecarea cauzei de către instanţa sesizată, aceasta rămâne competentă să soluţioneze cauza, nefiind posibilă o declinare a competenţei, chiar împotriva voinţei consumatorului. Această soluţie se impune în raport de partea finală a textului. De vreme ce, în condiţiile art. 126 alin. (2) NCPC, după naşterea diferendului juridic între părţi este oricum posibilă prorogarea convenţională a competenţei, acordul explicit al pârâtului referitor la judecarea cererii de către instanţa sesizată de reclamantul profesionist ar echivala cu o convenţie atributivă de competenţă (tacită, dar neîndoielnică), încheiată după naşterea dreptului la despăgubire, deci eficace din perspectiva art. 126 alin. (2) NCPC. Soluţia legii este firească, întrucât protecţia conferită de lege nu trebuie să fie „impusă“ consumatorului, degenerând în paternalism.

2.6 Cuprinsul cererii introductive

Este o formă simplificată a cerinţelor din art. 194 NCPC care reprezintă dreptul comun. Mai există un text în afară de art. 194 care reglementează cererea de chemare în judecată în general, respectiv art. 148 NCPC, care arată tot ceea ce trebuie să conţină orice cerere adresată instanţei. Singurul aspect derogatoriu de la dreptul comun se referă la proba cu înscrisurile doveditoare. Astfel, potrivit art. 1.016, „(1) Cererea privind ordonanţa de plată va cuprinde: a) numele şi prenumele, precum şi domiciliul sau,

70


după caz, denumirea şi sediul creditorului;b) numele şi prenumele, codul numeric personal, dacă este cunoscut, şi domiciliul debitorului persoană fizică, iar în cazul debitorului persoană juridică, denumirea şi sediul, precum şi, după caz, dacă sunt cunoscute, codul unic de înregistrare sau codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerţului ori de înscriere în registrul persoanelor juridice şi contul bancar; c) suma ce reprezintă obiectul creanţei, temeiul de fapt şi de drept al obligaţiei de plată, perioada la care se referă acestea, termenul la care trebuia făcută plata şi orice element necesar pentru determinarea datoriei;d) suma ce reprezintă dobânzile aferente sau alte despăgubiri ce se cuvin creditorului, potrivit legii;e) semnătura creditorului.(2) La cerere se anexează înscrisurile ce atestă cuantumul sumei datorate şi orice alte înscrisuri doveditoare ale acesteia. Dovada comunicării somaţiei prevăzute la art. 1.014 alin. (1) se va ataşa cererii sub sancţiunea respingerii acesteia ca inadmisibilă. (3) Cererea şi actele anexate la aceasta se depun în copie în atâtea exemplare câte părţi sunt, plus unul pentru instanţă”. Coroborat cu dispoziţiile din art. 1.020 NCPC, acest text impune concluzia univocă potrivit căreia singura probă admisibilă în această procedură este cea cu înscrisuri, plus declaraţiile părţilor – vine debitorul şi spune că recunoaşte datoria (mărturisirea judiciară spontană). Spre deosebire de dreptul comun, judecătorul dispune citarea părţilor, conform art. 1018 NCPC, cu cel puţin 10 zile înaintea termenului de judecată. De vreme ce în citaţie este precizat că debitorul trebuie să depună întâmpinare cu cel puţin 3 zile înainte de termenul de judecată, înseamnă că termenul este fixat de la bun început de completul stabilit aleatoriu, iar nu doar la sfârşitul fazei scrise. La stabilirea termenului trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 1.022 alin. (1), care recomandă finalizarea procedurii (emiterea ordonanţei de plată) în termen de 45 de zile de la introducerea cererii, în cazul în care debitorul nu contestă creanţa prin întâmpinare; termenul de 45 de zile se datorează împrejurării că, între timp, Directiva 35/2000 a fost înlocuită cu Directiva 2011/7/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 februarie 2011 privind combaterea întârzierii în efectuarea plăţilor în tranzacţiile comerciale şi care recomandă ca, în situaţia în care debitorul nu contestă pretenţiile formulate, statele să instituie o procedură care să garanteze obţinerea unui titlu executoriu în 45 de zile; este singura dispoziţie de procedură din această nouă directivă, procedura aplicabilă fiind lăsată, pentru rest, la latitudinea statelor membre. Aşadar, dacă debitorul nu contestă, şi scăzându-se şi termenul necesar pentru comunicarea actelor de procedură, ar trebui ca procesul să se încheie în termenul de 45 de zile recomandat de lege, dar mai greu de respectat întocmai la instanţele aglomerate. Important este că termenul de judecată este în mod semnificativ mai scurt decât în procedura contencioasă de drept comun. Se păstrează prezumţia de recunoaştere instituită şi de O.U.G. nr. 119/2007 decurgând din necontestarea de către debitor prin întâmpinare a pretenţiilor creditorului, ca şi în reglementarea anterioară, acest aspect fiind menţionat şi în citaţie [art. 1018 alin. (3)]. Este recomandabilă aplicarea acestei prezumţii de recunoaştere în completarea unui probatoriu incipient, iar nu în lipsa oricărei probe; de exemplu, dacă există dovada comunicării facturilor nesemnate debitorului, iar acesta nu formulează obiecţiuni şi nici nu se apără în proces, ori dacă o parte din facturi sunt acceptate, iar altele


71

nu, prezumţia de recunoaştere poate fi o opţiune raţională (fiind, de altfel, de presupus că creditorul nu emitea facturi fără temei, câtă vreme datorează TVA pentru suma facturată, chiar înainte de încasare, cel puţin potrivit regimului fiscal existent până foarte recent). Dacă părţile încheie o tranzacţie, se ia act de aceasta printr-o încheiere definitivă, potrivit art. 1.019 NCPC. Definitiv, în sistemul Noului Cod de procedură civilă, echivalează cu ceea ce în sistemul Codului de procedură civilă de la 1865 era irevocabil (conform art. 634 NCPC); în dreptul comun, potrivit art. 440 NCPC, hotărârea care consfinţeşte tranzacţia intervenită între părţi poate fi atacată pentru motive procedurale, numai cu recurs la instanţa ierarhic superioară.

2.7 Contestarea creanţei

Art. 1.020. Contestarea creanţei. „(1) Dacă debitorul contestă creanţa, instanţa verifică dacă contestaţia este întemeiată, în baza înscrisurilor aflate la dosar şi a explicaţiilor şi lămuririlor părţilor. În cazul în care apărarea debitorului este întemeiată, instanţa va respinge cererea creditorului prin încheiere. (2) Dacă apărările de fond formulate de debitor presupun administrarea altor probe decât cele prevăzute la alin. (1), iar acestea ar fi admisibile, potrivit legii, în procedura de drept comun, instanţa va respinge cererea creditorului privind ordonanţa de plată prin încheiere. (3) În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), creditorul poate introduce cerere de chemare în judecată potrivit dreptului comun”. În măsura în care nu se ajunge la acest deznodământ fericit al plăţii, ori al înţelegerii cu privire la plată, art. 1021 NCPC instituie mai multe soluţii diferenţiate, mai multe cazuri de respingere: a) dacă debitorul contestă creanţa şi contestaţia se consideră întemeiată, instanţa respinge cererea creditorului prin încheiere. În acest caz persistă acelaşi echivoc ca şi în O.U.G. nr. 119/2007, respectiv dacă textul ar trebui interpretat în sensul că numai dacă debitorul contestă creanţa se verifică temeinicia cererii; această dispoziţie, preluată din Directiva CE nr. 35/2000, are legătură cu filozofia parţial diferită a actelor europene în această materie: sunt proceduri (în dreptul german, francez, italian) în care, dacă pârâtul nu vine şi nu formulează apărări, se pronunţă o hotărâre în lipsă prin care cererea formulată de reclamant este admisă. Se face doar o examinare a concludenţei: dacă faptele susţinute de reclamant, aşa cum sunt ele relatate, ar fi adevărate, justifică ele petitul cererii sau nu? La noi această manieră de a degreva justiţia de foarte multe cereri contencioase ar fi periculoasă, pentru că părţile îşi valorifică drepturile în maniera pe care o ştim, pârâţii vin când vin, siguranţa comunicării citaţiei nu există, domiciliile reale nu corespund cu cele declarate, motiv pentru care, chiar în lipsa pârâtului, instanţa trebuie să administreze probe cu privire la temeinicia cererii. Acesta ar putea fi suportul conceptual al unor asemenea dispoziţii, ar putea rezulta, dacă o luăm foarte strict, că dacă debitorul nu contestă creanţa nu s-ar mai face o examinare a temeiniciei. Practica nu urmează o atare interpretare. Pe de altă parte, necontestarea creanţei dă loc doar unei prezumţii de recunoaştere, pe care legea doar o recomandă judecătorului, fără a o impune; este clar că judecătorul român verifică temeinicia cererii chiar fără apărări formulate de pârât, fiind format în acest sens, să verifice cererile deduse judecăţii indiferent de poziţia procesuală a pârâtului, dar nu ar trebui să rămână fără importanţă dacă pârâtul contestă sau nu creanţa. În măsura în care există certitudinea comunicării cererii introductive către pârât (de exemplu, citaţia a fost primită de registratura persoanei juridice pârâte ori de către pârât personal), iar acesta nu

72


formulează apărări, este plauzibilă conjectura conform căruia acesta nu contestă un debit pe care îl priveşte ca fiind real. b) în măsura în care apărările de fond formulate de debitor presupun administrarea altor probe decât cele prevăzute la art. 1.020 alin. (1), iar acestea ar fi admisibile, potrivit legii, în procedura de drept comun, instanţa va respinge cererea creditorului prin încheiere. În ambele cazuri, ambele tipuri de ordonanţe (atât în caz de contestaţie găsită întemeiată, cât şi în caz de necesitate de administrare a noi probe) nu au autoritate de lucru judecat pe fond, întrucât creditorul poate introduce cererea de chemare în judecată potrivit dreptului comun. Din practica de aplicare a procedurii somaţiei de plată rezultă însă că nu este suficient simplul fapt că debitorul susţine că debitul nu ar exista şi recurge la o contestare generică a creanţei, afirmând că „sunt necesare probe complexe pentru desluşirea adevăratelor raporturi juridice dintre părţi”, fără ca aceste probe să fie indicate şi argumentate şi fără a exista un temei serios şi probat pentru contestarea creanţei, nu înseamnă că instanţa va respinge cererea. Trebuie să existe o apărare substanţială, plauzibilă, susţinută de dovezi; altminteri, dacă avem un contract clar care spune că trebuie plătită suma de x lei, iar debitorul vine şi spune că trebuie audiaţi martori şi administrate expertize, iar instanţa ar respinge doar în considerarea acestei atitudini procesuale, atunci eficacitatea procedurii ar fi serios compromisă.

2.8 Emiterea ordonanţei

Art. 1.021. Emiterea ordonanţei. „(1) În cazul în care instanţa, ca urmare a verificării cererii pe baza înscrisurilor depuse, precum şi a declaraţiilor părţilor, constată că pretenţiile creditorului sunt întemeiate, va emite o ordonanţă de plată, în care se precizează suma şi termenul de plată. (2) Dacă instanţa, examinând probele cauzei, constată că numai o parte dintre pretenţiile creditorului sunt întemeiate, va emite ordonanţa de plată numai pentru această parte, stabilind şi termenul de plată. În acest caz, creditorul poate formula cerere de chemare în judecată potrivit dreptului comun pentru a obţine obligarea debitorului la plata restului datoriei”. În cazul în care instanţa admite cererea, se emite ordonanţa de plată, în cuprinsul căreia se precizează suma şi termenul de plată. Admiterea poate fi totală [art. 1021 alin. (1)] sau parţială [art. 1.021 alin. (2)]. Dacă admiterea este parţială, creditorul poate formula cerere întemeiată pe dreptul comun la plata restului datoriei. Ordonanţa de respingere nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului; ea poate, în schimb, să constituie un mijloc de probă semnificativ în procesul de fond, în măsura în care nu sunt administrate probe ori înfăţişate motive noi, de natură să justifice admiterea cererii.

2.9 Cererea în anulare

Ordonanţa de plată poate fi atacată cu cerere în anulare. Potrivit art. 1.023 NCPC, debitorul poate formula cerere în anulare în termen de 10 zile de la data înmânării (fiind inaplicabilă, practic, ideea înmânării imediat după pronunţarea soluţiei) sau comunicării (termenul este mai scurt decât cel de drept comun pentru formularea apelului, respectiv a recursului, care a fost mărit la 30 de zile). Cu titlu de noutate, cererea în anulare poate fi introdusă şi de creditor împotriva încheierii prin care i se respinge cererea, respectiv împotriva ordonanţei prin care i s-a admis cererea doar în parte. Practic, se


73

restabileşte echilibrul procesual între părţi. În prezent, doar debitorul poate formula cerere în anulare, ceea ce face ca, în cazurile mai complicate, în care este neclară îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru admiterea cererii, judecătorul să poată fi înclinat să respingă cererea, de vreme ce încheierea sa este irevocabilă. Însă, aceasta înseamnă că, cel mai probabil, instanţele vor fi din nou sesizate pe calea dreptului comun. În măsura în care cererea în anulare este formulată de debitor, art. 1.023 alin. (3) prevede că prin cererea în anulare se poate invoca numai nerespectarea cerinţelor prevăzute de acest titlu din cod pentru emiterea ordonanţei de plată, ori, după caz, cauze de stingere a obligaţiei de plată ulterioare emiterii ordonanţei de plată; cererea în anulare nu modifică parametrii verificării jurisdicţionale, condiţiile speciale prevăzute de lege pentru ordonanţa de plată fiind în continuare aplicabile. Simetric invers, creditorul poate critica nesocotirea aceloraşi dispoziţii legale, în sensul că, deşi erau îndeplinite condiţiile cerute pentru emiterea ordonanţei, instanţa a respins cererea, în mod netemeinic şi/sau nelegal. Cererea în anulare se soluţionează de către instanţa care a pronunţat ordonanţa de plată, în complet format din 2 judecători. În această materie vom avea, aşadar, complete colegiale şi la judecătorie, nu numai la tribunal şi la curţile de apel. De vreme ce art. 1.023 alin. (6) prevede că se va pronunţa o hotărâre definitivă, fiind anulată în tot sau în parte ordonanţa, suntem în prezenţa unei căi de atac eminamente devolutivă, de reformare sui generis, pentru că nu se adresează unei instanţe superioare. Este un fel de apel orizontal, o cale de atac cu privire la toate aspectele de fapt şi de drept ale cauzei, adresată unui complet de la aceeaşi instanţă. În lipsa unei reglementări mai amănunţite, genul proxim pentru această cale de atac ar fi apelul. Cu toate acestea, completul învestit cu judecarea cererii în anulare va judeca întotdeauna fondul, nu se poate trimite cauza spre rejudecare, indiferent cât de grave sunt erorile procedurale comise (cererea a fost soluţionată cu nelegala citare a părţii care a atacat hotărârea, o excepţie peremptorie a fost greşit admisă etc.), ci va trebui soluţionată cererea pe fond. Potrivit art. 1.023 alin. (7), în cazurile prevăzute la alin. (2), dacă instanţa învestită admite cererea în anulare, va pronunţa o hotărâre definitivă prin care va emite ordonanţa de plată, dispoziţiile art. 1.021 aplicându-se în mod corespunzător. În schimb, în condiţiile alin. (8), hotărârea prin care a fost respinsă cererea în anulare este definitivă. Cererea în anulare nu suspendă executarea, ca în reglementarea anterioară. Însă, într-o formulare mai clară, de natură să elimine controversele care existau în trecut, art. 1024 NCPC prevede că ordonanţa de plată este executorie, chiar dacă este atacată cu cerere în anulare şi are autoritate de lucru judecat provizorie până la soluţionarea cererii în anulare. Pe de altă parte, în măsura în care este admisă, ordonanţa de plată are autoritate de lucru judecat asupra fondului, nemaifiind posibilă contestarea chestiunilor de fapt şi de drept care au făcut obiectul judecăţii pe nicio altă cale [conform art. 1.020 alin. (3) şi art. 1.021 alin. (2), a contrario; art. 712 alin. (1) NCPC]. În condiţiile art. 1.024 alin. (2) NCPC, „împotriva executării silite a ordonanţei de plată partea interesată poate face contestaţie la executare, potrivit dreptului comun. În cadrul contestaţiei nu se pot invoca decât neregularităţi privind

74


procedura de executare, precum şi cauze de stingere a obligaţiei ivite ulterior rămânerii definitive a ordonanţei de plată”. Ordonanţa de plată devine definitivă ca urmare a neintroducerii sau respingerii cererii în anulare.

2.10 Aspecte de drept substanţial

Articolul 1.017, intitulat „determinarea dobânzii”, reglementează aspecte de drept substanţial. Acest text nu are ce căuta în Codul de procedură civilă, cum nu avea ce să caute nici în O.U.G. nr. 119/2007; asistăm la o transpunere greşită a Directivei 2000/35/CE privind combaterea întârzierii efectuării plăţilor în cazul tranzacţiilor comerciale, întrucât aceste reglementări, menite să realizeze obiectivul combaterii întârzierii plăţilor, urmărit în Uniunea Europeană, ar trebui să fie aplicabile indiferent dacă instanţa este sesizată cu o cerere de emitere a ordonanţei de plată, ori pe calea dreptului comun. Or, din amplasarea lui în acest capitol, ar rezulta că el se aplică numai dacă se formulează o cerere pe calea ordonanţei de plată, ceea ce este greşit. O contradicţie există între art. 1.017 alin. (1) teza finală, care a preluat sistemul conform căruia dobânda legală se raportează la dobânda de referinţă publicată în prima zi lucrătoare a fiecărui semestru, şi art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011 cu privire la dobânda legală : în prezent, dobânda legală2 se calculează în raport de dobânda

de referinţă publicată în fiecare lună. Recent, Guvernul României a adoptat un proiect de lege privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante, în vederea transpunerii Directivei 2011/7/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 februarie 2011 privind combaterea întârzierii în efectuarea plăţilor în tranzacţiile comerciale3. Potrivit art. 23 din proiect, art. 1.017 NCPC ar urma să fie abrogat la data intrării în vigoare a legii.


75

Proceduri speciale: evacuarea din imobilele folosite sau ocupate fără drept* Prelegere susţinută de judecător Gheorghe-Liviu ZIDARU

Sursa de inspiraţie pentru reglementarea acestei proceduri se regăseşte în Codul de procedură civilă Carol al II-lea, din 1940. Procedura instituită de NCPC este deosebit de utilă, întrucât rezolvă o adevărată problemă socială, frecvent ivită în practică: tergiversarea cererilor de evacuare, pentru a locui fără titlu şi fără echivalent în imobilul altuia.

1.

Domeniu de aplicare

Domeniul de aplicare al acestei proceduri alternative este reglementat de art. 1.033 NCPC, conform căruia „(1) Dispoziţiile prezentului titlu se aplică în litigiile privind evacuarea din imobilele folosite sau, după caz, ocupate fără drept de către foştii locatari sau alte persoane. (2) În sensul prezentului titlu, termenii de mai jos au următorul înţeles: a) locaţiune – orice locaţiune scrisă sau verbală, incluzând şi sublocaţiunea; b) locatar – locatarul principal, chiriaş sau arendaş, sublocatarul sau un cesionar al locatarului, indiferent dacă persoana care solicită evacuarea este locatorul sau sublocatorul ori dobânditorul imobilului; c) locator – locatorul principal, sublocatorul, cesionarul şi dobânditorul imobilului; d) imobil – construcţia, terenul cu sau fără construcţii, împreună cu accesoriile acestora; e) ocupantul – oricare persoană, alta decât proprietarul sau locatarul, care ocupă în fapt imobilul cu sau fără permisiunea ori îngăduinţa proprietarului; f) proprietar – titularul dreptului de proprietate asupra imobilului, inclusiv locatarul”. Există, aşadar, două mari ipoteze: a) ipoteza în care se cere evacuarea locatarului sau sublocatarului; b) ipoteza în care se cere evacuarea ocupantului. În ambele cazuri, procedura este facultativă [art. 1.034 alin. (1) NCPC]. Alternativele urmează să fie discutate pentru fiecare ipoteză. a) În primul caz, acţiunea se îndreaptă împotriva unei persoane care a deţinut un titlu care o îndreptăţea să folosească (să deţină) imobilul – locatarul sau sublocatarul – titlu care nu mai există la momentul introducerii acţiunii. Calitatea procesuală activă aparţine atât locatorului principal, cât şi sublocatorului care cere evacuarea sublocatarului; de asemenea, aparţine dobânditorului imobilului, în acele cazuri în care contractul de locaţiune încheiat anterior nu-i este ori a încetat să-i fie opozabil [art. 1.033 alin. (2) lit. b), c) şi f) NCPC]. În mod corespunzător, calitatea procesuală pasivă aparţine, după caz, locatarului ori sublocatarului, după cum poate fi vorba şi despre un arendaş sau de cesionarii acestora. În ce priveşte opozabilitatea locaţiunii faţă de dobânditorul imobilului, urmează să fie avute în vedere dispoziţiile art. 1811 NCC (a se vedea şi art. 130 din Legea nr. 71/2011 – LPA NCC – cu privire la aplicabilitatea * Trimiterile din cuprinsul materialului la dispoziţiile noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului republicată în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012.

76


ratione temporis a acestei dispoziţii, text care derogă de la regula generală a supravieţuirii legii vechi, instituită de art. 102 LPA NCC, şi cele ale art. 1.649 NCC, pentru ipoteza în care titlul locatorului a fost desfiinţat). Sub aspectul interesului formulării acţiunii în evacuare de către locator (şi asimilaţii acestuia), trebuie avut în vedere că, potrivit art. 1.798, art. 1.809 alin. (2) şi (3) NCC, contractul de locaţiune constatat prin înscris sub semnătură privată şi înregistrat la organele fiscale competente, respectiv încheiat în formă autentică, constituie titlu executoriu atât în ce priveşte plata chiriei, cât şi în ce priveşte obligaţia de restituire a bunului dat în locaţiune, la expirarea duratei convenite1. De asemenea, în condiţiile art. 1.816 NCC, o locaţiune făcută fără determinarea duratei poate fi denunţată unilateral de oricare dintre părţi, prin notificare; după expirarea termenului de preaviz, contractul de locaţiune încheiat în condiţiile prevăzute de art. 1.809 alin. (2) şi (3) NCC constituie titlu executoriu în privinţa obligaţiei de predare. Principial, în aceste ipoteze lipseşte interesul de a sesiza instanţa pentru obţinerea titlului executoriu, în condiţiile în care creditorul obligaţiei de predare/restituire a imobilului deţine deja un titlu executoriu. Cererea în evacuare poate fi formulată când dreptul locatarului (în sensul larg, anterior arătat) s-a stins într-una dintre modalităţile prevăzute de lege, enunţate de art. 1.037 alin. (1) NCPC. Îndeosebi trebuie menţionată ipoteza rezilierii unilaterale (conform art. 1.552, art. 1.817 NCC), ca urmare a neexecutării unei obligaţii principale care incumbă locatarului (îndeosebi, dar nu exclusiv, plata chiriei), dar şi denunţarea unilaterală a contractului fără termen (art. 1.816 NCC), ori în alte situaţii, când părţile au convenit facultatea denunţării unilaterale de către locator (art. 1.276 NCC). În acest caz, este obligatorie notificarea locatarului şi acordarea unui termen de 30 de zile pentru eliberarea imobilului, termen care curge de la data comunicării notificării prin executor judecătoresc. În cazul locaţiunii pe durată nedeterminată, denunţarea cerută de lege pentru încetarea contractului va fi considerată şi notificare de evacuare, chiar dacă nu cuprinde o menţiune expresă în acest sens. Locatarul poate însă renunţa la această notificare, inclusiv prin contractul de locaţiune; legea cere însă pentru dovada acestei manifestări de voinţă forma scrisă (art. 1.037 NCPC). Referitor la sfera de aplicare a noţiunii de „locatar”, s-a ridicat problema dacă, la nivel teoretic, poate fi asimilat locatarului titularul contractului de leasing (deşi leasingul nu este locaţiune, iar contractul de leasing este şi el considerat titlu executoriu). Referitor la acest aspect, s-a precizat că, în principiu, ar putea fi concepută o aplicare extensivă a textelor de lege, spre exemplu, nu doar locatarului, ci şi comodatarului. Chiar dacă nu s-ar primi o atare aplicare extensivă, un comodatar ori un utilizator al cărui drept de folosinţă a încetat ar putea fi considerat „ocupant”, în sensul art. 1.033 alin. (2) lit. e) NCPC. b) În al doilea caz, acţiunea se îndreaptă împotriva unei persoane care a deţinut un titlu şi care ocupă în fapt imobilul, cu sau fără îngăduinţa proprietarului ori detentorului legitim al bunului [conform art. 1033 alin. (2) lit. 1

Cu privire la delicata problemă a aplicabilităţii ratione temporis a acestor dispoziţii din Noul Cod civil, semnalăm doar că, într-o concepţie, calitatea de titlu executoriu nu

poate fi recunoscută decât contractelor încheiate după intrarea în vigoare a NCC, faţă de prevederile art. 102 alin. (1) LPA NCC, care se referă la efectele şi executarea

contractului, în vreme ce în altă concepţie, fiind vorba despre dispoziţii cu caracter procedural (în pofida amplasării lor în Codul civil), sunt aplicabile regulile generale

intertemporale din dreptul procesual civil, adică art. 725 alin. (1) CPC 1865 în vigoare în 1.10.2011. Ultima opinie pare preferabilă sub aspectul efectelor practice pe care

le produce, respectiv facilitarea realizării drepturilor locatorului şi degrevarea instanţelor judecătoreşti de litigii având ca obiect evacuarea foştilor locatari. Nici nu s-ar putea invoca principiul protecţiei încrederii legitime, întrucât locatarul nu are un interes legitim ca, în cazul neexecutării obligaţiei de restituire a imobilului, să fie mai întâi chemat în judecată şi abia apoi executat silit; eventuale apărări cu privire la fondul raportului juridic dintre părţi pot fi oricum invocate şi în contestaţia la executare.


77

e) şi f) NCPC]. Calitatea procesuală activă aparţine proprietarului, dar şi celui care deţine bunul în temeiul unui contract încheiat cu proprietarul, de exemplu, un locatar. Calitatea procesuală pasivă aparţine, prin derogare de la dreptul comun, nu doar celui cu care proprietarul s-a aflat în raporturi juridice obligaţionale având ca obiect transmiterea folosinţei, ori în raporturi de simplă tolerare, ci şi celui care ocupă imobilul în lipsa oricărei înţelegeri sau tolerări, aducând astfel atingere dreptului absolut şi exclusiv al proprietarului imobilului (art. 555 NCC). În acest din urmă caz, acţiunea în evacuare formulată potrivit dispoziţiilor procedurii speciale sancţionează nemijlocit încălcarea unui drept real, preluând funcţiile acţiunii în revendicare, pentru ipoteza în care pârâtul nu exhibă niciun titlu asupra bunului. Pentru a asigura eficacitatea procedurii, ar trebui să se considere că şi în situaţia în care pârâtul susţine că ar exista un astfel de titlu, dar această susţinere nu are caracter pertinent şi nu este probată, cererea în evacuare rămâne admisibilă chiar împotriva celui care se pretinde proprietar. Apreciem însă că, în măsura în care cererea nu este formulată potrivit procedurii speciale, ci pe calea dreptului comun, în lipsa oricăror raporturi obligaţionale dintre părţi, cererea trebuie calificată drept revendicare, şi aceasta indiferent dacă pârâtul exhibă sau nu un titlu de proprietate, câtă vreme acţiunea în revendicare se îndreaptă atât împotriva posesorului, cât şi împotriva detentorului precar sau a oricărei persoane care deţine bunul fără drept [art. 563 alin. (1) NCC]2. Proprietarul va prefera, de regulă, procedura specială de evacuare împotriva ocupantului, iar nu cererea în revendicare, din raţiuni care privesc celeritatea procesului şi cuantumul taxei judiciare de timbru datorate. În cazul ocupantului este obligatorie notificarea acestuia prin executor judecătoresc, iar cererea poate fi introdusă după expirarea unui termen de 5 zile de la comunicarea notificării (art. 1.038, art. 1.040 NCPC).

2.

Procedura aplicabilă

Referitor la sesizarea instanţei, art. 1.040 NCPC dispune că „Dacă locatarul sau ocupantul notificat în condiţiile prezentului titlu refuză să evacueze imobilul ori dacă locatarul a renunţat la dreptul său de a fi notificat şi a pierdut, din orice motive, dreptul de a folosi imobilul, locatorul sau proprietarul va solicita instanţei să dispună, prin hotărâre executorie, evacuarea imediată a locatarului sau ocupantului din imobil, pentru lipsă de titlu”.

2

În sens contrar, sub imperiul Codului civil anterior, a se vedea Cas., s.com., dec nr. 169/18.01.2011, disponibilă pe www.scj.ro, unde s-a reţinut că „În materia acţiunii în

evacuare, nu se pune în discuţie însuşi dreptul de proprietate asupra imobilului, ci doar folo-sinţa acestuia, folosinţă încălcată de către pârâţi, urmare a ocupării fără titlu a imobilului. (…) reclamanta nu a urmărit valorificarea unui drept de proprietate exclusiv şi absolut în cadrul unei acţiuni în revendicare, ci doar un drept personal de creanţă

având caracter relativ, în cadrul acţiunii în evacuare, urmând constrângerea debitorului la executarea obligaţiei de a face. Altfel spus, reclamanta nu a solicitat obligarea

pârâţilor să îi recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului, ci doar evacuarea acestora şi predarea bunului în materialitatea sa.

Se constată astfel că, în mod eronat au apreciat instanţele inferioare că acţiunea în evacuare constituie mijlocul procedural specific exclusiv raporturilor de locaţiune între părţi, reţinând că neopunerea unui titlu de către pârâţi nu poate fi analizată decât în cadrul unei acţiuni în revendicare. Astfel, dispoziţiile art. 480 C. civ. constituie temei

de drept inclusiv pentru acţiunea în evacuare, ca mijloc procedural de valorificare a posesiei şi folosinţei asupra bunurilor, ceea ce face pe deplin admisibilă şi întemeiată o asemenea acţiune.

A susţine că reclamanta nu se poate prevala de titlul său decât în cadrul unei acţiuni în revendicare prin comparaţie de titluri, în condiţiile în care pârâţii nu au afirmat că

ar deţine vreun titlu, contravine dispoziţiilor legale sus menţionate, practicii şi doctrinei în materie.”

Soluţia este, fără îndoială, echitabilă, dar ne întrebăm care este izvorul dreptului de „creanţă” având ca obiect „obligaţia de a face”, altul decât obligaţia pârâtului de a respecta dreptul de proprietate al reclamantului, drept absolut şi exclusiv, în condiţiile în care între părţi nu există raporturi contractuale? Şi atunci, delimitarea acţiunii în revendicare de cea în evacuare s-ar face exclusiv în raport de poziţia procesuală a pârâtului, care afirmă (exhibă) sau nu un titlu de proprietate? Ar fi o situaţie aparte, în

care natura juridică a cererii este configurată de apărările pârâtului. 78


Competenţa de soluţionare a cererii aparţine judecătoriei în a cărei circumscripţie se află imobilul (art. 1.035 NCPC); competenţa teritorială trebuie socotită exclusivă, cu toate că este vorba despre o cerere patrimonială, faţă de scopul textului, de a asigura proximitatea jurisdicţiei sesizate faţă de obiectul litigiului. Plecând de la dispoziţiile art. 1.034 NCPC privind caracterul facultativ al procedurii3 şi ale art. 1041 privind procedura de judecată şi calea de atac, s-a subliniat faptul că odată cu cererea principală în evacuare se mai poate cere doar plata chiriei ori arenzii exigibile, care pot fi, desigur, cerute şi pe calea altor proceduri prevăzute de lege, precum ordonanţa de plată, procedura aplicabilă cererilor cu valoare redusă, respectiv procedura de drept comun. Alte despăgubiri, precum cele pentru daunele aduse imobilului de locatar sau ocupant, pot fi cerute numai pe cale separată. Potrivit dispoziţiilor art. 1.036 NCPC (Citarea şi comunicarea actelor procedurale), „(1) Locatarul şi ocupantul imobilului sunt socotiţi ca având domiciliul lor obligatoriu la imobilul pe care îl ocupă fără niciun drept. (2) Dacă imobilul este închis, toate notificările, citaţiile şi celelalte acte de procedură emise potrivit dispoziţiilor prezentului titlu vor fi afişate la uşa imobilului”. Suntem în prezenţa unor dispoziţii speciale cu privire la citarea pârâtului, derogatorii de la regula generală a citării pârâtului la domiciliul său; pârâtul nu ar putea invoca nevalabilitatea procedurii de citare sub cuvânt că domiciliul său se află în altă parte. Alineatul (2) derogă de la regulile generale referitoare la modalităţile de citare. În altă ordine de idei, s-a ridicat deja problema de a şti ce se va întâmpla în cazul în care se cere evacuarea de pe un teren unde nu poate fi localizată o uşă. În acest caz, redevin aplicabile, în completare, regulile generale în materie de citare.

3.

Procedura de evacuare

În continuare au fost prezentate dispoziţiile art. 1.0395 şi 1040 NCPC. Dispoziţiile art. 1.039 rezolvă o problemă practică: uneori, proprietarul formula cerere în evacuare, chiar dacă fostul locatar ori ocupantul părăsise în fapt imobilul, fără să fi existat o predare a imobilului către proprietar; în acest caz, cererea se formula pentru a se evita acuzaţii ulterioare de violare a domiciliului. Or, în măsura în care

3

„Art. 1034. Caracterul facultativ al procedurii: „(1) Reclamantul are alegerea între procedura reglementată de prezentul titlu şi procedura de drept comun. (2) De aseme-

nea, dispoziţiile prezentului titlu nu aduc nicio atingere drepturilor locatorului sau proprietarului la plata chiriei sau arenzii, la plata de despăgubiri şi nici altor drepturi

născute în temeiul contractului sau al legii, după caz. (3) În cazul arătat la alin. (2), pentru realizarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor izvorând din contract, precum şi a celor prevăzute de dispoziţiile legale aplicabile în materie, partea interesată, sub rezerva aplicării dispoziţiilor art. 1.041 alin. (4), va putea proceda, după caz, potrivit

dispoziţiilor referitoare la ordonanţa de plată sau celor privind soluţionarea cererilor cu valoare redusă ori la sesizarea instanţei competente, în condiţiile dreptului comun”.

4

Art. 1041. Procedura de judecată. Calea de atac: „(1) Cererea de evacuare se judecă cu citarea părţilor, în afară de cazul în care evacuarea imobilului pentru neplata chiriei

sau a arenzii se solicită în baza unui contract care constituie, pentru plata acestora, titlu executoriu, potrivit legii. (2) Cererea de evacuare se judecă de urgenţă, în camera de consiliu, cu dezbateri sumare, dacă s-a dat cu citarea părţilor. (3) Întâmpinarea nu este obligatorie. (4) Dacă s-a solicitat şi plata chiriei ori a arenzii exigibile, instanţa, cu

citarea părţilor, va putea dispune odată cu evacuarea şi obligarea pârâtului la plata acestora, inclusiv a sumelor devenite exigibile în cursul judecăţii. (5) Hotărârea de

evacuare este executorie şi poate fi atacată numai cu apel în termen de 5 zile de la pronunţare, dacă s-a dat cu citarea părţilor, sau de la comunicare, când s-a dat fără citarea lor”.

5

Art. 1039. Evacuarea voluntară. (1) Dacă locatarul sau ocupantul care a fost notificat în condiţiile prezentului titlu a părăsit imobilul, locatorul sau proprietarul poate intra

în posesia acestuia, de drept, fără nicio procedură judiciară de evacuare. În caz contrar, sunt incidente dispoziţiile prezentului capitol. (2) Se prezumă că imobilul este părăsit

în caz de încetare a activităţii economice ori de încetare a folosirii imobilului de către locatar sau ocupant ori de către persoanele aflate sub controlul lor, precum şi în cazul returnării cheilor imobilului, ridicării echipamentelor, mărfurilor sau altor bunuri mobile din imobil.”


79

imobilul este părăsit, ori prezumat ca părăsit în condiţiile alin. (2), proprietarul ori detentorul legitim al bunului poate intra în posesia bunului, de drept, fără a mai sesiza instanţa. Potrivit dispoziţiilor art. 1.040 NCPC (Sesizarea instanţei), „Dacă locatarul sau ocupantul notificat în condiţiile prezentului titlu refuză să evacueze imobilul ori dacă locatarul a renunţat la dreptul său de a fi notificat şi a pierdut, din orice motive, dreptul de a folosi imobilul, locatorul sau proprietarul va solicita instanţei să dispună, prin hotărâre executorie, evacuarea imediată a locatarului sau ocupantului din imobil, pentru lipsă de titlu. În condiţiile art. 1.041 NCPC, cererea se judecă cu citare (dar cu „dezbateri sumare“, limitate la îndreptăţirea folosirii bunului de către pârât, existenţa şi scadenţa obligaţiei de restituire) sau fără citare, după distincţiile prevăzute de lege. Din împrejurarea că întâmpinarea nu este obligatorie [art. 1041 alin. (3) NCPC] deducem că nu va fi parcursă procedura prealabilă scrisă din dreptul comun, ci completul stabilit aleatoriu va fixa direct termen de judecată, comunicând cererea introductivă şi înscrisurile anexate către pârât. Acesta va fi în drept să formuleze apărările care fac obiectul întâmpinării la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate. O inovaţie binevenită este reprezentată de caracterul executoriu al hotărârii primei instanţe [art. 1041 alin. (5)] – dispoziţiile în sens contrar cuprinse în legi speciale fiind abrogate prin art. 83 lit. k) din Legea nr. 76/2012. De asemenea, celeritatea procedurii este subliniată de termenul de apel de 5 zile, derogatoriu de la dreptul comun, care curge de la pronunţare, în cazul în care hotărârea s-a dat cu citarea părţilor, respectiv de la comunicare, în caz contrar [art. 1.041 alin. (5)]. Dispoziţiile art. 1.0426 sunt foarte importante din punct de vedere practic, fiind evitată situaţia în care pârâtul formulează cerere reconvenţională cu privire la îmbunătăţiri, reale ori pretinse, şi solicită instituirea unui drept de retenţie. Cererea de plată a îmbunătăţirilor poate fi formulată numai pe cale separată. Din scopul urmărit de legiuitor, acela de a evita temporizarea cererii de evacuare, rezultă în mod logic că, chiar dacă pârâtul cere pe cale separată instituirea unui drept de retenţie, nu s-ar putea în niciun caz dispune suspendarea judecăţii potrivit art. 413 alin. (1) pct. 1 NCPC, întrucât s-ar ajunge la situaţia contrară celei urmărite de legiuitor. Privitor la dreptul de retenţie trebuie menţionate şi dispoziţiile art. 1.823 alin. (3) NCC, care prevede faptul că, dacă îmbunătăţirile au fost făcute fără acordul locatorului, nu se poate invoca în niciun caz dreptul de retenţie. În ceea ce priveşte suspendarea executării, dispoziţiile art. 1.0447 derogă de la dreptul comun, suspendarea fiind posibilă doar în ipoteze foarte strict delimitate, procedura fiind elaborată pentru protecţia intereselor legitime ale proprietarului ori locatorului, pentru a contracara abuzurile care se petrec în practică în această materie. Ne aflăm în prezenţa unui text derogatoriu de la dreptul comun, suspendarea fiind posibilă doar în ipoteze foarte strict delimitate, procedura fiind elaborată pentru protecţia intereselor legitime ale proprietarului ori locatorului, pentru a contracara abuzurile care se petrec în practică în această materie.

4.

Dispoziţii speciale

Art. 1042. Apărările pârâtului în cazul judecării cu citare: „(1) Pârâtul chemat în judecată, potrivit procedurii prevăzute în prezentul titlu, nu poate formula cerere reconvenţională, de chemare în judecată a altei persoane sau în garanţie, pretenţiile sale urmând a fi valorificate numai pe cale separată. (2) Pârâtul poate invoca apărări de fond privind temeinicia motivelor de fapt şi de drept ale cererii, inclusiv lipsa titlului reclamantului”. 7 Art. 1044. Suspendarea executării: „ (1) Executarea hotărârii de evacuare nu va putea fi suspendată. Cu toate acestea, în cazul evacuării pentru neplata chiriei sau a arenzii se va putea dispune suspendarea executării hotărârii în cadrul contestaţiei la executare sau a apelului exercitat de către pârât numai dacă acesta consemnează în numerar, la dispoziţia creditorului, chiria sau arenda la care a fost obligat, suma stabilită pentru asigurarea ratelor de chirie sau arendă datorate până la data cererii de suspendare, precum şi cea aferentă ratelor de chirie sau arendă ce ar deveni exigibile în cursul judecăţii procesului. (2) Suspendarea încetează de drept dacă, la expirarea termenului pentru care chiria sau arenda a fost astfel acoperită, debitorul nu cere şi nu depune suma ce se va fixa de instanţa de executare pentru acoperirea unor noi rate, în condiţiile prevăzute la alin. (1) ”. 6

80


Pentru configurarea domeniului de aplicare a acestei proceduri speciale sunt relevante şi dispoziţiile art. 1.045 – Încetarea abuzului de folosinţă: „(1) Dacă locatarul, nerespectând obligaţiile ce îi revin privind folosirea normală, cu prudenţă şi diligenţă, a imobilului închiriat ori arendat, întrebuinţează imobilul în alt scop decât cel prevăzut în contract, îi modifică structura stabilită prin construcţie, îi produce stricăciuni ori săvârşeşte orice alte abuzuri de folosinţă, el va putea fi obligat, prin ordonanţă preşedinţială, dată cu citarea părţilor, la încetarea acestor abuzuri şi la restabilirea situaţiei anterioare. (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi pentru soluţionarea cererii privind încetarea oricăror abuzuri săvârşite de proprietarul care prejudiciază folosinţa normală a părţilor sau instalaţiilor aflate în proprietate comună din imobilele cu mai multe etaje sau apartamente ori care tulbură buna convieţuire în acel imobil”. În ceea ce priveşte efectuarea reparaţiilor şi restrângerea folosinţei, art. 1.046, cu denumirea marginală „Efectuarea reparaţiilor. Restrângerea folosinţei. Evacuarea”, dispune că „Prin ordonanţă preşedinţială, dată cu citarea părţilor, locatarul sau, când este cazul, sublocatarul poate fi obligat la efectuarea reparaţiilor necesare ce îi revin potrivit legii, precum şi la restrângerea folosinţei spaţiului închiriat ori chiar la evacuarea din acest spaţiu dacă aceste măsuri se justifică pentru efectuarea reparaţiilor ori lucrărilor prevăzute de lege în sarcina locatorului”, Potrivit dispoziţiilor art. 996 alin. (5) NCPC, conform cărora „pe cale de ordonanţă preşedinţială nu pot fi dispuse măsuri care să rezolve litigiul în fond şi nici măsuri a căror executare nu ar mai face posibilă restabilirea situaţiei de fapt”, admisibilitatea acestor măsuri ar putea forma obiect de controversă. Însă măsurile la care se referă expres art. 1.045 şi urm. ar putea fi considerate măsuri definitive, de unde rezultă că legiuitorul a rezolvat expres chestiunea admisibilităţii acestor cereri, care nu mai trebuie verificată distinct, prin raportare la dreptul comun al ordonanţei preşedinţiale. Articolul 1045 şi următoarele sunt texte speciale, derogatorii de la dreptul comun al ordonanţei preşedinţiale; practic, se împrumută doar „haina procedurală” referitoare la judecarea cererii, caracterul executoriu al hotărârii, calea de atac, termenele speciale de pronunţare şi de motivare etc. Abundenţa măsurilor care pot fi luate pe calea ordonanţei preşedinţiale (prevăzute de NCC şi NCPC) derivă din faptul că legiuitorul a ales să facă trimitere la procedura ordonanţei preşedinţiale ca la un tipar aplicabil ori de câte ori a considerat o anumită cerere a fi urgentă. Soluţia este raţională sub aspectul tehnicii legislative, pentru că altminteri ar fi trebuit să calchieze în diferite materii textele referitoare la ordonanţa preşedinţială. De aici rezultă însă că nu se mai verifică celelalte condiţii de fond prevăzute de dreptul comun pentru această procedură, trimiterea la procedura ordonanţei preşedinţiale fiind una limitată la procedura aplicabilă. Ca exemplu din practică judiciară a fost menţionat un caz în care locatorul a solicitat, pe calea ordonanţei preşedinţiale, să i se permită accesul în imobil pentru efectuarea unor măsurători cadastrale necesare rezolvării unor probleme litigioase dintre părţi, iar prima instanţă a respins cererea ca inadmisibilă, cu motivarea că nu s-a respectat cerinţa vremelniciei, întrucât accesul nu ar fi permis doar în mod vremelnic (!). O astfel de interpretare formalistă şi rigidă a cerinţei vremelniciei ar însemna că ordonanţa preşedinţială ar putea fi la fel de bine abrogată, întrucât nu ar mai prezenta nicio utilitate practică, mai ales în cazul unor prestaţii pozitive impuse debitorului. Evident că, în cazul de mai sus, ar fi tranşată definitiv problema accesului în imobil, locatorul făcând măsurătorile, ori efectuând reparaţiile necesare, dar s-a subliniat faptul că ceea nu se stabileşte prin ordonanţă preşedinţială cu autoritate de lucru judecat sunt aspectele de fond (de exemplu, cine trebuia să facă reparaţiile,


81

cine trebuia să le plătească, dacă a fost predată întreaga suprafaţă convenită etc.). Aceste aspecte de fond pot face obiectul unei judecăţi ulterioare; în acest sens ordonanţa este doar vremelnică, întrucât nu înlătură posibilitatea soluţionării tuturor aspectelor litigioase privitoare la fondul raporturilor juridice dintre părţi, pe calea dreptului comun. Cu alte cuvinte, vremelnicia nu este o condiţie care trebuie percepută într-o manieră mecanicistă, materială, întrucât, până la urmă, orice măsură care este vremelnică în ce priveşte dezlegarea finală a raporturilor juridice între părţi are şi o conotaţie definitivă – spre exemplu, sistarea construcţiilor pe o perioadă de timp este un element de fapt ireversibil, obligaţia de a ridica provizoriu anumite lucrări considerate abuzive produce, de asemenea, efecte materiale ireversibile, evacuarea dintr-un imobil deţinut abuziv (admisibilă, după noi, în vechea reglementare, în măsura în care erau îndeplinite condiţiile art. 581 CPC 1865, îndeosebi urgenţa şi aparenţa dreptului) produce, de asemenea, efecte ireversibile pentru perioada de timp în care pârâtul nu a locuit în imobil, chiar dacă el este ulterior reintegrat etc. Un alt text binevenit, întrucât reglementează o situaţie des întâlnită în practică, este prevăzut cel de la art. 1.048 – Cereri ale asociaţiilor de proprietari: „ Dispoziţiile art. 1.045 se aplică în mod corespunzător şi pentru soluţionarea cererii formulate de o asociaţie de proprietari împotriva proprietarilor, membri ai acesteia, în cazul în care neefectuarea reparaţiilor ce sunt în sarcina fiecărui proprietar ori a reparaţiilor sau a oricăror lucrări la părţile sau la instalaţiile aflate în coproprietatea acestora ori la spaţiile aflate în proprietate exclusivă afectează folosinţa normală a părţilor comune sau a altor spaţii locative din imobil, precum şi siguranţa locuirii în acel imobil.” Aceste texte au foarte puţină legătură cu evacuarea, dar au fost probabil subsumate de legiuitor chestiunii generice a tulburărilor locative şi de aceea se regăsesc în acest capitol.

82


Proceduri speciale: procedura cu privire la cererile de valoare redusă* Prelegere susţinută de judecător Gheorghe-Liviu ZIDARU

1.

Domeniu de aplicare

Cu privire la domeniul de aplicare, art. 1.025 alin. (1) NCPC dispune că: „(1) Prezentul titlu se aplică atunci când valoarea cererii, fără a se lua în considerare dobânzile, cheltuielile de judecată şi alte venituri accesorii, nu depăşeşte suma de 10 000 de lei la data sesizării instanţei”. În cazul acestei proceduri nu mai suntem în prezenţa unei inovaţii româneşti, ci se reproduc prevederile Regulamentului (CE) nr. 861/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 11 iulie 2007 de stabilire a unei proceduri europene cu privire la cererile cu valoare redusă. S-a precizat faptul că domeniul de aplicare al Regulamentului priveşte doar litigiile cu un element de extraneitate privitor la părţi, în sensul că cel puţin una dintre acestea îşi are reşedinţa obişnuită în alt stat membru decât instanţa sesizată [art. 3 alin. (1) din Regulament]. Regulamentul, prin natura lui fiind aplicabil nemijlocit, nu are nevoie de transpunere în legislaţia internă. Este însă utilă transpunerea acestei proceduri în NCPC şi pentru litigiile strict interne, pentru familiarizarea judecătorilor cu această procedură, deoarece ar fi fost greu pentru instanţele din România să aplice, în cazurile în care Regulamentul ar fi nemijlocit aplicabil, o procedură pe care practic nu o cunoşteau absolut deloc; de asemenea, procedura simplificată, în măsura în care va fi suficient de popularizată, se va dovedi utilă pentru degrevarea instanţelor de o serie de litigii pentru care nu vor mai trebui să desfăşoare procedura complexă de drept comun. Legea naţională prevede aplicabilitatea procedurii speciale, în măsura în care valoarea capătului principal de cerere nu depăşeşte suma de 10 000 de lei la data sesizării instanţei [fără a fi luate în considerare accesoriile, ceea ce corespunde şi soluţiei de drept comun prevăzute de art. 98 alin. (2) NCPC], în timp ce Regulamentul face referire la suma de 2 000 de euro; nefiind în câmpul de aplicare al Regulamentului, legiuitorul naţional putea prevedea un plafon diferit (de altfel, foarte apropiat); profesorul Gabriel Boroi a arătat, în cadrul unei prelegeri anterioare, că această valoare este destul de redusă, iar dacă procedura va avea succes, va putea fi mărită ulterior. Excepţiile de la domeniul de aplicare au fost preluate ca atare din Regulament. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1.025 „(2)Prezentul titlu nu se aplică în materie fiscală, vamală sau administrativă şi nici în ceea ce priveşte răspunderea statului pentru acte sau omisiuni în cadrul exercitării autorităţii publice. (3) De asemenea, prezenta procedură nu se aplică cererilor referitoare la: a) starea civilă sau capacitatea persoanelor fizice; b) drepturile patrimoniale născute din raporturile de familie; c) moştenire; d) insolvenţă, concordatul preventiv, procedurile privind lichidarea societăţilor insolvabile şi a altor persoane juridice sau alte proceduri asemănătoare; e) asigurări sociale; f) dreptul muncii; g) închirierea unor bunuri imobile, cu excepţia acţiunilor privind creanţele având ca obiect plata unei sume de bani; h) arbitraj; i) atingeri aduse dreptului la viaţă privată sau altor drepturi care privesc personalitatea”. S-a dorit în special exceptarea materiilor de drept public, dar şi a unor aspecte specifice precum litigiile în materie succesorală ori cele referitoare la regimurile matrimoniale.

* Trimiterile din cuprinsul materialului la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului republicată în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012.


83

Legat de domeniul de aplicare, s-a ridicat problema dacă cererea de chemare în judecată poate privi şi altceva decât plata unei sume de bani, întrucât art. 1.025 alin. (1) prevede „valoarea cererii (...) nu depăşeşte suma de 10 000 de lei la data sesizării instanţei”. Interpretarea propusă în doctrină este aceea că cererea trebuie să aibă ca obiect un drept de creanţă a cărui obligaţie corelativă constă în plata unei sume de bani, interpretare care se întemeiază pe formularea art. 1.025 alin. (1), respectiv alin. (2) lit. g) NCPC1. Această opinie trebuie considerată întemeiată; desigur, în practica judiciară se va decide dacă se va da textelor o interpretare mai largă, în sensul că procedura este aplicabilă oricărei cereri patrimoniale al cărei obiect are o valoare de până la 10 000 de lei inclusiv.

2.

Caracterul alternativ

Trebuie subliniat caracterul alternativ al acestei proceduri, conform art. 1.026 alin. (1) şi (2): „(1) Reclamantul are alegerea între procedura specială reglementată de prezentul titlu şi procedura de drept comun. 2) Dacă a sesizat instanţa cu o cerere redactată potrivit art. 194, aceasta va fi soluţionată potrivit procedurii de drept comun, cu excepţia cazului în care reclamantul, cel mai târziu la primul termen de judecată, solicită în mod expres aplicarea procedurii speciale”. Având în vedere valoarea redusă a cererilor înregistrate în această procedură, se presupune că părţile nu vor fi asistate de avocat, sens în care s-a arătat faptul că părţile vor fi asistate prin intermediul unor formulare aprobate prin Ordin emis de Ministerul Justiţiei, după cum rezultă din art. 1.028 NCPC. În acest sens, trebuie menţionat că aceste formulare au fost aprobate prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 359/C din 29.01.20132. Ca urmare, din punct de vedere practic, de cele mai multe ori alegerea procedurii speciale rezultă din completarea de către reclamant a formularului anume destinat acestui scop. Doar prin excepţie, reclamantul care a formulat o cerere de chemare în judecată potrivit dreptului comun poate opta pentru aplicarea procedurii speciale la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate3. Cu privire la modelul de formular a fost subliniată necesitatea ca acesta să nu fie unul foarte tehnic, ci intuitiv, astfel încât să poată ghida, în lipsa unui avocat, chiar un justiţiabil nefamiliarizat cu procedura; de asemenea, a fost subliniată necesitatea ca fomularul să conţină inclusiv un spaţiu suficient alocat descrierii pricinii, având în vedere obişnuinţa justiţiabilului de a nu se rezuma strict la faptele care fundamentează pretenţiile sale ori de a le expune pe larg. Formatorul a apreciat că, în situaţia în care instanţa care tipăreşte formularele consideră că spaţiul alocat descrierii pricinii nu este suficient, îl poate extinde, fără a se afecta astfel spiritul Ordinului Ministerului Justiţiei; din sală s-a făcut precizarea că depinde cine imprimă formularele, existând şi posibilitatea ca acestea să sosească la 1

În acest sens, a se vedea C.C. Dinu, Procedura cu privire la cererile cu valoare redusă în contextul Noului Cod de procedură civilă, în Revista Română de Drept Privat nr.

3/2011, p. 70, 71. 2

3

Publicat în M.Of. nr. 69/1.02.2013.

Art. 1.028: „(1) Reclamantul declanşează procedura cu privire la cererile cu valoare redusă prin completarea formularului de cerere şi depunerea sau trimiterea acestuia la

instanţa competentă, prin poştă sau prin orice alte mijloace care asigură transmiterea formularului şi confirmarea primirii acestuia. (2) Formularul de cerere se aprobă prin ordin

al ministrului justiţiei şi conţine rubrici care permit identificarea părţilor, valoarea pretenţiei, indicarea probelor şi alte elemente necesare soluţionării cauzei. (3) Odată cu formularul de cerere se depun ori se trimit şi copii de pe înscrisurile de care reclamantul înţelege să se folosească. (4) În cazul în care informaţiile furnizate de reclamant nu

sunt suficient de clare sau sunt inadecvate ori formularul de cerere nu a fost completat corect, instanţa îi va acorda reclamantului posibilitatea să completeze sau să rectifice

formularul ori să furnizeze informaţii sau înscrisuri suplimentare. Instanţa va folosi în acest scop un formular tip, care va fi aprobat prin ordin al ministrului justiţiei. (5) În cazul

în care reclamantul nu completează sau nu rectifică formularul de cerere în termenul stabilit de instanţă, cererea se va anula”. 84


instanţe deja tipărite. În acelaşi context s-a exprimat opinia că popularizarea NCPC este în stadiu incipient, nu numai la nivelul instanţelor judecătoreşti, cât mai ales în rândul justiţiabililor, sens în care s-a apreciat că inclusiv instanţele ar trebui să popularizeze procedurile noi prin mijloace aflate la îndemâna lor (de exemplu, prin afişare la sediul instanţelor a unui ghid cu privire la noua procedură, care să cuprindă şi explicarea avantajelor acesteia, în ce priveşte timbrajul, simplificarea procedurii, caracterul executoriu al hotărârii de primă instanţă).

3.

Taxele de timbru

Cu privire la taxele de timbru a fost arătat faptul că, în cazul cererilor cu valoare redusă, acestea vor fi, potrivit art. 2 alin. (1)2 din Legea nr. 146/1997, introdus prin LPA NCPC: – 50 de lei pentru cererile cu o valoare de până la 2 000 de lei; – 150 de lei pentru cererile cu o valoare între 2 000 de lei şi 10 000 de lei. În materiile speciale în care legea prevede scutirea de plata taxei judiciare de timbru (de exemplu, cererile formulate de asociaţiile de proprietari pentru plata cheltuielilor de întreţinere), reclamantul nu va datora taxa de timbru, chiar dacă optează pentru aplicarea procedurii speciale. Această concluzie se impune inclusiv pentru a asigura aplicarea practică a noilor texte de lege. Potrivit art. 1.026 alin. (3) (text preluat din Regulament, ca şi celelalte texte în gene-ral, care au fost preluate cu mici adaptări), „Atunci când cererea nu poate fi soluţionată potrivit dispoziţiilor prevăzute de prezentul titlu, instanţa judecătorească îl informează pe reclamant în acest sens, iar dacă reclamantul nu îşi retrage cererea, aceasta va fi judecată potrivit dreptului comun”. Acest text este aplicabil, spre exemplu, în cazul în care reclamantul introduce, folosind formularul aferent procedurii speciale, o cerere având valoarea de 15 000 de lei; în acest caz, în cadrul procedurii de regularizare, instanţa îi va comunica prin citaţie faptul că cererea sa nu poate fi soluţionată şi îl întreabă dacă înţelege să îşi retragă cererea sau să continue judecata conform dreptului comun. Având în vedere că ne aflăm în prezenţa unui text derogatoriu, s-a ridicat problema consecinţelor în cazul în care formularul nu îndeplineşte condiţiile pentru cererea de chemare în judecată (art. 194 NCPC) sau nu este completat corect [art. 1.028 alin. (4)]. În acest caz, conform prevederilor art. 1.028 alin. (4) NCPC, instanţa îi va acorda reclamantului posibi-litatea să completeze sau să rectifice formularul ori să furnizeze informaţii sau înscrisuri suplimentare, iar dacă reclamantul nu completează sau nu rectifică formularul de cerere în termenul stabilit de instanţă, cererea se va anula. Aceste dispoziţii constituie o particularizare a prevederilor generale din materia regularizării cererii (art. 200 NCPC), care se vor aplica în completare, pentru aspectele procedurale care nu sunt expres reglementate prin normele speciale. Ca urmare, anularea se va pronunţa prin încheiere în camera de consiliu, fără citarea părţilor [art. 200 alin. (3) cu referire la art. 532 alin. (1) teza finală NCPC, care instituie, în materie necontencioasă, regula citării facultative a părţilor]; din interpretarea sistematică a art. 200 rezultă că în ipoteza prevăzută de alin. (3), cererea se va anula fără citarea reclamantului, doar pe baza verificării impuse de lege cu privire la remedierea lipsurilor – nici nu se pune problema citării pârâtului, câtă vreme cererea introductivă, prin ipoteză, nu i-a fost comunicată şi nici nu trebuie înştiinţat de proces decât după regularizarea cererii introductive!), iar cererea de reexaminare pe care reclamantul o poate formula, în condiţiile dreptului comun, se soluţionează cu citarea reclamantului, conform art. 200 alin. (6) NCPC. În acelaşi context s-a apreciat că un formular completat corect va constitui şi o cerere care va respecta


85

dispoziţiile art. 194 NCPC privind cuprinsul cererii de chemare în judecată, astfel încât, în situaţia în care reclamantul, înştiinţat potrivit art. 1.026 alin. (3), tace sau nu îşi retrage cererea, instanţa va putea proceda conform dreptului comun, respectiv va parcurge procedura prealabilă scrisă (art. 201 NCPC).

4.

Instanţa competentă în primă instanţă

5.

Desfăşurarea procedurii

Cu privire la instanţa competentă în primă instanţă s-a arătat că aceasta este judecătoria [conform 1.027 alin. (1) NCPC], iar competenţa teritorială se stabileşte potrivit dreptului comun, astfel cum se prevede la art. 1.027 alin. (2) NCPC; s-a precizat, totodată, faptul că, având în vedere că suntem în prezenţa unei cereri patrimoniale, competenţa teritorială va fi de ordine privată, regimul de invocare a excepţiei de necompetenţă fiind supus prevederilor art. 130 alin. (3) NCPC. În acest context se pune problema dacă în procedura cererilor cu valoare redusă întâmpinarea este obligatorie sau nu. În raport de formularea imperativă a art. 1.029 alin. (4) [„pârâtul va depune sau trimite formularul de răspuns completat corespunzător (...)”], soluţia corectă ar fi cea a obligativităţii răspunsului, ca formă specifică a întâmpinării. Ca urmare, excepţia necompetenţei teritoriale relative trebuie ridicată, sub sancţiunea decăderii, în termenul prevăzut de art. 1.029 alin. (4) NCPC. În continuare, privitor la desfăşurarea procedurii, pornind de la prevederile art. 1.029 alin. (1) şi 2 [„(1) Procedura cu privire la cererile cu valoare redusă este scrisă şi se desfăşoară în întregul ei în camera de consiliu. (2) Instanţa poate dispune înfăţişarea părţilor, dacă apreciază acest fapt ca fiind necesar sau la solicitarea uneia dintre părţi. Instanţa poate să refuze o astfel de solicitare în cazul în care consideră că, ţinând cont de împrejurările cauzei, nu sunt necesare dezbateri orale. Refuzul se motivează în scris şi nu poate fi atacat separat”], a fost prezentat ca principal avantaj (atât pentru instanţă, cât şi în general) al acestei proceduri faptul că s-ar putea desfăşura în întregime chiar şi în biroul judecătorului, având în vedere că nu este necesară citarea părţilor dacă înscrisurile sunt edificatoare. În acest context, s-a ridicat întrebarea dacă textul va rămâne în această formă, având în vedere că după apariţia O.G. nr. 5/2001, care era foarte asemănătoare cu Regulamentul privind somaţia europeană de plată şi în cadrul căreia se prevedea că hotărârea se dă fără citare, Curtea Constituţională a declarat textul neconstituţional pentru încălcarea dreptului la apărare, ceea ce a condus la modificarea ordonanţei4. În răspunsul la această întrebare s-a precizat faptul că textul este o preluare exactă a prevederilor Regulamentului, respectiv a art. 5 alin. (1), iar Curtea Constituţională nu are competenţa de a se pronunţa cu privire la conformitatea acestuia cu Constituţia. Ar fi ilogic să se considere că legea care preia aceeaşi soluţie ca

4

Afirmaţia autorului întrebării nu este exactă. În forma iniţială a O.G. nr. 5/2001 se prevedea, într-adevăr, că citarea părţilor este facultativă [art. 4 alin. (2)], dispoziţie care nu a

fost declarată neconstituţională. Prin Legea nr. 295/2002, Parlamentul a modificat acest text de lege, instituind regula citării şi în această materie, însă această opţiune legislativă nu s-a datorat unei decizii de neconstituţionalitate cu privire la textul anterior. Dimpotrivă, prin Decizia nr. 141/30.04.2002, Curtea Constituţională a respins excepţia

de neconstituţionalitate ridicată cu privire la textul care prevedea citarea facultativă, arătând că „Posibilitatea soluţionării cererii şi fără citarea părţilor este justificată din motive

similare celor care au fost avute în vedere de legiuitor la reglementarea instituţiei ordonanţei preşedinţiale: adoptarea unor măsuri vremelnice pentru apărarea unor interese

legitime, urgenţa adoptării unor asemenea măsuri, dar şi încercarea de a stinge litigiul pe baza înţelegerii părţilor. Soluţiile adoptate de judecător în cadrul procedurii prevăzute

de Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001 au un caracter vremelnic şi sunt supuse căilor de atac. De asemenea, judecătorul, în vederea soluţionării cererii, poate dispune citarea

părţilor, dacă înscrisurile depuse de creditor nu sunt suficient de convingătoare şi consideră că sunt necesare lămuriri şi explicaţii suplimentare. Ordonanţa cu somaţia de plată se va emite numai când în urma examinării înscrisurilor prezentate se constată că pretenţiile creditorului sunt justificate.”

86


Regulamentul european ar contraveni Constituţiei. În acelaşi context, s-a subliniat necesitatea de a nu se asocia obligatoriu contradictorialitatea cu citarea, întrucât se poate asigura contradictorialitatea şi printr-o procedură scrisă, nu numai printr-o procedură orală. Ca exemplu a fost indicată procedura de filtrare a recursului, în care contradictorialitatea se asigură prin comunicarea raportului completului de filtru către părţi, care pot depune puncte de vedere scrise, fără să fie necesară deplasarea la instanţă, pentru dezbateri orale. De asemenea, s-a precizat că, în cazul regulamentelor comunitare, competenţa de a se pronunţa asupra încălcării drepturilor fundamentale aparţine CJUE, formatorul opinând că, având în vedere că nu putem invoca o tradiţie românească în cazul unor astfel de proceduri fără citare sau cu citare facultativă, fiind încă în stadiul coagulării acestora, nu putem să pretindem a-i învăţa pe judecătorii din statele europene ce proceduri respectă sau nu dreptul la un proces echitabil, ci, din contră, noi putem învăţa din experienţa acestora referitoare la proceduri scrise, care respectă principiul contradictorialităţii în altă manieră decât prin citarea părţilor. În ceea ce priveşte probele, potrivit dispoziţiilor art. 1.029 alin. (9), „Instanţa poate încuviinţa şi alte probe în afara înscrisurilor depuse de părţi. Nu vor fi însă încuviinţate acele probe a căror administrare necesită cheltuieli disproporţionate faţă de valoarea cererii de chemare în judecată sau a cererii reconvenţionale”. Cu privire la noţiunea de „probă care provoacă o cheltuială disproporţionată” a fost dată ca exemplu ipoteza în care, dacă valoarea cererii este de 500 – 1000 de lei, ar fi proba-bil de evitat încuviinţarea probei cu expertiză, ajungându-se la o diferenţă prea mare între miza reală a litigiului şi cheltuielile necesare pentru soluţionarea acestuia. În acest context, trebuie menţionat că în Codul civil există un text cu certe valenţe procedurale, în materie probatorie, care permite instanţei învestite cu o cerere în acordarea despăgubirilor, întemeiată pe răspunderea civilă a debitorului, să estimeze prejudiciul al cărui cuantum nu poate fi stabilit cu certitudine [art. 1.532 alin. (3) NCC]. Articolul 1.029 alin. (9) NCPC nu limitează probatoriul admisibil în această procedură la proba cu înscrisuri (ca urmare, nu trebuie confundate cerinţele acestei proceduri cu cele aplicabile ordonanţei de plată) şi nici nu declară de plano inadmisibile probele care ar necesita cheltuieli disproporţionate; se instituie un criteriu suplimentar care trebuie avut în vedere de instanţă, atunci când aceasta decide asupra cererii de probe, pe lângă admisibilitate şi concludenţă.

6.

Soluţionarea cererii

În ceea ce priveşte soluţionarea cererii, art. 1.029 NCPC dispune că: „(1) Instanţa va pronunţa şi redacta hotărârea în termen de 30 de zile de la primirea tuturor informaţiilor necesare sau, după caz, de la dezbaterea orală. (2) În cazul în care nu se primeşte niciun răspuns de la partea interesată în termenul stabilit la art. 1.029 alin. (4), (6) sau (8), instanţa se va pronunţa cu privire la cererea principală sau la cererea reconvenţională în raport cu actele aflate la dosar. (3) Hotărârea primei instanţe este executorie de drept”. Procedura în cazul cererilor cu valoare redusă ar putea fi abordată foarte flexibil de judecători, în cazul în care se va depăşi obişnuinţa mentală a citării părţilor. Formatorul a apreciat că, probabil din raţiuni administrative, care privesc programul ECRIS şi de planificare a şedinţelor completelor de judecată, judecătorul cauzei va stabili un termen de soluţionare, în camera de consiliu, chiar dacă nu dispune citarea părţilor. Desigur, nu trebuie exclusă posibilitatea ca instanţa, constatând că pentru soluţionarea pricinii sunt necesare şi alte înscrisuri, să pună în vedere părţilor – de regulă, reclamantului – să


87

completeze probele, depunând înscrisurile necesare. În cazul în care ar fi necesare şi alte probe în afara înscrisurilor ar fi recomandabilă citarea părţilor, pentru a discuta probele în şedinţă publică, în urma unei dezbateri orale contradictorii. Potrivit art. 1.029 alin. (1) NCPC, procedura se desfăşoară în întregul ei în camera de consiliu. Şi în cazul altor proceduri speciale s-a prevăzut soluţionarea cererilor în camera de consiliu, soluţie regăsită de altfel şi în CPC 1865. Potrivit art. XII din Legea nr. 2/2013, „(1) Dispoziţiile Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, privind cercetarea procesului şi, după caz, dezbaterea fondului în camera de consiliu se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016. (2) În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2015, cercetarea procesului şi, după caz, dezbaterea fondului se desfăşoară în şedinţă publică, dacă legea nu prevede altfel.” Prin această normă, legiuitorul a intenţionat doar să amâne aplicarea dispoziţiilor referitoare la desfăşurarea cercetării procesului în faţa primei instanţe în camera de consiliu, în procedura de drept comun, şi nu să suspende aplicarea tuturor dispoziţiilor NCPC privitoare la judecarea unor cereri în camera de consiliu. Această soluţie este evidentă, atât având în vedere raţiunile practice urmărite de legiuitor, cât şi faptul că se face referire la cercetarea procesului, respectiv dezbaterea fondului; or, spre exemplu, în cazul cererilor cu valoare redusă nici nu există aceste două etape procesuale, cu această denumire.

7.

Căi de atac

8.

Întrebări

Potrivit art. 1.032 NCPC, hotărârea judecătoriei este supusă numai apelului la tribunal, ceea ce corespunde soluţiei din dreptul comun. Diferenţa constă în faptul că apelul nu este suspensiv de executare, suspendarea fiind dispusă de tribunal, la cererea motivată a părţii, numai cu plata unei cauţiuni de 10 % din valoarea contestată de apelant. Hotărârea instanţei de apel este definitivă, în sensul art. 634 NCPC, nefiind, aşadar, supusă recursului. În încheiere, formatorul a alocat timp pentru întrebări din partea participanţilor:

8.1 Probele suplimentare

Referitor la probele suplimentare care pot fi acceptate de judecător în condiţiile art. 1.029 alin. (9) NCPC, s-a ridicat problema dacă aceasta ar putea fi analizată ca o chestiune de admisibilitate a procedurii, având în vedere că instanţa pronunţă o hotărâre pe fond. Întrucât, în lipsa probelor, instanţa poate respinge cererea ca neîntemeiată, nu ar fi fost corect ca aceasta să fie o condiţie de admisibilitate a cererii, în sensul ca administrarea probelor să nu conducă la cheltuieli disproporţionate, ceea ce i-ar permite reclamantului să folosească direct procedura de drept comun? Formatorul a apreciat că, de vreme ce hotărârea (de admitere sau de respingere a cererii) are autoritate de lucru judecat asupra fondului (spre deosebire de cazul ordonanţei de plată), cu toate consecinţele care decurg din aceasta, prevederea alin. (9) trebuie privită ca o recomandare adresată judecătorului, care va putea face o evaluare suplimentară a probei, inclusiv din perspectiva proporţionalităţii cheltuielilor ocazionate de administrarea sa cu valoarea obiectului cererii, căutând să administreze probe care să nu fie costisitoare; cu toate acestea,

88


judecătorul va admite proba, dacă o va considera concludentă, necesară soluţionării cauzei, alternativa respingerii cererii pe fond fiind indezirabilă; prevederile art. 1.029 alin. (9) nu trebuie interpretate ca un obstacol peremptoriu, în condiţiile în care hotărârea dată este o veritabilă hotărâre de fond; de asemenea, s-a precizat că, dacă prima instanţă ar administra proba, se poate completa oricum probatoriul în apel, unde se aplică, în principiu, regulile de drept comun. În tot cazul, art. 1.029 alin. (9) nu instituie o condiţie de admisibilitate a procedurii suplimentară faţă de cele prevăzute de art. 1025 NCPC, fiind vorba despre o regulă privitoare la încuviinţarea probatoriului.

8.2 Caracterul alternativ [dispoziţiile art. 1.026 alin. (3) NCPC]

Referitor la dispoziţiile art. 1.026 alin. (3) NCPC [„ Atunci când cererea nu poate fi soluţionată potrivit dispoziţiilor prevăzute de prezentul titlu, instanţa judecătorească îl informează pe reclamant în acest sens, iar dacă reclamantul nu îşi retrage cererea, aceasta va fi judecată potrivit dreptului comun”] s-a ridicat problema concilierii acestor prevederi cu cele ale art. 204 privitoare la modificarea cererii de chemare în judecată; poate fi considerată situaţia de la art. 1.026 alin. (3) o modificare a cererii, pot fi considerate aceste prevederi o derogare de la condiţiile menţionate în art. 204? Care ar fi interesul de a retrage cererea dacă aceasta se judecă oricum conform dreptului comun? Formatorul a precizat că răspunsul depinde, practic, de momentul în care instanţa pune în vedere reclamantului că cererea sa nu poate fi soluţionată potrivit acestei proceduri speciale; coroborând dispoziţiile art. 1.026 alin. (3) cu cele ale art. 1.028 alin. (4) se poate trage concluzia că, deja, în cadrul procedurii prealabile scrise, instanţa l-ar putea informa pe reclamant că cererea sa nu se încadrează în dispoziţiile legii speciale; totodată, instanţa îi va pune în vedere reclamantului să timbreze la valoarea pretinsă, completând în mod corespunzător taxa de timbru plătită, dacă este cazul. Ca urmare, dacă reclamantul comunică acordul său privind transformarea cererii într-o cerere pe calea dreptului comun, la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, această cerere poate fi considerată o modificare, în sensul art. 204 alin. (1) NCPC. Dacă o asemenea comunicare nu este făcută, iar reclamantul nici nu renunţă la judecată, cererea va fi oricum judecată potrivit dreptului comun, conform art. 1.026 alin. (3) NCPC. Ca urmare, practic, nu este posibil ca reclamantul să-şi modifice cererea în sensul arătat abia după primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, întrucât această modificare fie are loc la primul termen, fie este considerată a fi operat de drept, în temeiul legii. Interesul retragerii cererii – o formă de renunţare la judecată – ar putea fi dat de necesitatea unei mai bune pregătiri şi fundamentări a cererii formulate potrivit dreptului comun.


89

Procedura necontencioasă judiciară* Prelegere susţinută de judecător Gheorghe-Liviu ZIDARU La prima vedere, procedura necontencioasă nu prezintă multe aspecte de noutate.

1.

Domeniul de aplicare

În ceea ce priveşte domeniul de aplicare, art. 527 NCPC dispune că „Cererile pentru soluţionarea cărora

este nevoie de intervenţia instanţei, fără însă a se urmări stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană, precum sunt cele privitoare la darea autorizaţiilor judecătoreşti sau la luarea unor măsuri legale de supraveghere,

ocrotire ori asigurare, sunt supuse dispoziţiilor prezentei cărţi”.

A fost subliniat faptul că, prin instituirea instanţei de tutelă, procedurile necontencioase (mai ales în ceea ce

priveşte Cartea I din NCC, fiind date ca exemple autorizarea încheierii actelor juridice de dispoziţie de către incapabil, numirea tutorelui, a curatorului, descărcarea de gestiune etc.) vor cunoaşte un adevărat reviriment; în

cadrul cererilor de competenţa instanţei de tutelă, prevăzute de Cartea I referitoare la persoane din NCC, vom

întâlni rar proceduri contencioase (de exemplu, dizolvarea consiliului de familie), spre deosebire de Cartea a II-a

cu privire la familie (conform art. 265 NCC). Ar fi fost, poate, de dorit o procedură mai elaborată, special destinată

instanţei de tutelă.

2.

Competenţa

Este reglementată de art. 528 NCPC: „(1) Cererile necontencioase care sunt în legătură cu o cauză în curs

de soluţionare sau soluţionată deja de o instanţă ori care au ca obiect eliberarea unor înscrisuri, titluri sau valori

aflate în depozitul unei instanţe se vor îndrepta la acea instanţă. (2) În celelalte cazuri, competenţa instanţei şi

soluţionarea incidentelor privind competenţa sunt supuse regulilor prevăzute pentru cererile contencioase. (3) În

cazul în care competenţa teritorială nu poate fi stabilită potrivit dispoziţiilor alin. (2), cererile necontencioase se vor

îndrepta la instanţa în a cărei circumscripţie petentul îşi are, după caz, domiciliul, reşedinţa, sediul ori reprezentanţa, iar dacă niciuna dintre acestea nu se află pe teritoriul României, cererile se vor îndrepta, urmând

regulile de competenţă materială, la Judecătoria Sectorului 1 al municipiului Bucureşti sau, după caz, la Tribunalul

Bucureşti”.

În cazul litigiilor cu element de extraneitate, textul consacră o competenţă teritorială subsidiară la Judecătoria

Sectorului 1 şi Tribunalul Bucureşti; în cazul acestor litigii trebuie verificat în prealabil dacă instanţele române sunt * Trimiterile din cuprinsul materialului la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului republicată în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012.

90


competente internaţional [în special Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind

competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială] şi, dacă nu sunt

aplicabile actele europene în domeniul procesului civil internaţional, Cartea a VII-a NCPC, cu privire la procesul civil internaţional; totodată, s-a precizat faptul că pentru verificarea competenţei sunt incidente prevederile art. 130

NCPC privitoare la invocarea excepţiei de necompetenţă şi cele ale art. 131 privitoare la verificarea competenţei. În cazul procedurilor necontencioase propriu-zise, unde nu există pârât şi, deci, nu ar avea cine să invoce

necompetenţa, instanţa îşi verifică din oficiu inclusiv competenţa de ordine privată (art. 529 NCPC).

3.

Procedura de soluţionare a cererii

Procedura de soluţionare a cererii este reglementată de art. 532 NCPC, potrivit căruia: „(1) Cererea se

judecă în camera de consiliu, cu citarea petentului şi a persoanelor arătate în cerere, dacă legea o impune. În caz contrar, judecata se face cu sau fără citare, la aprecierea instanţei. (2) Instanţa poate dispune, chiar din oficiu, orice

măsuri utile cauzei. Ea are dreptul să asculte orice persoană care poate aduce lămuriri în cauză, precum şi pe acelea ale căror interese ar putea fi afectate de hotărâre”.

Spre deosebire de reglementarea anterioară, se instituie regula citării facultative, la aprecierea instanţei, în

materie necontencioasă [art. 532 alin. (1) teza finală]. Doar dacă legea impune citarea, aceasta este obligatorie.

În ceea ce priveşte alin. (2), instanţa poate introduce, din oficiu, părţi în cauză, spre deosebire de procedura

contencioasă, în care instanţa poate face acest lucru doar în cazuri excepţionale, expres prevăzute de lege, în

celelalte situaţii neputând decât să pună în vedere părţilor necesitatea lărgirii cadrului procesual (conform art. 78

NCPC). Acest text de lege poate primi aplicare practică, de exemplu, în cazul plângerilor de carte funciară (spre exemplu, se cere radierea unei notări, caz în care trebuie citat cel în folosul căreia a fost făcută notarea, ori

dimpotrivă, se face plângere împotriva respingerii notării, caz în care trebuie citat titularul dreptului tabular împotriva căruia s-ar face înscrierea).

4.

Modalitatea de soluţionare a cererii

Potrivit art. 533 NCPC, asupra cererii „Instanţa se pronunţă prin încheiere, în raport cu toate împrejurările

de fapt şi de drept ale cauzei, chiar dacă nu au fost invocate în cerere sau pe parcursul procedurii”.

Este un text interesant, sub aspectul rolului activ mai accentuat al instanţei; se poate constata că instanţa

are o libertate mai accentuată în a stabili inclusiv faptele relevante pentru soluţionarea pricinii şi a se lămuri cu privire la acestea, tocmai pentru că, prin definiţie, nu există un litigiu între părţi.

5.

Căile de atac

În ceea ce priveşte calea de atac, art. 534 NCPC dispune că: „(1) Încheierea prin care se încuviinţează


91

cererea este executorie. (2) Încheierea prevăzută la alin. (1) este supusă numai apelului, cu excepţia celei

pronunţate de un complet al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care este definitivă. (3) Termenul de apel va curge

de la pronunţare, pentru cei care au fost prezenţi la ultima şedinţă de judecată, şi de la comunicare, pentru cei care

au lipsit.(4) Apelul poate fi făcut de orice persoană interesată, chiar dacă nu a fost citată la soluţionarea cererii,

termenul de apel curgând de la data la care a luat cunoştinţă de încheiere, dar nu mai târziu de un an de la data

pronunţării. (5) Apelul se judecă în camera de consiliu”.

În această materie nu sunt noutăţi, în afară de faptul că se înlocuieşte recursul cu apelul, cu excepţia

dispoziţiilor alin. (4). Instituirea unui termen maxim de 1 an de la data pronunţării pentru persoanele interesate care

nu au participat la proces în faţa primei instanţe este de natură să asigure certitudinea juridică.

Această procedură are caracter de drept comun pentru procedurile necontencioase prevăzute de alte

capitole ale NCPC, precum şi de legi speciale, completându-se, la rândul lor, cu dispoziţiile mai elaborate din

materia procedurii contencioase, în măsura în care acestea din urmă sunt compatibile cu natura necontencioasă a cererii (art. 536 NCPC).

92


Măsurile asigurătorii şi sechestrul asigurător* Prelegere susţinută de avocat Traian BRICIU

1. Măsurile asigurătorii şi sechestrul asigurător 1.1 Sediul materiei

Cartea a VI-a, Titlul IV din Noul Cod de procedură civilă Primele modificări se regăsesc chiar în titlul capitolului: dacă în Codul de procedură civilă de la 1865, Titlul IV din Cartea privind procedurile speciale este intitulat ,,măsuri asigurătorii”, în Noul Cod de procedură civilă apare denumirea de ,,măsurile asigurătorii şi provizorii”. Această denumire a apărut prin Legea de punere în aplicare a Noului Cod de procedură civilă (Legea nr. 76/2012) şi vine ca urmare a articolului referitor la ,,măsuri provizorii în materia dreptului de proprietate intelectuală”, în care prin Legea de punere în aplicare s-a încercat aducerea în Noul Cod de procedură civilă a unor reguli existente şi anterior, însă disparate (art. 255 NCC, Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie), toate având la bază o directivă europeană. Sub aspectul noţiunilor de „măsuri asigurătorii – măsuri provizorii”, art. 1.559 NCC defineşte măsurile asigurătorii: sechestrul, poprirea şi sechestrul judiciar; prin urmare, dispoziţiile nou introduse nu erau măsuri asigurătorii, aşa încât au fost numite măsuri asigurătorii şi provizorii.

1.2 Generalităţi

O chestiune generală cu privire la sechestrul asigurător: legiuitorul nu poate fi acuzat că nu a fost extrem de dornic să modifice. Este un capitol unde există modificări, însă nu sunt atât de ample precum în alte domenii, pentru că elementele care puteau fi aduse cu titlu de inovaţie nu încadrau foarte bine cu profilul debitorilor şi creditorilor noştri. Soluţiile de genul „se pot lua măsuri asigurătorii şi fără cauţiune sau cauţiunea este o chestiune excepţională” nu cred ar fi reprezentat o soluţie bună. Realitatea pieţei noastre şi dreptul, ca reflex al economiei, mă fac să cred că o ideologie de tipul „să facem legislaţia să fie propice pentru creditori” este o armă cu două tăişuri: mulţi creditori nu sunt creditori, alţii sunt şicanatori, astfel încât trebuie să existe o rezervă, în sensul condiţionării luării măsurii de plata unei cauţiuni şi caracterul semnificativ al acesteia.

1.3 Condiţiile de înfiinţare a sechestrului asigurător

În Codul de procedură civilă de la 1865, condiţiile de admisibilitate sunt prevăzute în art. 591. Noul Cod de procedură civilă menţionează aceleaşi condiţii de admisibilitate (în art. 940 – Condiţii de înfiinţare1 : „(1) Creditorul care nu are titlu executoriu, dar a cărui creanţă este constatată în scris şi este exigibilă, poate solicita înfiinţarea unui sechestru asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale debitorului, dacă dovedeşte

* Trimiterile din cuprinsul materialului la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului anterioară republicării în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012, variantă în vigoare la data susţinerii prelegerii.


1

Art. 952 în forma Noului Cod de procedură civilă, republicată în M. Of. nr. 545/3.08.2012 (în continuare, NCPC republicat).


93

că a intentat cerere de chemare în judecată. El poate fi obligat la plata unei cauţiuni în cuantumul fixat de către instanţă. (2) Acelaşi drept îl are şi creditorul a cărui creanţă nu este constatată în scris, dacă dovedeşte că a intentat acţiune şi depune, odată cu cererea de sechestru, o cauţiune de jumătate din valoarea reclamată. (3) Instanţa poate încuviinţa sechestrul asigurător chiar şi atunci când creanţa nu este exigibilă, în cazurile în care debitorul a micşorat prin fapta sa asigurările date creditorului sau nu a dat asigurările promise ori atunci când este pericol ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să îşi ascundă ori să îşi risipească averea. În aceste cazuri, creditorul trebuie să dovedească îndeplinirea celorlalte condiţii prevăzute la alin. (1) şi să depună o cauţiune, al cărei cuantum va fi fixat de către instanţă”.

1.4 Competenţa

Referitor la acest aspect, s-a precizat că nu există modificări, deşi textele diferă: în Noul Cod de procedură civilă, faţă de Codul de procedură civilă de la 1865, se arată, în plus, că este competentă să judece procesul instanţa competentă să judece procesul în primă instanţă: art. 941 alin. (1) NCPC2 , faţă de art. 592 CPC 1865 („cererea de sechestru se adresează instanţei care judecă procesul”). Această prevedere nu era chiar atât de clară; Noul Cod prevede clar că această competenţă aparţine instanţei care judecă în primă instanţă. Totodată, s-a mai arătat că, deşi nu suntem în prezenţa unei modificări, au existat jurişti care au susţinut că, de exemplu, cererea de sechestru formulată într-un proces care se află deja în faza apelului trebuie adresată instanţei de apel. Soluţia era, evident, greşită. Nu a fost o practică extinsă de asemenea soluţii greşite, însă au fost suficiente încât să justifice menţionarea în mod expres că este vorba despre instanţa care judecă în primă instanţă procesul, chiar dacă acel proces se află în apel sau chiar în recurs.

1.5 Forma cererii

Codul de procedură civilă de la 1865 nu indica o anumită formă a cererii sechestrului asigurător, astfel încât s-a dezvoltat o practică neunitară (unii menţionează bunurile pe care vor să le sechestreze, alţii nu le individualizează, solicitând “sechestrul asupra bunurilor mobile şi imobile”). Aşadar, în tăcerea textului de lege, s-a dezvoltat o practică neunitară; au existat şi soluţii de respingere a cererii pentru motivul că nu au fost menţionate bunurile care se dorea a fi sechestrate. În acest context, legiuitorul a prevăzut mai ferm, în art. 941 alin. (1) teza a II-a NCPC3, că petentul creditor nu este obligat să individualizeze bunurile; dispoziţia urmăreşte să uşureze sarcina creditorului, să nu îl pună pe acesta să indice în cererea de sechestru ce anume bunuri vrea să sechestreze. Argumentul care a generat o astfel de soluţie legislativă a fost acela că ar fi inechitabil să i se ceară creditorului să individualizeze bunurile, cât timp acest lucru ţine de punerea în executare a sechestrului. Or, tocmai asta face executorul judecătoresc, care identifică bunurile după ce are încheierea de sechestru. Fără acest aport al executorului, care ar putea identifica bunurile mai bine decât creditorul, acesta din urmă s-ar transforma într-un detectiv (fapt care chiar se întâmplă în prezent). Actualmente, practica majoritară este în sensul de a cere identificarea bunurilor. Soluţia din art. 941 NCPC tranşează o problemă în care practica era neunitară. 2 3

Art. 953 alin. (1) NCPC republicat

Idem

94


S-a ridicat problema ce se întâmplă cu cererea unui creditor care are o creanţă de o anumită valoare şi se descoperă abia în faza de executare că singurul bun pe care îl are debitorul este un imobil de o valoare mult mai mare decât creanţa pentru care s-a soli-citat sechestrul. Dispare, aşadar, filtrul instanţei în ceea ce priveşte proporţia dintre cuantumul creanţei şi valoarea bunului sechestrat. Nu există niciun control asupra a ceea ce deţine debitorul pentru justificarea măsurii în raport cu valoarea creanţei. Opinia exprimată referitor la această problemă a fost în sensul că efectul imediat al noii reglementări este tranşarea problemei soluţionate în mod neunitar, însă efectul mediat este acela că dispare controlul judecătorului asupra proporţionalităţii. Instanţa care analizează cererea nu poate verifica dacă solicitarea creditorului este proporţională. Aprecierea de oportunitate a judecătorului dispare numai în faza prealabilă, a încuviinţării măsurii. Aceasta se transferă la executorul judecătoresc, care, având încheierea de sechestru, va stabili dacă sechestrează sau nu un anumit bun. Executorul poate să limiteze sechestrarea la bunuri care sunt proporţionale cu valoarea creanţei. În cele din urmă, un control din partea instanţei cu privire la respectarea unui raport echitabil de proporţionalitate în aplicarea sechestrului există şi în logica Noului Cod de procedură civilă, însă intervenţia instanţei nu se realizează în amonte, ci în aval. Sunt două soluţii posibile: a) instanţa are un control, totul se transferă în zona contestaţiei la executare; debitorul, care va fi confruntat cu aplicarea unei măsuri asigurătorii de către executor, contestă. Instanţa are un control, însă nu instanţa care judecă sechestrul, ci instanţa care soluţionează contestaţia la executare; b) dacă discrepanţa între creanţă şi măsura aplicată este atât de mare încât îi blochează pentru o creanţă mică un bun de mare valoare, debitorul, confruntat cu aplicarea sechestrului, poate să uzeze de prevederile Noului Cod de procedură civilă: consemnarea sumei de bani şi ridicarea sechestrului, dând garanţii îndestulătoare4 (un alt imobil, o sumă de bani, o scrisoare de garanţie bancară din partea băncii care îi finanţează proiectul). Este o combinare între juridic şi economic, însă acestea sunt, în realitate, deblocările. Contraargumentul la problema identificată de participanţi, care a condus la soluţia din art. 944 NCPC, este acela că nu poate fi reţinută culpa creditorului pentru a-l lipsi de posibilitatea asigurării creanţei în situaţia în care debitorul are numai un bun foarte valoros. Acesta din urmă ar trebui să se afle într-o situaţie mai proastă decât a creditorului cu un debitor cu un bun mai puţin valoros? Ar trebui să acceptăm că această creanţă a lui este mai lipsită de suport?

1.6 Judecata cererii de sechestru

Se păstrează, în mare, soluţiile din reglementarea anterioară, cu precizarea că în cuprinsul încheierii de sechestru trebuie menţionată (instanţele fac şi în prezent acest lucru, chiar dacă nu se prevede în mod expres) suma până la care se dispune măsura sechestrului5. Această menţiune este foarte importantă. În primul rând, reprezintă o orientare pentru executorul judecătoresc cu privire la limita valorii până la care sechestrează bunurile (să nu facă ce spune creditorul, ci ceea ce a spus creditorul şi a fost acceptat de către instanţă). Uneori este utilă, deoarece creditorul poate veni cu mai multe creanţe sau cu o creanţă mai mare, însă numai unele creanţe sau o

4

Art. 944 (art. 956 NCPC republicat). Ridicarea sechestrului asigurător. „(1) Dacă debitorul va da, în toate cazurile, o garanţie îndestulătoare, instanţa va putea ridica,

la cererea debitorului, sechestrul asigurător. Cererea se soluţionează în camera de consiliu, de urgenţă şi cu citarea în termen scurt a părţilor, prin încheiere supusă numai

apelului, în termen de 5 zile de la pronunţare, la instanţa ierarhic superioară. Apelul se judecă de urgenţă şi cu precădere. Dispoziţiile art. 941 alin. (3) se aplică în mod corespunzător”.


95

parte din creanţă se bucură de dovada prin act scris, instanţa încuviinţând măsura asigurătorie în limita acelei creanţe sau părţi din creanţă. Pe de altă parte, în funcţie de valoarea creanţei acceptate a fi protejate provizoriu se va face şi eventuala ridicare a sechestrului. În genere, instanţele procedau astfel, însă nu în toate cazurile, iar legiuitorul a considerat că ar trebui menţionată această regulă în mod expres. Referitor la acest aspect s-a precizat că, în condiţiile în care art. 907 și 908 din vechiul Cod comercial au supravieţuit până la acest moment Noului Cod civil, înseamnă că avem reguli unitare pentru sechestru şi cauţiune, dispărând regula care exista doar în comercial cu privire la achitarea anticipată. Cu privire la problema menţionată, s-a arătat că noutatea adusă de Noul Cod de procedură civilă este că pentru toate litigiile (indiferent de natura părţilor – profesionişti sau nu) cauţiunea nu se mai plăteşte anticipat, ci în termenul acordat de instanţă prin chiar încheierea de admitere. Există o clarificare a practicii potrivit cu care în toate litigiile nu se mai stabileşte termen în vederea achitării anticipate a cauţiunii. Textul are valoare numai pentru situaţia în care instanţa stabileşte cauţiunea, nu şi pentru ipoteza în care creditorul solicită sechestrul pentru o creanţă care nu este constatată prin act scris, deoarece acolo instanţa nu are ce cauţiune să stabilească, pentru că este vorba de jumătate din sumă, iar aceea poate fi plătită anticipat, fără probleme. Concluzia este că textul se referă numai la ipoteza creanţei garantate prin act scris.

1.7 Comunicarea încheierii judecătoreşti

O altă modificare se referă la comunicarea încheierii judecătoreşti: în reglementarea CPC 1865, se făcea în toate cazurile, de către instanţă, din oficiu. În Noul Cod de procedură civilă, conform art. 941 alin (21)6, comunicarea diferă: creditorului i se comunică de îndată, de către instanţă, în timp ce debitorului i se comunică de către executorul judecătoresc odată cu aplicarea măsurii sechestrului. Care a fost raţiunea pentru această disociere în materie de comunicare a încheierii? S-a încercat să se protejeze elementul-surpriză. Vorbim de măsuri asigurătorii. Bunurile, în momentul anterior aplicării măsurii, pot fi uşor mutate, vândute. Or, măsura dispusă de instanţă nu mai reprezintă o surpriză dacă debitorului i se comunică încheierea înainte de aplicarea acesteia, prin executor judecătoresc. De obicei, comunicarea către debitor se făcea înainte ca executorul să reuşească sechestrarea bunului. Practica a dovedit că de-bitorul ştie, de cele mai multe ori, când se ia o măsură asigurătorie împotriva lui. Aceasta a fost raţiunea care a impus în LPA NCPC modificarea regulilor în materie de comunicare a încheierii. Pe de altă parte, debitorul are şi alte mijloace de a afla (de exemplu, portalul instanţelor). Au existat discuţii în comisia de elaborare că aceste măsuri asigurătorii ar trebui protejate şi prin norme de regulament al instanţelor, referitoare la secretizarea pe portalul instanţelor, însă asemenea reguli nu pot fi introduse într-un cod fundamental, fiind mai curând aspecte de resort administrativ.

1.8 Calea de atac

Se păstrează termenul pentru exercitarea căii de atac de 5 zile de la comunicare. Calea de atac însă nu mai este însă recursul, ca în CPC 1865, ci numai apelul. Dacă primainstanţă este Curtea de apel, calea de atac va fi recursul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

5 6



96


1.9 Executarea măsurii

Pentru executarea măsurii nu este nevoie de încuviinţarea executării silite. Precizarea este necesară, deoarece în practica unor instanţe se cerea încuviinţarea chiar şi pentru măsuri asigurătorii, ceea ce nu era nici în spiritul Codului de procedură civilă de la 1865. De asemenea, nu este nevoie de somaţie. Aşadar, lipsesc două elemente ale executării, încuviinţarea şi somaţia prealabilă, sau orice altă autorizare din partea instanţei. Există şi alte reglementări ale Codului de procedură civilă de la 1865 care au fost preluate în Noul Cod de procedură civilă: ridicarea sechestrului, faptul că bunurile se valorifică după ce se obţine titlul executoriu etc.

1.10 Sechestrul navelor civile

Această materie este reglementată pentru întâia dată în Codul de procedură civilă. Sediul materiei este reprezentat de dispoziţiile art. 947 şi urm. NCPC7, care au o triplă sursă: convenţiile internaţionale, dispoziţiile din vechiul Cod comercial privind vânzarea şi sechestrul navelor şi art. 907 şi 908 din vechiul Cod comercial. Competenţa este mai largă decât în prezent. Este vorba de tribunalul locului unde se află nava, indiferent de instanţa la care s-a introdus sau urmează a se introduce acţiunea pe fond. În ceea ce priveşte acţiunea de fond, în legea de organizare judecătorească nr. 304/2004 se prevede o competenţă specială în cazul navelor civile sau comerciale, maritime sau fluviale: Tribunalele Constanţa şi Galaţi. În materia sechestrului asistăm la o desprindere faţă de soluţia clasică, aplicabilă acţiunii de fond, din cauza urgenţei maxime şi faptului că nava, deşi este concepută ideal ca bun imobil, prezintă dezavantajele de urmărire pe care le are orice bun mobil. Din acest motiv, s-a optat ca orice tribunal din ţară, unde s-ar afla nava, să fie competent să judece cerere de sechestru, chiar dacă nu ar fi competent şi în ce priveşte soluţionarea fondului (de exemplu, tribunalele Giurgiu, Brăila etc.). O altă problemă vizează condiţiile de înfiinţare a sechestrului: nava, chiar dacă este în port, nu poate fi sechestrată, pentru că se consideră că este pe punctul de plecare, atunci când documentele de călătorie se află în mâna căpitanului. Sunt, aşadar, anumite condiţionări care presupun o urgenţă mai mare. Un alt element de noutate, care a creat un impact şi asupra altor măsuri asigurătorii, este acela că în materia sechestrului navelor, plecând de la o practică internaţională bazată pe convenţiile internaţionale în materie maritimă şi fluvială şi de la urgenţa specifică sechestrului navelor, există posibilitatea introducerii acţiunii sechestrului chiar înainte de introducerea acţiunii de fond. La sechestrul asigurător obişnuit, asupra celorlalte bunuri mobile şi imobile, nu există posibilitatea introducerii cererii de sechestru înainte de introducerea acţiunii de fond. Regăsim această posibilitate numai la sechestrul judiciar, dar nu şi la sechestrul asigurător. Legiuitorul a fost prudent, reglementând două variante posibile: fie introducerea acţiunii de fond, fie declanşarea procedurilor arbitrale în termen de cel mult de 20 de zile de la data încuviinţării măsurii, sub sancţiunea încetării de drept a măsurii asigurătorii. S-a dorit, prin această condiţionare, limitarea posibilităţilor de abuz din partea creditorului, care ar întârzia în mod nepermis introducerea acţiunii de fond, prelungind în acest mod sine die efectul măsurii asigurătorii. Alte norme în materia navelor sunt spectaculoase, deşi nu sunt neapărat noi. Ele se regăseau în legi

7

Art. 959 şi urm. NCPC republicat.


97

speciale sau în vechiul Cod comercial. Executarea măsurii revine căpităniei portului; este un executor de ocazie. Nu este ceva nou. Suntem, aşadar, în prezenţa unei derogări de la regulile privind executarea sechestrului. O altă prevedere interesantă este cea din art. 956 NCPC8, existentă şi până în prezent în legea specială abrogată prin Legea de punere în aplicare a Noului Cod de procedură civilă: oprirea temporară a plecării navei. Căpitănia portului poate opri temporar nava, chiar şi în absenţa unei hotărâri judecătoreşti (în legea specială se prevedea un termen de 24 de ore). Spre exemplu, în situaţia în care se cunoaşte că s-a depus cererea de sechestru, se face o cerere rapidă la căpitănia portului, solicitându-se oprirea temporară a plecării navei până la soluţionarea cererii de sechestru. Este o măsură provizorie, care se ia de obicei de instanţă, însă aici, având în vedere specificul, se adoptă de căpitănia portului (măsura este oarecum echivalentă, păstrând proporţiile, cu materia suspendării executării: acea suspendare provizorie acordată până la judecarea cererii de suspendare sau, în materia sechestrului judiciar, numirea administratorului provizoriu până la judecarea cererii de sechestru judiciar, pentru a nu dispărea interesul de judecare a cererii provizorii).

2.

Poprirea asigurătorie

Singura modificare prin care se rezolvă o problemă de practică este aceea că în materie de poprire bancară nu mai este necesară indicarea terţilor popriţi. A contrario, când nu suntem în prezenţa unei popriri bancare, terţii trebuie individualizaţi. S-a rezolvat, astfel, problema apărută în practică privind citarea şi comunicarea tuturor terţilor intervenienţi.

3. Sechestrul judiciar 3.1 Modificări

A fost subliniată noutatea adusă de art. 960 alin. (2) şi urm.9, în sensul că, similar procedurii de la sechestrul navelor civile, în cazul sechestrului solicitat anterior acţiunii de fond, creditorul este obligat să introducă acţiunea sau să iniţieze demersurile pentru constituirea tribunalului arbitral într-un termen de cel mult 20 de zile de la data încuviinţării sechestrului, sub sancţiunea desfiinţării de drept a sechestrului judiciar, care se constată prin încheiere definitivă, dată cu citarea părţilor. A fost salutată introducerea acestui text, în condiţiile în care, în reglementarea Codului de procedură civilă de la 1865 era posibilă introducerea acţiunii – în cele trei situaţii prevăzute de art. 599 – fără a fi stabilit un termen pentru introducerea acţiunii de fond, iar creditorul putea amâna introducerea acţiunii până la împlinirea termenului de prescripţie.

3.2 Competenţa

Cu privire la competenţă, au fost prezentate dispoziţiile art. 961– Instanţa competentă10 : „Cererea pentru înfiinţarea sechestrului judiciar se va adresa instanţei învestite cu judecarea acţiunii principale în cazul prevăzut la art. 960 alin. (1), respectiv instanţei în circumscripţia căreia se află bunul în cazurile prevăzute la art. 960 alin. (2)”, context în care s-a precizat că, în cazul în care nu există acţiune de fond, competenţa materială aparţine

8 9


10

Art. 971 şi urm. NCPC republicat.

Art. 973 NCPC republicat: „Cererea pentru înfiinţarea sechestrului judiciar se va adresa instanţei învestite cu judecarea acţiunii principale în cazul prevăzut la art. 972

alin. (1), respectiv instanţei în circumscripţia căreia se află bunul în cazurile prevăzute la art. 972 alin. (2)”. 98


tribunalului (întrucât judecă toate pricinile care nu sunt date expres în competenţa judecătoriei), iar competenţa teritorială se determină având în vedere locul unde se află bunurile; în cazurile în care există acţiune de fond, cererea va fi una accesorie, iar competenţa va aparţine instanţei care judecă acţiunea principală. În încheiere, s-a precizat că s-au menţinut aceleaşi reguli cu privire la administratorul-sechestru (art. 96311) şi administratorul provizoriu (art. 96412).

4. Măsuri provizorii în materia drepturilor de proprietate intelectuală 4.1 Generalităţi

În debutul prezentării s-a precizat că acest capitol reprezintă o noutate. De asemenea, a fost subliniat faptul că dispoziţiile art. 9641 NCPC13 seamănă izbitor cu dispoziţiile art. 255 NCC referitor la măsuri provizorii în materia drepturilor nepatrimoniale. În acelaşi context, s-a precizat că art. 9641 se doreşte a fi un text general aplicabil măsurilor provizorii în materie de proprietate intelectuală (patrimoniale sau nepatrimoniale), derogatoriu de la dispoziţiile art. 255 NCC, care priveşte drepturi nepatrimoniale [art. 9641 alin. (2): Măsurile provizorii necesare pentru protecţia altor drepturi nepatrimoniale sunt prevăzute la art. 255 din Codul civil].

4.2 Condiţii

S-a precizat că pentru a cere instanţei luarea unor măsuri provizorii în această materie trebuie îndeplinite două condiţii: dovada credibilă că drepturile de proprietate intelectuală fac obiectul unei acţiuni ilicite, actuale sau iminente, şi existenţa riscului unui prejudiciu greu de reparat. a) Cu privire la prima condiţie – dovada credibilă şi a modului în care va fi aceasta interpretată în practică - au fost indicate ca repere prevederile Legii contenciosului administrativ, care transpune în legislaţia internă anumite recomandări privind protecţia provizorie în materie administrativă – „caz bine justificat”, presupunând elemente evidente privind nelegalitatea actului administrativ. De asemenea, s-a făcut trimitere la practica internaţională, care foloseşte noţiunea „prima facie” (analiză la prima vedere) sau fumus boni juris (ceva care nu este cert, dar care creează, în mod rezonabil, aparenţa de dreptate). b) Cu privire la a doua condiţie – prejudiciu greu de reparat, s-a făcut trimitere la practica europeană, care foloseşte noţiunea „pericullum in mora” (pericol de întârziere), apreciată ca reprezentând situaţia în care dauna produsă prin neluarea măsurii ar fi dificil sau imposibil de reparat, în acelaşi context făcându-se referire şi la noţiunea de „pericol iminent” din materia dreptului administrativ.

4.3 Măsuri care pot fi dispuse de instanţă

Referitor la măsurile care pot fi luate, au fost prezentate dispoziţiile art. 9642 alin. (2)14: „(2) Instanţa judecătorească poate să dispună în special: a) interzicerea încălcării sau încetarea ei provizorie; b) luarea măsurilor necesare pentru a asigura conservarea probelor”. 11 12 13 14





99

Ne aflăm mai degrabă în prezenţa a unor măsuri de asigurare a dovezilor, decât a unor măsuri asigurătorii. De asemenea, s-a precizat că enumerarea este enunţiativă, în sensul că se pot imagina şi alte măsuri, fiind vorba de o sferă mai largă, care excede noţiunii de „măsuri asigurătorii”.

4.4 Procedura

Cu privire la procedură, alin. (4) al art. 9642 NCPC15 prevede faptul că măsurile provizorii se aplică prin intermediul altei proceduri speciale, întrucât legiuitorul trimite expres la aceasta: ,,Instanţa soluţionează cererea potrivit dispoziţiilor privitoare la ordonanţa preşedinţială, care se aplică în mod corespunzător. În cazul în care cererea este formulată înainte de introducerea acţiunii de fond, prin hotărârea prin care s-a dispus măsura provizorie se va fixa şi termenul în care acţiunea de fond trebuie să fie introdusă, sub sancţiunea încetării de drept a acelei măsuri.” În ceea ce priveşte cauţiunea, impunerea ei reprezintă o facultate pentru instanţă (cauţiunea este lăsată la aprecierea instanţei, atât sub aspectul necesităţii, cât şi sub aspectul cuantumului, ca reper fiind indicat posibilul prejudiciu produs părţii adverse). Cauţiunea se fixează prin hotărârea de adoptare a măsurilor provizorii, iar nu anticipat. Dispoziţiile alin. (5) şi următoarele sunt apreciate ca o prudenţă a legiuitorului, tratându-se posibilitatea reparării eventualului prejudiciu cauzat prin măsura provizorie părţii adverse. Cu privire la prudenţa legiuitorului în ceea ce priveşte reglementarea regimului cauţiunii a fost dată ca exemplu situaţia în care reclamantul susţine faptul că pârâtul a preluat o operă (de exemplu, compoziţie muzicală) asupra căreia are drept de autor [reclamantul solicită, în baza art. art. 9642 alin. (2) lit. a), să i se interzică artistului să o interpreteze] sau o carte de specialitate [reclamantul solicită, în baza art. art. 9642 alin. (2) lit. a), scoaterea de pe piaţă a exemplarelor respective]; în situaţia în care reclamantul ar avea dreptate, măsura provizorie ar fi justificată, întrucât publicul nu i-ar mai cumpăra opera, fiindcă a cumpărat-o deja mai ieftin de la pârât; în situaţia în care reclamantul nu ar avea dreptate, pârâtului i s-ar cauza un prejudiciu prin măsura asigurătorie, întrucât în această perioadă ar fi lipsit de veniturile generate de opera sa. Astfel, s-a arătat că trebuie protejat atât cel care cere dispunerea măsurii provizorii, cât şi cel împotriva căruia se dispune aceasta. S-a subliniat, totodată, că regimul eliberării cauţiunii este unul special, conform alin. (8), prevederile acestuia prezentând o uşoară derogare de la regimul general al restituirii cauţiunii (art. 1.049 NCPC18). Suntem în prezenţa unor prevederi mai favorabile celui împotriva căruia a fost dispusă măsura provizorie (pârâtul este întrebat de instanţă dacă se opune la eliberarea cauţiunii şi dacă acesta declară astfel, abia atunci instanţa îi fixează termenul de maximum 30 zile pentru introducerea acţiunii de fond).

15 16 17 18


Art. 978 alin. (2) lit. a) NCPC republicat. Idem.

Art. 1.063 NCPC republicat.

100


Proceduri speciale: procedura partajului judiciar* Prelegere susţinută de avocat Traian BRICIU

1.

Sediul materiei

2.

Competenţa

Sediul materiei îl constituie dispoziţiile art. 965-981 NCPC1 şi o serie de prevederi din Noul Cod civil, respectiv art. 669-686, soluţia îmbinării prevederilor privind partajul din cele două coduri fiind considerată întrucâtva tradiţională, întrucât şi vechiul Cod civil conţinea astfel de texte.

astfel:

Pentru început au fost formulate câteva precizări în vederea lămuririi chestiunii competenţei. În ceea ce priveşte competenţa teritorială, s-a apreciat că nu vor fi dificultăţi, ea urmând să fie determinată

– dacă ne aflăm în prezenţa unui partaj succesoral, vor fi aplicabile dispoziţiile privind ultimul domiciliu al defunctului; – dacă ne aflăm în prezenţa unui partaj care nu are temei succesoral, în masa partajabilă existând un imobil, competenţa va aparţine instanţei locului unde este situat imobilul; în situaţia în care în masa partajabilă există mai multe imobile, competenţa va fi una alternativă; – dacă ne aflăm în prezenţa unui partaj care nu are temei succesoral, în masa partajabilă existând numai mobile, competenţa o va determina locul unde sunt situate bunurile; dacă nu se poate determina un loc al bunurilor mobile, competenţa va fi determinată de domiciliul pârâtului. În ceea ce priveşte competenţa materială, s-a făcut precizarea potrivit căreia conţinutul textelor ridică probleme de interpretare, întrucât art. 92 pct. 1 lit. k) NCPC [judecătoriile judecă (.....) k) cererile de împărţeală judiciară, indiferent de valoare] nu a preluat în totalitate formularea art. 2 pct 1 lit. b) CPC 1865, care dă partajul judiciar în competenţa materială a judecătoriei, indiferent de valoarea bunurilor şi indiferent de cauza indiviziunii, inclusiv în cazul partajelor succesorale. a) Astfel, s-a precizat că, dacă ne aflăm în faţa unei cereri de partaj fără probleme succesorale, competenţa aparţine exclusiv judecătoriei, conform art. 92 pct. 1 lit. k) NCPC. b) Dacă însă ne aflăm în faţa unei cereri de partaj care solicită rezolvarea unor probleme succesorale (stabilirea calităţii părţilor şi a masei succesorale, reducţiunea liberalităţilor, anulare testament sau certificat de moştenitor), cele mai multe evaluabile în bani, textul ne-ar conduce către aplicarea regulii determinării competenţei în funcţie de valoare între judecătorie şi tribunal; în condiţiile în care art. 92 pct. 1 lit k) NCPC nu a preluat formularea actualului art. 2 pct. 1 lit. b) („inclusiv în cazul partajelor succesorale”), această situaţie poate determina o interpretare caracterizată drept rezonabilă bazată pe o analiză ad litteram .



1 2

Art. 952 în forma Noului Cod de procedură civilă, republicată în M. Of. nr. 545/3.08.2012 (în continuare, NCPC republicat). Art. 953 alin. (1) NCPC republicat


101

În acest context, formatorul a făcut trimitere la materialul suport de curs în care a indicat două variante de interpretare: – Varianta 1 (V1): Dacă există o cerere de partaj accesorie altor chestiuni (reducţiune, anulare testament sau certificat de moştenitor sau alte asemenea, toate evaluabile în bani), competenţa va aparţine judecătoriei la o valoare mai mică de 200 000 de lei şi tribunalului pentru o valoare mai mare de 200 000 de lei, cererile principale atrăgând competenţa instanţei şi pentru cererea accesorie de partaj. Argumente în favoarea acestei variante: – dispoziţiile art. 119 NCPC3, care, referitor la cererile accesorii, adiţionale şi incidentale dispune că: „ (1) Cererile accesorii, adiţionale, precum şi cele incidentale se judecă de instanţa competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competenţa materială sau teritorială a altei instanţe judecătoreşti, cu excepţia cererilor prevăzute la art. 117” – dispoziţiile art. 30 alin. (4) NCPC: „Cererile accesorii sunt acele cereri a căror soluţionare depinde de soluţia dată unui capăt de cerere principal”. – dispoziţiile art. 970 alin. (2) NCPC - Încheierea de admitere în principiu4 : „Dacă, în condiţiile legii, s-au formulat şi alte cereri în legătură cu partajul şi de a căror soluţionare depinde efectuarea acestuia, precum cererea de reducţiune a liberalităţilor excesive, cererea de raport al donaţiilor şi altele asemenea, prin încheierea arătată la alin. (1) instanţa se va pronunţa şi cu privire la aceste cereri”. Concluzie (V1): atunci când partajul depinde de soluţionarea prealabilă a unor probleme de moştenire (succesorale), precum reducţiunea liberalităţilor, anularea certificatului de moştenitor, anularea testamentului etc., competenţa se determină după valoare, între judecătorie şi tribunal. Formatorul a precizat inclusiv faptul că atribuirea competenţei după valoare judecătoriei sau tribunalului are implicaţii inclusiv în ceea ce priveşte căile de atac la îndemâna părţilor, dosarele de partaj judiciar putând ajunge, în cazul în care valoarea depăşeşte 500 000 de lei, inclusiv la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. – Varianta 2 (V2): Cererile enumerate mai sus (reducţiunea liberalităţilor, anularea certificatului de moştenitor, anularea testamentului, raportul donaţiilor) nu sunt cereri principale, ci sunt, de fapt, cereri accesorii, în condiţiile în care cererea principală, cea care determină scopul demersului judiciar (răspunsul la întrebarea ,,care este principalul scop pentru care reclamantul s-a adresat instanţei?”) este aceea că s-a dorit împărţirea bunurilor într-un anumit mod, iar nu pentru că a dorit, în sine, raportul donaţiilor, anularea certificatului de moştenitor, a testamentului ori reducţiunea liberalităţilor). În această logică, partajul ar fi considerat capăt principal (el reprezintă scopul demersului judiciar), iar celelalte cereri sunt considerate capete de cerere-,,mijloc”. S-a precizat, totodată, că prin natura lor, capetele de cerere-,,mijloc” nu pot fi capete principale. Formatorul a subliniat că trebuie dat curs interpretării bazate pe analiza istorică şi logică a textelor, care ar conduce la concluzia că legiuitorul a dorit ca toate partajele, indiferent de natura şi valoarea acestora, să fie în competenţa judecătoriilor. Ca argument suplimentar, a fost menţionat art. 9705 privind încheierea de admitere în

3

Art. 123 alin. (1) NCPC republicat: „Cererile accesorii, adiţionale, precum şi cele incidentale se judecă de instanţa competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar

4


fi de competenţa materială sau teritorială a altei instanţe judecătoreşti, cu excepţia cererilor prevăzute la art. 120”. 5


102


principiu, invocându-se faptul că instanţa nu se poate pronunţa asupra cererilor principale prin încheiere interlocutorie, iar asupra cererii accesorii (partajul) prin hotărâre finală (poate fi scopul demersului judiciar mai bine evidenţiat prin încheierea interlocutorie decât prin hotărârea finală?) Referitor la acest aspect s-a exprimat şi opinia că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu-şi poate îndeplini rolul de unificator al practicii judiciare pe probleme foarte importante de drept succesoral prin această ficţiune de considerare a partajului drept capăt principal. Formatorul a opinat că este posibil ca textul să fie neclar tocmai pentru că au coexistat, pe parcursul elaborării, aceste două curente de opinie: cel privind rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi cel privind intenţia de a menţine partajele la judecătorie. Formatorul a precizat, totodată, că, în pofida textului neclar, voinţa finală a legiuitorului pare să fi fost ca partajele, considerate chestiuni mărunte, să rămână în competenţa judecătoriei şi să nu ajungă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Cu privire la cele două variante menţionate mai sus, punctul de vedere exprimat de judecătorul Liviu Zidaru a fost în sensul că: – dacă prin cerere se solicită doar partajul, indiferent de izvorul lui, competenţa aparţine, în mod evident, judecătoriei; – dacă cererea priveşte constatarea deschiderii succesiunii, stabilirea cotelor şi partajul, aceasta va fi de competenţa judecătoriei, cu motivaţia că, oricum, instanţa trebuie să se pronunţe prin încheierea de admitere privind bunurile supuse împărţelii, calitatea de coproprietar, cota-parte care se cuvine fiecăruia etc., şi astfel, aceste cereri nu pot fi considerate veritabile cereri principale, ci un preambul al partajului; de asemenea, a învederat faptul că instanţa se va pronunţa asupra lor indiferent dacă partea solicită sau nu constatarea deschiderii succesiunii. – dacă există însă capete de cerere de sine stătătoare (reducţiune, anulare certificat moştenitor), care nu pot fi considerate un simplu preambul la partaj, competenţa se va stabili după valoare, în condiţiile Variantei 1. Într-o altă opinie exprimată cu privire la acest punct, s-a apreciat necesară analiza dispoziţiilor art. 103 − Cererile în materie de moştenire6: „În materie de moştenire, competenţa după valoare se determină fără scăderea sarcinilor sau datoriilor moştenirii”, menţionându-se că, dacă se inversează topica, putem conchide că, în materie de moştenire, competenţa se determină după valoare. Formatorul a menţionat că acest text, în principiu, a stat la baza controversei, alimentând ideea aplicării criteriului valorii în materie succesorală. Totuşi, el nu este de natură sa tranşeze disputa, întrucât, spre exemplu, cererea de reducţiune făcută ca atare va fi judecată atribuindu-se competenţa după valoare, dar dacă cererea de reducţiune este însoţită de cerere de partaj revenim la variantele iniţiale. Referitor la această precizare, s-a arătat că reducţiunea unei liberalităţi sau anularea unui testament nu pot fi calificate ca accesorii conform definiţiei, întrucât nu depind de soluţionarea partajului. Formatorul a arătat că o atare relaţie de interdependenţă este posibilă, dând ca exemplu situaţia în care partea nu are calitate procesuală în ceea ce priveşte partajul. În ceea ce priveşte posibilitatea calificării acestor cereri drept incidentale, formatorul a apreciat că o atare calificare nu poate fi dată, întrucât nu sunt introduse pe parcurs, ci încă de la începutul procesului, prin cererea de chemare în judecată. Într-o altă opinie s-a apreciat că ar putea fi considerate cereri principale reunite, formatorul remarcând că o 6



103

astfel de situaţie ar conduce la o valoare mai mare şi ar atribui competenţa unei instanţe superioare, conducând la varianta V1, şi numai calificarea drept accesorii sau incidentale ar pleda pentru varianta V2.

3.

Procedura prealabilă

4.

Obiectul partajului

5.

Calitatea procesuală

Au fost prezentate dispoziţiile art. 188 alin. (3) – Procedura prealabilă7 : „La sesizarea instanţei cu dezbaterea procedurii succesorale, reclamantul va depune o încheiere emisă de notarul public cu privire la verificarea evidenţelor succesorale prevăzute de Codul civil. În acest caz, neîndeplinirea procedurii prealabile va fi invocată de către instanţă, din oficiu, sau de către pârât”, subliniindu-se faptul se aplică doar în cazul dezlegării unor probleme succesorale şi că neîndeplinirea procedurii prealabile poate fi invocată din oficiu de instanţă, spre deosebire de alte proceduri, caz în care poate fi invocată doar de pârât, prin întâmpinare. Cu privire la obiectul partajului s-a făcut trimitere la textele din Noul Cod civil, care creează câteva situaţii confuze, enumerate în continuare. Cu privire la partajul proprietăţii comune în devălmăşie au fost precizate următoarele: – interdicţia partajului nu priveşte comunitatea soţilor, deoarece, potrivit art. 358 NCC, partajarea acesteia este posibilă în timpul regimului comunităţii, fără a mai fi necesare motive temeinice (astfel cum cerea vechiul art. 36 C. fam.), deci fără restricţii legale; – interdicţia partajului la proprietatea comună în devălmăşie este neclară atât timp cât art. 686 NCC prevede că regulile secţiunii privind partajul se aplică şi bunurilor aflate în devălmăşie; – ca soluţie a fost propusă interpretarea conform căreia legiuitorul a introdus interdicţia partajului la proprietatea comună în devălmăşie, de la care exceptează regimul comunităţii soţilor, considerând textul aplicabil celorlalte cazuri de devălmăşie existente sau care ar putea fi reglementate în viitor. Cu privire la calitatea procesuală s-a arătat că: – au calitate procesuală activă şi pasivă coproprietarii, fiind vorba de un litisconsorţiu procesual obligatoriu, conform art. 684 alin. (2) NCC: „Partajul făcut fără participarea tuturor coproprietarilor este lovit de nulitate absolută”; – de asemenea, se recunoaşte dreptul creditorilor de a cere partajul sau de a interveni în partajul cerut de coproprietari sau de alt creditor, conform art. 679 alin. (1) NCC: „Creditorii personali ai unui coproprietar vor putea, de asemenea, să intervină, pe cheltuiala lor, în partajul cerut de coproprietari ori de un alt creditor. Ei nu pot însă să atace un partaj efectuat, afară numai dacă acesta s-a făcut în lipsa lor şi fără să se ţină seama de opoziţia pe care au făcut-o, precum şi în cazurile când partajul a fost simulat ori s-a făcut astfel încât creditorii nu au putut să intervină în proces”. Referitor la acest aspect, s-a precizat că, întrucât ne aflăm în prezenţa unui text special, nu mai trebuie îndeplinite condiţiile acţiunii pauliene (creditorul să facă dovada că debitorul este insolvabil), fiind vorba de un drept necondiţionat al creditorului. 7


104


– având în vedere dispoziţiile speciale ale art. 678 alin. (1) NCC („Creditorii unui coproprietar pot urmări silit cota lui parte din dreptul asupra bunului comun sau pot cere instanţei împărţeala bunului, caz în care urmărirea se va face asupra părţii de bun sau, după caz, asupra sumei de bani cuvenite debitorului”), este discutabil dacă creditorului care solicită partajul i se mai solicită îndeplinirea condiţiilor acţiunii oblice (insolvabilitatea debitorului); în acest caz, formatorul a apreciat că nu mai trebuie îndeplinite condiţiile acţiunii oblice.

6.

Rolul activ al judecătorului

7.

Admiterea în principiu

8.

Căile de atac

9.

Suspendarea partajului

Referitor la rolul activ al judecătorului (art. 967-968 NCPC8 ) s-a precizat că acesta este reflectat în noua legislaţie în mod similar, fiind introdusă şi referirea la instanţa de tutelă în cazul minorilor, interzişilor şi dispăruţilor.

Cu privire la încheierea de ,,admitere în principiu”, care era o denumire doctrinară, s-a arătat faptul că acum are o denumire legală, consfinţită prin art. 970 NCPC9; din dispoziţiile art. 969-970 NCPC rezultă că şi în noua reglementare se păstrează acelaşi regim în ceea ce priveşte obligativitatea încheierii de ,,admitere în principiu”. Ca noutate au fost semnalate dispoziţiile art. 970 alin. (2)10: „Dacă, în condiţiile legii, s-au formulat şi alte cereri în legătură cu partajul şi de a căror soluţionare depinde efectuarea acestuia, precum cererea de reducţiune a liberalităţilor excesive, cererea de raport al donaţiilor şi altele asemenea, prin încheierea arătată la alin. (1) instanţa se va pronunţa şi cu privire la aceste cereri”, cu precizarea că soluţia era aceeaşi şi în reglementarea anterioară, deşi nu era prevăzută expres. Privitor la dispoziţiile art. 972 – Căile de atac împotriva unor încheieri11 : „Încheie-rile prevăzute la art. 970 alin. (1) [încheierea de admitere în principiu, n.n.] şi art. 971 [încheierea de admitere în principiu suplimentară, n.n.] pot fi atacate numai cu apel odată cu fondul” a fost oferită o soluţie nuanţată, în sensul că regula atacării numai cu apel a încheierii de admitere în principiu se aplică numai în acele cazuri în care hotărârea finală este atacabilă numai cu apel, conform art. 980 NCPC12; în celelalte cazuri (de exemplu, cererea de partaj este formulată ca o cerere incidentală), regimul căilor de atac este cel aplicabil cererii principale (probabil, apel-recurs). În continuare au fost prezentate dispoziţiile Noului Cod civil privind instituţia ,,suspendării partajului”, respectiv art. 672 – Convenţiile privitoare la suspendarea partajului - „Convenţiile privind suspendarea partajului

8 9 10 11 12

Art. 981-982 NCPC republicat. Art. 984 NCPC republicat.


Art. 986 NCPC republicat: „Încheierile prevăzute la art. 984 alin. (1) şi art. 985 pot fi atacate numai cu apel odată cu fondul”. Art. 994 NCPC republicat.


105

nu pot fi încheiate pentru o perioadă mai mare de 5 ani. În cazul imobilelor, convenţiile trebuie încheiate în formă autentică şi supuse formalităţilor de publicitate prevăzute de lege”, arătându-se că se prevede aceeaşi posibilitate de suspendare timp de cel mult 5 ani, dar noutatea priveşte forma, în cazul imobilelor fiind necesară forma autentică ad validitatem. De asemenea, s-a precizat că suspendarea partajului poate fi opusă doar creditorilor ulteriori, nu şi celor anteriori, cu trimitere la dispoziţiile art. 678 NCC (care solicită dată certă – în cazul mobilelor şi îndeplinirea condiţiilor de publicitate – în cazul imobilelor). O figură juridică aparte o constituie suspendarea pronunţării partajului prin hotărâre judecătorească ,,Instanţa sesizată cu cererea de partaj poate suspenda pronunţarea partajului, pentru cel mult un an, pentru a nu se aduce prejudicii grave intereselor celorlalţi coproprietari. Dacă pericolul acestor prejudicii este înlăturat înainte de împlinirea termenului, instanţa, la cererea părţii interesate, va reveni asupra măsurii”. S-a făcut precizarea că există o greşeală terminologică în formularea textului, în sensul că ar trebui înţeles astfel: ,,instanţa va suspenda judecarea partajului”, iar nu formula utilizată de legiuitor, ,,pronunţarea partajului”. S-a remarcat faptul că dispoziţiile art. 673 NCC reprezintă o inovaţie în materie, în sensul că ne aflăm în prezenţa unei ,,suspendări legale facultative”, dispusă de instanţă numai la cererea unei părţi (nu poate fi dispusă din oficiu), cu durata de maxim un an. S-a precizat că, în acest interval, termenul de perimare nu curge. S-a arătat, de asemenea, că nu se indică cine va trebui să reintroducă cererea, dacă cererea se va repune pe rol din oficiu sau nu, dar s-a precizat că după un an începe să curgă termenul de perimare. Totodată, s-a menţionat că repunerea pe rol se face fără plata de taxe. Ca justificare pentru introducerea textelor privind suspendarea a fost dată ca exemplu existenţa unui moment de maximă criză economică şi de cădere brutală a pieţei, situaţie în care, dacă s-ar lichida masa bunurilor, ar fi prejudiciat coproprietarul care ar urma să primească sulta, faţă de coproprietarul care ar primi bunul, întrucât bunul prezintă aptitudinea de a-şi recăpăta valoarea. Modalitatea concretă prin care partea va face dovada că se găseşte într-o astfel de situaţie va fi o chestiune de facto, lăsată la suverana apreciere a judecătorului.

10. Procedura partajului

Privitor la procedura partajului, Codul de procedură civilă conţine aspecte de noutate legate de calea de atac şi efectele hotărârii de partaj. a) Spre deosebire de reglementarea Codului de procedură civilă de la 1865, care permite drept căi de atac apelul şi recursul sau doar apelul, în funcţie de valoarea obiectului cererii, până la sau peste 100 000 de lei, Noul Cod de procedură civilă prevede, la art. 980 alin. (3)13, că hotărârea de partaj este supusă doar apelului dacă a fost introdusă pe cale principală, în 30 de zile de la comunicare (acesta fiind termenul de drept comun în Noul Cod de procedură civilă). Dacă cererea de partaj a fost introdusă pe cale incidentală sau accesorie, hotărârea va fi supusă căilor de atac corespunzătoare cererii principale14. Se reconfirmă, într-un caz special, regula generală în materia căilor de atac, reflectată în art. 454 alin. (2) NCPC15. Exemple de cazuri în care cererea de partaj ar putea fi formulată pe cale incidentală sunt divorţul şi contestaţia la executare.

13 14 15

Art. 994 alin. (3) NCPC republicat. Idem.


106


b) În privinţa efectelor cererii de partaj a intervenit o modificare de substanţă. Până la noul Cod civil, hotărârea pronunţată în soluţionarea unei cereri de partaj avea efect declarativ. Noul Cod de procedură civilă prevede în mod expres efectul constitutiv al hotărârii de partaj [art. 980 alin. (1)16]. În fapt, efectul este unul translativ. Teza efectului constitutiv al hotărârii de partaj este consacrată şi de art. 680 alin. (1) NCC – „Fiecare coproprietar devine proprietarul exclusiv al bunurilor sau, după caz, al sumelor de bani ce i-au fost atribuite numai cu începere de la data stabilită în actul de partaj, dar nu mai devreme de data încheierii actului, în cazul împărţelii voluntare sau, după caz, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.” Efectul declarativ al hotărârii de partaj din reglementarea anterioară putea acoperi înstrăinările abuzive odată cu îndeplinirea condiţiei de a deveni proprietar exclusiv, în urma partajului. Prin urmare, actul de înstrăinare abuzivă rămânea valabil tocmai datorită caracterului declarativ, în virtutea căruia se putea aprecia ca hotărârea operează cu efect retroactiv. Conform Noului Cod de procedură civilă, actul respectiv nu se mai acoperă, întrucât orice coproprietar, în baza noii reglementări, nu mai are ca opţiune doar acţiunea de partaj, ci şi acţiunea în revendicare îndreptată împotriva terţului, cu efectul de a readuce bunul în coproprietate (cum prevede şi art. 643 NCC, conform căruia acţiunea în revendicare poate fi introdusă chiar şi de un singur coproprietar), întrucât actul de înstrăinare îi este inopozabil. Un alt efect al caracterului constitutiv este faptul că hotărârea de partaj trebuie înscrisă în cartea funciară. Temeiul înscrierii apare în Codul civil, la art. 680 alin. (2) teza a II-a – ,,În cazul imobilelor, efectele juridice ale partajului se produc numai dacă actul de partaj încheiat în formă autentică sau hotărârea judecătorească rămasă definitivă, după caz, au fost înscrise în cartea funciară”.

16



107

Proceduri speciale: procedura privitoare la înscrierea drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii* Prelegere susţinută de avocat Traian BRICIU

1.

Este vorba despre o procedură nouă ce trebuie corelată cu dispoziţiile din Codul civil (art. 930 şi urm.).

Diferite probleme de determinare a domeniului de aplicare

O problemă dificilă în practică ridicată de această instituţie a fost determinarea persoanei care are calitate procesuală pasivă. Concepută ca o procedură contencioasă, identificarea persoanei „pârâtului” într-o cerere privind uzucapiunea a reprezentat o necesitate procedurală, în contextul în care identificarea persoanei împotriva căreia a început posesia utilă, care a condus la dobândirea dreptului pe cale de uzucapiune, a reprezentat, în multe cazuri, o sarcină prea grea pentru reclamant. Într-o anumită măsură, procedura din sistemul Codului de la 1865 transferă sarcina de la reclamant către o persoana nedeterminată şi care ar fi interesată să facă opoziţie. Procedura începută de reclamant este una necontencioasă, dar poate deveni contencioasă dacă o terţă persoană face opoziţie. O primă problemă pe care o ridică această nouă procedură este dacă se aplică doar imobilelor înscrise în cartea funciară sau şi celor neînscrise. Întrebarea decurge din modul în care este redactat art. 1.036 alin. (3) NCPC1, care face o serie de menţiuni cu trimitere la cartea funciară. Alineatul (2) al art. 1.036 NCPC2 prevede că „reclamantul va arăta în cererea de înscriere data de la care posedă imobilul sub nume de proprietar, temeiul uzucapiunii, faptul dacă imobilul posedat este sau nu înscris în cartea funciară (…)”, de unde rezultă că procedura se aplică atât imobilelor înscrise, cât şi imobilelor neînscrise în cartea funciară. Prin urmare, prevederile de la alin. (3) trebuie interpretate raportat la alin. (2) al art. 1036 NCPC3, care le conferă un caracter facultativ. Această procedură se aplică uzucapiunii din Noul Cod civil, Cartea a III-a „Despre bunuri” (art. 930 şi urm.), doar uzucapiunii extratabulare, argumentul în acest sens fiind titlul din Noul Cod de procedură civilă „Procedura privind înscrierea drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii în cartea funciară”. O altă problemă ridicată cu privire la această procedură este dacă se aplică şi posesiilor începute înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod civil. Problema este generată de faptul că art. 1.036 alin. (3) lit. a) şi g) NCPC4 trimit la condiţiile din art. 930 NCC. Răspunsul însă trebuie să fie unul pozitiv. Deşi legiuitorul face trimiteri la Noul Cod civil, nu a exclus aplicarea procedurii pentru uzucapiunea începută anterior, cu privire la care se cere doar să fie respectate condiţiile de fond prevăzute de legea de la data începerii posesiei.

* Trimiterile din cuprinsul materialului la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului anterioară republicării în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012, variantă în vigoare la data susţinerii prelegerii. Pentru uşurinţa consultării materialului, corespondentul fiecărui articol în forma republicată a Codului de procedură civilă urmează să fie indicat într-o notă de subsol.

1 2 3 4

Art. 1.050 alin. (3) în forma Noului Cod de procedură civilă, republicată în M. Of. nr. 545/3.08.2012 (în continuare, NCPC republicat).

Art. 1050 alin. (2) NCPC republicat. Ibidem.

Art. 1050 alin. (3) lit. a), g) NCPC republicat.

108


2.

Judecarea cererii şi efectele hotărârii

Articolul 1.036 NCPC5 stabileşte condiţiile, cuprinsul cererii. Ca element de noutate, se remarcă „numele şi domiciliul a cel puţin doi martori”. Articolul 1.037 NCPC6 determină activitatea instanţei în această primă fază a procedurii: dispune, prin încheiere, citarea titularului dreptului înscris în cartea funciară sau a succesorilor acestuia, dacă sunt cunoscuţi, precum şi emiterea unei somaţii şi afişarea acesteia la imobilul în litigiu, la sediul instanţei, al biroului teritorial de cadastru şi publicitate imobiliară şi la sediul primăriei în raza căreia se află imobilul, precum şi publicarea ei în două ziare de largă răspândire, dintre care cel puţin unul de circulaţie naţională. După această primă fază, urmează o perioadă de cel puţin 6 luni de aşteptare, termen înăuntrul căruia cei interesaţi pot face opoziţie – „somaţia către toţi cei interesaţi să facă opoziţie, cu precizarea că, în caz contrar, în termen de 6 luni de la emiterea celei din urmă publicaţii se va trece la judecarea cererii” [conform art. 1.037 alin. (2) lit. e) NCPC7]. De aici decurg trei ipoteze, dintre care doar două sunt reglementate de cod: a) După 6 luni nu se face opoziţie şi nu există titular înscris în cartea funciară sau există, dar a decedat şi nu are succesori ori a renunţat sau titularul este persoană juridică şi a fost radiată. Cererea se va judeca în procedură necontencioasă, neexistând pârât, dar instanţa va verifica îndeplinirea condiţiilor uzucapiunii pe baza înscrisurilor şi a audierii martorilor. S-a semnalat o aparenţă de incompatibilitate între aceste dispo-ziţii şi cele asemănătoare cuprinse în Decretul nr. 115/1938, dar trebuie avută în vedere şi legea de punere în aplicare a Noului Cod civil, care abrogă orice dispoziţii procedurale contrare Codului, chiar şi pe cele din legi speciale, astfel încât procedura prevăzută în Noul Cod să se aplice atât uzucapiunilor nou începute, cât şi celor anterioare. b) Nu se face opoziţie, dar există titular înscris în cartea funciară sau există succesori care nu fac opoziţie. Pentru această ipoteză Codul nu aduce şi o soluţie. Opinia exprimată de formator a fost în sensul aplicării regulilor de la lit. a), de mai sus, motivat de faptul că legiuitorul a dorit transformarea procedurii în una contencioasă numai în cazul în care s-ar formula opoziţie. c) Ipoteza în care s-a făcut opoziţie – „Dacă s-au formulat opoziţii la cererea de uzucapiune, acestea vor fi comunicate reclamantului, pentru a formula întâmpinare potrivit dispoziţiilor de drept comun. După primirea întâmpinării se va fixa termen pentru soluţionarea cererii de înscriere, cu citarea reclamantului şi a oponenţilor, cărora li se va comunica şi câte o copie de pe cererea de înscriere şi întâmpinarea depusă de reclamant”. Dacă s-a formulat opoziţie, procedura devine contencioasă, de drept comun, celelalte ipoteze fiind de procedură necontencioasă. Articolul 1.037 alin. (1) NCPC8 pune o problemă: „După depunerea cererii, instanţa dispune, prin încheiere, citarea titularului dreptului înscris în cartea funciară sau a succesorilor acestuia, dacă sunt cunoscuţi, precum şi emiterea unei somaţii şi afişarea acesteia la imobilul în litigiu, la sediul instanţei, al biroului teritorial de cadastru şi publicitate imobiliară şi la sediul primăriei în raza căreia se află imobilul, precum şi publicarea ei în două ziare de largă răspândire, dintre care cel puţin unul de circulaţie naţională”. Întrucât titularul dreptului înscris în cartea

5 6 7 8

Idem.


Art. 1051 alin. (2) lit. e) NCPC republicat. Art. 1051 alin. (1) NCPC republicat.


109

funciară a fost citat înainte de a fi făcut opoziţie, citarea ar trebui interpretată ca înştiinţare privitor la dreptul de a se face opoziţie sau este citat pentru judecata cererii după trecerea termenului de 6 luni, indife-rent dacă face sau nu opoziţie? În concordanţă cu cele expuse anterior, s-a apreciat că citarea la care se referă art. 1.037 NCPC9 este, în realitate, o înştiinţare asupra faptului că are dreptul de a face opoziţie. În ipoteza în care nu face opoziţie, cererea de înscriere a drepturilor dobândite în temeiul unei uzucapiuni nu se va judeca în contradictoriu cu acesta. Articolul 1.038 alin. (2) NCPC10 poate, de asemenea, pune probleme. Astfel, potrivit acestui text, „În toate cazurile, registratorul de carte funciară nu va putea dispune înscrierea dreptului, în temeiul uzucapiunii, dacă acesta a fost intabulat sau înscris provizoriu în folosul unei alte persoane, chiar după împlinirea termenului de uzucapiune; în cazul în care s-a făcut numai o notare, se va putea dispune înscrierea dreptului, fără ca înscrierea să fie opozabilă celui care a cerut notarea”, astfel încât, în ciuda faptului că există o hotărâre judecătorească şi că nici proprietarul nu a făcut opoziţie, registratorul de carte funciară nu va putea dispune înscrierea dreptului, pentru că aceasta compatibilizează cu o prevedere din Codul civil care acum dispune că dobândirea dreptului de proprietate operează de la înscriere, nu de la momentul începerii posesiei. Pare o dispoziţie în defavoarea reclamantului, care riscă să se judece mai mulţi ani, să plătească taxă de timbru, iar în final să obţină o hotărâre ineficace. Dispoziţiile trebuie corelate cu cele ale art. 82 al Legii nr. 71/2011 de punere în aplicare a Noului Cod civil, care vizează ipotezele art. 930-934 NCC (uzucapiunea imobiliară), şi cu art. 56 din aceeaşi lege, conform căruia dispoziţiile Codului civil privind dobândirea drepturilor reale imobiliare prin înscriere în cartea funciară cu efect constitutiv operează numai după finalizarea lucrărilor cadastrale. Articolul 1.037 alin. (1) NCPC11 a ridicat şi problema ipotezei defunctului fără succesori, caz în care se obţine un certificat de vacanţă succesorală, iar statul poate face opoziţie prin unitatea administrativ-teritorială. Orice terţ poate face opoziţie, sub cenzura interesului personal.

9 10 11

Ibidem.

Art. 1.052 alin. (2) NCPC republicat 545/3.08.2012).

Art.1.051 NCPC republicat.

110


Proceduri speciale: procedura divorţului* Prelegere susţinută de avocat Traian BRICIU

1.

Competenţa

Articolul 903 NCPC1, care reglementează instanţa competentă, corespunde art. 607 CPC 1865. Acesta

aduce însă un element de noutate prin alin. (1), astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 76/2012 de punere în

aplicare a Noului Cod de procedură civilă: „Cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor. Dacă soţii nu au avut locuinţă comună sau dacă niciunul

dintre soţi nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cea din urmă locuinţă comună,

judecătoria competentă este aceea în circumscripţia căreia îşi are locuinţa pârâtul, iar când pârâtul nu are locuinţa

în ţară şi instanţele române sunt competente internaţional, este competentă judecătoria în circumscripţia căreia îşi

are locuinţa reclamantul”. Referitor la acest text, opinia exprimată de formator a fost în sensul că acesta nu a reprezentat niciodată norma care să stabilească competenţa internaţională a instanţelor.

2.

Cereri soluţionate din oficiu

Articolul 907 alin. (2) NCPC2 se referă la cererile pe care, în mod tradiţional, instanţa le soluţiona din oficiu

„Când soţii au copii minori, născuţi înaintea sau în timpul căsătoriei ori adoptaţi, instanţa se va pronunţa asupra

exercitării autorităţii părinteşti, precum şi asupra contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere şi educare a

copiilor, chiar dacă acest lucru nu a fost solicitat prin cererea de divorţ”. Noutatea constă în

faptul că instanţa se pronunţă asupra exercitării autorităţii părinteşti, aspect care trebuie coroborat cu dispoziţiile Codului civil şi interpretat în sensul stabilirii de către instanţă şi a locuinţei minorului. Prin urmare, acest aspect trebuie precizat expres în dispozitiv.

Se menţin regulile actuale, conform cărora instanţa trebuie să se pronunţe din oficiu şi asupra contribuţiei

părinţilor la cheltuielile de creştere şi educare, precum şi cu privire la numele pe care foştii soţi îl vor purta după căsătorie.

3.

Continuarea procesului în caz de deces al reclamantului

Articolul 914 NCPC3, ca regulă generală, preia reglementarea Codului de procedură civilă de la 1865, astfel încât,

în ipoteza în care unul dintre soţi decedează în cursul procesului, se va dispune închiderea dosarului. Alineatul al doilea



1 2 3

Art. 914 NCPC republicat. Art. 918 NCPC republicat. Art. 925 NCPC republicat.


111

introduce o excepţie, şi anume posibilitatea continuării procesului de divorţ prin moştenitorii reclamantului. Noutatea textului poate genera o serie de probleme cu care nu ne-am confruntat până în prezent:

– o primă situaţie ar fi cea în care soţul supravieţuitor este şi moştenitor. Textul vizează situaţia celorlalţi

moştenitori, excluzând situaţia confuziunii între calitatea de reclamant şi pârât în cazul decesului primului;

– o altă situaţie care se poate ivi este cea în care moştenitori sunt copiii defunctului, astfel încât aceştia nu

vor putea fi reprezentaţi de părinte, ci se va institui curatela specială, pentru contrarietate de interese între

reprezentat şi reprezentantul legal;

– o altă problemă este posibilitatea stabilirii calităţii de moştenitor a unităţii administrativ-teritoriale. S-a

apreciat că o atare situaţie este exclusă, deoarece textul de lege vorbeşte expres de moştenitori, iar unitatea

administrativ-teritorială nu dobândeşte această calitate, ea preluând moşteniri vacante (se exceptează cazul în care

unitatea administrativ-teritorială ar fi beneficiara unui legat). De altfel, conform art. 963 NCC, patrimoniul defunctului se transmite unităţii administrativ-teritoriale ,,în lipsa moştenitorilor legali sau testamentari”;

– este de remarcat că pentru a se putea continua procesul de către moştenitorii reclamantului este

necesar ca divorţul să fi fost întemeiat pe culpa pârâtului (chiar neexclusivă); în schimb, pentru admiterea cererii

de divorţ, continuată de moştenitori, este necesar să se constate culpa exclusivă a soţului pârât;

– alineatul (4) al art. 9144 ridică o altă problemă, respectiv data producerii efectelor hotărârii de divorţ.

Aceasta premerge momentului decesului. Se va suspenda calitatea soţului supravieţuitor, printr-o ficţiune juridică,

până la finalizarea procesului, întrucât, în calitate de moştenitor, e posibil să nu mai fie interesat să continue

procesul.

4. Culpa exclusivă a reclamantului, atunci când pârâtul nu a formulat cerere reconvenţională. Efecte

O altă chestiune nouă este reglementată de art. 922 NCPC5, respectiv culpa în destrămarea căsătoriei: „(1)

Instanţa va pronunţa divorţul din culpa soţului pârât atunci când, din cauza unor motive temeinice, imputabile

acestuia, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă. (2) Instanţa poate să pronunţe divorţul din culpa ambilor soţi, chiar atunci când numai unul dintre ei a făcut cerere, dacă din dovezile

administrate reiese că amândoi sunt vinovaţi de destrămarea căsătoriei. (3) Dacă pârâtul nu a formulat cerere reconvenţională, iar din dovezile administrate rezultă că numai reclamantul este culpabil de destrămarea căsătoriei,

cererea acestuia va fi respinsă ca neîntemeiată, cu excepţia cazului în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 9236 privind pronunţarea divorţului din culpa exclusivă a reclamantului”.

Prin urmare, art. 922 reglementează ipoteza în care reclamantul formulează cerere, solicitând divorţul din

4 5 6



112


culpa soţului pârât, iar alineatul (3) prezintă ipoteza în care soţul pârât nu a formulat cerere reconvenţională. Soluţia

tradiţională la problema ridicată în alineatul (3) este respingerea cererii de divorţ, iar conform Noului Cod se va respinge cererea ca neîntemeiată, ca şi sub imperiul Codului de procedură civilă de la 1865, cu

elementul de noutate introdus de ultima teză, şi anume cu excepţia situaţiei în care sunt îndeplinite condiţiile de

la art. 9237. Reclamantul ar putea obţine desfacerea căsătoriei chiar dacă se dovedeşte culpa sa exclusivă, dacă

îşi asumă eşecul căsătoriei şi soţii sunt despărţiţi în fapt timp de 2 ani. Rezultă de aici mai multe ipoteze pentru

cazul în care reclamantul formulează acţiune împotriva pârâtului, solicitând desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a pârâtului sau din culpă comună: a)

Se dovedeşte că pârâtul este culpabil – se admite cererea;

c)

Se dovedeşte că numai reclamantul este culpabil, iar pârâtul nu face cerere reconvenţională, caz

b)

Se dovedeşte că şi pârâtul şi reclamantul sunt culpabili – se admite cererea;

în care apar trei ipoteze subsecvente:

– soţii sunt despărţiţi în fapt de cel puţin 2 ani, reclamantul recunoaşte şi îşi asumă eşecul căsătoriei din culpa

sa şi se admite cererea;

– reclamantul este exclusiv culpabil, îşi asumă eşecul căsătoriei, dar nu este întrunită condiţia celor 2 ani

de despărţire de fapt, caz în care, raportându-ne la textul la care face trimitere art. 9228, cererea ar trebui respinsă;

– reclamantul este exclusiv culpabil, dar nu-şi asumă eşecul, dacă nu a rezultat culpa pârâtului şi nu stăruie

în divorţ, caz în care cererea este respinsă.

Se ridică şi problema mijlocului procedural prin care reclamantul îşi va manifesta asumarea eşecului căsătoriei.

Prin ipoteză, reclamantul a solicitat divorţul din culpa pârâtului sau, cel mult, culpa comună. Cum se va ajunge la

exprimarea de către reclamant a asumării eşecului căsătoriei? În această situaţie, dacă judecătorul doreşte să-l întrebe

pe reclamant dacă îşi asumă eşecul căsătoriei, din punct de vedere procedural, ar trebui să o facă înainte de administrarea probatoriului, având în vedere că prin cererea de chemare în judecată reclamantul solicită desfacerea

căsătoriei din vina pârâtului. Până la închiderea dezbaterilor, reclamantul se poate răzgândi şi adopta poziţia culpei

proprii exclusive. S-a exprimat şi opinia conform căreia consimţământul reclamantului la divorţ se presupune dat din

moment ce el a formulat cererea. Acest punct de vedere nu poate fi acceptat, deoarece, în acest caz, reclamantul a

formulat o cerere de divorţ din culpa pârâtului sau culpă comună, ceea ce nu poate fi echivalat cu acceptarea pronunţării

divorţului din propria culpă exclusivă. Este nevoie de o manifestare de voinţă expresă, care este bine să se producă într-o fază incipientă a procesului, chiar şi prin afirmarea unui rol activ al judecătorului.

7 8




113

5.

Căi de atac

Un alt element de noutate priveşte calea de atac, care este doar apelul.

În ceea ce priveşte căile de atac extraordinare, spre deosebire de soluţia tradiţională, potrivit căreia

revizuirea nu era admisibilă în materie de divorţ, potrivit Noului Cod sunt posibile atât revizuirea, cât şi contestaţia

în anulare, dacă niciunul dintre soţi nu s-a căsătorit ulterior. Niciuna dintre aceste căi extraordinare de retractare

nu este posibilă, dacă vreunul dintre soţi s-a căsătorit între timp.

114


Arbitrajul*

Prelegere susţinută de avocat Traian BRICIU Clauzele neuzuale sunt acelea care prevăd în folosul celui care le propune câteva elemente, printre care şi clauza compromisorie, prin care părţile renunţă la beneficiul instanţei judecătoreşti, soluţionându-şi cauza în faţa unui complet arbitral. Aşadar, clauza compromisorie, în viziunea Noului Cod civil, este o clauză neuzuală. Este acea clauză standard care creează un drept exorbitant în favoarea unei părţi, a celei care a propus-o, şi are un regim aparte: „dacă sunt astfel de clauze (printre care şi clauza compromisorie) şi prin care se derogă de la normele privitoare la competenţa instanţelor judecătoreşti, acestea nu produc efecte decât dacă sunt acceptate în mod expres, în scris”. O problemă care poate apărea în acest sens este cea care ţine de valabilitatea clauzei compromisorii, care trebuie acceptată expres, în scris. S-au conturat două opinii: una conform căreia dacă apare menţionată în contract clauza, aceasta este acceptată prin semnarea contractului, iar altă opinie susţine că această clauză trebuie acceptată expres, individual, separat, tocmai pentru a se evita ,,strecurarea” acesteia în contract. Prin urmare, pentru a nu se eluda anumite norme procesuale prin clauze standard, acestea trebuie asumate expres. Articolul 1.203 NCC precizează „în mod expres, în scris”, deci printr-o interpretare gramaticală rezultă că această clauză trebuie acceptată expres, iar nu doar contractul în întregime. Legat de arbitraj, probleme pot apărea la aspectele de nulitate – forma convenţiei de arbitraj. Se poate invoca excepţia de necompetenţă a instanţei, întemeiată pe existenţa unei convenţii arbitrale, în acest caz instanţa urmând să se pronunţe asupra valabilităţii şi, implicit, asupra problemei competenţei. Articolul 540 NCPC1 reglementează forma convenţiei de arbitraj astfel: ,,(1) Convenţia arbitrală se încheie în scris, sub sancţiunea nulităţii. Condiţia formei scrise se consideră îndeplinită atunci când recurgerea la arbitraj a fost convenită prin schimb de corespondenţă, indiferent de forma acesteia, sau schimb de acte procedurale”. De la regula prevăzută de art. 540 au fost reglementate şi derogări. Astfel, conform la art. 541 alin. (1)-(2)2: „(1) Convenţia arbitrală se poate încheia fie sub forma unei clauze compromisorii, înscrisă în contractul principal ori stabilită într-o convenţie separată, la care contractul principal face trimitere, fie sub forma compromisului. (2) Existenţa convenţiei arbitrale poate rezulta şi din înţelegerea scrisă a părţilor făcută în faţa tribunalului arbitral”. Prin urmare, această formă scrisă poate rezulta şi din faptul că în faţa tribunalului arbitral părţile se înţeleg în scris şi chiar prin documente separate (reclamantul introduce acţiunea arbitrală, iar pârâtul, prin întâmpinare, declară că înţelege să nu invoce excepţia, în sensul de a prevedea expres că este de acord cu competenţa tribunalului arbitral). O altă problemă priveşte desfiinţarea hotărârii arbitrale, motivele în acest sens fiind reglementate de art. 599 NCPC3, din conţinutul căruia a dispărut lit. i) din forma consacrată de Codul de procedură civilă de la 1865.

* Trimiterile din cuprinsul materialului la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului anterioară republicării în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012, variantă în vigoare la data susţinerii prelegerii. Pentru uşurinţa consultării materialului, corespondentul fiecărui articol în forma republicată a Codului de procedură civilă

urmează să fie indicat într-o notă de subsol.

1 2 3




115

Astfel, noua ipoteză reglementată de lit. i) a art. 599 se referă la situaţia în care: ,,după pronunţarea hotărârii arbitrale, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă care a făcut obiectul acelei excepţii ori alte dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare". Aceasta vizează ipoteza care în procedura de drept comun reprezintă caz de revizuire, dar apare la acţiunea în anulare, întrucât în materie de arbitraj nu există revizuire. În ceea ce priveşte judecata acţiunii în anulare, competenţa aparţine curţii de apel, existând prevedere expresă în acest sens în Noul Cod de procedură civilă („Competenţa de a judeca acţiunea în anulare revine curţii de apel în circumscripţia căreia a avut loc arbitrajul”)4. În privința compunerii instanţei se menţine reglementarea din Codul de procedură civilă de la 1865, astfel că acţiunea se soluţionează de un singur judecător, însă în privinţa soluţiilor apar modificări. Conform Codului de procedură civilă de la 1865, ori de câte ori instanţa admite acţiunea în anulare, anulează hotărârea şi reţine cauza spre rejudecare, judecând în limitele convenţiei arbitrale. Articolul 604 alin. (3) lit. a)5 conţine o reglementare diferită: „Admiţând acţiunea, curtea de apel va anula hotărârea arbitrală şi: a) în cazurile prevăzute la art. 599 alin. (1) lit. a), b) şi e), va trimite cauza spre judecată instanţei competente să o soluţioneze, potrivit legii”. Prin urmare, nu se reţine cauza la curtea de apel, precum în reglementarea Codului anterior, ci se trimite la instanţa competentă să o judece în lipsa clauzei arbitrale. O noutate absolută o reprezintă posibilitatea trimiterii spre rejudecare la tribunalul arbitral, dacă cel puţin una dintre părţi solicită acest fapt. Conform alineatului (4) al art. 6046 introdus prin Legea de punere în aplicare, „Hotărârile curţii de apel, pronunţate potrivit alin. (3), sunt supuse recursului", care se judecă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

4 5


Art. 613 alin. (3) NCPC republicat: „Admiţând acţiunea, curtea de apel va anula hotărârea arbitrală şi: a) în cazurile prevăzute la art. 608 alin. (1) lit. a), b) şi e), va

trimite cauza spre judecată instanţei competente să o soluţioneze, potrivit legii.”.

6


116


Executarea silită în lumina dispoziţiilor Noului Cod de procedură civilă* Prelegere susţinută de Bogdan DUMITRACHE, formator INM

1.

Sediul materiei

Instituţia executării silite este reglementată de Cartea a V-a a Noului Cod de procedură civilă („Despre executarea silită”), dispoziţiile acesteia urmând să fie aplicate executărilor silite care îşi încep cursul după intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură civilă. În acest sens, relevante apar dispoziţiile art. 24 NCPC, precum şi ale art. 3 alin. (1) din Legea 76/2012 privind punerea în aplicare a Noului Cod de procedură civilă, conform cărora „Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare”. Pe cale de consecinţă, orice lege nouă care cuprinde norme de executare silită va guverna numai proceduri de executare silită născute după intrarea în vigoare a legii noi.

2. Procedura învestirii cu formulă executorie – element al Codului de procedură civilă de la 1865

Deşi conform art. 623 alin. (2) NCPC1, „Constituie titluri executorii hotărârile executorii, hotărârile definitive, precum şi orice alte hotărâri sau înscrisuri care, potrivit legii, pot fi puse în executare”, art. 10 din Legea nr. 76/20122 introduce un element de noutate, care constă în faptul că hotărârile judecătoreşti sau alte înscrisuri pot fi puse în executare fără a fi necesară învestirea cu formulă executorie. Noutatea absolută priveşte hotărârile judecătoreşti, relativ la care nu mai este necesară învestirea cu formulă executorie. În privinţa înscrisurilor (cecuri, cambii, bilete la ordin, contracte de asistenţă juridică), Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au stabilit necesitatea învestirii lor cu formulă executorie în aplicarea dispoziţiilor speciale ale Legii nr. 58/1934, Legii nr. 59/1934, Legii nr. 51/1995. După intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură civilă şi aceste înscrisuri vor intra sub incidenţa art. 10 din Legea nr. 76/2012. Înainte de a încuviinţa executarea silită în privinţa acestor înscrisuri, instanţa trebuie să verifice îndeplinirea condiţiilor de validitate conform legii speciale aplicabile titlurilor de credit, putând respinge încuviinţarea executării silite atunci când înscrisul, altul decât o hotărâre judecătorească, nu îndeplineşte condiţiile de formă cerute de lege [art. 6313, modificat prin Legea nr. 76/2012 coroborat cu art. 656 alin. (5) pct. 34]. Ca urmare, instanţa va verifica aspectele formale ale cambiei, biletului la ordin şi cecului, conform Legii nr. 58/1934 şi Legii nr. 59/1934, neintrând în verificarea fondului, excesivă la acest moment procesual. * Trimiterile din cuprinsul materialului la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului anterioară republicării în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012, varianta în vigoare la data susţinerii prelegerii.Pentru uşurinţa consultării materialului, corespondentul fiecărui articol în forma republicată a Codului de procedură civilă urmează a fi indicat într-o notă de subsol.

1 2


Articolul 10 din Legea nr. 76/2012 prevede: „Ori de câte ori printr-un act normativ se prevede învestirea cu formulă executorie a unei hotărâri judecătoreşti sau a altui

înscris, acestea vor fi puse în executare, de la data intrării în vigoarea a Codului de procedură civilă, fără a fi necesară învestirea cu formulă executorie.” 3 4


Art. 665 alin. (5) pct. 3 NCPC republicat.


117

Chiar şi în contextul în care a dispărut învestirea cu formulă executorie, rămân în fiinţă încuviinţarea executării silite, precum şi formula executorie5.

3. Procedura încuviinţării executării silite 3.1 Instanţa de executare

Potrivit art. 641 alin. (1)6, „Instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel”. Din această dispoziţie reiese că însuşi executorul judecătoresc învestit determină instanţa de executare, eliminându-se astfel diversitatea de proceduri născute în aplicarea Codului de procedură civilă de la 1865. În privinţa competenţei teritoriale a executorului judecătoresc, art. 6427 stabileşte competenţa executorului judecătoresc în situaţia existenţei bunurilor imobile şi mobile, precum şi în cazul existenţei unei obligaţii de a face sau de a nu face, sancţiunea pentru nerespectarea competenţei fiind nulitatea necondiţionată8 a actelor de procedură efectuate. Pe de altă parte, sub imperiul noilor dispoziţii, încuviinţarea executării silite produce efecte pe întreg teritoriul ţării [art. 656 alin. (4) teza a II-a9], ceea ce înseamnă că o sigură încuviinţare este suficientă10, nemaifiind nevoie de multiplele încuviinţări impuse de locul situării bunurilor.

3.2 Încuviinţarea urmăririi silite imobiliare

Pentru a obţine încuviinţarea urmăririi imobiliare, executorul judecătoresc trebuie să adreseze solicitarea de încuviinţare instanţei de executare în circumscripţia căreia se află imobilul (art. 809 NCPC 11). Dispoziţia cuprinsă în art. 809 apare ca o normă derogatorie de la cea care prevede că instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea [art. 641 alin. (1) NCPC12]. Pentru ca executorul să poată solicita instanţei încuviinţarea urmăririi imobiliare şi pentru respectarea întocmai a noilor dispoziţii trebuie însă întocmite două cereri distincte. O primă cerere este menţionată în cuprinsul art. 654 NCPC13, care face vorbire despre cererea de executare şi despre cuprinsul ei. Această cerere se depune de către creditor sau de către reprezentantul legal sau convenţional la sediul executorului judecătoresc. O a doua cerere este prevăzută la art. 808 alin. (4) NCPC14, care face vorbire despre cuprinsul cererii de încuviinţare a urmăririi silite imobiliare, cerere depusă, şi ea, de către creditor. Prin urmare, dosarul instanţei care va soluţiona cererea de încuviinţare a urmării silite imobiliare va cuprinde 5 6 7 8 9 10

Formula executorie este prevăzută de art. 656 alin. (7) NCPC şi se adaugă în partea finală a încheierii de încuviinţare a executării silite.



Nulitatea necondiţionată este prevăzută de art. 176 NCPC.


Articolul 656 alin. (4) teza a III-a [art. 665 alin. (4) teza a III-a] reiterează ideea unicităţii încuviinţării executării, încuviinţare care, odată emisă, se extinde şi asupra

titlurilor executorii ce se vor emite de executorul judecătoresc în cadrul procedurii de executare silită încuviinţate. Ca urmare, un act de adjudecare emis de executor nu va atrage după sine necesitatea de a solicita instanţei încuviinţarea executării pe baza noului titlu executoriu, o astfel de cerere fiind lipsită de interes. Nu intră în sfera actelor emise de executor hotărârile de validare a popririi, acestea fiind acte ale instanţei de judecată.

11

12 13 14




118


nu doar cererea de încuviinţare a executării silite, ci şi o cerere de urmărire silită a bunurilor imobile. Observaţia este importantă prin prisma posibilităţii pe care o are debitorul de a formula contestaţie la executare pe motivul inexistenţei cererii de încuviinţare a urmăririi imobiliare. Procedura încuviinţării executării silite va debuta însă odată cu depunerea, de către creditor sau de către reprezentantul său legal, a cererii de executare, la biroul executorului judecătoresc. Potrivit art. 654 alin. (3)15, cererea de executare silită trebuie să cuprindă: a) numele, prenumele şi domiciliul sau, după caz, denumirea şi sediul creditorului şi debitorului; b) bunul sau, după caz, felul prestaţiei datorate; c) modalităţile de executare solicitate de creditor. Conform art. 654 alin. (4)16, „la cerere se vor ataşa titlul executoriu în original sau în copie legalizată, după caz, şi dovada achitării taxelor de timbru, inclusiv timbrul judiciar, precum şi, dacă este cazul, înscrisurile anume prevăzute de lege”. Ca urmare, hotărârile judecătoreşti vor fi depuse în copii legalizate, fără a mai fi necesară învestirea cu formulă executorie, aceeaşi situaţie fiind aplicabilă şi cecurilor, cambiilor şi biletelor la ordin, precum şi altor contracte care pot fi încheiate într-un singur exemplar. Articolul 655 alin. (1) NCPC17 aduce ca element de noutate în procedura înregistrării cererii de executare încheierea executorului judecătoresc18, aceasta fiind o încheiere prin care executorul dispune înregistrarea cererii şi deschiderea dosarului de executare, sau prin care refuză motivat deschiderea procedurii de executare. Dacă executorul refuză deschiderea procedurii de executare, creditorul, în termen de 15 zile de la comunicarea încheierii, poate face plângere19 la judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc [art. 655 alin. (2) NCPC20]. Potrivit art. 656 alin. (1) NCPC21, în etapa încuviinţării executării, această încheiere, împreună cu cererea creditorului, cu titlul executoriu şi cu dovada taxei de timbru, va fi depusă la instanţa de executare căreia executorul îi solicită încuviinţarea executării. Instanţa poate încuviinţa executarea silită sau poate, în lumina art. 656 alin. (5) pct. 1-722, să respingă cererea de încuviinţare a executării silite în cazurile strict prevăzute de acest articol, rămânându-i puterea de apreciere doar în prezenţa „altor impedimente˝ (pct. 7). Ca urmare, instanţa va fi îndreptăţită să respingă cererea de încuviinţare dacă cererea de executare nu emană de la creditor sau dacă nu există dovada calităţii de reprezentant legal, în situaţia în care constată autoritatea de lucru judecat etc. 15 16 17 18




Cuprinsul încheierilor executorului judecătoresc este prevăzut în art. 647 NCPC (art. 656 NCPC republicat), conform căruia încheierile se emit doar în cazurile de

amânare, suspendare şi încetare a executării silite, eliberare sau distribuire a sumelor obţinute din executare, precum şi alte cazuri anume prevăzute de lege, iar acestea

trebuie să aibă următorul cuprins: a) denumirea şi sediul organului de executare; b) data şi locul întocmirii încheierii şi numărul dosarului de executare; c) titlul executoriu

în temeiul căruia se efectuează procedura de executare; d) numele şi domiciliul ori, după caz, denumirea şi sediul creditorului şi ale debitorului; e) procedura de executare

care face obiectul încheierii; f) chestiunea asupra căreia se adoptă încheierea; g) motivele în fapt şi în drept care au determinat darea încheierii; h) dispoziţia luată de executor; i) calea şi termenul de atac al încheierii; j) semnătura şi ştampila executorului judecătoresc.

Sancţiunea nerespectării acestui cuprins, cu excepţia literei g), este nulitatea încheierii întocmite, fiind vorba despre o nulitate condiţionată expresă.

19

Contestaţia la executare, inclusiv sub forma plângerii, poate fi folosită în privinţa tuturor incidentelor la executare silită, făcându-se aplicarea dispoziţiilor Noului Cod de

20


procedură civilă; în privinţa altor competenţe pe care executorul nu le respectă, vor fi incidente dispoziţiile legii speciale – Legea nr. 188/2000.

21 22



119

Pentru cazul prevăzut la pct. 1, când cererea de executare silită este de competenţa altui organ de executare decât cel sesizat, Noul Cod de procedură civilă reglementează cu claritate cazurile în care executarea silită nu se realizează de către executorul judecătoresc, şi anume când titlurile executorii au ca obiect venituri datorate bugetului general consolidat sau bugetului Uniunii Europene şi bugetului Comunităţii Europene a Energiei Atomice (art. 61423). În privinţa încheierii instanţei, aceasta va cuprinde, conform art. 656 alin. (3) NCPC24, „în afara menţiunilor arătate la art. 228 alin. (1), arătarea titlului executoriu pe baza căruia se va face executarea, suma, cu toate accesoriile pentru care s-a încuviinţat urmărirea, când s-a încuviinţat urmărirea silită a bunurilor debitorului, modalitatea concretă de executare silită, atunci când s-a solicitat expres aceasta, şi autorizarea creditorului să treacă la executarea silită a obligaţiei cuprinse în titlul executoriu.” Textul cuprinde cerinţe ale încheierii judecătoreşti, fără să menţioneze în mod expres nulitatea pentru nerespectarea cuprinsului încheierii. Totodată, dispoziţia legală face referire expresă la sumă, iar art. 653 NCPC25 prevede că executarea silită nu se poate face decât dacă creanţa este certă, lichidă şi exigibilă. Articolul 653 alin. (3)26 dă o altă definiţie creanţei lichide decât cea din Codul de procedură civilă de la 1865. Dacă, potrivit reglementării anterioare, creanţa este lichidă atunci când câtimea ei este determinată prin însuşi actul de creanţă sau este determinabilă cu ajutorul actului de creanţă sau altor acte neautentice [art. 379 alin. (4)], în noua reglementare o creanţă este lichidă atunci când obiectul ei este determinat sau când titlul executoriu conţine elementele care permit stabilirea lui. Când titlul executoriu conţine elemente care permit stabilirea obiectului (care poate fi unul bănesc), acesta trebuie menţionat în încheierea prevăzută la art. 656 alin. (3) NCPC, împreună cu accesoriile sumei, tocmai pentru ca executorul să nu facă acte de executare pentru mai mult sau pentru mai puţin. Nu apare însă necesară întocmirea unei expertize la acest moment procesual. Dacă în titlul executoriu suma este stabilită în valută, lucru permis de legislaţia actuală, în încheierea de încuviinţare a executării suma trebuie menţionată în valută. În sprijinul acestei soluţii, art. 773 alin. (8) NCPC27 (introdus prin Legea nr. 76/2012) prevede că, în cazul în care titlul executoriu cuprinde o obligaţie de plată în valută, „instituţiile de credit sunt autorizate să efectueze convertirea în valuta indicată în titlul executoriu a sumelor existente în conturile debitorului, fie în lei, fie într-o altă valută decât aceea în care se face executarea, fără a fi necesar consimţământul titularului de cont, la cursul de schimb comunicat de Banca Naţională a României pentru ziua respectivă”. Însă, prin existenţa fluctuaţiilor de pe piaţa bancară, este posibilă ipoteza în care creditorul să nu îşi vadă recuperată suma în totalitate, acesta putând cere organului de executare să emită o adresă de poprire suplimentară pentru diferenţa neîncasată. Potrivit dispoziţiilor art 656 alin. (5) pct. 1 NCPC28, cererea de încuviinţare a executării silite poate fi respinsă

23 24 25 26 27 28






120


dacă este de competenţa altui organ decât cel sesizat. Problemele care pot să apară în acest caz sunt: a. determinarea competenţei generale, atunci când titlul executoriu se încadrează în categoriile exceptate de la competenţa generală a executorului judecătoresc prin dispoziţiile art. 614 NCPC29. Având în vedere dispoziţiile acestui articol, atunci când obiectul titlului executoriu îl constituie veniturile datorate bugetului general consolidat sau bugetului Uniunii Europene şi bugetului Comunităţii Europene a Energiei Atomice, competenţa aparţine executorului fiscal, şi nu executorului judecătoresc. b. determinarea competenţei teritoriale. În legătură cu acest aspect, continuând dispoziţiile Legii nr. 202/2010, Noul Cod de procedură civilă stabileşte drept element de referinţă, în ceea ce priveşte competenţa teritorială, curtea de apel. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 642 alin. (1) NCPC30, „Dacă prin lege nu se dispune altfel, hotărârile judecătoreşti şi celelalte titluri executorii se execută de către executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel, după cum urmează: a) în cazul urmăririi silite a bunurilor imobile, al urmăririi silite a fructelor prinse de rădăcini şi al executării silite directe imobiliare, executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel unde se află imobilul; b) în cazul urmăririi silite a bunurilor mobile şi al executării silite directe mobiliare, executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel unde se află domiciliul sau, după caz, sediul debitorului; c) în cazul executării silite a obligaţiilor de a face şi a obligaţiilor de a nu face, executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel unde urmează să se facă executarea”. Această prevedere nu aduce însă atingere caracterului naţional al încheierii de încuviinţare a executării silite31, întrucât art. 642 alin. (2) NCPC32 stabileşte un caz de prorogare a competenţei executorului judecătoresc învestit cu cererea de executare: „Dacă bunurile urmăribile, mobile sau imobile, se află în circumscripţiile mai multor curţi de apel, oricare dintre executorii judecătoreşti care funcţionează pe lângă una dintre acestea este competent să realizeze executarea, inclusiv cu privire la bunurile urmăribile aflate în raza celorlalte curţi de apel”33. Astfel, dacă sunt identificate bunuri urmăribile şi în raza altor curţi de apel decât cea în care îşi desfăşoară activitatea, în baza acestei prorogări de competenţă şi ţinând cont de caracterul naţional al încuviinţării executării silite, executorul judecătoresc poate proceda la efectuarea unor acte de executare şi în afara curţii de apel în care îşi desfăşoară activitatea. De exemplu, pentru a evita respingerea cererii de încuviinţare a executării silite pe motivul necompetenţei teritoriale, executorul judecătoresc cu sediul în raza curţii de apel X, care solicită încuviinţarea executării silite judecătoriei din raza curţii de apel Y, ar trebui să facă dovada existenţei în raza curţii de apel X a unui bun sau a unui venit urmăribil, aparţinând aceluiaşi debitor. Astfel, judecătoria învestită cu cererea de încuviinţare a executării silite va putea avea reprezentarea clară a faptului că încuviinţarea este cerută de către un executor judecătoresc competent, prin efectul prorogării de competenţă stabilite de art. 642 alin. (2) NCPC. 29

Art. 614 (art. 623 NCPC republicat) – „ Executarea silită a oricărui titlu executoriu, cu excepţia celor care au ca obiect venituri datorate bugetului general consolidat sau

bugetului Uniunii Europene şi bugetului Comunităţii Europene a Energiei Atomice, se realizează numai de către executorul judecătoresc, chiar dacă prin legi speciale se dispune altfel.”

30 31 32 33


Potrivit art. 656 alin. (4) teza a II-a NCPC [art. 665 alin. (4) NCPC republicat] „ (...) Încuviinţarea executării silite produce efecte pe întreg teritoriul ţării (...)”. Art. 650 alin. (2) NCPC republicat.

Articolul 373 alin. (1) CPC 1865– „ Dacă prin lege nu se dispune altfel, hotărârile judecătoreşti şi celelalte titluri executorii se execută de executorul judecătoresc din

circumscripţia curţii de apel în care urmează să se efectueze executarea, ori, în cazul urmăririi bunurilor, de către executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel

în care se află acestea. Dacă bunurile urmăribile, mobile sau imobile, se află în circumscripţiile mai multor curţi de apel, este competent oricare dintre executorii judecătoreşti care funcţionează pe lângă una dintre acestea.”

34



121

Articolul 656 alin. (5) pct. 5 NCPC34 constituie un element de noutate faţă de Codul de procedură civilă anterior. Astfel, potrivit prevederilor acestui articol, cererea de încuviinţare a executării silite poate fi respinsă dacă debitorul se bucură de imunitate de executare. Legea nu defineşte însă noţiunea de „imunitate de executare”. O interpretare a acestei noţiuni se poate realiza utilizându-se prevederile dreptului diplomatic şi consular, fără a respinge însă de plano alte prevederi care ar putea fi aplicabile; trebuie însă ca această imunitate de executare să fie una de drept. Referitor la dispoziţiile art. 656 alin. (5) pct. 6 NCPC35 („titlul cuprinde dispoziţii care nu se pot aduce la îndeplinire prin executare silită”) acestea ridică probleme în ceea ce priveşte aplicabilitatea practică, întrucât trebuie să se ţină seama de faptul că: – titlul este unul executoriu; – titlul nu poate fi adus la îndeplinire pe cale de executare silită; – motivele care determină imposibilitatea executării silite sunt altele decât cele menţionate expres de prevederile art. 656 alin. (5). Articolul nu are însă în vedere executarea silită a obligaţiilor de a face, de a nu face sau executarea silită a obligaţiilor intuituu personae, întrucât cu privire la acestea există prevederi exprese atât în Codul de procedură civilă de la 1865 (art. 5802 – 5805), cât şi în Noul Cod de procedură civilă (art. 885-89136). Articolul 656 alin. (3) şi (4) NCPC37 consacră un alt element de noutate faţă de prevederile Codului de procedură civilă anterior. Astfel, în alin. (3) se vorbeşte despre autorizarea creditorului de a trece la executarea silită a obligaţiei cuprinse în titlul executoriu, ceea ce ar putea genera ideea că această încuviinţare este încuviinţarea titlului executoriu, şi nu a unui executor judecătoresc. Alineatul (4) stabileşte faptul că încuviinţarea executării silite permite creditorului să ceară executorului judecătoresc care a solicitat încuviinţarea să recurgă, simultan ori succesiv, la toate modalităţile de executare prevăzute de lege în vederea realizării drepturilor sale. Aceste prevederi pot genera ideea, împărtăşită, de altfel, de practică, potrivit căreia, odată ce s-a pronunţat încuviinţarea executării silite, creditorul este ostaticul executorului. Pentru a se realiza o oarecare compensare, Noul Cod de procedură civilă reglementează, în art. 64338, instituţiile recuzării şi înlocuirii executorului judecătoresc.

3.3 Recuzarea şi înlocuirea executorului judecătoresc 3.3.1 Recuzarea executorului judecătoresc

Cu privire la reglementarea actuală a acestei instituţii, în practică există opinii diferite atunci când se pune problema de a se şti dacă cererea de recuzare, prin ea însăşi, suspendă executarea. Cu privire la acest aspect, s-au conturat două opinii: a) cererea de recuzare a executorului judecătoresc nu suspendă executarea, întrucât un asemenea efect nu este prevăzut în mod expres de legea specială; dacă s-ar fi dorit un asemenea efect al cererii, legea specială ar fi făcut trimitere la dispoziţiile Codului de procedură civilă, aşa cum se întâmplă în cazul motivelor de recuzare;

35 36 37 38

Art. 665 alin. (5) pct. 6 NCPC republicat. Corespondentul acestui articol în Codul de procedură civilă de la 1865 îl reprezintă art. 3731 alin. (4) pct. 4. Art. 902-913 NCPC republicat.

Art. 665 alin. (3) şi (4) NCPC republicat. Art. 652 NCPC republicat.

122


b) cererea de recuzare a executorului judecătoresc suspendă executarea pentru că, dacă judecătorul recuzat nu mai poate efectua niciun act de procedură, cu atât mai mult executorul judecătoresc recuzat nu mai poate efectua niciun act de executare. Noul Cod de procedură civilă oferă o soluţie cu privire la această problemă, stabilind faptul că cererea de recuzare nu suspendă, prin ea însăşi, executarea. Articolul 643 alin. (2) NCPC39 prevede posibilitatea instanţei de executare învestite cu soluţionarea cererii de recuzare de a dispune suspendarea executării: „Cererea de recuzare nu suspendă de drept executarea. Cu toate acestea, instanţa de executare poate dispune, motivat, suspendarea executării până la soluţionarea cererii de recuzare, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac.” Pentru ca instanţa să se poată pronunţa asupra suspendării executării, cel care cere suspendarea (nu obligatoriu debitorul) trebuie să plătească o cauţiune; spre deosebire de cauţiunea care trebuie plătită atunci când suspendarea este solicitată în contextul unei contestaţii la executare, cauţiunea care trebuie plătită în cazul în care se solicită suspendarea executării în urma introducerii unei cereri de recuzare a executorului judecătoresc are un cuantum fixat prin dispoziţiile NCPC: „Pentru a se dispune suspendarea, cel care o solicită trebuie să dea în prealabil o cauţiune în cuantum de 1 000 de lei. În cazul în care valoarea creanţei prevăzute în titlul executoriu nu depăşeşte 1 000 de lei, cauţiunea va fi de 10% din valoarea creanţei” [art. 643 alin. (2) teza a II-a NCPC40]. Motivele de recuzare sunt, potrivit art. 643 alin. (1) NCPC41, cele aplicabile judecătorilor şi prevăzute în art. 41 alin. (1) NCPC. Un element de noutate în ceea ce priveşte motivele de recuzare este dat de prevederile art. 41 alin. (1) pct. 1242, potrivit cărora executorul judecătoresc este recuzabil „atunci când există alte elemente [s.n. decât cele stabilite la pct. 1-11] care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea sa.” Deşi introducerea acestei prevederi îşi are justificarea în dispoziţiile art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului , din punct de vedere practic va fi dificil de gestionat, având în vedere faptul că debitorul ar putea argumenta în cuprinsul unei cereri de recuzare întemeiată pe aceste dispoziţii că executorul judecătoresc încasează parte din creanţă drept onorariu, şi de aceea actele de executare efectuate sunt necorespunzătoare. Chiar dacă executorul judecătoresc încasează un onorariu, fix sau ca procent din valoarea creanţei, o asemenea susţinere nu poate fi însă reţinută, în caz contrar ajungându-se la situaţia în care executarea silită ar fi blocată în urma introducerii unei cereri de recuzare întemeiate pe art. 41 alin. (1) pct. 12; onorariul perceput de către executorul judecătoresc nu poate reprezenta un element care să nască, în mod întemeiat, îndoieli cu privire la imparţialitatea sa.

3.3.2 Înlocuirea executorului judecătoresc

Potrivit art. 643 alin. (4) NCPC44, „La cererea creditorului, instanţa care a încuviinţat executarea silită poate dispune, pentru motive temeinice, înlocuirea executorului judecătoresc cu alt executor judecătoresc indicat de către creditor şi continuarea executării silite de către noul executor judecătoresc. Dispoziţiile art. 644 alin. (3)45 se

39 40 41 42 43 44


Art. 652 alin. (2) teza a II-a NCPC republicat. Art. 652 alin. (1) NCPC republicat.


Hotărârea Pullar c. Regatului Unit al Marii Britanii, Hotărârea din 10 iunie 1996.



123

aplică în mod corespunzător.” În ceea ce priveşte aplicabilitatea dispoziţiilor art. 644 alin. (3)46, această trimitere indică instanţei faptul că trebuie să rezolve problema cheltuielilor de executare pentru că, dacă este vorba despre o continuare a executării silite, nu se pune problema să se creeze două onorarii, fiind vorba despre aceeaşi procedură de executare; în caz contrar, s-ar ajunge la o încărcare artificială a notei de plată a debitorului, lucru nepermis chiar dacă debitorul este de rea-credinţă. Legea nu precizează însă ce se înţelege prin „motive temeinice”47, lăsându-le la aprecierea instanţei. Noţiunea de „motive temeinice” – atunci când vorbim de instituţia înlocuirii executorului judecătoresc – trebuie analizată ţinându-se seama de două aspecte: – „motivele temeinice” nu trebuie să nască în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea executorului, în acest caz existând posibilitatea introducerii unei cereri de recuzare în temeiul dispoziţiilor art. 41 alin. (1) pct. 1248; – instituţia înlocuirii se aplică în faza ulterioară încuviinţării executării silite, putând fi înlocuit acel executor căruia, potrivit art. 656 alin. (4) NCPC49, creditorul poate să îi ceară să treacă la executare, deci executorul care a solicitat încuviinţarea executării silite. Astfel, prin „motive temeinice” trebuie să înţelegem elemente de aparenţă de nelegalitate a executării şi/sau aspecte de oportunitate, în aprecierea lor ţinându-se seama, pe de o parte, de faptul că simpla dorinţă a creditorului de a înlocui executorul nu constituie motiv temeinic, iar pe de altă parte, de faptul că exigenţa nu poate fi absolută, întrucât există alte instituţii care reglementează astfel de situaţii (recuzarea, contestaţia la executare). Dispoziţiile art. 643 alin. (4) NCPC50 vor avea aplicabilitate practică ţinând cont de cel puţin două aspecte: – există cazuri în care creditori nemulţumiţi de acţiunea sau inacţiunea executorului doresc să continue procedura cu un alt executor, nepermiţându-şi să depună o nouă cerere de executare silită, din motive variate, cum ar fi, de exemplu, prescripţia executării; – în ceea ce îl priveşte pe creditor, această procedură poate fi mai simplă pentru că, pe de o parte, în cazul introducerii unei cereri de recuzare va trebui să justifice motivele invocate, iar pe de altă parte, în cazul în care apelează la procedura contestaţiei împotriva refuzului executorului de a acţiona, admiterea unei astfel de contestaţii nu îi va fi suficientă, întrucât în urma admiterii unei astfel de contestaţii, dosarul în instanţă se va închide, iar creditorul se va confrunta cu acelaşi executor. Mai mult decât atât, a-i pretinde creditorului să aibă vocaţie la înlocuirea executorului doar în cazul în care i s-a admis o procedură judiciară anterioară împotriva executorului judecătoresc ar determina ca întreaga procedură de executare să aibă o durată mai mare decât procedura care a generat titlul executoriu. Potrivit dispoziţiilor art. 656 alin. (5) pct. 2 NCPC51, cererea de încuviinţare a executării silite poate fi respinsă dacă hotărârea sau, după caz, înscrisul nu constituie, potrivit legii, titlu executoriu. Cu privire la acest aspect este de menţionat 45 46 47

Art. 653 alin. (2) NCPC republicat. Idem.

Noţiunea de „motive temeinice” se regăseşte şi în dispoziţiile art. 708 alin. (1) NCPC [art. 718 alin. (1) NCPC republicat] referitoare la suspendarea executării: „Până la

soluţionarea contestaţiei la executare sau a altei cereri privind executarea silită, la solicitarea părţii interesate şi numai pentru motive temeinice, instanţa competentă poate suspenda executarea (...)”.

48 49 50 51

Art. 42 alin. (1) pct. 13 NCPC republicat. Art. 665 alin. (4) NCPC republicat. Art. 652 alin. (4) NCPC republicat.


124


faptul că, odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod civil, sfera titlurilor executorii s-a extins asupra unor înscrisuri în raport cu care nu se mai pot pronunţa încheieri de respingere a cererilor de încuviinţare a executării silite: contractul de comodat52, contractul de locaţiune – care, în anumite condiţii, constituie titlu executoriu nu numai în privinţa obligaţiei de plată a chiriei53, ci şi în privinţa obligaţiei de restituire a folosinţei bunului (predare silită imobiliară)54, contractul de împrumut de consumaţie55, contractul de ipotecă mobiliară sau imobiliară; cu privire la acest din urmă contract se rezolvă problema referitoare la înscrisul care trebuie depus odată cu cererea de încuviinţare a executării silite – contractul din care se naşte creanţa garantată de ipotecă şi contractul de ipotecă sau numai contractul de ipotecă? Răspunsul este că trebuie depus doar contractul de ipotecă, dar cu menţiunea că acest contract trebuie să conţină informaţii minimale cu privire la creanţă pentru ca instanţa să o poată analiza sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de a fi certă, lichidă şi exigibilă. Apare aici o problemă de drept tranzitoriu. Ipoteza este următoarea: instanţa este învestită cu soluţionarea unei cereri privind încuviinţarea executării silite, cerere întemeiată pe un contract de ipotecă sau pe un contract de închiriere încheiat înainte de 1 octombrie 2011, data intrării în vigoare a Noului Cod civil, contract care, la momentul încheierii nu era titlu executoriu, dobândind această calitate odată cu intrarea în vigoare a dispoziţiilor Noului Cod de procedură civilă. La momentul intrării în vigoare a Noului Cod civil, dreptul tranzitoriu în materie de executare silită a rămas guvernat de dispoziţiile art. 725 alin. (1) teza finală CPC 1865, potrivit cărora dispoziţiile legii noi de procedură se aplică, din momentul intrării ei în vigoare, şi executărilor silite începute sub legea veche. Atunci când problema este strict legată de materia executării silite, ceea ce înseamnă că valenţa de titlu executoriu a contractului este scoasă de sub aria executării contractului, astfel cum este ea reglementată de dispoziţiile art. 102 alin. (1) din LPA NCC56, se aplică dispoziţiile tranzitorii ale art. 725 alin. (1) teza finală CPC 1865. Consecinţa unei astfel de interpretări ar fi aceea că există posibilitatea încuviinţării executării silite a unui contract încheiat chiar înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod civil, contract care a dobândit calitatea de titlu executoriu odată cu intrarea în vigoare a NCC. Deşi această problemă a generat deja o practică neunitară la nivelul instanţelor judecătoreşti, în sprijinul interpretării de mai sus există Decizia Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. XIII din 20 martie 2006, 52

Potrivit art. 2.157 NCC, „(1) În ceea ce priveşte obligaţia de restituire, contractul de comodat încheiat în formă autentică sau printr-un înscris sub semnătură privată cu

dată certă constituie titlu executoriu, în condiţiile legii, în cazul încetării prin decesul comodatarului sau prin expirarea termenului. (2) Dacă nu s-a stipulat un termen

pentru restituire, contractul de comodat constituie titlu executoriu numai în cazul în care nu se prevede întrebuinţarea pentru care s-a împrumutat bunul ori întrebuinţarea

prevăzută are un caracter permanent.” 53

Potrivit art. 1.798 NCC, „Contractele de locaţiune încheiate prin înscris sub semnătură privată care au fost înregistrate la organele fiscale, precum şi cele încheiate în

54

Potrivit art. 1.809 alin. (2) NCC, „În privinţa obligaţiei de restituire a bunului dat în locaţiune, contractul încheiat pe durată determinată şi constatat prin înscris autentic

formă autentică constituie titluri executorii pentru plata chiriei la termenele şi în modalităţile stabilite în contract sau, în lipsa acestora, prin lege.”

constituie, în condiţiile legii, titlu executoriu la expirarea termenului.”

55 56

Potrivit art. 2.165 NCC, „Dispoziţiile art. 2157 alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi împrumutului de consumaţie.”

Articolul 102 alin. (1): „Contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea

şi încetarea sa.” 2

Prin decizia menţionată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că „dispoziţiile art. 79 alin. (2) din Legea nr. 58/1998, atribuind contractelor de împrumut bancar, fără

nicio distincţie, valoarea de titlu executoriu, au în vedere, prin prisma unor interese de ordine publică şi a regulilor prescrise executării silite în natură a obligaţiilor, nu numai

contractele care se vor încheia după intrarea în vigoare a textului menţionat, dar şi pe cele încheiate sub imperiul legii vechi. Mai exact, acţiunea în timp a textului menţionat

cuprinde şi efectele viitoare ale unor raporturi juridice trecute (facta futura), ceea ce impune concluzia, în baza art. 1 din Codul civil, că textul, privit ca lege nouă, este de imediată aplicare. De altfel, acţiunea legii noi în sensul arătat este dictată şi de situarea textului în materia normelor executării silite care, ca norme de procedură, nici nu retroactivează şi nici nu supravieţuiesc, ci sunt de imediată aplicare. Mai mult, procedura de executare silită fiind de ordine publică, rezultă existenţa unei situaţii juridice

obiective legale, cu privire la care orice lege nouă are un efect imediat.”


125

care tranşează problema caracterului de titlu executoriu al contractelor de credit bancar încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 58/1998 privind activitatea bancară, statuând faptul că au caracter de titlu executoriu şi contractele de credit bancar încheiate anterior intrării în vigoare a acestei legi . Prin decizia menţionată, instanţa supremă statuează faptul că prevederile legale care recunosc valoarea de titlu executoriu unor înscrisuri, fie că sunt cuprinse în Codul de procedură civilă, fie în legi speciale, au caracter de norme procedurale referitoare la executarea silită, iar acest caracter trebuie avut în vedere chiar dacă în momentul naşterii raportului juridic de drept material nu exista o dispoziţie legală care să-i confere calitate de titlu executoriu înscrisului constatator al convenţiei dintre părţi.

4.

Contestaţia la executare

Din analiza dispoziţiilor art. 701 alin. (1) NCPC58 rezultă faptul că există mai multe specii ale contestaţiei la executare: a. contestaţie împotriva executării silite; b. contestaţie împotriva încheierilor date de executorul judecătoresc; c. contestaţie împotriva oricărui act de executare silită; d. contestaţie împotriva refuzului executorului judecătoresc de a efectua executarea silită sau de a îndeplini un act de executare silită.

4.1 Aspecte comune

Indiferent de obiectul executării silite, deci de specia de contestaţie la executare, competenţa aparţine, potrivit art. 703 alin. (1) NCPC59, instanţei de executare:„Contestaţia se introduce la instanţa de executare.”60 Odată cu legea de punere în aplicare a dispoziţiilor Noului Cod de procedură civilă s-a ajuns la concluzia că o astfel de modalitate de reglementare a competenţei în procedura contencioasă nu se justifică întotdeauna, având în vedere faptul că, în majoritatea situaţiilor, o astfel de procedură nu îl implică pe executorul judecătoresc. S-a decis, astfel, stabilirea unei competenţe alternative [art. 703 alin. (2) NCPC61]: a) judecătoria în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau sediul debitorul, atunci când este vorba despre o urmărire silită prin poprire şi dacă domiciliul sau sediul debitorului se află în circumscripţia altei curţi de apel decât cea în care se află instanţa de executare; b) judecătoria de la locul situării imobilului, atunci când este vorba despre urmărirea silită a imobilelor, urmărirea silită a fructelor şi a veniturilor generale ale imobilelor şi dacă imobilul se află în circumscripţia altei curţi de apel decât cea în care se află instanţa de executare.

4.2 Contestaţia împotriva executării silite

În acest caz se urmăreşte chiar anularea executării silite, iar un aspect important în ceea ce priveşte această formă de contestaţie la executare îl reprezintă chiar identificarea, întrucât: – de cele mai multe ori, debitorul solicită anularea executării silite, însă, la o analiză atentă a contestaţiei, se ajunge la concluzia că, în realitate, ea vizează un act sau, eventual, mai multe acte ale executării silite;

58 59



60

Potrivit art. 641 alin. (1) NCPC [art. 650 alin. (1) NCPC republicat], „Instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului

61


judecătoresc care face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.”

126


– nici codul anterior şi nici Noul Cod de procedură civilă nu conţin prevederi clare referitoare la ceea ce înseamnă „act de executare” şi nu toate actele pe care le face un executor judecătoresc sunt acte de executare; cu titlu exemplificativ pot fi menţionate cererea de încuviinţare a executării silite, adresa către o direcţie locală de taxe şi impozite în vederea identificării unui bun urmăribil, procesul-verbal de situaţie în cazul urmăririi silite imobiliare, acte efectuate de către executorul judecătoresc care nu sunt însă acte de executare; – această lipsă de precizie cu privire la determinarea actului de executare, acolo unde în mod evident nu se critică întreaga executare silită, poate obliga instanţa să intre în probleme de fond, lucru care nu s-ar întâmpla dacă ar exista o reglementare clară a noţiunii de „act de executare”; în acest din urmă caz, instanţa ar fi obligată să respingă ca inadmisibilă o contestaţie la executare care are ca obiect altceva decât un act de executare.

4.3 Motivele contestaţiei împotriva executării silite

A. Prescripţia executării, împlinită la data depunerii cererii de executare, este de natură să justifice o soluţie a instanţei de admitere a contestaţiei la executare, în sensul anulării executării silite. Sediul materiei îl reprezintă art. 696-700 NCPC. Potrivit art. 6961 alin. (1)63, prescripţia nu operează de plin drept, ci numai la cererea persoanei interesate, prin persoană interesată înţelegându-se nu numai debitorul, ci şi un terţ care are interesul să blocheze procedura de executare. De menţionat sunt şi prevederile alin. (2) al art. 6961 64, anticipate, de altfel, de dispoziţiile Noului Cod civil, care doresc să dea o soluţie unei probleme ivite în practică, şi anume aceea în care a operat prescripţia dreptului de a cere executarea silită şi, totuşi, nu s-a împlinit termenul de prescripţie a dreptului la acţiune, situaţie întâlnită în cele mai multe cazuri în legătură cu drepturile reale; având în vedere însă noua reglementare a prescripţiei, destul de favorabilă creditorului, o astfel de ipoteză poate fi întâlnită şi în cazul drepturilor de creanţă. Într-o astfel de situaţie, soluţia oferită de Noul Cod de procedură civilă, preluată, de altfel, din Noul Cod civil65, este aceea că, „în cazul hotărârilor judecătoreşti şi arbitrale, dacă dreptul de a obţine obligarea pârâtului este imprescriptibil sau, după caz, nu s-a prescris, creditorul poate obţine un nou titlu executoriu, pe calea unui nou proces, fără a i se putea opune excepţia autorităţii de lucru judecat”. Formularea „creditorul poate obţine un nou titlu executoriu” nu trebuie să genereze ideea că acest nou proces este doar o formalitate, el reprezentând, în realitate, o nouă procedură contencioasă, intenţia legiuitorului fiind aceea de a-l proteja pe creditor împotriva debitorului care cu rea-credinţă nu şi-a executat obligaţiile, nedându-i acestuia din urmă posibilitatea de a invoca autoritatea de lucru judecat. Este vorba, aşadar, de un nou proces, care, principial, deschide calea unei soluţii contrare celei din primul proces. O altă problemă care poate să apară în această situaţie este dată de posibilitatea utilizării sau nu ca mijloc de probă a hotărârii judecătoreşti din primul proces. În legătură cu acest aspect trebuie analizat în ce măsură o hotărâre judecătorească îndeplineşte condiţiile unui înscris ca mijloc de probă. Opinia exprimată de formator a fost în sensul că această hotărâre nu îndeplineşte condiţiile cerute pentru ca un înscris să constituie mijloc de probă, rămânând în discuţie ipoteza în care poate constitui mijloc de probă cu privire la

62 63 64 65




Articolul 2.539 alin. (3) NCC: „Prescripţia nu este întreruptă nici dacă hotărârea judecătorească sau arbitrală şi-a pierdut puterea executorie prin împlinirea termenului

de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită. În acest caz însă, dacă dreptul de a obţine obligarea pârâtului este imprescriptibil sau nu s-a prescris încă, se va putea face o nouă cerere de chemare în judecată ori de arbitrare, fără a se putea opune excepţia autorităţii de lucru judecat”.


127

situaţiile de fapt menţionate în hotărârea respectivă. În privinţa termenelor de prescripţie, acestea sunt de 10 ani pentru titlurile emise în materia drepturilor reale şi de 3 ani în celelalte cazuri. Ar putea apărea aici o problemă legată, de exemplu, de acţiunea în evacuare; opinia majoritară este în sensul că acţiunea în evacuare este o acţiune personală, nu apără în mod direct dreptul de proprietate, fiind însă de necontestat faptul că punerea în executare a unei astfel de acţiuni dă conţinut efectiv unui drept real – dreptul de proprietate; însă acţiunea în evacuare nu este o acţiune reală, neputând fi încadrată în dispoziţiile art. 696 alin. (1) teza a II-a66. Cu privire la suspendarea prescripţiei, potrivit art. 697 alin. (1) NCPC67, cursul prescripţiei se suspendă: 1. în cazurile stabilite de lege pentru suspendarea termenului de prescripţie a dreptului de a obţine obligarea pârâtului; 2. pe timpul cât suspendarea executării silite este prevăzută de lege ori a fost stabilită de instanţă sau de alt organ jurisdicţional competent; 3. cât timp debitorul nu are bunuri urmăribile sau care nu au putut fi valorificate ori îşi sustrage veniturile şi bunurile de la urmărire. Textul face referire la executarea silită indirectă, iar dovada sustragerii poate fi făcută relativ uşor, având în vedere dispo-ziţiile art. 618 NCPC68, care consacră rolul activ al executorului judecătoresc. Astfel, potrivit alin. (2), executorul judecătoresc poate cere debitorului „lămuriri în scris în legătură cu veniturile şi bunurile sale, inclusiv cele aflate în proprietate comună pe cote-părţi sau în devălmăşie, asupra cărora se poate efectua executarea, cu arătarea locului unde se află acestea, precum şi pentru a-l determina să execute de bunăvoie obligaţia sa, arătându-i consecinţele la care s-ar expune în cazul continuării executării silite. În toate cazurile, debitorul va fi informat cu privire la cuantumul estimativ al cheltuielilor de executare”. Potrivit alin. (3), „refuzul nejustificat al debitorului de a se prezenta sau de a da lămuririle necesare, precum şi darea cu rea-credinţă de informaţii incomplete atrag răspunderea acestuia pentru toate prejudiciile cauzate, precum şi aplicarea sancţiunii prevăzute la art. 183 alin. (2) .” [s.n. - amenda judiciară]; 4. în alte cazuri prevăzute de lege. B. Desfiinţarea titlului executoriu Pot exista situaţii în care, după încuviinţarea executării silite, se obţine desfiinţarea titlului executoriu. Din punct de vedere terminologic, este de observat faptul că art. 693 alin. (1) pct. 470 vorbeşte despre desfiinţarea titlului executoriu, care constituie şi un mod de încetare a executării silite. Noţiunea comportă, şi sub imperiul noii reglementări, discuţii legate de raportul dintre desfiinţarea titlului executoriu, privit drept cauză de încetare a executării silite, şi modificarea în parte a hotărârii judecătoreşti, în ceea ce priveşte cuantumul sumei cuprinse în titlul executoriu. În această situaţie, se pune întrebarea dacă este vorba despre o desfiinţare a titlului executoriu sau executarea silită trebuie continuată, ţinându-se cont de suma stabilită de instanţa de control judiciar. S-a apreciat că un astfel de caz nu reprezintă o desfiinţare a titlului executoriu, pentru că:

66 67 68 69 70

Art. 705 alin. (1) teza a II-a NCPC republicat. Art. 707 alin. (1) NCPC republicat.




128


– o astfel de intervenţie a instanţei de control judiciar prin care se reformează parţial hotărâri judecătoreşti nu justifică o nouă procedură de executare silită, pentru că titlul executoriu nu este unul nou, ci este cel iniţial, al cărui obiect este ajustat în urma intervenţiei instanţei ierarhic superioare; – atunci când s-a dorit ca o anumită situaţie să ducă la desfiinţarea titlului executoriu, actualul Cod de procedură civilă a menţionat în mod expres acest lucru (spre exemplu, cu referire la căile de atac); – situaţia este menţinută şi în contextul Noului Cod de procedură civilă; vorbim, astfel, de schimbare în parte, ca intervenţie a instanţei de apel, şi casare în parte, ca intervenţie a instanţei de recurs. Cu privire la recurs poate interveni o discuţie legată de faptul că nu se face o distincţie între casarea în parte şi casarea totală, iar ubi lex non distinguit nec nos distingere debemus: „actele de executare sau de asigurare făcute în temeiul unei asemenea hotărâri [s.n., casate] sunt desfiinţate de drept dacă instanţa de recurs nu dispune altfel. Instanţa va constata aceasta, din oficiu, prin dispozitivul hotărârii de casare.” [art. 494 alin. (2) NCPC71]; o asemenea distincţie se face însă în art. 490 alin. (2)72 care dispune că în caz de admitere a recursului, hotărârea atacată poate fi casată, în tot sau în parte. Referitor la acest aspect s-a apreciat că o casare parţială a hotărârii răpeşte hotărârii respective, în partea în care a fost casată, puterea, ceea ce înseamnă că actele de executare care corespund acelei părţi casate sunt desfiinţate de drept; chiar dacă instanţa nu ar constata prin dispozitivul hotărârii de casare faptul că actele de executare sunt desfiinţate de drept, executorul judecătoresc căruia i se aduce la cunoştinţă o astfel de hotărâre casată în tot va fi obligat să procedeze la încetarea executării. Articolul 494 alin. (2) teza finală73 are drept finalitate obligarea judecătorului la a fi extrem de atent, precaut, minuţios şi receptiv la miza practică a hotărârii pronunţate. Din punctul de vedere al moderatorului, o interpretare asemănătoare ar trebui dată şi în ceea ce priveşte apelul, cu atât mai mult cu cât, în contextul Noului Cod de procedură civilă, apelul este calea ordinară de atac.

4.4 Diferite modalităţi de executare

O urmărire silită mobiliară având ca obiect diferite bunuri poate fi anulată dacă nu a fost precedată de somaţie – art. 721 alin. (1) NCPC74 stabileşte faptul că, „dacă în termen de o zi de la comunicarea somaţiei însoţite de încheierea de încuviinţare a executării debitorul nu plăteşte suma datorată, executorul judecătoresc va proceda la sechestrarea bunurilor mobile urmăribile ale debitorului, în vederea valorificării lor, chiar dacă acestea sunt deţinute de un terţ.” Astfel, dacă nu a fost comunicată somaţia însoţită de încheierea de încuviinţare a executării silite, toate actele de executare sunt susceptibile de a fi anulate, iar hotărârea prin care se dispune anularea ar trebui să precizeze faptul că se anulează urmărirea silită mobiliară, eventualele alte forme de executare silită existente împotriva debitorului respectiv rămânând valabile. În legătură cu comunicarea încheierii de încuviinţare a executării silite, aceasta reprezintă un element de noutate introdus de NCPC, fiind prevăzută sub sancţiunea nulităţii executării75. Nulitatea este, deci, una expresă, discuţia rămânând cu privire la felul ei – condiţionată sau necondiţionată – aspect important, pentru că, pe de o parte, 71 72 73 74



Art. 500 alin. (2) teza finală NCPC republicat. Art. 731 alin. (1) NCPC republicat.


129

trebuie stabilit din ce punct trebuie creditorul să suporte riscurile neglijenţei executorului, iar pe de altă parte, până la ce punct trebuie să-i oferi unui debitor drepturile de a semnala în timp util că este exe-cutat, deşi nu ar trebui, sau că este executat pentru mai mult decât ar fi obiectul real al executării sau în legătură cu alte bunuri decât cele pe care le datorează. Noul Cod de procedură civilă nu stabileşte în mod imperativ un termen în care trebuie făcută această comunicare, însă este evident faptul că ea trebuie să preceadă efectuarea actelor de executare; fără a-i impune executorului să facă de îndată această comunicare, legiuitorul îl obligă însă să îl prevină pe debitor asupra stadiului în care se află procedura de executare (cu excepţia acelor cazuri în care legea permite fără somaţie, cum ar fi, de exemplu, poprirea, urmărirea silită mobiliară, în anumite cazuri76, proceduri de executare silită directă). Termenul în care poate fi depusă contestaţia la executare este, potrivit art. 704 alin. (1) NCPC77, ca şi în reglementarea anterioară, de 15 zile, fără ca legea să îl califice în privința naturii lui – termen de decădere sau termen de prescripţie. De altfel, nici reglementarea anterioară nu stabilea care este natura acestui termen, iar în practică se considera că este un termen de decădere. Pentru a ajunge la o astfel de concluzie se poate folosi, pe de o parte, argumentul duratei, ştiut fiind faptul că, în general, termenele de decădere au o durată mai scurtă, iar pe de altă parte, considerarea acestui termen ca fiind de decădere se bazează pe tradiţie, întrucât anterior anului 2000, majoritatea actelor de executare erau efectuate de către judecător, iar contestaţia împotriva unui act efectuat de către judecător nu avea cum să nu fie calificată drept o cale de atac, iar un termen stabilit pentru exercitarea unei căi de atac este un termen de decădere atât potrivit Codului anterior, cât şi potrivit Noului Cod de procedură civilă. După anul 2000 însă, instanţa de executare, cu excepţia cazului în care înfiinţează poprirea pentru anumite obligaţii, nu mai este organ de executare, ci controlează o executare instrumentată de o persoană care exercită un serviciu public pe baza unei iniţiative private, fără a avea atribuţii jurisdicţionale. Reacţiile faţă de modul în care acţionează sau nu acţionează persoana respectivă este dificil să fie privite ca o cale de atac. Or, dacă nu sunt căi de atac şi nu vorbim nici despre acte de procedură într-un proces deja început, termenul de 15 zile poate fi privit şi ca un termen de prescripţie. De asemenea, mai este de observat, pe lângă faptul că regulile aplicabile judecării contestaţiei la executare sunt cele prevăzute pentru cererea de chemare în judecată, şi faptul că această contestaţie nu vizează nicio hotărâre judecătorească, pentru a putea fi considerată cu adevărat o cale de atac, şi nici un alt act care provine de la un organ cu activitate jurisdicţională, fiind o modalitate de a acţiona atunci când există o vătămare determinată de modul în care a fost efectuată executarea. Acest fapt poate fi considerat un alt argument în favoarea opiniei potrivit căreia termenul de 15 zile este un termen deprescripţie. Determinarea naturii acestui termen prezintă importante consecinţe practice. Dacă ar fi considerat un termen de prescripţie a dreptului la acţiune, potrivit Noului Cod civil, neexercitarea contestaţiei în termenul stabilit are implicaţii favorabile pentru cel împotriva căruia se împlineşte termenul de prescripţie. Dacă este considerat a fi 75

Articolul 666 NCPC republicat: „(1) Dacă cererea de executare a fost încuviinţată, executorul judecătoresc va comunica debitorului o copie de pe încheierea dată în

condiţiile art. 665, împreună cu o copie, certificată de executor pentru conformitate cu originalul, a titlului executoriu şi, dacă legea nu prevede altfel, o somaţie. (2) Comunicarea titlului executoriu şi a somaţiei, cu excepţia cazurilor în care legea prevede că executarea se face fără somaţie ori fără comunicarea titlului executoriu către debitor, este prevăzută sub sancţiunea nulităţii executării.”

76

Articolul 731 alin. (2) NCPC republicat: „În cazul în care există pericol evident de sustragere a bunurilor de la urmărire, la solicitarea creditorului făcută în cuprinsul

cererii de executare, instanţa, prin încheierea de încuviinţare a executării, va dispune sechestrarea bunurilor urmăribile, odată cu comunicarea somaţiei către debitor. În acest caz, se va face menţiunea corespunzătoare în chiar încheierea de încuviinţare a executării.” 77


130


termen de decădere, potrivit Codului de procedură anterior, pentru a obţine repunerea în termen trebuie făcută dovada unei împrejurări mai presus de voinţa celui care trebuia să acţioneze (avem deci un criteriu subiectiv), în timp ce potrivit Noului Cod de procedură civilă (art. 18178) trebuie făcută dovada unor motive întemeiate (avem deci un criteriu obiectiv). Potrivit art. 704 alin. (1) NCPC79, termenul începe să curgă de la data când: 1. contestatorul a luat cunoştinţă de actul de executare pe care îl contestă; 2. cel interesat a primit comunicarea ori, după caz, înştiinţarea privind înfiinţarea popririi. Dacă poprirea este înfiinţată asupra unor venituri periodice, termenul decontestaţie pentru debitor începe cel mai târziu la data efectuării primei reţineri din aceste venituri de către terţul poprit; 3. debitorul care contestă executarea însăşi a primit încheierea de încuviinţare a executării sau somaţia ori de la data când a luat cunoştinţă de primul act de executare, în cazurile în care nu a primit încheierea de încuviinţare a executării şi nici somaţia sau executarea se face fără somaţie. Termenul de 15 zile trebuie gestionat foarte atent de către instanţă, fiind un termen raportat la nişte motive de contestaţie. Cu titlu de exemplu, dacă se doreşte criticarea modului în care s-au desfăşurat lucrurile la al doilea termen de licitaţie, trebuie stabilit dacă contestatarul se află în termenul stabilit pentru completarea cererii iniţiale atunci când solicită, de exemplu, să se constate faptul că încuviinţarea executării silite nu a fost acordată cu respectarea dispoziţiilor legale, cu atât mai mult cu cât acea încuviinţare i-a fost şi comunicată, poate chiar înainte de procesul-verbal de situaţie (ipoteza vizând o urmărire silită imobiliară). Potrivit dispoziţiilor art. 702 alin. (3) NCPC80, „Nu se poate face o nouă contestaţie de către aceeaşi parte pentru motive care au existat la data primei contestaţii. Cu toate acestea, contestatorul îşi poate modifica cererea iniţială adăugând motive noi de contestaţie dacă, în privinţa acestora din urmă, este respectat termenul de exercitare a contestaţiei la executare”. Ceea ce trebuie subliniat în legătură cu aceste prevederi este faptul că, deşi contestaţia se supune regulilor stabilite pentru cererea de chemare în judecată, care, potrivit art. 199 NCPC81, poate fi completată până la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, atunci când se critică o executare sau un act de executare, cererea modificatoare trebuie să fie depusă în termenul de 15 zile stabilit pentru introducerea contestaţiei la executare.

5.

Procedura de judecată

Un element de noutate este introdus prin dispoziţiile art. 706 alin. (2) NCPC82 – care va rupe din automatismul actual, creat şi din raţiuni verificate în practică – potrivit cărora, în caz de contestaţie, instanţa solicită executorului judecătoresc copie certificată de pe dosarul de executare, chiar dacă nu se critică întreaga procedură de executare, ci doar o secvenţă a acesteia, fapt care ar necesita punerea la dispoziţia instanţei doar a unor pagini din dosarul de executare creat pentru instrumentarea procedurii. Articolul 706 alin. (2) stabileşte că „instanţa sesizată va solicita de îndată executorului judecătoresc să-i transmită, în termenul fixat, copii certificate de acesta, de pe actele dosarului de executare contestate, dispoziţiile art. 28083 fiind aplicabile în mod corespunzător, şi îi va pune în

78 79 80 81 82


Art. 714 alin. (1) NCPC republicat. Art. 712 alin. (3) NCPC republicat. Art. 204 NCPC republicat. Art. 716 NCPC republicat.


131

vedere părţii interesate să achite cheltuielile ocazionate de acestea.” Dispoziţiile acestui articol vor genera probleme practice, pentru că, dacă până la intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură civilă, instanţa putea să dispună executorului să îi pună la dispoziţie copia certificată a dosarului de executare, iar executorul avea obligaţia de a se conforma, sub sancţiunea aplicării unei amenzi civile, sub imperiul Noului Cod de procedură civilă instanţa poate dispune livrarea dosarului de executare în întregime, însă acest fapt se va răsfrânge asupra debitorului, în interesul căruia ar fi proba, care va trebui să achite cheltuielile ocazionate. Probleme apar întrucât nu se ştie care ar putea fi documentele justificative în baza cărora executorul ar putea pretinde asemenea cheltuieli, pentru că facturile emise de către executor cuprind, în general, onorariile de executare; deşi există o Anexă la Ordinul ministrului justiţiei nr. 2550/2006 privind aprobarea onorariilor minimale şi maximale pentru serviciile prestate de executorii judecătoreşti, care cuprinde diferite cheltuieli legate de executarea silită, nu sunt avute în vedere aceste operaţiuni referitoare la solicitarea de către instanţă a copiilor de pe dosarul de executare silită. Astfel, instanţa va trebui ca, prin adresa transmisă executorului, să selecteze actele de care are nevoie, în caz contrar debitorul putând susţine faptul că i se impută nişte cheltuieli care nu erau necesare. Acest fapt determină flexibilizarea noţiunii „de îndată”. De îndată instanţa va înregistra dosarul, cu privire la termenul la care poate fi transmisă adresa fiind posibile două variante: – la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, într-o discuţie în contradictoriu, în funcţie de modul în care şi-a precizat debitorul contestaţia, să se stabilească de care acte din dosarul de executare este nevoie şi să se transmită adresa; – judecătorul transmite adresa solicitând anumite documente referitoare la actele de executare contestate, urmând ca, la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, să se suplimenteze probatoriul, dacă se ajunge la concluzia că este nevoie şi de alte acte din dosar sau chiar de întreg dosarul. Referitor la acest aspect, a fost ridicată problema deductibilităţii cheltuielilor efectuate cu produsele de papetărie În activitatea pe care o desfăşoară, executorul judecătoresc nu efectuează cheltuieli pe care şi le deduce din veniturile obţinute? De ce să fie obligat debitorul la plata acestor cheltuieli, cât timp ele interesează desfăşurarea activităţii executorului şi modul în care acesta relaţionează cu instanţa de judecată? Obligaţia de a înainta copii certificate de pe dosarul de executare este o obligaţie care se naşte în sarcina executorului. Cu privire la problemele ridicate, s-a precizat că suntem în prezenţa a două probleme distincte: una legată de avansarea sumelor (pentru că această cheltuială este deductibilă, însă de la cine poate fi recuperată?) şi alta legată de recuperarea lor. O astfel de problemă nu apărea în reglementarea anterioară, potrivit căreia executorul este obligat să furnizeze instanţei copii ale dosarului; nu are relevanţă faptul că trebuie făcute nişte cheltuieli şi nu există niciun text de lege care să îl exonereze de această obligaţie. Discuţia are la bază situaţiile întâlnite în practică. Astfel, invocându-se aceste cheltuieli, instanţele s-au văzut în situaţia de a primi dosarele în original sau chiar de a nu le primi ori executorul stabilea un onorariu fix pentru copiere, care, de altfel, nu are un temei legal. Executorul nu poate stabili niciun tarif pentru furnizarea acestor copii, întrucât această activitate nu intră în activitatea de executare silită; executorul judecătoresc face acte de executare şi angajează cheltuieli în legătură cu aceste acte. În mod practic, un executor care întârzie trimiterea actelor la instanţă este un executor care, într-o parte netransparentă a considerentelor hotărârii care 83


132


urmează a fi pronunţată, creează o problemă creditorului. În cazul clasic în care debitorul atacă, iar executarea nu este suspendată, ceea ce însemnă că frâna este doar soluţionarea contestaţiei, întrucât în momentul în care contestaţia se soluţionează şi decizia instanţei este executorie, executorul are obligaţia să se oprească, ideea de a întârzia trimiterea dosarului la instanţă pentru a împiedica în acest fel pronunţarea soluţiei fiind o idee care joacă în defavoarea creditorului, mai ales în acele ipoteze în care situaţiile de fapt sunt interpretabile, întrucât acest mod de a acţiona sau de a nu acţiona creează premisele ca balanţa să se încline în favoarea contestatorului. În reglementarea anterioară, lucrurile erau foarte clare. Executorul trebuie să îşi facă un coş global, existând o logică: pierzi pe anumite chestiuni, dar câştigi pe altele şi trebuie să ai înţelepciunea de a nivela lucrurile. Textul este unul nou, care creează în sarcina instanţei o acţiune de verificare, de diligenţă atunci când solicită copii, în sensul în care va trebui analizat în ce măsură sunt necesare copii ale întregului dosar sau doar copii ale actelor care interesează procedura de executare. Este foarte adevărat faptul că există situaţii în care executorii nu trimit copiile sau le trimit fracţionat, însă şi în aceste situaţii există un moment al adevărului, pentru că, în funcţie de susţinerile contestatorului, judecătorul apreciază că există acte pe care executorul nu le-a trimis, şi dacă există cea mai mică suspiciune, iar contestatorul doreşte copia dosarului, întrucât susţine că dosarul conţine alte înscrisuri care relevă ceea ce doreşte să demonstreze, atunci se va depune copia întregului dosar de executare. Ceea ce aduce nou acest text este, în primul rând, faptul că nu este nevoie din start de copia întregului dosar; depinde însă şi de ceea ce permite contestaţia, pentru că poate exista o contestaţie prin care se susţine faptul că toate actele din dosar sunt false, caz în care, dacă aceste susţineri sunt infirmate de realitate, cu atât mai mult se justifică suportarea cheltuielilor ocazionate. Calea de atac împotriva hotărâre pronunţate este apelul. Potrivit art. 709 alin. (1) NCPC84 , „Dacă admite contestaţia la executare, instanţa, ţinând seama de obiectul acesteia, după caz, va îndrepta ori anula actul de executare contestat, va dispune anularea ori încetarea executării înseşi, va anula ori lămuri titlul executoriu.” Acest text nu este identic cu cel din reglementarea anterioară, şi anume art. 40485. În primul rând, este de observat această menţiune care nu aduce neapărat ceva nou, dar ţine de o subliniere: instanţa va dispune anularea ori încetarea executării ţinând seama de obiectul acesteia. Dacă un debitor contestator cere anularea executării, instanţa trebuie să verifice dacă există acte de executare care nu s-au făcut cu respectarea dispoziţiilor prevăzute de lege, caz în care are îndatorirea de a nu anula întreaga procedură de executare, ci de a admite în parte contestaţia la executare şi de a anula actele de executare făcute cu nerespectarea dispoziţiilor legale, fiind de dorit ca aceste acte anulate să fie menţionate în dispozitivul hotărârii. Hotărârea judecătorească are putere de lucru judecat în privinţa dispozitivului unit cu considerentele, lucru menţionat expres în Noul Cod de procedură civilă . Însă, tocmai pentru că această hotărâre este una care va intra în circuitul executării silite, şi nu de puţine ori părţile executării şi executorii judecătoreşti sunt concentraţi pe dispozitiv, este bine ca dispozitivul să arate ce acte se execută, cu clauza că şi orice alte acte de executare subsecvente, ulterioare actului anulat, intră sub aceeaşi sancţiune. Dacă este cazul să se anuleze toată executarea, aceasta se va anula (de exemplu, ca urmare a invocării prescripţiei). Dacă însă, în realitate, este vorba doar despre anumite acte de executare, este bine ca aceste precizări să fie făcute. Mai pot fi contestate încheierile executorului. Potrivit art. 647 alin. (1) NCPC87, executorul judecătoresc 84 85


Art. 404 alin. (1) CPC 1865 „Dacă admite contestaţia la executare, instanţa, după caz, anulează actul de executare contestat sau dispune îndreptarea acestuia,

dispune anularea ori încetarea executării înseşi, anularea ori lămurirea titlului executoriu sau efectuarea actului de executare a cărui îndeplinire a fost refuzată.”


133

emite încheieri. Alineatul (3) al aceluiaşi articol menţionează faptul că „dacă prin lege nu se dispune altfel, încheierile se dau fără citarea părţilor, se comunică acestora, sunt executorii de drept şi pot fi atacate numai cu contestaţie la executare” şi, în continuarea acestei căi de atac specifice, există în Noul Cod de procedură civilă două reglementări: a) articolul 701 alin. (1)88 potrivit căruia „Împotriva executării silite, a încheierilor date de executorul judecătoresc, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare. (...)” b) articolul 704 alin. (2)89, potrivit căruia „Contestaţia împotriva încheierilor executorului judecătoresc, în cazurile în care acestea nu sunt, potrivit legii, definitive, se poate face în termen de 5 zile de la comunicare.” Este de observat faptul că acest text cuprinde o dero-gare cu privire la termenul în care poate fi exercitată contestaţia. Avem, astfel, un echilibru între criticile care pot fi aduse la adresa încheierilor executorului judecătoresc, critici care nu va fi greu să fie aduse într-o primă perioadă – nu neapărat scurtă – de aplicare a prevederilor Noului Cod, şi asta pentru că, potrivit art. 647 alin. (2)90, exceptând menţiunile privind calea şi termenul de atac, toate celelalte menţiuni pe care trebuie să le conţină încheierea dată de executorul judecătoresc sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii91. Criticile aduse la adresa unor astfel de încheieri trebuie făcute însă în termen de 5 zile. A da eficienţă acestui termen înseamnă, printre altele, să nu primeşti sau să observi că este tardivă o critică făcută într-o contestaţie, la al doilea sau al treilea termen de licitaţie într-o executare silită imobiliară în care se spune că preţul nu a fost fixat în mod procedural; încheierea prin care executorul a stabilit preţul a fost dată cu încălcarea cerinţelor prevăzute de lege, în sensul în care executorul trebuie să stabilească preţul de vânzare a imobilului pornind de la preţurile medii din zona respectivă. Dacă o astfel de încheiere a fost comunicată şi au trecut trei zile fără ca ea să fie contestată, înseamnă că preţul a fost stabilit în mod corespunzător. Pe de o parte, procedura de executare silită, în ansamblul ei şi, în particular, executarea silită imobiliară, în cadrul căreia sunt emise patru încheieri în perioada premergătoare licitaţiei, se birocratizează, ceea ce înseamnă o vulnerabilizare a ei, şansele omiterii unor acte fiind mai mari. Pe de altă parte însă, dacă legea prevede posibilitatea emiterii acestor încheieri, prevăzând posibilitatea atacării lor într-un anumit termen, odată expirat termenul nu se poate obţine, prin diverse mijloace, repunerea în termen. Pot exista astfel şi beneficii, tocmai pentru că aceste încheieri au alocată o reacţie procedurală. Faza urmăririi silite imobiliare este una care abundă de încheieri date de executorul judecătoresc, şi aceasta pentru că procedura este una destul de gravă, întrucât priveşte imobile care aparţin debitorului. Dacă la predarea silită imobiliară, prin ipoteză, imobilele aparţin creditorului care cere executarea, iar din diverse motive, deşi a fost obligat printr-o hotărâre judecătorească să predea imobilele respective, pârâtul refuză acest lucru, în cazul urmăririi silite imobiliare este vorba despre transformarea în bani a unor imobile care aparţin debitorului. Astfel, în cadrul acestei 87 88 89 90 91




Art. 647 alin. (1): „Amânarea, suspendarea şi încetarea executării silite, eliberarea sau distribuirea sumelor obţinute din executare, precum şi alte măsuri anume

prevăzute de lege se dispun de executorul judecătoresc prin încheiere, care trebuie să cuprindă: a) denumirea şi sediul organului de executare; b) data şi locul întocmirii

încheierii şi numărul dosarului de executare; c) titlul executoriu în temeiul căruia se efectuează procedura de executare; d) numele şi domiciliul ori, după caz, denumirea

şi sediul creditorului şi ale debitorului; e) procedura de executare care face obiectul încheierii; f) chestiunea asupra căreia se adoptă încheierea; g) motivele în fapt şi în drept care au determinat darea încheierii; h) dispoziţia luată de executor; i) calea şi termenul de atac al încheierii; j) semnătura şi ştampila executorului judecătoresc”.

92


134


proceduri, încheierile executorului judecătoresc sunt date cu ocazia stabilirii preţului şi a fixării termenului de licitaţie. Articolele 825-827 NCPC92, deşi într-o viziune directă se adresează executorului judecătoresc, se adresează, în egală măsură, şi instanţei de judecată.

6. Încheierile emise de executor în cadrul procedurii 6.1 Încheierea prin care se stabileşte valoarea de circulaţie a imobilului

Articolul 825 alin. (1) NCPC93 prevede faptul că „Executorul judecătoresc va stabili de îndată, prin încheiere, valoarea de circulaţie a imobilului, raportată la preţul mediu de piaţă din localitatea respectivă, şi o va comunica părţilor.” Deşi la o primă vedere reglementarea poate şoca, ea nu este nouă: art. 500 alin. (2) CPC 1865 stabileşte că „Executorul va stabili de îndată preţul imobilului, iar în cazul în care consideră necesar va cere părerea unui expert. Dispoziţiile art. 411 alin. (3) sunt aplicabile.94” Astfel fiind, executorul are două variante: – să stabilească el preţul, în conformitate cu prevederile art. 500 alin. (2) teza I CPC 1865; – să ceară părerea unui expert, în conformitate cu prevederile art. 500 alin. (2) teza a II-a CPC 1865, caz în care va trebui să-i pună în vedere faptul că trebuie să ia în considerare valoarea de circulaţie iar raportul de expertiză trebuie comunicat părţilor. Aceasta este varianta care a fost utilizată cel mai des în practică. Articolul 825 alin. (1) NCPC95, într-o formulare mai clară decât în reglementarea anterioară, îi permite executorului să stabilească de îndată preţul, prin raportare la preţul mediu de piaţă din localitatea respectivă.

6.2 Încheierea de desemnare a expertului:

– Executorul nu poate stabili el preţul [art. 825 alin. (3) NCPC96, potrivit căruia „(...) în cazul în care nu poate proceda el însuşi la evaluare, executorul judecătoresc va numi un expert care să stabilească valoarea de circulaţie a imobilului”]; – Executorul a stabilit preţul, însă părţile îi cer expertiză. În aceste situaţii, potrivit art. 825 alin. (6) NCPC97, „Expertul va fi numit de către executor prin încheiere executorie care va arăta şi termenul de depunere a raportului de expertiză, dispoziţiile art. 747 alin. (6)-(9)98 aplicându-se în mod corespunzător. Încheierea se comunică părţilor şi expertului. Creditorul poate depune la dosar înscrisuri în vederea evaluării imobilului, dacă este cazul.”

6.3 Încheierea prin care fixează preţul imobilului

Potrivit art. 826 alin. (1) NCPC99: „Executorul va fixa preţul imobilului, care va fi preţul de pornire a licitaţiei, la valoarea stabilită conform art. 825100, prin încheiere definitivă, dată fără citarea părţilor.”


92


93 94

Articolul 411 alin. (3) CPC 1865: „Executorul judecătoresc este obligat să identifice şi să evalueze cu acordul părţilor bunurile sechestrate, iar în caz contrar va solicita

95


efectuarea unei expertize. Bunurile vor fi evaluate la valoarea lor de circulaţie. O copie de pe raportul de expertiză se comunică şi debitorului.” Art. 835 alin. (3) NCPC republicat.

96 97 98 99


Art. 757 alin. (6)-(9) NCPC republicat.

100



135

6.4 Încheierea prin care stabileşte termenul pentru vânzarea imobilului

Conform dispoziţiilor art. 827 alin. (1) NCPC101: „În termen de 5 zile de la stabilirea preţului imobilului, executorul va fixa, prin încheiere definitivă, termenul pentru vânzarea imobilului, ce va fi adus la cunoştinţa publică prin publicaţii de vânzare.” Referitor la acest punct s-a pus problema identificării raţiunii pentru care încheierea de stabilire a preţului nu poate fi atacată prin contestaţie la executare În răspunsul oferit, s-a precizat că aceasta este dată de prevederile art. 825 NCPC102. Potrivit acestui articol, într-o primă fază, executorul stabileşte valoarea de circulaţie, printr-o încheiere care se comunică. Dacă această încheiere nu este atacată, executorul trebuie să dea o încheiere de fixare a preţului. Stabilirea valorii de circulaţie nu se substituie stabilirii exacte a preţului. Într-o altă intervenţie la acest punct s-a pus problema dacă această raţiune subzistă în ipoteza în care preţul a fost stabilit printr-o expertiză cerută de părţi. S-a apreciat că în această ipoteză, soluţia este contestaţia la executare împotriva actului de executare. În acest caz, obiectul contestaţiei va fi, de exemplu, şedinţa în care s-a adjudecat imobilul în baza acestui preţ stabilit prin încheierea definitivă. Preţul se poate contesta ulterior, fără a putea contesta însă încheierea prin care acesta a fost stabilit. Consecinţa de ordin practic este dată de faptul că debitorul nu va avea şanse să suspende executarea înainte de primul termen de licitaţie, întrucât pentru suspendare ar trebui făcută o contestaţie la executare, de exemplu împotriva încheierii, dacă aceasta este criticată, şi până la soluţionarea contestaţiei la executare să solicite, ca măsură provizorie, suspendarea executării; or, potrivit reglementării din Noul Cod de procedură civilă, calea unei contestaţii împotriva încheierii de stabilire a preţului nu este admisibilă. Hotărârea expertului nu poate să rămână inatacabilă din punctul de vedere al celor două părţi, pentru că imobilul poate fi sub sau supraevaluat. În acest sens, importanţă prezintă şi dispoziţiile art. 825 alin. (8)103, potrivit cărora „Refuzul debitorului de a permite accesul expertului în imobil în vederea evaluării nu împiedică evaluarea, urmând să se ia în considerare înscrisurile depuse la dosarul de executare, precum şi orice alte date sau informaţii disponibile, inclusiv cele obţinute de executor pe baza demersurilor întreprinse în condiţiile art. 650 104”. Dispoziţiile acestui articol 101 102 103 104



Art. 659 NCPC republicat: „(1) La cererea executorului judecătoresc, cei care datorează sume de bani debitorului urmărit ori deţin bunuri ale acestuia supuse urmăririi,

potrivit legii, au datoria să comunice în scris toate informaţiile necesare pentru efectuarea executării. Ei sunt ţinuţi să declare întinderea obligaţiilor lor faţă de debitorul

urmărit, eventuale modalităţi care le-ar putea afecta, sechestre anterioare, cesiuni de creanţă, subrogaţii, preluări de datorie, novaţii, precum şi orice alte acte sau fapte

de natură să modifice conţinutul ori părţile raportului obligaţional sau regimul juridic al bunului deţinut. La cererea executorului judecătoresc sau a părţii interesate, instanţa de executare poate lua măsurile prevăzute de art. 187 alin. (1) pct. 2 lit. f) şi la art. 189. (2) De asemenea, la cererea executorului judecătoresc, instituţiile publice, instituţiile de credit şi orice alte persoane fizice sau juridice sunt obligate să îi comunice, de îndată, în scris, datele şi informaţiile apreciate de executorul

judecătoresc ca fiind necesare realizării executării silite, chiar dacă prin legi speciale se dispune altfel. Tot astfel, organele fiscale sunt obligate să comunice, în aceleaşi

condiţii, datele şi informaţiile pe care le administrează, potrivit legii. La cererea executorului judecătoresc sau a părţii interesate, instanţa de executare poate lua măsurile

prevăzute la art. 187 alin. (1) pct. 2 lit. f) şi la art. 189. (3) Dacă cei sesizaţi nu dispun de informaţiile solicitate sau, după caz, refuză să le dea, Ministerul Public va întreprinde, la cererea executorului judecătoresc, diligenţele necesare pentru aflarea informaţiilor cerute, în special pentru identificarea entităţilor publice sau private la care debitorul are deschise conturi sau depozite bancare, plasamente de valori mobiliare, este acţionar ori asociat sau, după caz, deţine titluri de stat, bonuri de tezaur

şi alte titluri de valoare susceptibile de urmărire silită. (4) Executorul judecătoresc este obligat să asigure secretul informaţiilor primite, dacă legea nu prevede altfel.

Aceste informaţii nu pot fi utilizate decât în scopul pentru care au fost cerute, fiind interzisă cu desăvârşire, sub sancţiunile prevăzute de lege, divulgarea lor către terţe

persoane sau utilizarea lor pentru crearea unei baze de date personale. (5) În vederea obţinerii informaţiilor necesare executării, executorul judecătoresc are acces liber

la cartea funciară, la registrul comerţului şi la alte registre publice care conţin date despre bunurile creditorului susceptibile de urmărire silită. Totodată, executorul judecătoresc poate solicita instanţei de executare datele şi informaţiile la care se referă art. 154 alin. (8).”

136


creează în sarcina executorului obligaţia de a strânge informaţii, însă toate aceste demersuri nu valorează cât prezenţa la faţa locului, iar refuzul debitorului de a permite accesul în imobil îl obligă pe expert să facă o evaluare ”ipotetică”, ceea ce înseamnă că o eventuală critică a debitorului referitoare la evaluare nu mai poate fi primită.

7. Urmărirea silită imobiliară – elemente de noutate faţă de reglementarea anterioară

Conform art. 802 alin. (5) NCPC105, „În cazul titlurilor executorii privitoare la creanţe a căror valoare nu depăşeşte 10 000 de lei, vânzarea bunurilor imobile ale debitorului poate fi făcută numai dacă acesta nu are alte bunuri urmăribile sau dacă are bunuri urmăribile, dar nu pot fi valorificate (...)”(s.n.). Acest text poate fi interpretat de către executor în sensul în care, dacă valoarea titlului executoriu este sub 10 000 de lei, nu se face executare silită. O astfel de abordare este însă eronată, reglementarea nepunând problema fazei încuviinţării executării silite. Executarea poate începe, somaţia poate fi emisă şi comunicată debitorului, notarea în cartea funciară poate fi făcută, iar preţul poate fi stabilit, însă procedura se opreşte aici; după stabilirea preţului ar trebui făcută publicaţia de vânzare, ceea ce înseamnă stabilirea unui termen la care vânzarea ar fi posibil să se realizeze; or, art. 802 alin. (5) teza I stabileşte foarte clar că vânzarea poate fi făcută numai dacă debitorul nu are alte bunuri urmăribile sau, deşi are bunuri urmăribile, acestea nu pot fi valorificate. Diferenţa faţă de dispoziţiile art. 802 alin. (4)106 potrivit cărora „Nu sunt supuse urmăririi silite imobilele declarate neurmăribile în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege”, este foarte clară. Situaţia reglementată de alin. (5) reprezintă un incident care va opri o fază finală a executării silite, neavând nicio consecinţă asupra declanşării acesteia. Astfel fiind, cu titlu de exemplu, dacă în momentul în care debitorul sesizează instanţa că există o publicaţie de vânzare, iar termenul este fixat şi, în acelaşi timp, există instituit sechestru asupra unui autoturism proprietatea debitorului cu o valoare de peste 10 000 de lei, instanţa ar trebui să pronunţe o hotărâre prin care să oprească executarea. Potrivit art. 806 alin. (4) NCPC107 (text nou faţă de Codul anterior, dar nu neapărat nou faţă de legislaţia în ansamblul ei), „Creditorul ipotecar nu poate cere scoaterea la vânzare silită a bunurilor neipotecate ale debitorului său decât în cazul în care urmărirea silită a bunurilor imobile ipotecate nu a condus la îndestularea creditorului ipotecar în limita sumelor totale datorate”, iar art. art. 2.478 NCC stipulează: „Creditorul nu poate urmări în acelaşi timp vânzarea imobilelor care nu sunt ipotecate decât în cazul când bunurile care îi sunt ipotecate nu sunt suficiente pentru plata creanţei sale.” Codul de procedură civilă anterior stabilea, în art. 492 alin. (1), faptul că, „Creditorul ipotecar poate urmări în acelaşi timp şi imobilele neipotecate ale debitorului său.” Având în vedere toate aceste reglementări, apare o problemă de drept tranzitoriu generată de intrarea în vigoare, la 1 octombrie 2011, a Noului Cod civil, pentru că: – articolul 223 din Legea de punere în aplicare a Noului Cod civil prevede faptul că la data intrării în vigoare a Noului Cod civil se abrogă orice dispoziţii contrare, chiar cuprinse în legi speciale; – norma prevăzută în art. 2.478 NCC nu este una de drept substanţial şi nici măcar de drept procesual, în sensul strict al noţiunii, ci este o normă care ţine de executarea silită;

105 106 107





137

– dincolo de faptul că executarea silită nu este o ramură distinctă de drept, art. 725 alin. (1) CPC 1865 stabileşte o distincţie, prevăzând faptul că „Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică, din momentul intrării ei în vigoare, şi proceselor în curs de judecată începute sub legea veche, precum şi executărilor silite începute sub acea lege.” Dispoziţia cuprinsă în Legea de punere în aplicare a Noului Cod civil este o dispoziţie care face aplicarea noţiunii de „ultraactivare a legii vechi” nu doar în ceea ce priveşte dreptul material, ci şi în ceea ce priveşte dreptul procesual, însă nu se referă la procedurile de executare silită, subiectul normei fiind „procese şi cereri”. Consecinţa poate fi aceea că la 1 octombrie 2011: – din punctul de vedere al normelor de drept substanţial, instanţa va analiza normele în vigoare la momentul introducerii cererii; – din punctul de vedere al normelor de drept procesual, instanţa va analiza normele în vigoare la momentul începerii procesului; – organul de executare silită va aplica normele în vigoare la momentul la care realizează executarea silită, pentru că dreptul tranzitoriu în materia executării silite pare să rămână guvernat de dispoziţiile art. 725 alin. (1) teza finală CPC 1865, şi nu de dispoziţiile art. 223 din Legea de punere în aplicare a Noului Cod civil. Prin urmare, nu este exclusă interpretarea potrivit căreia art. 2.478 NCC a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011. Potrivit art. 819 NCPC108, „În cazul în care debitorul sau terţul dobânditor ocupă el însuşi imobilul urmărit, la cererea creditorului sau a executorului, instanţa de executare va putea, după împrejurări, să ordone evacuarea sa din imobil, în tot sau în parte, fie de îndată, fie într-un anumit termen”. Această prevedere consacră o soluţie relativ atipică, pentru că reglementează o procedură deschisă împotriva unui proprietar. Instanţa de executare este tot instanţa care a încuviinţat urmărirea silită imobiliară, iar hotărârea se dă tot cu drept de apel, fiind însă executorie şi putând fi, deci, pusă în executare silită în condiţiile predării silite imobiliare, nefiind exclus ca până când se rezolvă predarea silită imobiliară în temeiul hotărârii de evacuare dată în condiţiile art. 819 NCPC să se facă şi adjudecarea. Severitatea acestei măsuri poate fi considerată invers proporţională cu detalierea condiţiilor în care măsura poate fi luată, legiuitorul statuând în acest caz „după împrejurări”. Textul nu stabileşte cu exactitate momentul până la care poate fi luată această măsură, după împrejurări putând însemna: – refuzul debitorului de a permite accesul expertului în vederea evaluării imobilului; – refuzul debitorului de a permite expertului topografic efectuarea măsurătorilor necesare, în cazul în care nu există carte funciară deschisă109; – hotărâri judecătoreşti din care rezultă că debitorul este, de exemplu, piroman etc. S-a precizat că noţiunea „după împrejurări” implică o conduită obstrucţionistă din partea debitorului, iar măsura ar trebui să aibă caracter temporar. Referitor la acest aspect s-a pus în discuţie faptul că la aprecierea noţiunii „după împrejurări” ar putea fi avut în vedere şi un criteriu de proporţionalitate între ceea ce urmăreşte creditorul prin evacuare şi care ar fi

108 109


În acest sens sunt dispoziţiile art. 818 alin. (2) potrivit cărora „În cazul în care imobilul supus urmăririi nu este înscris în cartea funciară, executorul judecătoresc va so-

licita biroului de cadastru şi publicitate imobiliară, în numele debitorului (s.n. – acţiune oblică sui generis) deschiderea cărţii funciare, în baza unei documentaţii cadastrale

întocmite de o persoană autorizată şi a titlurilor de proprietate obţinute, când este cazul, în condiţiile art. 650. Cheltuielile necesare vor fi avansate de creditor şi vor fi imputate debitorului cu titlu de cheltuieli de executare silită, în condiţiile art. 660.”

138


consecinţele pe care le va suporta debitorul în urma evacuării. În acest sens, cu titlu exemplificativ, ar putea fi luate în considerare anumite distrugeri pe care le-ar putea provoca debitorul asupra imobilului, anumite cheltuieli foarte mari pe care ar trebui să le suporte în legătură cu imobilul respectiv pe parcursul executării silite. În toate cazurile, trebuie să fie vorba de ceva foarte grav.

8.

Calendarul vânzării

Licitaţia înseamnă publicitate, iar esenţa unei licitaţii corecte înseamnă un preţ de pornire corect şi o publicitate corect făcută. În privinţa publicităţii, art. 828 alin. (4)110 NCPC aduce elemente de noutate, întrucât introduce în mod obligatoriu, sub sancţiunea nulităţii, alături de modalităţile clasice de realizare a publicităţii, publicarea într-un ziar de circulaţie naţională, dacă valoarea imobilului depăşeşte suma de 250 000 de lei, sau într-un ziar local, dacă nu trece peste această sumă. Teza a doua a acestui alineat reglementează posibilitatea extinderii publicităţii, relevanţa fiind aceea că dacă nu se face publicitate şi prin alte ziare, reviste, nu va fi anulată executarea, însă dacă se fac astfel de demersuri, cheltuielile avansate sunt dintre acelea care se pot imputa debitorului cu titlu de cheltuieli cu executarea silită. Prin urmare, această reglementare este importantă pentru că, pe de o parte, pune o problemă de validitate a procedurii (teza I), iar, pe de altă parte, pentru că pune o problemă de „deductibilitate” a cheltuielilor în sensul raporturilor dintre debitor şi creditor (teza a II-a). Sunt posibile trei termene de licitaţie, în strânsă legătură cu acestea fiind preţul de adjudecare. Potrivit reglementării anterioare, la primul termen al licitaţiei nu se putea adjudeca imobilul dacă nu se oferea preţul de începere a licitaţiei. La al doilea termen, potrivit art. 509 alin. (5) CPC 1865, „În cazul în care nu este oferit nici preţul la care imobilul a fost evaluat, vânzarea se va amâna la un alt termen, de cel mult 60 de zile, pentru care se va face o nouă publicaţie (...). La acest termen, licitaţia va începe de la preţul de 75% din cel la care imobilul a fost evaluat. Dacă nu se obţine preţul de începere a licitaţiei, la acelaşi termen bunul va fi vândut la cel mai mare preţ oferit. Vânzarea se va putea face chiar dacă se prezintă o singură persoană care oferă preţul de la care începe licitaţia.” Din interpretarea ultimelor două teze ale acestui alineat ar putea rezulta următoarea soluţie: dacă nu a oferit nimeni 75% din preţul iniţial, dar sunt doi licitatori, atunci câştigă cel care oferă mai mult (chiar dacă sub preţul de începere); dacă există un singur licitator, atunci acesta câştigă, cu condiţia ca preţul oferit să fie cel de începere a licitaţiei. În practică au existat situaţii în care executorul refuză să declare adjudecatar pe acela care, chiar fiind într-o competiţie, oferă preţul cel mai mare, care este totuşi, în opinia executorului, un preţ derizoriu. Codul de procedură civilă anterior nu conţinea dispoziţii exprese în acest sens, preţul derizoriu fiind apreciat prin raportare la dispoziţiile Codului civil de la 1864 referitoare la condiţia ca preţul să fie serios şi determinat. Noul Cod civil cuprinde dispoziţii exprese referitoare la noţiunea de „preţ derizoriu”. În reglementarea Noului Cod de procedură civilă, în legătură cu această noţiune se află următoarele dispoziţii: – art. 847 alin. (2)111 care prevede faptul că vânzarea silită nu poate fi atacată nici pentru leziune;

110

Art. 838 alin. (4) NCPC republicat: „Publicaţii în extras cuprinzând menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a), c), şi f)-m) se vor face, sub sancţiunea nulităţii, într-un ziar de

circulaţie naţională, dacă valoarea imobilului depăşeşte suma de 250 000 de lei, sau într-un ziar local dacă nu trece peste această sumă. Publicaţia, în extras sau în

întregul ei, va putea fi publicată şi în ziare, reviste şi alte publicaţii existente care sunt destinate vânzării unor imobile de natura celui scos la licitaţie, inclusiv pe pagini de internet deschise în acelaşi scop.”

111



139

– art. 835 alin. (9)112 care prevede că „Dacă nici la a doua licitaţie imobilul nu a fost adjudecat, la cererea creditorului, executorul judecătoresc va putea stabili o nouă licitaţie, în condiţiile prevăzute la alin. (8). La termenul stabilit la alin. (8), licitaţia va începe de la preţul de 50% din preţul de pornire al primei licitaţii. Dacă nu se obţine acest preţ şi există cel puţin doi licitatori, bunul va fi vândut, la acest din urmă termen, la cel mai mare preţ oferit, chiar dacă acesta din urmă este mai mic decât valoarea creanţei ori a garanţiei. Vânzarea se va putea face chiar dacă se prezintă o singură persoană care oferă preţul de pornire al acestei licitaţii. În conţinutul publicaţiei de vânzare întocmite pentru cel de-al treilea termen vor fi inserate, sub sancţiunea nulităţii, toate aceste menţiuni privind modul de stabilire a preţului de adjudecare a imobilului la al treilea termen”. Asemănător reglementării anterioare, la primul termen nu se poate adjudeca dacă nu se oferă preţul de pornire. La al doilea termen se porneşte tot de la 75% din preţul de pornire, dar, ca şi element de noutate, nu se poate adjudeca dacă preţul oferit nu reprezintă cel puţin 30% din preţul de pornire. La cel de-al treilea termen, dacă sunt cel puţin doi licitatori, se poate întâmpla orice. Finalitatea unei astfel de proceduri este de a satisface o creanţă, iar acest lucru îl poate face în primul rând debitorul, prin vânzarea imobilului, întrucât notificarea înscrisă în cartea funciară nu îl împiedică să vândă imobilul, iar opozabilitatea acestei înstrăinări faţă de creditor – şi în reglementarea anterioară, şi în cea a Noului Cod de procedură civilă – există dacă se consemnează ceea ce creditorul are de luat, la care se adaugă cheltuielile de executare.

9. Poprirea 9.1 Generalităţi

Articolul 770 alin. (5) lit. b) NCPC113 care prevede că nu sunt supuse executării silite prin poprire „sumele reprezentând credite nerambursabile ori finanţări primite de la instituţii sau organizaţii naţionale şi internaţionale pentru derularea unor programe ori proiecte”, conţine o adăugire faţă de reglementarea anterioară a art. 452 alin. (2) lit. b) CPC 1865, potrivit căreia nu sunt supuse executării silite prin poprire „sumele reprezentând credite nerambursabile sau finanţări primite de la instituţii sau organizaţii internaţionale pentru derularea unor programe ori proiecte.” Conform art. 770 alin. (5) lit. c) NCPC114, nu sunt supuse executării silite prin poprire „sumele aferente plăţii drepturilor salariale viitoare pe o perioadă de 3 luni de la data înfiinţării popririi”, anterior termenul fiind, de lege lata, de 6 luni.

9.2 Validarea popririi

Procedura reglementată de art. 779 NCPC115 îl obligă pe judecător să verifice nu doar dacă există raporturi între debitor şi terţul poprit, ci şi dacă s-a depus o adresă de înfiinţare a popririi, dacă la această adresă s-a anexat o copie a titlului executoriu, adică acele cerinţe formale care însoţesc actul de executare al popririi; instanţa de validare trebuie să ia act de existenţa unei popriri care respectă prevederile în vigoare, iar sub acest aspect, Noul Cod de procedură civilă stabileşte obligaţia instanţei de a comunica terţului poprit fie o copie a încheierii de încuviinţare a executării silite, fie un certificat privind soluţia pronunţată în dosar. În acest sens sunt prevederile art. 772 alin. (1) teza I116. 112 113 114 115 116


Art. 780 alin. (5) lit. b) NCPC republicat. Art. 780 alin. (5) lit. c) NCPC republicat.


Art. 782 alin. (1) teza I NCPC republicat.

140


Despre această măsură va fi înştiinţat şi debitorul, căruia, potrivit art. 772 alin. (1) teza a II-a117, i se va comunica, în copie, adresa de înfiinţare a popririi, la care se vor ataşa şi copii certificate de pe încheierea de încuviinţare a executării silite sau de pe certificatul privind soluţia pronunţată în dosar, şi titlul executoriu. Conform art. 776 NCPC118, consemnarea nu se va mai face în 15 zile, astfel cum prevedea reglementarea anterioară, ci în 5 zile. Termenul maxim în care terţul poprit trebuie să consemneze sumele este de 5 zile de la comunicarea popririi. În ceea ce priveşte procedura de validare a popririi (art. 779 NCPC119), trebuie făcută o menţiune valabilă şi pentru reglementarea anterioară, şi anume că terţul poprit, chiar de rea-credinţă, nu trebuie să achite nota de plată pe care debitorul nu o achită faţă de creditor. Pe de o parte, este evident faptul că nu se poate valida o poprire pentru o sumă mai mare decât cea datorată creditorului de către debitor, dar, pe de altă parte, nu se poate valida o poprire pentru o sumă mai mare pe care terţul poprit o datorează debitorului său. Terţul poprit este sancţionat pentru refuzul de a lua act de înfiinţarea popririi şi de a se comporta în consecinţă, dar această sancţiune nu înseamnă că el trebuie făcut, încă de la început, solidar răspunzător cu debitorul poprit. Dacă nici după validarea popririi, terţul poprit nu se conformează, este expus unei proceduri de executare silită pentru care se va obţine o încuviinţare, întrucât suntem în prezenţa unui titlu executoriu emis de instanţa de validare, şi nu de executorul judecătoresc, ceea ce determină o procedură de executare distinctă.

10. Obligaţii alternative

Articolul 666 NCPC120 are în vedere obligaţiile alternative: „Când titlul executoriu cuprinde o obligaţie alternativă, fără să se arate termenul de alegere, executorul judecătoresc va notifica debitorului să îşi exercite acest drept în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviinţare a executării, sub sancţiunea decăderii” [alin. (1)]. Textul nu va fi aplicabil în foarte multe cazuri. Atunci când titlul executoriu este reprezentat de o hotărâre judecătorească, alegerea este, într-un fel, a creditorului; nu se au în vedere situaţiile de subsidiaritate de tipul X este obligat la predarea bunului, iar în cazul în care predarea nu mai este posibilă, X este obligat la plata echivalentului. Alegerea aparţine debitorului, dar numai până la momentul la care raportul juridic ajunge să fie supus judecăţii.

11. Evacuarea

În ceea ce priveşte problematica evacuării, nu sunt foarte multe elemente de noutate, întrucât Legea nr. 202/2010 a prefaţat unele dintre aceste modificări, stabilind faptul că în intervalul 1 decembrie – 1 martie nu se pot efectua evacuări. Articolul 5781 CPC 1865 este preluat de art. 885 alin. (1) NCPC121: „Nicio evacuare din imobilele cu destinaţie de locuinţă nu poate fi făcută de la data de 1 decembrie şi până la data de 1 martie a anului următor, decât dacă creditorul face dovada că, în sensul dispoziţiilor legislaţiei locative, el şi familia sa nu au la dispoziţie o locuinţă corespunzătoare ori că debitorul şi familia sa au o altă locuinţă corespunzătoare în care s-ar putea muta de îndată.” Ali-neatul (2) al aceluiaşi articol prevede şi excepţii: „Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică în cazul evacuării persoanelor care ocupă abuziv, pe căi de fapt, fără niciun titlu, o locuinţă şi nici celor care au 117 118 119 120 121

Art. 782 alin. (1) teza a II-a NCPC republicat.





141

fost evacuaţi pentru că pun în pericol relaţiile de convieţuire sau tulbură în mod grav liniştea publică.” Un element de noutate este dat de termenul la somaţia de executare, care nu mai este de 5 zile, ci de 8 zile (art. 886 NCPC122). Articolul 887 alin. (1) NCPC123 este un text care ar trebui privit în corelaţie cu art. 702 alin. (5) NCPC124. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 887 alin. (1), în vederea executării silite, „executorul judecătoresc se va deplasa la faţa locului, va soma pe debitor să părăsească de îndată imobilul, iar în caz de împotrivire, îl va evacua din imobilul respectiv pe debitor împreună cu toate persoanele care ocupă imobilul în fapt ori fără niciun titlu opozabil creditorului, cu sau fără ajutorul forţei publice, după caz, punând pe creditor în drepturile sale.” Articolul 702 alin. (5) anticipează şi vine în sprijinul acestei soluţii, vorbind despre condiţiile de admisibilitate ale contestaţiei la executare, responsabilizându-l pe executor: „În cazul procedurii urmăririi silite mobiliare sau imobiliare ori a predării silite a bunului imobil sau mobil, contestaţia la executare poate fi introdusă şi de o terţă persoană, însă numai dacă aceasta pretinde un drept de proprietate ori un alt drept real cu privire la bunul respectiv.” În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 38 alin. (3) NCPC125, art. 1.832 alin. (2) NCC126 şi art. 563 alin. (4) NCC127. În legătură cu acest din urmă articol, trebuie făcută, totuşi, menţiunea că executarea silită nu poate fi făcută împotriva terţului dobânditor înscris în cartea funciară, rectificarea înscrierilor în cartea funciară neputând fi făcută de către executor, ci doar de către instanţă. Articolul 649128 consacră, în alin. (3) şi (4), texte noi, care permit executorului judecătoresc să angajeze răspunderea agenţilor forţei publice dacă aceştia refuză să sprijine activitatea de executare silită sub motiv că există impedimente de orice natură: „(3) Agenţii forţei publice nu pot refuza să sprijine activitatea de executare silită sub motiv că există impedimente, de orice natură, la executare, singurul răspunzător pentru nesocotirea acestora fiind executorul judecătoresc, în condiţiile legii. (4) În caz de refuz, dispoziţiile art. 183 alin. (2129) şi ale art. 184-186130 sunt aplicabile în mod corespunzător.” Tot în zona presiunii realizării executării şi tot cu caracter de noutate se află şi art. 617 NCPC131: „Statul este obligat să asigure, prin agenţii săi, executarea în mod prompt şi efectiv a hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii, iar în caz de refuz, cei vătămaţi au dreptul la repararea integrală a prejudiciului suferit.” În reglementarea anterioară, dispoziţiile legale incidente acestui aspect erau: – art. 579 CPC 1865, care prevedea că executorul judecătoresc va elibera imobilul cu ajutorul forţei publice, punând pe creditor în drepturile sale; 122 123 124 125




Art. 39 alin. (3) NCPC republicat: „Hotărârea pronunţată contra înstrăinătorului sau succesorului universal ori cu titlu universal al acestuia, după caz, va produce de

drept efecte şi contra succesorului cu titlu particular, şi va fi întotdeauna opozabilă acestuia din urmă, cu excepţia cazurilor în care a dobândit dreptul cu bună-credinţă şi

nu mai poate fi evins, potrivit legii, de către adevăratul titular.” 126

Art. 1.832 alin. (2) NCC: „Încetarea, din orice cauză, a contractului de închiriere, precum şi hotărârea judecătorească de evacuare a chiriaşului sunt de drept opozabile şi se

127

Art. 563 alin. (4) NCC: „Hotărârea judecătorească prin care s-a admis acţiunea în revendicare este opozabilă şi poate fi executată şi împotriva terţului dobânditor, în

128


execută împotriva tuturor persoanelor care locuiesc, cu titlu sau fără titlu, împreună cu chiriaşul.” condiţiile Codului de procedură civilă.”

129 130 131

Art. 188 alin. (2) NCPC republicat Art. 189-191 NCPC republicat. Art. 626 NCPC republicat.

142


– art. 401 alin. (1) CPC 1865 reglementa un termen de 15 zile pus la dispoziţia persoanei care pretindea un drept de proprietate sau un alt drept real; – dispoziţiile O.U.G. nr. 97/2005 privitoare la domiciliu (în prezent reglementate în Noul Cod civil); ca element de identificare a persoanei fizice, domiciliul nu conferă niciun drept subiect civil, logica fiind inversă, în sensul în care, dacă persoana are un drept subiectiv civil, probabil, în baza acestuia, poate dobândi un domiciliu; – dispoziţiile Legii nr. 26/1990 cu privire la sediu şi punctul de lucru, un anumit sediu al persoanei juridice nedeterminând, în mod obligatoriu, vreun drept asupra imobilului în care este stabilit acest sediu. Finalitatea practică a acestor discuţii este determinată de întrebarea dacă se formează un singur dosar de executare sau vor exista tot atâtea dosare câte persoane se află în imobilul - obiect al evacuării.


143

Căile de atac. Prezentare de ansamblu* Prelegere susţinută de prof. univ. dr. Gabriel BOROI

1.

Enumerarea căilor de atac

2.

Legalitatea căii de atac

Această prezentare va avea în vedere dispoziţii generale, comune mai multor căi de atac. O precizare foarte importantă este aceea că sistemul căilor de atac este regândit în reglementarea Noului Cod de procedură civilă. În reglementarea Codului de procedură civilă de la 1865 există, cu titlu de excepţie, cazuri în care calea de atac a recursului este suprimată (cereri cu valoare redusă, de exemplu); în noua reglementare a Codului de procedură civilă vor fi, de asemenea, destul de multe cazuri în care nu va mai exista recursul. Va trebui acordată o atenţie deosebită legii de punere în aplicare şi dispoziţiilor tranzitorii şi finale. Legiuitorul a intervenit în anumite situaţii, modificând norma din legea specială şi înlocuind calea de atac a recursului cu cea a apelului. Dimpotrivă, sunt situaţii în care legiuitorul nu a intervenit prin modificarea normei din legea specială, caz în care aceasta va continua să se aplice. Vor fi numeroase cazuri în care nu va mai exista recursul, judecata având loc doar în primă instanţă şi în apel. Precizăm, astfel, că recursul trebuie să fie destinat în principal soluţionării problemelor de drept. În mod excepţional, va exista şi situaţia în care hotărârea (în sens larg, hotărârea de primă instanţă) va fi supusă direct recursului, de regulă, la instanţa imediat superioară. În acest caz însă, derogarea priveşte strict calea de atac – recursul – nu şi natura acesteia, în sensul că suntem în prezenţa unui recurs veritabil, cu înlăturarea „hibridului” prevăzut de art. 3041 CPC 1865, care, deşi se intitula recurs, era judecat mai degrabă ca un apel. Articolul 456 NCPC prevede: „Calea ordinară de atac este apelul, iar căile extraordinare de atac sunt recursul, contestaţia în anulare şi revizuirea”, calificarea recursului drept cale extraordinară de atac fiind una deja tradiţională. Textul are în vedere numai căile de atac reglementate de Noul Cod de procedură în acest titlu (Titlul II), dar, în mod excepţional, există şi căi de atac specifice anumitor materii, cum ar fi în cazul ordonanţei de plată sau al cererilor de reexaminare. În lipsa unor texte exprese de lege, adică a unei reglementări prin norme speciale, va trebui ca acestea să fie calificate ca fiind căi de atac devolutive, în special din perspectiva motivelor de invocare. Articolul 457 NCPC a încercat să rezolve o problemă, însă nu în mod complet. Alineatul (1) al acestui articol prevede că „Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei”. Denumirea marginală a acestui articol este „Legalitatea căii de atac”, ceea ce presupune că reglementarea căii de atac este dată de lege, şi nu de judecătorul care soluţionează o anume cauză. Potrivit acestui text de lege, trebuie avute în vedere nu doar felul căii de atac – apel sau recurs, ci şi condiţiile de exercitare şi termenele. Astfel, pot exista situaţii în care calea de atac a fost indicată corect, însă, din eroare, în cuprinsul hotărârii a fost menţionat un alt termen. * Trimiterile la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului republicată în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012. 144


În continuare, art. 457 alin. (2) NCPC prevede că „Menţiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege.” Se poate observa că această idee reiese şi din primul alineat al aceluiaşi articol. Potrivit art. 457 alin. (3) NCPC, „dacă instanţa respinge ca inadmisibilă calea de atac neprevăzută de lege, exercitată de partea interesată în considerarea menţiunii inexacte din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac, hotărârea pronunţată de instanţa de control judiciar va fi comunicată, din oficiu, tuturor părţilor care au luat parte la judecata în care s-a pronunţat hotărârea atacată. De la data comunicării începe să curgă, dacă este cazul, termenul pentru exercitarea căii de atac prevăzute de lege”. Acest text de lege se referă la ipoteza în care, în mod eronat, judecătorul a indicat o altă cale de atac decât cea existentă în materia respectivă. În acest context, trebuie plasate acele situaţii în care, chiar şi după intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură civilă, vor fi aplicabile dispoziţiile care reglementează căile de atac în Codul de procedură civilă anterior, întrucât va trebui să ne raportăm la momentul de început al procesului (de exemplu, casări cu trimitere spre rejudecare). În ipoteza menţionată de textul de lege, dacă instanţa respinge ca inadmisibilă calea de atac neprevăzută de lege (deja legiuitorul sugerează ce soluţie se va da acelei căi de atac), această hotărâre de respingere ca inadmisibilă se va comunica din oficiu tuturor celor care au avut calitatea de părţi la judecata în primă instanţă, chiar dacă acestea nu au figurat ca părţi şi în calea de atac. Aşadar, hotărârea nu se va comunica neapărat tuturor părţilor din calea de atac. În acest fel se repun pe poziţie de egalitate toţi cei care au avut calitatea de părţi la judecata în primă instanţă. De la data acestei comunicări începe să curgă, dacă este cazul (menţiune importantă, întrucât sunt avute în vedere doar acele situaţii în care calea de atac este deschisă de lege, dar este alta decât cea exercitată, nu şi ipotezele în care ea nu este reglementată de lege), termenul pentru exercitarea căii de atac prevăzute de lege. Dacă, pe de altă parte, calea de atac este corect indicată de judecător, însă termenul este indicat în mod incorect şi se acordă un termen mai lung decât cel prevăzut de lege, soluţia cea mai simplă ar fi respingerea ca tardivă. O altă soluţie ar fi aceea de a aplica, pentru identitate de raţiune, dispoziţiile art. 457 alin. (3) NCPC. Ar fi normal ca şi în această situaţie să i se acorde părţii posibilitatea de exercitare a căii de atac, întrucât partea s-a încrezut în menţiunile din dispozitiv. A fost propusă ca soluţie repunerea în termen a părţii (art. 186 NCPC). „Motivele temeinic justificate” în sensul dispoziţiilor art. 186 NCPC presupun lipsa culpei părţii respective, altfel spus cazul fortuit. Într-o astfel de situaţie, ar putea fi reţinută culpa celui care a pronunţat hotărârea, ceea ce ar compensa lipsa de cunoştinţe juridice aprofundate a părţii cu privire la calea de atac şi termenul de exercitare a acesteia. Prin urmare, se poate admite soluţia repunerii în termen, cu condiţia ca partea să o solicite, instanţa de judecată neputând să o acorde din oficiu. Dacă partea nu a solicitat repunerea în termen, instanţa va pronunţa soluţia de respingere a căii de atac ca inadmisibilă. Referitor la această din urmă soluţie, de respingere de plano ca inadmisibilă a căii de atac, s-a exprimat opinia potrivit căreia se poate considera că noua reglementare înăspreşte condiţiile sub acest aspect, câtă vreme, sub imperiul Codului de procedură anterior, practica instanţelor era de a pune în discuţia părţilor calificarea căii de atac. În ceea ce priveşte termenul de exercitare a căii de atac, existau până acum două soluţii în practică, respectiv una condiţionată de formularea de către parte a cererii de repunere în termenul de formulare a căii de atac, iar potrivit celei de a doua, la momentul recalificării căii de atac se oferea posibilitatea părţii de a motiva calea de atac, termenul de motivare urmând să curgă de la momentul recalificării. Niciuna dintre aceste variante nu e nici înlăturată, nici interzisă potrivit Noului Cod. Cu privire la această opinie, s-a apreciat însă, pe de o parte, că opţiunea legiuitorului nu a fost în sensul


145

niciuneia dintre cele două variante, deşi poate această soluţie ar fi fost mai practică, şi, în plus, soluţia recalificării căii de atac nu era aplicabilă în toate ipotezele nici sub imperiul Codului de procedură civilă anterior, în funcţie de împrejurările speţei, ajungându-se în unele situaţii la repunerea în termen. Astfel, dacă în loc de apel, partea exercita recurs, calificarea corectă a căii de atac nu ridica probleme, întrucât toate motivele de recurs sunt a fortiori şi motive de apel; invers însă, dacă partea exercita apel în loc de recurs, se ajungea tot la o repunere în termen, de fapt o repunere în termenul de motivare a recursului. În ceea ce priveşte susţinerea privind înăsprirea condiţiilor de exer-citare a căilor de atac, s-a precizat că noua reglementarea recunoaşte, prin textul alin. (3) al art. 457, dreptul părţii de a exercita din nou calea de atac. Practic, legiuitorul a dorit să dea posibilitatea rejudecării căii de atac corecte, şi nu să lipsească partea de orice cale de atac, iar soluţia pare să fie favorabilă şi în raport de răspunderea magistratului care a indicat calea de atac neprevăzută, în realitate, de lege, întrucât, prin respingerea căii de atac ca tardivă, eroarea magistratului produce sau ar putea produce consecinţe faţă de parte. În concluzie, din perspectiva părţii aflate în eroare (şi aici poate fi făcută o conexiune cu reglementarea erorii esenţiale şi scuzabile - viciu de consimţământ din Noul Cod civil) este de dorit să se încerce îndreptarea erorii – prin repunerea părţii în termenul de exercitare a căii de atac, dacă partea solicită acest lucru – şi nu respingerea căii de atac ca tardivă, cu consecinţa definitivării soluţiei. Cu privire la această concluzie a fost exprimată şi opinia că recunoaşterea posibilităţii părţii de a exercita din nou calea de atac, dincolo de costurile pe care le implică un asemenea demers, alături de reglementarea ca obligatorie a întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare etc. pot întârzia soluţionarea procesului, în condiţiile în care unul dintre obiectivele Noului Cod este şi asigurarea soluţionării cu celeritate a cauzelor şi asigurarea respectării imperativului soluţionării cauzei într-un termen rezonabil. Referitor la această observaţie, s-a menţionat că legiuitorul nu a dorit exclusiv soluţionarea cu celeritate sau a da preeminenţă unui principiu pe seama celorlalte, ci şi asigurarea echilibrului armelor şi că prevederea unor termene mai mari poate conduce, finalmente, la o scurtare a litigiului, prin evitarea acordării mai multor termene, chiar mai scurte, astfel cum se întâmplă frecvent în practică. Privitor la asigurarea respectării principiului egalităţii armelor s-a mai ridicat problema modului în care se asigură respectarea acestui principiu în condiţiile, pe de a o parte, recunoaşterii posibilităţii părţii de mai exercita calea de atac (corectă, de această dată) care defavorizează partea adversă, iar pe de altă parte, prin înlăturarea posibilităţii instanţei ca, în exercitarea rolului activ, să recalifice calea de atac şi să aplice sancţiunile corespunzătoare ca urmare a recalificării căii de atac. Referitor la această observaţie s-a precizat însă că abia prin această reglementare se restabileşte echilibrul armelor, minuta instanţei care a indicat greşit calea de atac profitând părţii adverse. În plus, pe actuala redactare a textului, câtă vreme se recunoaşte existenţa unui remediul cât priveşte indicarea greşită a căii de atac, trebuie admisă existenţa un remediu şi cât priveşte indicarea greşită a termenului de exercitare. În acest context, a fost ridicată problema admisibilităţii exercitării căii de atac corecte, în ipoteza în care prima cale de atac a fost anulată ca netimbrată, apreciindu-se că, în acest caz, cel puţin pentru ipoteza timbrajului identic nu prezintă relevanţă calea de atac exercitată de parte (apel sau recurs), câtă vreme taxa de timbru nu a fost achitată, ceea ce a determinat anularea căii de atac ca netimbrată. Plecând însă de la această întrebare şi având în vedere formula de început a alin. (3) al art. 457 [„dacă instanţa respinge ca inadmisibilă (…)”], s-a pus problema dacă textul nu admite pronunţarea şi unei alte soluţii, în afara respingerii ca inadmisibilă, pentru calea de atac neprevăzută de lege exercitată în considerarea menţiunii inexacte din cuprinsul hotărârii şi dacă nu cumva, admiţând această posibilitate, ori de câte ori calea de atac nu a fost respinsă ca inadmisibilă să

146


poată fi aplicată în continuare soluţia recalificării şi repunerii părţii, după caz, în termenul de exercitare sau de motivare a căii de atac, astfel cum s-a conturat aceasta sub imperiul reglementării anterioare. S-a apreciat că o interpretare per a contrario a dispoziţiilor menţionate ar putea conduce la o atare soluţie, textul alin. (3) al art. 457 NCPC urmând să fie aplicabil ori de câte ori, în faţa instanţei de control judiciar, cu ocazia calificării căii de atac, apelantul sau recurentul nu a cerut repunerea în termen; în cazul în care o atare cerere a fost formulată, instanţa se va pronunţa asupra acestei cereri. În condiţiile în care, potrivit art. 457 alin. (3) NCPC calea de atac urmează să fie respinsă ca inadmisibilă, partea va trebui să timbreze încă o dată calea de atac corectă.

3.

Subiectele căilor de atac

4.

Ordinea exercitării căilor de atac

Articolul 458 NCPC nu aduce nicio noutate. Potrivit acestui text de lege, „căile de atac pot fi exercitate numai de părţile aflate în proces care justifică un interes, în afară de cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au şi alte organe sau persoane.” Trebuie menţionat faptul că pot exista situaţii în care partea care a câştigat procesul să aibă interes să formuleze calea de atac (de exemplu, într-o cauză în care partea care a câştigat în primă instanţă urmărea executarea hotărârii într-o ţară străină, executare condiţionată de pronunţarea hotărârii cu respectarea principiului contradictorialităţii, iar la judecata în primă instanţă procedura de citare cu pârâtul a fost viciată, aceasta justifică un interes în declararea căii de atac). Articolul 459 NCPC reglementează ordinea exercitării căilor de atac. Alineatul (2) al acestui articol reglementează o soluţie nouă: „În cazul hotărârilor susceptibile de apel, dacă acesta nu a fost exercitat, recursul este inadmisibil. Cu toate acestea, o hotărâre susceptibilă de apel şi de recurs poate fi atacată, înăuntrul termenului de apel, direct cu recurs, la instanţa care ar fi fost competentă să judece recursul împotriva hotărârii date în apel, dacă părţile consimt expres, prin înscris autentic sau prin declaraţie verbală, dată în faţa instanţei a cărei hotărâre se atacă şi consemnată într-un proces-verbal. În acest caz, recursul poate fi exercitat numai pentru încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.” Referitor la prima teză a alin. (2) s-a făcut precizarea că aceasta este aplicabilă şi ipotezei în care hotărârea de primă instanţă nu a fost apelată în tot, întrucât se poate ajunge în situaţia casării cu trimitere, chiar la prima instanţă de fond, iar ceea ce nu a făcut obiectul apelului a intrat în autoritatea de lucru judecat. În ceea ce priveşte teza a II-a a alin. (2), o primă precizare, de natură terminologică, a vizat faptul că formularea „hotărâre susceptibilă de apel şi recurs” nu este cea mai feri-cită, întrucât ceea ce se atacă, de pildă, cu recurs nu este hotărârea apelată, ci hotărârea pronunţată în apel. Dincolo de această precizare însă, o primă problemă care s-a ridicat a vizat momentul la care trebuie să intervină acordul expres al părţilor: înainte sau numai după pronunţarea hotărârii de primă instanţă? Dar o clauză în acest sens inserată în chiar contractul încheiat între părţi ce efect va produce? O primă precizare a vizat necesitatea de a nu se confunda renunţarea la calea de atac cu instituţia reglementată de alin. (2) al art. 459. De asemenea, trebuie avut în vedere că în cazul în care părţile convin suprimarea apelului şi atacarea hotărârii pronunţate de prima instanţă direct cu recurs, recursul se poate exercita numai pentru chestiuni de drept substanţial.


147

În ceea ce priveşte problema momentului la care părţile pot renunţa în mod valabil la dreptul de a invoca neregularităţi procedurale, s-a arătat că părţile pot renunţa valabil la acest drept numai după ce el s-a născut, ceea ce presupune că neregularitatea procedurală există. Se poate face o comparaţie cu actul juridic lovit de nulitate relativă. Confirmarea nulităţii relative poate avea loc numai după încheierea actului, şi nu înainte sau în momentul încheierii acestuia. Şi în această situaţie, nu se poate renunţa anticipat la neregularităţi despre care nu se poate şti dacă vor exista şi care vor fi în concret. Pentru ipoteza inserării unor astfel de clauze în contractul încheiat de părţi, trebuie precizat faptul că o asemenea clauză nu poate produce efecte. Mai ales în materia dreptului consumatorilor, atare clauze inserate în contractele încheiate cu consumatorii pot fi considerate clauze abuzive. Dacă s-a produs deja neregularitatea, dar nu a fost pronunţată hotărârea, se pune problema dacă părţile pot conveni în acest sens cu ocazia concluziilor pe fond sau numai după pronunţarea hotărârii. Soluţia poate că nu este practică din punctul de vedere al părţilor, însă partea poate şti la ce renunţă numai după pronunţarea hotărârii. Aşadar, declaraţia verbală de renunţare poate fi dată în faţa instanţei, cu ocazia pronunţării hotărârii, sau prin înscris autentic, ulterior. Conform alin. (3) al aceluiaşi articol, „Căile extraordinare de atac pot fi exercitate şi concomitent, în condiţiile legii. Recursul se judecă cu prioritate”. Teza I a acestui text de lege nu ridică probleme, căile extraordinare de atac putând fi exercitate şi concomitent, însă prezintă interes teza a II-a, potrivit căreia recursul se judecă cu prioritate. Se poate imagina situaţia în care împotriva aceleiaşi hotărâri s-a formulat atât recurs, cât şi revizuire sau contestaţie în anulare. Dacă recursul se judecă cu prioritate faţă de eventuala revizuire sau contestaţie în anulare, acest fapt înseamnă că, dacă este cazul, trebuie suspendată judecata în calea de retractare.

5.

Unicitatea căii de atac

Articolul 460 NCPC reglementează un principiu admis chiar şi fără text expres de lege, în contextul vechii reglementări – unicitatea căii de atac. Conform art. 460 alin. (1) NCPC, „O cale de atac poate fi exercitată împotriva unei hotărâri numai o singură dată, dacă legea prevede acelaşi termen de exercitare pentru toate motivele existente la data declarării acelei căi de atac”. Textul are, în principal, în vedere apelul, recursul, contestaţia în anulare, dar este posibil ca la revizuire, având termene diferite în funcţie de motivul invocat, hotărârea să poată fi atacată, cel puţin teoretic, şi a doua oară cu revizuire, cu condiţia ca partea să respecte termenul pentru motivul invocat în cea de-a doua revizuire. Următorul alineat al aceluiaşi articol are în vedere ipoteza în care există atât un capăt de cerere principal, cât şi accesorii – „Dacă prin aceeaşi hotărâre au fost soluţionate şi cereri accesorii, hotărârea este supusă în întregul ei căii de atac prevăzute de lege pentru cererea principală”. Această soluţie este admisă, în principiu, şi în contextul actualei reglementări. Potrivit art. 460 alin. (3) NCPC, „În cazul în care prin aceeaşi hotărâre au fost soluţionate mai multe cereri principale sau incidentale, dintre care unele sunt supuse apelului, iar altele recursului, hotărârea în întregul ei este supusă apelului. Hotărârea dată în apel este supusă recursului”. Aceasta este o soluţie puţin diferită faţă de cea care, în lipsa unui text de lege, a fost pronunţată până acum de unele instanţe de judecată. O parte a practicii a aplicat principiul accesorium sequitur principale, prin accesoriu înţelegând şi cererile incidentale. Aceasta ar constitui o interpretare a art. 17 CPC 1865 prin analogie, deşi acest articol se referă doar la competenţă. A existat şi practică

148


în care s-a optat pentru căi de atac diferite, după cum s-a atacat soluţia pe cererea principală sau cererea incidentală. Au fost pronunţate hotărâri în care s-a menţionat atacarea cu apel în ceea ce priveşte un anume capăt de cerere şi cu recurs raportat la un alt capăt de cerere. Potrivit noii reglementări, este suficient ca doar pentru unul dintre capetele de cerere, fie principal sau incidental, să poată fi exercitată calea de atac a apelului, situaţie în care toată hotărârea va putea fi atacată cu apel, indiferent de ceea ce se atacă din acea hotărâre. Articolul 460 alin. (4) NCPC prevede că „Dacă hotărârea cu privire la o cerere principală sau incidentală nu este supusă nici apelului şi nici recursului, soluţia cu privire la celelalte cereri este supusă căilor de atac în condiţiile legii”. Altfel spus, se va pronunţa o hotărâre definitivă în ceea ce priveşte capătul principal de cerere, iar raportat la capetele accesorii sau incidentale, hotărârea va putea fi atacată cu calea de atac corespunzătoare. Conform următorului alineat din acelaşi articol, „În cazurile prevăzute la alin. (2) – (4), termenul de apel sau, după caz, de recurs este cel de drept comun, chiar dacă prin legi speciale se prevede altfel.” Altfel spus, atunci când se recunoaşte o cale de atac cu privire la soluţiile date pentru toate capetele de cerere, se va stabili doar calea de atac – apel sau recurs, iar termenul va fi cel de drept comun, adică 30 de zile de la comunicarea hotărârii.

6.

Partea din hotărâre care se atacă

Articolul 461 NCPC cuprinde reglementări referitoare la partea din hotărâre care poate fi atacată. Astfel, primul alineat al acestui articol dispune: „Calea de atac se îndreaptă împotriva soluţiei cuprinse în dispozitivul hotărârii” – soluţie consacrată, de altfel, şi de practica judiciară, prin respingerea căii de atac îndreptată exclusiv împotriva considerentelor ca lipsită de interes, iar conform celui de-al doilea alineat, „Cu toate acestea, în cazul în care calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, instanţa, admiţând calea de atac, va înlătura acele considerente şi le va înlocui cu propriile considerente, menţinând soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate”. Aşadar, în situaţia unor considerente greşite, există posibilitatea formulării unei căi de atac, apel sau recurs, exclusiv împotriva acestora. Problema prezintă importanţă practică în ceea ce priveşte plata cheltuielilor de judecată. Referitor la posibilitatea acordării cheltuielilor de judecată solicitate de partea căreia i s-a admis calea de atac împotriva considerentelor, au fost formulate două puncte de vedere: acordarea cheltuielilor de judecată este justificată, întrucât calea de atac a fost admisă, partea a exercitat-o în mod justificat, nu este în culpă, motiv pentru care cheltuielile pe care le-a efectuat (şi aici pot fi avute în vedere în special cele de deplasare, cu onorariul pentru reprezentarea prin apărător calificat etc.) nu are trebui să rămână în sarcina ei; în opinia contrară s-a argumentat că nu poate fi reţinută o culpă a părţii adverse, astfel încât soluţia va fi de admitere a apelului sau recursului, fără a acorda însă cheltuieli de judecată părţii care a declarat-o. Din perspectiva taxelor judiciare aplicabile, trebuie avut în vedere că un astfel de recurs sau apel nu este evaluabil în bani. Trebuie precizat faptul că atât cel care a câştigat procesul, cât şi cel care a pierdut pot avea interes să atace considerentele. De asemenea, referitor la acest text, s-a mai precizat că el consacră o „soluţie de minută”, facilitând redactarea acesteia, atunci când instanţa de control judiciar, deşi a menţinut hotărârea atacată, a modificat


149

considerentele acesteia. De altfel, ipoteza clasică avută în vedere de acest text, fără a exclude însă situaţiile în care şi partea care a pierdut procesul poate justifica un interes în atacarea considerentelor – de exemplu, dacă în considerentele hotărârii pronunţate într-o acţiune în revendicare se reţine că posesorul este de rea-credinţă, proprietarul poate cere contravaloarea folosinţei imobilului pentru ultimii trei ani. Într-o astfel de ipoteză, se justifică interesul posesorului care a pierduT procesul de a ataca doar considerentele – este cea în care considerentele greşite vor fi atacate de partea care a câştigat şi care, în consecinţă, nu are interes să atace şi soluţia. O altă precizare a privit faptul că ipoteza alin. (2) al art. 461 are în vedere doar cazul în care, deşi considerentele sunt greşite, soluţia este corectă, pentru ipoteza în care atât considerentele, cât şi soluţia sunt greşite, partea având deschisă calea de atac împotriva soluţiei. S-a ridicat problema modului de redactare a minutei în ipoteza în care instanţa de control judiciar, admiţând calea de atac împotriva considerentelor, substituie propriul considerent celor ale instanţei de fond. Referitor la acest aspect, s-a precizat că în niciun caz, considerentul/considerentele noi ale instanţei de control judiciar nu se va/vor regăsi în dispozitiv, ci în motivarea hotărârii instanţei de control judiciar. Menţiunea din dispozitiv va privi admiterea apelului sau, după caz, a recursului, soluţia cu privire la considerente (indicarea considerentelor noi urmând a fi făcută însă în motivare) şi menţinerea celorlalte dispoziţii. În ceea ce priveşte soluţia pe considerentul propriu-zis, formularea va diferi în funcţie de situaţia particulară a fiecărei speţe; astfel, în unele cazuri se va impune, probabil, soluţia cea mai simplă, respectiv înlăturarea considerentului care nu are legătură cu cauza; în alte situaţii, este posibil ca instanţa de control judiciar să fie nevoită să reia întreaga argumentare în fapt şi în drept cu privire la un anumit considerent (de exemplu, incidenţa nulităţii absolute a fost corect reţinută, dar nu a fost identificată în mod corect cauza de nulitate). De asemenea, s-a făcut distincţia între mecanismul cenzurării considerentelor de către instanţa de control judiciar şi cel al îndreptării erorilor materiale, utilizat de instanţa care a pronunţat hotărârea, context în care s-a precizat că, în privinţa considerentelor greşite sau străine de cauză, la care face referire art. 461 nu suntem în prezenţa unei simple erori materiale, ci a unei greşeli de judecată, întrucât considerentul trebuie să explice soluţia din dispozitiv.

7.

Înţelegerea părţilor în căile de atac

Articolul 462 NCPC, a cărui denumire marginală este „Înţelegerea părţilor în căile de atac”, prevede că „Părţile pot solicita instanţei legal învestite cu soluţionarea unei căi de atac să ia act de înţelegerea lor cu privire la soluţionarea litigiului. Dispoziţiile art. 438-441 se aplică în mod corespunzător”. În ceea ce priveşte calea de atac la care se referă articolul 462 NCPC, trebuie făcută precizarea că aceasta poate fi atât apelul, cât şi recursul, revizuirea sau contestaţia în anulare. Pentru a lua act de tranzacţia părţilor va trebui ca, în prealabil, să fie desfiinţată hotărârea atacată, iar pentru desfiinţarea acestei hotărâri trebuie mai întâi admisă calea de atac. Totuşi, trebuie precizat faptul că admiterea căii de atac nu se va face neapărat pentru motivul invocat, ci doar pentru a putea lua act de tranzacţia părţilor. De asemenea, s-a mai precizat că pentru aplicarea dispoziţiilor art. 462, textul impune condiţia ca instanţa să fi fost legal învestită cu soluţionarea unei căi de atac, condiţie care nu se verifică atunci când, de exemplu,

150


părţile, în exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale, de regulă în scopul fraudării terţilor, invocă tranzacţia, caz în care ar putea fi invocată din oficiu excepţia de tardivitate, care se va soluţiona cu prioritate faţă de alte incidente, cu consecinţa respingerii contestaţiei în anulare sau revizuirii ca tardiv introdusă, astfel încât instanţa nu va mai putea lua act de tranzacţie.

8.

Achiesarea la hotărâre

9.

Măsurile de administrare judiciară

Articolul 463 NCPC referitor la achiesarea la hotărâre nu aduce nicio noutate faţă de actuala reglementare. Potrivit acestui text de lege, „(1) Achiesarea la hotărâre repre-zintă renunţarea unei părţi la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluţii din respectiva hotărâre. (2) Achiesarea, atunci când este condiţionată, nu produce efecte decât dacă este acceptată expres de partea adversă. (3) Dispoziţiile art. 404 rămân aplicabile”. Articolul 465 NCPC, referitor la măsurile de administrare judiciară, constituie un text util. Conform acestui articol, „Măsurile de administrare judiciară nu pot face obiectul niciunei căi de atac”. Până acum nu exista un text de lege care să permită excluderea exe-rcitării căilor de atac raportat la chestiuni cu privire la care nu se realiza o activitate de judecată, cum ar fi, spre exemplu, preschimbarea termenului de judecată sau alte măsuri dispuse prin rezoluţie sau în chiar în cuprinsul unor încheieri, de exemplu cu privire la administrarea unor probe etc. S-a precizat că şi conexarea ar fi trebuit considerată o măsură de administrare a justiţiei, dar opţiunea legiuitorului Noului Cod de procedură civilă a fost alta, acesta reglementând posibilitatea exercitării căii de atac odată cu hotărârea finală.


151

Apelul. Apelul principal, apelul incident şi apelul provocat. Procedura apelului şi soluţiile posibile în apel* Prelegere susţinută de prof. univ. dr. Gabriel BOROI

1.

Obiectul apelului

2.

Situaţiile în care partea nu poate face apel principal

3.

Termenul de apel

În ceea ce priveşte obiectul apelului, art. 466 alin. (2) NCPC prevede că „Sunt supuse apelului şi hotărârile date în ultimă instanţă dacă, potrivit legii, instanţa nu putea să judece decât în primă instanţă”, soluţie admisă chiar în lipsa unui text de lege expres. În continuare, alin. (3) din acelaşi articol prevede că „Hotărârile date în ultimă instanţă rămân neapelabile, chiar dacă în hotărâre s-a arătat că au fost pronunţate în primă instanţă.” Acest text de lege se referă la legalitatea căii de atac. Astfel, menţiunile din cuprinsul hotărârii nu pun la dispoziţia părţii o cale de atac şi nici nu o privează de o cale de atac, dacă aceasta nu corespunde dispoziţiilor legale incidente. Referitor la art. 466 alin. (4) NCPC trebuie menţionat faptul că acesta nu aduce nicio noutate: „Împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel.” Potrivit art. 467 alin. (1) NCPC, „Partea care a renunţat expres la apel cu privire la o hotărâre nu mai are dreptul de a face apel principal”; aceasta poate face însă apel incident dacă partea adversă va exercita apel principal. Articolul 467 alin. (2) NCPC prevede că „Partea care a executat parţial hotărârea de primă instanţă, deşi aceasta nu era susceptibilă de executare provizorie, nu mai are dreptul de a face apel principal cu privire la dispoziţiile executate”. Această soluţie este admisă şi în conformitate cu actuala reglementare, nu numai în caz de achiesare expresă, ci şi în caz de achiesare tacită la hotărâre. Diferenţa între actuala reglementare şi cea care urmează să intre în vigoare este aceea că Noul Cod de procedură civilă prevede imposibilitatea părţii de a formula apel principal. Este reglementat în art. 468 alin. (1) NCPC, potrivit căruia termenul de drept comun este de 30 de zile – „Termenul de apel este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel”. Termenul este unul judicios. Articolul 468 alin. (2) NCPC reglementează un caz de echipolenţă/echivalenţă – „Termenul de apel prevăzut la alin. (1) curge de la comunicarea hotărârii, chiar atunci când aceasta a fost făcută odată cu încheierea de încuviinţare a executării silite”. Potrivit Codului de procedură civilă anterior, termenul de apel curge de la comunicarea hotărârii, chiar atunci când aceasta a fost făcută odată cu somaţia de executare. Conform art. 468 alin. (3) NCPC, „Dacă o parte face apel înainte de comunicarea hotărârii, aceasta se socoteşte comunicată la data depunerii cererii de apel.” Dispoziţiile art. 468 alin. (4) NCPC trebuie coroborate cu cele ale art. 92 alin. (4) NCPC. Astfel, art. 468 alin. (4) prevede că „Pentru procuror, termenul de apel curge de la pronunţarea hotărârii, în afară de cazurile în care * Trimiterile la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului republicată în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012 152


procurorul a participat la judecarea cauzei, când termenul de apel curge de la comunicarea hotărârii”, iar art. 92 alin. (4) dispune că „Procurorul poate să exercite căile de atac împotriva hotărârilor pronunţate în cazurile prevăzute la alin. (1), chiar dacă nu a pornit acţiunea civilă, precum şi atunci când a participat la judecată, în condiţiile legii.” Procurorul poate să exercite căile de atac împotriva hotărârilor pronunţate în cazurile în care poate să declanşeze procesul civil, existând, aşadar, o oarecare limitare sub acest aspect, indiferent dacă a pornit sau nu acţiunea civilă, precum şi când a participat la judecată, indiferent dacă participarea sa era obligatorie sau facultativă. Articolul 468 alin. (5) NCPC, referitor la efectul suspensiv al termenului de apel, nu aduce noutăţi – „Termenul de apel suspendă executarea hotărârii de primă instanţă, cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege. În aceleaşi condiţii, executarea se suspendă dacă apelul a fost exercitat în termen”.

4.

Întreruperea termenului de apel

5.

Cuprinsul cererii de apel

Articolul 469 NCPC, referitor la întreruperea termenului de apel, preia dispoziţii deja existente – „(1) Termenul de apel se întrerupe prin moartea părţii care are interes să facă apel. În acest caz se face din nou o singură comunicare a hotărârii, la cel din urmă domiciliu al părţii, pe numele moştenirii, fără să se arate numele şi calitatea fiecărui moştenitor. (2) Termenul de apel va începe să curgă din nou de la data comunicării prevăzute la alin. (1). Pentru moştenitorii incapabili, cei cu capacitate restrânsă sau dispăruţi ori în caz de moştenire vacantă, termenul va curge din ziua în care se va numi tutorele, curatorul sau administratorul provizoriu, după caz. (3) Apelul nu constituie prin el însuşi un act de acceptare a moştenirii. (4) Termenul de apel se întrerupe şi prin moartea mandatarului căruia i s-a făcut comunicarea. În acest caz se va face o nouă comunicare părţii, la domiciliul ei, iar termenul de apel va începe să curgă din nou de la această dată”. Articolul 470 NCPC se referă la cuprinsul cererii de apel. Se poate observa că la litera b) s-a păstrat menţiunea referitoare la indicarea hotărârii atacate, fără alte precizări. Nu trebuie să existe un formalism excesiv şi să se solicite indicarea numărului hotărârii, fiind suficient să se constate că în dosarul respectiv nu este decât o singură hotărâre care va forma obiectul apelului. De asemenea, aplicarea textului menţionat nu trebuie făcută într-o manieră excesiv de formalistă nici pentru ipoteza în care, din motivarea apelului rezultă că partea este nemulţumită şi faţă de măsura dispusă prin încheierea premergătoare hotărârii, încheiere care face corp comun cu aceasta. Sancţiunile care intervin pentru lipsa menţiunilor prevăzute la alin. (1) sunt nulitatea (pentru neindicarea hotărârii şi lipsa semnăturii) şi decăderea (pentru neindicarea probelor în susţinerea apelului şi a motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază). În ceea ce priveşte art. 470 alin. (5) NCPC, există situaţii în care termenul pentru exercitarea apelului curge de la un alt moment decât comunicarea hotărârii, cum ar fi cel al pronunţării acesteia. În cazul ordonanţei preşedinţiale, a fost ridicată problema duratei termenului de exercitare a căii de atac, şi anume dacă aceasta este egală cu durata termenului de drept comun – 30 de zile sau cu durata termenului special prevăzut pentru această materie – 5 zile. Textul legal oferă soluţia pentru această problemă în sensul că, în privința duratei, termenul de motivare este egal cu termenul de exercitare a apelului pentru materia respectivă. Practic, poate exista situaţia în care termenul de exercitare a apelului se suprapune cu termenul de motivare, caz în care motivarea trebuie să se regăsească în cuprinsul cererii de apel, şi situaţia în care termenul de exercitare precede termenului de motivare a apelului.


153

6.

Depunerea cererii de apel

În continuare, art. 471 alin. (1) NCPC prevede că „Apelul şi, când este cazul, motivele de apel se depun la instanţa a cărei hotărâre se atacă, sub sancţiunea nulităţii”. Aşadar, atât cererea de exercitare a apelului, cât şi cererea de motivare a acestuia se depun tot la prima instanţă. Dispoziţiile privind introducerea cererii de recurs şi apoi a cererii de apel, sub sancţiunea nulităţii, la instanţa care a pronunţat hotărârea în primă instanţă au fost declarate neconstituţionale. O atare soluţie nu ar mai trebui să fie dată de instanţa constituţională, pentru că, în conformitate cu art. 425 alin. (3) teza finală NCPC, în hotărâre trebuie indicată nu numai calea de atac, ci şi instanţa de judecată la care partea trebuie să o depună – „Când hotărârea este supusă apelului sau recursului se va arăta şi instanţa la care se depune cererea pentru exercitarea căii de atac”. Declararea textelor menţionate anterior ca neconstituţionale este eronată, întrucât se poate imagina ipoteza în care părţile, cu intenţia de a întârzia executarea – apelul fiind suspensiv de executare – introduc cererea de apel la organe de jurisdicţie cum ar fi Curtea Constituţională sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Acestea ar trebui să înregistreze aceste cereri, să fixeze primul termen şi apoi să-şi decline competenţa. Prin urmare, prin menţiunile cuprinse în art. 425 alin. (3) teza finală NCPC se urmăreşte evitarea unor abuzuri care ar conduce la tergiversarea judecăţii. Articolul 471 alin. (3) NCPC prevede că „În cazul în care cererea de apel nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, preşedintele instanţei sau persoana desemnată de acesta care primeşte cererea de apel va stabili lipsurile şi îi va cere apelantului să completeze sau să modifice cererea de îndată, dacă este prezent şi este posibil, ori în scris, dacă apelul a fost trimis prin poştă, fax, poştă electronică sau curier. Completarea sau modificarea cererii se va face înăuntrul termenului de apel. Dacă preşedintele sau persoana desemnată de acesta apreciază că intervalul rămas până la expirarea termenului de apel nu este suficient, va acorda un termen scurt, de cel mult 5 zile de la expirarea termenului de apel, în care să se depună completarea sau modificarea cererii”. În principiu, completarea sau modificarea cererii se va face înăuntrul termenului de apel, respectiv, dacă este cazul, înăuntrul termenului de motivare a apelului, întrucât este posibil ca fie completarea, fie modificarea să vizeze doar cererea de motivare a apelului. Legea recunoaşte nu numai judecătorului de la instanţa de recurs, ci şi celui de la instanţa de apel posibilitatea de a prelungi termenul de apel, deci inclusiv de exercitare a apelului, dacă este cazul, cu cel mult 5 zile. Acest termen poate prezenta similitudini cu termenul administrativ acordat de prima instanţă de judecată, însă în acest caz, dacă partea nu îşi modifică cererea, instanţa de apel va trebui să dispună măsura corespunzătoare. Articolul 471 alin. (5) NCPC prevede că „După primirea cererii de apel, respectiv a motivelor de apel, preşedintele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată va dispune comunicarea lor intimatului, împreună cu copiile certificate de pe înscrisurile alăturate şi care nu au fost înfăţişate la prima instanţă, punându-i-se în vedere obligaţia de a depune la dosar întâmpinare în termen de cel mult 15 zile de la data comunicării”. Trebuie făcută menţiunea că, odată cu întâmpinarea sau cel mai târziu la împlinirea acestui termen, partea va putea formula şi apel incident sau provocat. În continuare, art. 471 alin. (6) NCPC prevede că „Instanţa la care s-a depus întâmpinarea o comunică de îndată apelantului, punându-i-se în vedere obligaţia de a depune la dosar răspunsul la întâmpinare în termen de cel mult 10 zile de la data comunicării. Intimatul va lua cunoştinţă de răspunsul la întâmpinare din dosarul cauzei”,

154


iar potrivit următorului alineat al aceluiaşi articol, „Preşedintele sau persoana desemnată de acesta, după împlinirea termenului de apel pentru toate părţile, precum şi a termenelor prevăzute la alin. (5) şi (6), va înainta instanţei de apel dosarul, împreună cu apelurile făcute, întâmpinarea, răspunsul la întâmpinare şi dovezile de comunicare a acestor acte, potrivit alin. (5) şi (6)”. Prin urmare, se poate observa opţiunea legiuitorului de grevare în special a primei instanţe, care este însă mult mai practică faţă de situaţia în care aceeaşi procedură prealabilă ar fi avut loc la instanţa de apel.

7.

Motivarea apelului

8.

Pregătirea judecăţii apelului

Referitor la motivarea apelului, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (2) NCPC, „În cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă”. Altfel spus, instanţa nu va putea pronunţa soluţia de respin-gere sau de anulare a apelului ca nemotivat. Judecătorul poate constata decăderea din dreptul de a motiva apelul când partea depune motivele de apel după expirarea termenului care curge de la comunicarea hotărârii. Dacă hotărârea a fost comunicată, prin ipoteză, la primul termen de judecată, termenul de motivare a apelului a expirat anterior. Doar în situaţia în care a fost omisă comunicarea hotărârii primei instanţe se poate imagina ca la primul termen de judecată în apel partea să se afle înăuntrul termenului de motivare. Într-o astfel de situaţie, se constată decăderea din dreptul de a motiva apelul, însă se trece la soluţionarea apelului ţinând cont de ceea ce există în dosar de la judecata în primă instanţă, deşi, în mod normal, motivarea apelului ar trebui să însemne motive de critică la adresa hotărârii. Aşadar, soluţia este diferită faţă de situaţia recursului care se anulează ca nemotivat. Totodată, trebuie făcută precizarea că instanţa ar putea reţine, totuşi, motive de nelegalitate de ordine publică. Dispoziţiile privind pregătirea judecăţii apelului sunt cuprinse în art. 475 NCPC. Potrivit alin. (1) din acest articol, „Preşedintele instanţei de apel sau persoana desemnată de acesta, îndată ce primeşte dosarul, va lua, prin rezoluţie, măsuri în vederea repartizării aleatorii la un complet de judecată”, iar următorul alineat prevede că „Preşedintele completului de judecată stabileşte primul termen de judecată, care va fi de cel mult 60 de zile de la data rezoluţiei preşedintelui instanţei de apel, dispunând citarea părţilor. Dispoziţiile art. 201 alin. (5) şi (6) se aplică în mod corespunzător”. La instanţele de judecată cu un volum mare de cauze este posibil ca stabilirea primului termen de judecată să nu poată fi făcută cu respectarea acestui termen. Totuşi, trebuie precizat faptul că încălcarea acestui termen nu este de natură a atrage consecinţe în ceea ce priveşte hotărârea care urmează a se pronunţa. Conform art. 475 alin. (3) NCPC, „Apelurile principale, incidente şi provocate făcute împotriva aceleiaşi hotărâri vor fi repartizate la acelaşi complet de judecată. Când apelurile au fost repartizate la complete diferite, ultimul complet învestit va dispune pe cale administrativă trimiterea apelului la completul cel dintâi învestit”. Întrucât ultimul complet învestit va dispune pe cale administrativă trimiterea apelului la completul cel dintâi învestit, nu va exista o cale de atac şi nu vor fi nici conflicte de competenţă. Probleme ar putea apărea în ipoteza chestiunilor de calificare a materiei (civil, contencios administrativ), cu consecinţe inclusiv pe planul compunerii instanţei (de exemplu, în materia litigiilor de muncă).


155

9.

Apelul incident şi apelul provocat

Prezintă, de asemenea, interes şi apelul incident, reglementat de art. 472 NCPC, şi cel provocat, reglementat de art. 473 NCPC. Apelul provocat va fi, în continuare, rar întâlnit în practică. Reglementarea apelului incident este mai clară ca redactare. Apelul principal este cel exercitat înăuntrul termenului de exercitare a apelului, iar ceea ce se exercită după împlinirea termenului de apel şi până la depunerea întâmpinării la apelul principal deja exercitat constituie apel incident. Dacă se formulează apel incident, nu se va mai aplica principiul non reformatio in pejus. Raţiunea apelului incident este aceea de a-l determina pe cel care a exercitat apelul principal în termen să se gândească dacă nu a obţinut destul prin hotărârea apelată, având în vedere faptul că ar putea obţine mai puţin.

156


Efectele apelului, judecata şi soluţiile în apel, potrivit Noului Cod de procedură civilă* Prelegere susţinută de judecător Gheorghe-Liviu ZIDARU

1.

Efectele apelului

În doctrină1 s-a arătat că apelul declarat în termen produce următoarele efecte: a) învestirea instanţei de apel; b) efectul suspensiv şi c) efectul devolutiv. Primul efect fiind de ordinul evidenţei, voi face câteva referiri la ultimele două.

1.1 Efectul suspensiv

Potrivit art. 468 alin. (5) NCPC, termenul de apel suspendă executarea hotărârii de primă instanţă, cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege. În aceleaşi condiţii, executarea se suspendă dacă apelul a fost exercitat în termen. Se poate observa că, spre deosebire de reglementarea actuală, a fost consacrat in terminis efectul suspensiv al termenului de apel. Prin derogare de la această regulă, art. 448 prevede că hotărârile primei instanţe sunt executorii de drept, în cazurile expres prevăzute de acest text, precum şi de alte dispoziţii legale2. Articolele 449 şi 450 reglementează executarea provizorie judecătorească şi suspendarea executării provizorii, în termeni aproape identici cu reglementarea anterioară.

1.2 Efectul devolutiv

În ceea ce priveşte efectul devolutiv, acesta constituie o trăsătură esenţială a acestei căi de atac, care constă în faptul că apelul provoacă o nouă judecată în fond, atât cu privire la problemele de fapt, cât şi cu privire la cele de drept, dar în limitele stabilite, expres sau implicit, prin cererea de apel. Noul Cod de procedură civilă consacră mai multe articole efectului devolutiv. Acestea nu aduc noutăţi de fond, ci constituie o formă îmbunătăţită a textelor anterior în vigoare (art. 292, 294 şi 295 CPC 1865). Articolul 476 alin. (1) prevede, cu valoare de principiu, că apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului3, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept. * Materialul a avut la bază prezentarea făcută în cadrul conferinţei organizate de Institutul Naţional al Magistraturii cu privire la căile de atac în Noul Cod de procedură civilă (20.09.2012).

1

A se vedea: V.M. Ciobanu, G. Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă, ed. a V-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 336, 337; M. Tăbârcă, Drept

2

Noul Cod civil constituie un cod de drept privat unificat, aplicându-se tuturor raporturilor juridice, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti [art. 3

procesual civil”, vol. II, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pp. 48 – 58.

alin. (1) NCC]. În concordanţă cu această abordare, NCC nu mai prevede o procedură de judecată specială pentru litigiile comerciale, ori cu profesionişti – ci doar unele

dispoziţii speciale în materie de competenţă – una din consecinţele acestei opţiuni fiind eliminarea reglementării cuprinse în art. 7208 CPC 1865, potrivit căreia, în

materie comercială, apelul nu suspendă de drept executarea. Neajunsurile practice ale acestei omisiuni ar putea fi înlăturate în măsura în care partea interesată va solicita primei instanţe să încuviinţeze execuţia vremelnică a sentinţei ce urmează a fi pronunţată, în condiţiile art. 449 NCPC. 3

Trebuie, aşadar, revizuite acele exprimări care disting între „instanţa de fond” şi „instanţa de apel”, întrucât apelul constituie al doilea grad de jurisdicţie în fond. Corectă

ar fi referirea la „prima instanţă de fond” ori la „prima instanţă”. Pe de altă parte – şi acest aspect este mult mai important – trebuie revizuită tendinţa unor instanţe de apel de a ignora caracterul devolutiv al acestei căi de atac, manifestată prin evitarea frecventă a rejudecării fondului şi prin adoptarea, adesea facilă ori pur şi simplu nelegală,

a soluţiei trimiterii cauzelor spre rejudecare. A se vedea pe larg cu privire la această problemă în reglementarea vechiului Cod, precum şi pentru propuneri de lege

ferenda, L. Zidaru, „Înţelesul sintagmei «rezolvarea procesului fără a intra în cercetarea fondului», potrivit art. 297 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Consideraţii de drept comparat cu privire la trimiterea cauzei spre rejudecare de către instanţa de apel”, în Revista Română de Drept Privat (RRDP) nr. 4/2007, pp. 194 şi urm.


157

Cu toate acestea, alin. (3) prevede că prin apel este posibil să nu se solicite judecata în fond sau rejudecarea, ci anularea hotărârii de primă instanţă şi respingerea ori anularea cererii de chemare în judecată ca urmare a invocării unei excepţii sau trimiterea dosarului la instanţa competentă. Într-o formulare care reia întocmai dispoziţiile art. 295 CPC 1865, art. 479 alin. (1) NCPC dispune că instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu. Efectul devolutiv este limitat de criticile formulate de apelant, expresie a principiului disponibilităţii [art. 479 alin. (1)]. Motivarea apelului este, aşadar, un aspect esenţial pentru succesul căii de atac; teoretic, un apel nemotivat provoacă o devoluţiune totală [art. 476 alin. (2)], dar, în acest caz, nu pot fi invocate motive, mijloace de apărare sau dovezi noi. Dacă hotărârea primei instanţe este atacată numai parţial, ceea ce nu s-a atacat trece în puterea lucrului judecat. Totuşi, potrivit art. 477 (a cărui denumire marginală este „Limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat” – tantum devolutum quantum apellatum), alin. (1), instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, „precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată”. O problemă care s-a ivit în practică referitor la acest efect vizează soluţia instanţei în ipoteza în care pârâtul apelează soluţia de admitere a cererii de chemare în judecată şi se admite apelul. În acest caz, instanţa va respinge cererea de chemare în garanţie formulată de pârât, ca rămasă fără obiect, deşi chematul în garanţie nu a formulat, la rândul său, apel (principal ori incident)? Se agravează, în acest fel, situaţia pârâtului în propria cale de atac? Dacă pârâtul care a căzut în pretenţii în cererea principală şi a obţinut admiterea în parte a cererii de chemare în garanţie formulează apel pe ambele cereri, este evident că chematul în garanţie poate să „adere” la apelul pârâtului („partea potrivnică”), formulând un apel incident [art. 472 alin. (1)]. Dar dacă apelul pârâtului priveşte doar cererea principală? S-ar mai putea admite o „aderare” la apelul său, de către chematul în garanţie, prin care să tindă la respingerea cererii de chemare în garanţie ca rămasă fără obiect, în condiţiile în care art. 472 alin. (1) vorbeşte despre „intimatul” care formulează apel în cadrul procesului în care se judecă „apelul făcut de partea potrivnică”? Apreciez că răspunsul la această din urmă întrebare trebuie să fie negativ, nefiind îndeplinite condiţiile pentru formularea apelului incident. Pe de altă parte însă, consider că instanţa de apel care admite apelul pârâtului şi respinge cererea de chemare în judecată formulată de acesta ar urma să respingă şi cererea de chemare în garanţie ca rămasă fără obiect, întrucât această din urmă cerere a fost formulată tocmai pentru ipoteza în care pârâtul ar cădea în pretenţii; o asemenea soluţie nu contravine principiului non reformatio in peius, întrucât pârâtul a obţinut ceea ce voia în principal, respectiv respingerea cererii îndreptate împotriva sa, şi nu poate pretinde să se menţină concomitent şi soluţia de admitere a cererii de chemare în garanţie. Potrivit art. 477 alin. (2), devoluţiunea va opera cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat la anumite soluţii din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil. Indivizibilitatea litigiului există, spre exemplu, atunci când se formulează o cerere în revendicare de mai

158


mulţi/toţi coproprietarii (conform art. 643 NCC şi art. 63 LPA NCC), iar numai unul dintre aceştia declară apel; se formulează apel numai de către un creditor solidar, dacă acţiunea introdusă de mai mulţi astfel de creditori a fost respinsă în tot sau în parte etc. De asemenea, dacă reclamantul a formulat o cerere întemeiată pe mai multe motive alternative şi a obţinut câştig de cauză pentru unul dintre acestea, în apelul pârâtului poate repune în discuţie şi celelalte motive, care i-au fost respinse de prima instanţă – soluţie care se impune, căci în acest caz reclamantul nu are interes de a declara nici apel principal, nici apel incident4 . Nu se poate reţine, în acest caz, o agravare a situaţiei pârâtului în propria cale de atac, întrucât instanţa de apel ar menţine soluţia nefavorabilă acestuia, dar în temeiul altor motive decât al celor reţinute de prima instanţă (de exemplu, dacă acţiunea în anulare pentru dol şi eroare a fost admisă doar pentru dol, în apelul pârâtului reclamantul poate repune în discuţie şi eroarea, ca motiv de anulare; dacă instanţa de apel respinge apelul, constatând că în mod legal a fost anulat contractul, dar pentru eroare, iar nu pentru dol, nu se agravează situaţia părţii în propria cale de atac). Desigur, procedând astfel, instanţa de apel nu poate schimba soluţia primei instanţe într-un fel defavorabil apelantului-pârât (de exemplu, mărind sumele la plata cărora a fost obligat apelantul la prima instanţă). Articolul 478 („Limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă” – tantum devolutum quantum judicatum) alin. (1) dispune că prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe, iar potrivit alin. (2)-(5) ale aceluiaşi articol, părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri. Motivele şi mijloacele de apărare invocate la prima instanţă sunt supuse judecăţii în apel, chiar dacă nu sunt arătate în cererea scrisă de apel – concluzie care se impune a fortiori, întrucât şi un apel nemotivat provoacă o nouă judecată în fond, pe baza celor invocate la prima instanţă [art. 476 alin. (2)]. Totuşi, apelantul trebuie să formuleze critici cu privire la soluţia pronunţată şi la procedura de judecată în faţa primei instanţe, apelul fiind o cale de atac5. Trebuie menţionat că, potrivit art. 488 alin. (2) NCPC, motivele de casare prevăzute de lege – fără distincţie după cum sunt de ordine publică sau de ordine privată – nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor. Aşadar, pentru ca partea interesată să-şi conserve dreptul de a invoca în recurs motivele de casare prevăzute de lege, nu este suficient ca ea să exercite un apel nemotivat, sub cuvânt că acesta provoacă o devoluţiune totală, cuprinzând implicit şi criticile la care se referă art. 488 alin. (2) NCPC, ci este necesar ca respectivele critici să constituie obiectul unor motive de apel explicite. Dacă s-ar primi soluţia contrară – combătută aici – ar însemna că apelantului neglijent, care omite să-şi motiveze în termen apelul, i se creează o situaţie mai favorabilă decât celui care şi-a îndeplinit obligaţiile procesuale şi a depus motive de apel, dar a criticat sentinţa apelată doar sub unele aspecte, fără a formula şi critici care s-ar subsuma ulterior motivelor de casare prevăzute de lege. În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu 4

În acest sens, a se vedea Trib. Ilfov, III, 2.11.1925 apud G. Boroi, O. Spineanu-Matei, Codul de procedură civilă adnotat, ed. a III-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, p.

5

În acest sens, M. Tăbârcă, Gh. Buta, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat cu legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, 2008, p. 835

520 (lucrare citată, în continuare, CPC adnotat).

(lucrare citată în continuare CPC comentat şi adnotat).


159

se pot formula pretenţii noi6. Părţile pot să expliciteze însă pretenţiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanţe. Apelul este o cale de atac; în consecinţă, instanţa de apel verifică numai ceea ce s-a judecat în prima instanţă, neputând fi, de regulă, făcute cereri noi, respectiv formulate pretenţii care nu au fost analizate de prima instanţă ori modificate elementele pe care aceasta le-a avut în vedere la darea soluţiei. S-a admis invocarea dreptului de retenţie, a beneficiului de discuţiune ori a unei legi noi direct în apel, ca mijloace de apărare. Totuşi, dacă dreptul de retenţie este în legătură cu o cerere în despăgubire formulată pentru prima oară în apel, apărarea nu poate fi primită7. Micşorarea pretenţiilor este permisă, nu însă şi majorarea câtimii acestora, întrucât ar contraveni regulilor specifice privind judecarea apelului, îndeosebi principiului tantum devolutum quantum iudicatum [art. 478 alin. (3) şi art. 482 NCPC]. Se vor putea cere, de asemenea, dobânzi, rate, venituri ajunse la termen şi orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanţe şi va putea fi invocată compensaţia legală. Aceste dobânzi, rate, venituri trebuie să fi format obiectul judecăţii şi în primă instanţă; altfel, nu s-ar putea cere direct în apel ratele şi dobânzile scadente după pronunţarea sentinţei. Referitor la acest aspect, s-a pus problema dacă actualizarea cu rata inflaţiei („orice altă despăgubire” ivită în legătură cu ceea ce s-a judecat în primă instanţă) se subsumează dispoziţiilor art. 478 alin. (5)? Apreciez că răspunsul este afirmativ, respectiv s-ar putea cere actualizarea cu rata inflaţiei pentru perioada ulterioară pronunţării sentinţei primei instanţe. Un argument în acest sens îl reprezintă dispoziţiile art. 628 alin. (3), conform cărora, dacă titlul executoriu nu conţine criterii privind actualizarea obligaţiei principale stabilite în bani, executorul judecătoresc va proceda la actualizare în funcţie de rata inflaţiei, calculată de la data când hotărârea judecătorească a devenit executorie; or, este executorie hotărârea pronunţată în apel sau care nu este susceptibilă de apel (art. 633 NCPC). Dacă însă intimatul este cel care urmăreşte să formuleze cererile la care se referă art. 478 alin. (5), este necesară formularea unui apel incident, altminteri operează principiul non reformatio in peius. Spre exemplu, reclamantul nemulţumit că i s-au admis doar în parte ori i s-au respins pretenţiile formulate la prima instanţă poate cere şi dobânzile devenite exigibile după darea sentinţei (dacă în cuprinsul cererii de chemare în judecată a solicitat doar dobânzile până la pronunţarea sentinţei), însă dacă pârâtul este cel care a declarat apel, reclamantul care urmăreşte obţinerea aceloraşi dobânzi trebuie să formuleze apel incident; altminteri, ar trebui să se accepte că instanţa de apel poate agrava situaţia apelantului în propria cale de atac, soluţie care nu este susţinută de interpretarea sistematică a textelor.

2. Judecata apelului 2.1 Observaţii generale

Într-o formulare care reia întocmai dispoziţiile art. 295 CPC 1865, art. 479 alin. (1) NCPC dispune că „instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu”. În

6

apel

nu

este

posibilă

transformarea

unei

cereri

în

realizare

într-o

cerere

în

constatare,

ori

invers

–

Trib.

Bucureşti,

dec. nr. 730/1998; dacă iniţial s-a cerut anularea pentru dol, iar în apel se solicită anularea pentru incapacitate şi pentru eroare asupra persoanei cocontractantului, se

schimbă cauza cererii, în sensul art. 294 alin. (1) C.pr.civ – Cas., s. com., dec. nr. 900/2008, apud M. Tăbârcă, Gh. Buta, CPC comentat şi adnotat, p. 847.

7

Pentru detalii, a se vedea M. Tăbârcă, Gh. Buta, CPC comentat şi adnotat, p. 850.

160


În ceea ce priveşte invocarea din oficiu a motivelor de ordine publică, s-a spus că această posibilitate există pentru instanţă, chiar dacă motivul invocat nu se încadrează în motivele formulate de apelant. Însă, neinvocarea din oficiu a unui motiv de ordine publică nu trebuie să ducă la admiterea recursului8. Invocarea din oficiu a unui motiv de ordine publică (lipsa calităţii procesuale, de exemplu) trebuie, de asemenea, să ţină seama de principiul non reformatio in peius.

2.2 Probele

Potrivit art. 479 alin. (2) NCPC, „instanţa de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 478 alin. (2)”. În ceea ce priveşte probele noi: – Probele trebuie să privească motivele de apel invocate [art. 477 alin. (1)], fiind, aşadar, necesare soluţionării apelului [art. 479 alin. (2)]; ca urmare, ele trebuie să fie concludente (să ducă la dezlegarea pricinii) şi să fie utile (în raport de probatoriul deja administrat la prima instanţă, proba ar putea fi concludentă, dar inutilă); – Probele noi se solicită prin cererea de apel ori prin întâmpinare; prin excepţie, se pot încuviinţa ulterior probele a căror necesitate rezultă din dezbateri, potrivit art. 478 alin. (2) NCPC; – În doctrină s-a arătat că nu sunt „noi” probele respinse de prima instanţă şi, deci, acestea ar putea fi cerute şi după faza scrisă9. Pe de altă parte însă, este mai greu de primit soluţia ca o probă respinsă la prima instanţă să fie cerută oricând în cursul judecării apelului, întrucât raţiunea textelor care impun propunerea probelor prin cererea de apel, respectiv prin întâmpinare – de a preveni surprinderea adversarului şi de a permite pregătirea cuprinzătoare a judecăţii în apel, prin propunerea probelor în etapa scrisă a căii de atac – să regăseşte, în mare măsură, şi în cazul probelor cerute la prima instanţă şi care nu au fost încuviinţate de aceasta din urmă. – Partea care la prima instanţă a fost decăzută din dreptul de a propune o probă ori care a renunţat la administrarea probei poate cere respectiva probă în apel, însă numai în condiţiile art. 478 alin. (2) NCPC; – Probele administrate la prima instanţă sunt câştigate cauzei; partea care cere refa-cerea lor trebuie să motiveze de ce aceasta este utilă. La rândul său, atunci când respinge o asemenea cerere, instanţa trebuie să motiveze de ce a apreciat că refacerea nu este necesară. Ca urmare, simplul fapt că o parte cere o probă în apel, chiar şi în legătură cu motivele de apel, nu poate obliga de plano instanţa de apel să încuviinţeze respectiva probă, sub cuvânt că nu se „antepronunţă”. – Ce se întâmplă în cazul în care concludenţa probei se identifică cu însăşi temeinicia motivului de apel (de exemplu, se critică expertiza, atât în ceea ce priveşte aspectele sale formale – convocare etc. – cât şi în ceea ce priveşte temeinicia concluziilor sale, solicitându-se refacerea ei, eventual acesta fiind şi singurul motiv formulat)? Respingerea probei ar avea semnificaţia unei soluţionări implicite a apelului (ori a unui motiv din cadrul acestuia); dacă se invocă mai multe motive, s-ar putea, eventual, concepe o încheiere interlocutorie, prin care instanţa dezleagă un anumit aspect al apelului. Admiterea de plano a cererii de administrare a probei pare nejustificată, câtă vreme instanţa ar trebui să examineze, mai întâi, dacă apelul este fondat, respectiv, de exemplu, dacă expertiza este necorespunzător

8 9

A se vedea M. Tăbârcă, Gh. Buta, CPC comentat şi adnotat, p. 854. A se vedea M. Tăbârcă, Gh. Buta, CPC comentat şi adnotat, p. 855.


161

întocmită, şi numai în cazul în care găseşte criticile fondate să admită apelul şi să dispună refacerea expertizei; dacă criticile sunt nefondate, dispunerea unei expertize noi este inutilă, prelungeşte procesul şi atrage costuri noi, la care se adaugă dificultatea de a motiva înlăturarea noii expertize. Aşadar, exigenţa simetriei ar putea reclama ca instanţa de apel să se pronunţe întâi asupra motivului de apel prin care se critică expertiza anterior administrată; dacă acesta este nefondat, apelul va fi respins ca atare; dacă este fondat, apelul va fi admis, urmând să fie dispusă efectuarea expertizei – un posibil instrument îl pot constitui preve-derile art. 297 alin. (2) teza a II-a CPC 1865, respectiv ale art. 480 alin. (6) NCPC (s-ar putea susţine că hotărârea întemeiată pe o expertiză necorespunzătoare este lovită de nulitate). Ca alternativă, s-ar putea concepe pronunţarea unei încheieri interlocutorii (mai ales când s-au formulat mai multe motive de apel), ori pur şi simplu respingerea probei, ca neutilă cauzei, urmând ca motivele să fie explicate în cuprinsul deciziei. Practica judiciară a consacrat şi soluţia contrară, conform căreia „instanţa nu poate respinge o probă cu motivarea că, raportat la criticile apelantului, pretenţiile acestuia apar ca inadmisibile, întrucât o atare atitudine are semnificaţia unei antepronunţări. Apelul este o cale unitară de atac, iar criticile formulate prin intermediul acestuia nu pot face obiect de analiză pentru instanţa învestită cu soluţionarea lui decât după administrarea probatoriului”10. Această soluţie este susceptibilă de obiecţii, întâi, pentru că interpretează prea extensiv noţiunea de „antepronunţare”, iar în al doilea rând, pentru că instanţei de apel trebuie să i se recunoască prerogativa cenzurării caracterului concludent şi util al unei probe, întocmai ca şi primei instanţe. În tot cazul, noua reglementare circumstanţiază clar ce (nu) constituie antepronunţare [confom art. 42 alin. (1) pct. 1 partea finală NCPC]11 iar exercitarea unor prerogative date de lege instanţei, precum încuviinţarea probelor ori a altor cereri formulate de părţi, nu poate fi în niciun fel echivalată cu exprimarea părerii asupra soluţiei care va fi pronunţată. De regulă, în practică, în asemenea cazuri proba este încuviinţată, urmând ca asupra concludenţei sale instanţa de apel să se pronunţe prin decizie. Trebuie reţinut că admi-nistrarea unei noi expertize în apel nu înlătură posibilitatea instanţei de apel de a reţine, motivat, că expertiza anterioară este cea temeinică, urmând să o aibă în vedere la stabilirea situaţiei de fapt. Această apreciere, în măsura în care este respectată exigenţa motivării, scapă cenzurii instanţei de recurs. – În cazul probei cu expertiză trebuie discutată semnificaţia neformulării de obiecţiuni la prima instanţă. În acest scop, distingem între două categorii de motive care pot fi invocate în cadrul obiecţiunilor: a) motive formale (nulitatea expertizei). Acestea se acoperă prin neinvocare, conform art. 178 alin. (3) NCPC; interesante sunt şi prevederile alin. (4) ale aceluiaşi articol, conform cărora partea interesată poate 10 11

C.A. Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 221/2006 apud M.Tăbârcă, Gh. Buta, CPC comentat şi adnotat, p. 852.

Trebuie precizat că legea de procedură nici nu se referă la „antepronunţare”, ci exprimarea unei păreri asupra soluţiei în cauza pe care judecătorul a fost desemnat să

judece. Pentru a deveni incompatibil pe temeiul acestei dispoziţii legale, judecătorul trebuie să exprime limpede, ori să dea de înţeles fără echivoc că părerea sa este

formată dincolo de punctul în care dezbaterile contradictorii ar mai putea-o influenţa.

Dimpotrivă, nu poate fi recuzat judecătorul care lasă să se întrevadă, chiar cu o anumită probabilitate, soluţia pe care o va pronunţa, prin încheierile interlocutorii pronunţate pe parcursul procesului, prin încuviinţarea ori respingerea anumitor probe, ori prin punerea în discuţie a unor motive de fapt sau de drept pe care le consideră relevante

pentru soluţionarea cauzei. Potrivit art. 14 alin. (4) – (6) NCPC, judecătorul este chiar obligat să pună în discuţie motivele de fapt şi de drept pe care intenţionează să-şi

întemeieze hotărârea, pentru a preveni surprinderea părţilor şi a le permite să combată părerea preliminară formată pe baza lecturii dosarului, tocmai în vederea asigurării unei contradictorialităţi formale, efective. Această obligaţie – existentă, de altfel, şi în cuprinsul art. 129 alin. (4) CPC 1865, chiar dacă în termeni mai puţin fermi

– nu se rezumă la punerea în discuţia părţilor a excepţiilor procesuale care pot fi invocate şi din oficiu (caz în care excepţia trebuie motivată de judecător, pentru a

permite punerea de concluzii în cunoştinţă de cauză), ci, pentru identitate de raţiune, şi a motivelor de drept substanţial, fie ele de ordin factual sau juridic. 162


renunţa, expres sau tacit, la dreptul de a invoca nulitatea relativă. Aşadar, în cazul neinvocării in limine litis a neregularităţilor raportului de expertiză, de natură să atragă nulitatea acestora, se impune concluzia că partea interesată a renunţat tacit la acestea, de unde rezultă că ea nu le mai poate opune pentru prima oară în apel. b) motive de fond, care privesc însăşi temeinicia expertizei. Chiar şi în acest caz, neformularea obiecţiunilor ar putea avea aceeaşi semnificaţie, a renunţării la dreptul de critică faţă de cuprinsul raportului de expertiză, faţă de prevederile art. 338 alin. (2) NCPC, conform cărora o nouă expertiză va trebui cerută motivat, sub sancţiunea decăderii, la primul termen după depunerea raportului, iar dacă s-au formulat obiecţiuni, la termenul imediat următor depunerii răspunsului la obiecţiuni ori, după caz, a raportului suplimentar. Cred că art. 338 alin. (2) NCPC nu poate fi privit ca neavând nicio semnificaţie în faza procesuală a apelului. Astfel, trebuie distins între situaţia în care o probă nesolicitată în faţa primei instanţe este cerută pentru prima oară în apel, ceea ce legea îngăduie [înlăturând implicit decăderea care intervine la prima instanţă, potrivit art. 254 alin. (1) NCPC], şi situaţia în care se cere refacerea unei probe deja administrate, pe motiv că aceasta este necorespunzătoare; carenţele expertizei administrate la prima instanţă trebuie invocate în condiţiile art. 338 alin. (2) NCPC, şi nu pot fi invocate pentru prima oară direct în apel. Posibilitatea instanţei de apel de apreciere suverană a probelor a fost consacrată şi în jurisprudenţă12 şi, în acelaşi sens, s-a învederat că legiuitorul a suprimat art. 304 pct. 11 CPC 1865, care permitea cenzurarea aprecierii eronate a probelor administrate, de unde rezultă că modul în care procedează instanţa de apel în privinţa încuviinţării probelor nu mai poate fi supus controlului instanţei de recurs13.

2.3 Neagravarea situaţiei părţii în propria cale de atac

Noul Cod conţine o reglementare diferită a principiului non reformatio in pejus (al neagravării situaţiei părţii în propria cale de atac). Astfel, potrivit art. 481 NCPC – în forma iniţială – apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată, afară de cazul în care el consimte expres la aceasta sau dacă se invocă motive de ordine publică de drept material [alin. (1)], iar motivele de ordine publică de drept procesual nu pot atrage înrăutăţirea situaţiei părţii în propria cale de atac, afară de cazurile în care legea prevede altfel [alin. (2)]. În urma modificărilor aduse prin Legea nr. 76/2012, art. 481 prevede că apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată, afară de cazul în care el consimte expres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege. În condiţiile reglementării Codului de procedură civilă anterior, în doctrină s-a susţinut că instanţa nu poate să invoce din oficiu şi nici nu poate să admită excepţii absolute invocate de intimat, dacă admiterea acestora ar 12

„Completarea probelor este o chestiune de apreciere a mijloacelor de probă care scapă controlului instanţei superioare. Instanţa a uzat de un drept suveran de apreciere

a mijloacelor de probă când a respins suplimentarea probei cu martori, cerută de recurent în apel”− Cas. I, dec. nr. 1873/10.03.1926 apud G. Boroi, O. Spineanu-Matei,

CPC adnotat, p. 521; „Motivând de ce proba cu martori în apel nu este necesară, instanţa de apel a făcut numai uz de dreptul conferit de lege şi n-a încălcat prin aceasta

nicio dispoziţie legală” − Cas I, dec. nr. 705/20.03.1929 apud G. Boroi, O. Spineanu-Matei, CPC adnotat, p. 521; „Administrarea unor probe din oficiu constituie o simplă posibilitate pentru instanţa de apel, rolul activ neavând semnificaţia unei încălcări a principiului disponibilităţii în procesul civil. Obligaţia de a-şi proba pretenţiile

revenea reclamantului, în condiţiile art. 1169 C.civ.” – C.A. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 1232/2002, în G. Boroi, O. Spineanu-Matei, CPC adnotat, p. 522; „De vreme

ce instanţa de apel poate reface ori completa probele, desfiinţarea cu trimitere spre rejudecare pentru administrarea de probe constituie o soluţie nelegală” – C.S.J. s. civ.,

dec. nr. 3026/1999, dec. nr. 3044/2000, apud G. Boroi, O. Spineanu-Matei, CPC adnotat, p. 522. 13

A se vedea M. Tăbârcă, Gh. Buta, CPC comentat şi adnotat, p. 755.


163

duce la agravarea situaţiei părţii care a avut iniţiativa declarării căii de atac. Cu toate acestea, s-a apreciat că excepţiilor de incompatibilitate, de necompetenţă absolută şi de nulitate a hotărârii nu li se poate opune principiul non reformatio in pejus, întrucât admiterea acestor excepţii duce la desfiinţarea hotărârii atacate şi la reluarea judecăţii, fără ca instanţa de apel să statueze asupra fondului14. Opţiunea de principiu a Noului Cod este însă diferită, respectiv în sensul că motivele de ordine publică de drept procesual nu pot atrage înrăutăţirea situaţiei părţii în propria cale de atac, dacă legea nu dispune expres altfel15. În condiţiile în care alin. (2) extinde aplicabilitatea principiului non reformatio in pejus chiar şi la situaţiile în care s-ar fi putut invoca motive de ordine publică de drept procesual, era însă surprinzătoare soluţia de a permite agravarea situaţiei părţii în propria cale de atac în cazul în care se invocă motive de ordine publică de drept material. Pentru a nu exista incertitudini cu privire la câmpul de aplicare al unui principiu fundamental în materia căilor de atac, prin Legea nr. 76/2012 s-a revenit asupra acestei reglementări, fiind permisă agravarea situaţiei părţii în propria cale de atac doar în cazurile anume prevăzute de lege, fără a se distinge între motive de ordine publică de drept material şi de drept procesual. Aşadar, şi în cazul ultimelor, este necesar ca legea să permită expres agravarea situaţiei părţii în propria cale de atac, în caz contrar, regula fiind deplin aplicabilă, şi aceasta chiar dacă judecătorul a fost incompatibil, ori există alte motive de nulitate a hotărârii. Prin derogare de la această regulă, articolul 432 teza a II-a NCPC prevede că, în cazul în care se admite excepţia autorităţii lucrului judecat, se poate agrava situaţia părţii în propria cale de atac.

2.4 Invocarea excepţiilor în apel

Invocarea unor excepţii procesuale în calea de atac, în măsura în care acestea privesc judecata în primă instanţă şi nu însăşi cererea de apel, se face prin intermediul unui motiv (eventual, de ordine publică), iar nu pe calea unei excepţii propriu-zise. Ca urmare, chiar dacă apelantul invocă, în cuprinsul motivelor de apel, „excepţia” lipsei calităţii procesuale active, a lipsei de interes, necompetenţa etc., acestea sunt, în realitate, motive şi trebuie calificate ca atare, nefiind necesar ca instanţa să dispună că „admite excepţia…”. Dacă nu se acceptă această opinie se poate ajunge la situaţii absurde. Spre exemplu, în cazul în care acţiunea în anularea certificatului de moştenitor a fost admisă de prima instanţă, iar în apel se invocă excepţia prescripţiei dreptului la acţiunea în anulare, admiterea excepţiei prejudecă apelul, aceasta fiind, practic, un motiv în sprijinul cererii de admitere a căii de atac. În practica judiciară s-a statuat că „în ceea ce priveşte excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi inadmisibilităţii promovării acţiunii în revendicare, invocate de intimaţii-pârâţi, tribunalul apreciază, în primul rând, că acestea nu sunt excepţii procesuale în adecvata folosire a terminologiei juridice, excepţiile invocate în etapele căii de atac neputând viza decât calea de atac concret exercitată (excepţia tardivităţii, excepţia nulităţii căii de

14

În acest sens, a se vedea: M. Tăbârcă, op. cit., vol. II, p. 73, 74; A. Nicolae, Aspecte ale aplicării principiului non reformatio in pejus în procesul civil, Dreptul nr. 10/2001,

15

În contextul unei dispute similare în doctrina germană, unii autori au susţinut că principiul neagravării situaţiei părţii în propria cale de atac nu se referă la chestiuni de

pp. 74 – 85.

ordin procedural care sunt sustrase dreptului de dispoziţie al părţilor; pe de altă parte, alţi autori au susţinut că partea este cea care decide, formulând sau nu calea de

atac, dacă hotărârea rămâne nemodificată; în acest sens, nici reglementările de ordin procedural nu sunt sustrase întru totul dreptului de dispoziţie al părţilor, întrucât instanţa de control judiciar nu se învesteşte niciodată din oficiu. A se vedea H.-J. Musielak, Grundkurs ZPO (Curs elementar de procedură civilă), Ed. C.H. Beck, München, 2005, p. 302.

164


atac etc.), iar nu cererea de chemare în judecată, din moment ce obiectul căii de atac îl constituie hotărârea primei instanţe sau a instanţei de apel, iar nu cererile părţilor, ca în cazul judecăţii în primă instanţă. Ca atare, aceste „excepţii procesuale”, în măsura în care ar fi invocate de însăşi partea care declară calea de atac, reprezintă motive de apel, respectiv de recurs, iar, în măsura în care ar fi invocate de către cealaltă parte care nu a declarat cale de atac şi prin admiterea cărora s-ar tinde la schimbarea soluţiei primei instanţe, invocarea acestora are caracter inadmisibil, această ultimă situa-ţie fiind şi cazul speţei de faţă”16 . Referitor la această soluţie trebuie făcută însă observaţia că este discutabilă susţinerea că aceste mijloace de apărare sunt inadmisibile, ele putând fi invocate, ca motive de ordine publică, prin întâmpinare [art. 478 alin. (2)], însă doar pentru a obţine respingerea apelului, nu şi pentru a obţine o schimbare a soluţiei primei instanţe, în defavoarea apelantului.

3. Soluţiile instanţei de apel 3.1 Regula generală

În ceea ce priveşte soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de apel, art. 480 NCPC conţine o reglementare amplă, care dă eficienţă caracterului devolutiv al apelului. După cum am văzut, apelul provoacă o nouă judecată asupra fondului, întrucât instanţa de apel exercită, în limitele cererii de apel, un control complet al legalităţii şi temeiniciei hotărârii apelate, având posibilitatea de a reface sau completa probatoriul administrat de prima instanţă. Ca atare, instanţa trebuie să se pronunţe, de regulă, ea însăşi asupra fondului cauzei, fie prin menţinerea, fie prin schimbarea soluţiei primei instanţe, ori, dacă este cazul, prin evocarea fondului nejudecat de prima instanţă. În acest sens, art. 480 alin. (1) dispune că instanţa de apel poate păstra hotărârea atacată, situaţie în care, după caz, va respinge, va anula apelul ori va constata perimarea lui. Potrivit alin. (2), în caz de admitere a apelului, instanţa poate anula ori, după caz, schimba în tot sau în parte hotărârea apelată. Aceste dispoziţii legale, care constituie regula în ceea ce priveşte soluţiile instanţei de apel, sunt mai detaliate faţă de art. 296 CPC 1865, care se mulţumea să prevadă că instanţa de apel poate păstra ori schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată. Scopul acestor reglementări este de a cuprinde, într-o manieră sintetică, toate soluţiile care pot fi pronunţate de instanţa de apel, inclusiv în situaţiile particulare prevăzute de alineatele următoare. Aşadar, de regulă, instanţa de apel pronunţă o hotărâre proprie în cauză, păstrând ori schimbând soluţia primei instanţe. Celelalte soluţii au caracter de excepţie, fiind de strictă interpretare şi aplicare.

3.2 Evocarea fondului, respectiv trimiterea cauzei spre rejudecare

Potrivit art. 480 alin. (3) NCPC, „în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, în cazul în care părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare; trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului. Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanţa de apel, precum şi necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”. 16

Trib. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 1006/24.11.2011, nepublicată.


165

Potrivit modificărilor aduse Codului de procedură civilă de la 1865 prin O.U.G. nr. 138/2000, în cazul în care prima instanţă a respins sau a anulat cererea de chemare în judecată fără a intra în cercetarea fondului, iar instanţa de apel, găsind apelul întemeiat, a anulat hotărârea apelată, aceasta va evoca fondul şi va judeca procesul, pronunţând o hotărâre definitivă [art. 297 alin. (1) CPC 1865, în redactarea anterioară Legii nr. 219/2005]. Soluţia evocării fondului – existentă în legislaţia interbelică, dar şi în dreptul comparat – era destinată să asigure, în primul rând, celeritatea judecăţii cauzei, scurtând durata procesului şi evitând astfel tergiversarea judecăţii prin reluarea ciclului procesual, din motive imputabile primei instanţe, iar pentru părţi, aducea economie de timp şi bani 17. Ulterior, în mod regretabil, legiuitorul a revenit la soluţia criticabilă a Legii nr. 59/1993, fiind eliminată posibilitatea evocării fondului. Pentru a înţelege raţiunea reglementării Noului Cod, trebuie amintit că, potrivit art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, părţile au dreptul la un proces echitabil, desfăşurat într-un termen rezonabil. Într-o cauză care interesează contextul analizat aici, Cârstea şi Grecu c. României18, din păcate insuficient receptată în jurisprudenţă şi în doctrină, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 6 parag.1 din Convenţie, sub aspectul depăşirii termenului rezonabil de soluţionare a cauzei, şi a statuat, cu deplin temei, că repetarea casărilor cu trimitere, ca urmare a erorilor comise de instanţele inferioare, „denotă o deficienţă de funcţionare a sistemului judiciar”. Curtea a reţinut, ca o circumstanţă agravantă pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil, că „trimiterea cauzei spre rejudecare putea continua la nesfârşit, deoarece nicio prevedere legală nu îi putea pune capăt.” Concluzia care se impune este că trimiterea repetată a cauzei spre rejudecare este incompatibilă cu dreptul părţilor la soluţionarea cauzelor lor într-un termen rezonabil. Părţile nu trebuie să suporte consecinţele erorilor comise de instanţele care au judecat procesul, prin prelungirea nejustificată a ciclului procesual, ele având interesul legitim al soluţionării rapide a litigiului cu care au învestit instanţa. Cu atât mai mult, dacă legea ar permite în continuare trimiterea repetată spre rejudecare a cauzelor, în condiţii la fel de interpretabile ca în reglementarea anterioară, ar deveni iluzoriu principiul soluţionării cauzelor într-un termen „optim şi previzibil”, prevăzut de art. 6 alin. (1) NCPC. Acest principiu trebuie raportat, în cele din urmă, la durata întregului proces, iar nu doar la o singură fază procesuală. Pe de altă parte, s-a avut în vedere că soluţia evocării necondiţionate a fondului ar fi de natură să încurajeze admiterea facilă a unor excepţii peremptorii de către prima instanţă, ceea ce ar face ca, adesea, fondul cauzei să fie judecat pentru prima oară de către instanţa de apel. Ca urmare, legiuitorul a formulat o soluţie de compromis, pentru a nu exclude parcurgerea dublului grad de jurisdicţie în fond şi a nu încuraja instanţele de prim grad să admită cu uşurinţă excepţii procesuale peremptorii. Din art. 480 alin. (3) teza I rezultă că regula, în cele două ipoteze prevăzute de text, este anularea hotărârii apelate şi evocarea fondului de către instanţa de apel. Ipoteza în care judecata apelului s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată nu comportă discuţii deosebite, însă trebuie observat că numai apelantul, iar nu şi partea adversă ori instanţa din oficiu, poate invoca nulitatea relativă decurgând din citarea sa nelegală la prima instanţă, nefiind vorba despre o nulitate de ordine publică. În acest sens sunt dispoziţiile art. 160 NCPC.

17

A se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă, ediţia a V-a, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2011, p. 363.

166


Câteva observaţii se impun însă cu privire la cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului. În doctrină s-a apreciat că sintagma prevăzută de art. 297 alin. (1) CPC 1865 („a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului”) se referă la două ipoteze: 1) situaţia în care prima instanţă a soluţionat în mod greşit procesul, fără a intra în cercetarea fondului, pe baza unei excepţii procesuale – prescripţie, putere de lucru judecat, inadmisibilitate, lipsa calităţii procesuale etc.; 2) prima instanţă s-a pronunţat asupra altor aspecte decât cele cu care a fost învestită, ori în cazul în care a omis să analizeze o cerere principală ori incidentală, sau, în unele cazuri, accesorie19 . Pentru interpretarea dispoziţiilor Noului Cod de procedură civilă trebuie să se plece de la această interpretare riguroasă, dându-se, totodată, cuvenita importanţă modificării operate de art. 480 alin. (3) teza I, care se referă la „judecata” fondului, iar nu la „cercetarea” acestuia. Deşi modificarea poate părea subtilă, ea relevă intenţia legiuitorului de a elimina interpretarea extensivă – care nu este suficient de limpede exclusă de litera actuală a legii – a sintagmei în discuţie, în sensul că s-ar referi şi la acele situaţii în care instanţa nu ar fi „cercetat suficient” fondul cauzei, prin administrarea tuturor probelor necesare ori prin analiza exhaustivă a motivelor de fapt ori de drept prezentate de părţi. În acest sens, trebuie reamintit că apelul este devolutiv, iar instanţa de apel este ţinută să rejudece fondul cauzei, administrând probele necesare şi substituindu-şi, dacă este cazul, propriile considerente celor lacunare ori incorecte ale primei instanţe. În concepţia Noului Cod, numai situaţiile în care instanţa a soluţionat greşit procesul în temeiul unei excepţii procesuale, ori în care s-a pronunţat asupra a cu totul altceva decât s-a cerut, constituie cazuri în care nu s-a judecat fondul, cu consecinţa, de principiu, a anulării sentinţei şi evocării fondului. După cum vom vedea, nejudecarea fondului este şi singura ipoteză (pe lângă nelegala citare a părţii care a lipsit de la judecată) în care, în condiţii strict determinate, este posibilă şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă. În ceea ce priveşte însă situaţia în care instanţa a omis să soluţioneze o cerere cu care a fost învestită, o atare omisiune nu mai poate fi criticată pe calea apelului, partea care se consideră prejudiciată fiind obligată să ceară completarea hotărârii20. Astfel, potrivit art. 444 alin. (1) NCPC, „dacă prin hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în acelaşi termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în fond după casarea cu reţinere, în termen de 15 zile de la pronunţare”. Articolul 445 NCPC – text de o importanţă capitală – prevede că îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispoziţiilor contradictorii sau completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condiţiile art. 442-444. Textul echivalent se regăseşte în cuprinsul art. 2812a CPC 1865, introdus prin Legea nr. 202/2010. Prin urmare, prin Legea nr. 202/2010, respectiv prin Noul Cod de procedură civilă este eliminat concursul 18

Hotărârea Curţii din 15.06.2006, publicată în M.Of. nr. 485/19.07.2007. Este vorba despre un litigiu de muncă a cărui durată a depăşit 7 ani şi 8 luni, cauza fiind

trimisă spre rejudecare de trei ori, de două ori de către instanţa de recurs şi o dată de către instanţa de apel (a cărei soluţie este cu atât mai frapantă cu cât instanţa de recurs casase cu trimitere la instanţa de apel, iar nu la prima instanţă).

19

A se vedea L. Zidaru, loc.cit., p. 211; în acelaşi sens, s-a apreciat că „instanţa nu cercetează fondul atunci când pronunţă soluţia în temeiul unei excepţii procesuale,

20

Această soluţie a fost propusă de multă vreme în doctrină; a se vedea S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, Corelaţia dintre recurs şi căile extraordinare de atac, în Studii şi

omite să se pronunţe asupra unei cereri, ori dă altceva decât s-a cerut” – M. Tăbârcă, op. cit, vol. II, p. 74.

Cercetări Juridice nr. 1/1985, apud V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Ed. Naţional, Bucureşti, 1997, vol. II, p. 408, nota 314.


167

anterior, nejustificat, dintre posibilitatea de a cere completarea hotărârii, pe de o parte, şi posibilitatea de a formula apel sau recurs, pe de altă parte, dacă instanţa a omis să se pronunţe asupra unei cereri deduse judecăţii. De vreme ce admiterea apelului ori recursului ar duce la trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, nu se vede de ce cauza ar trebui întâi să ajungă în faţa instanţei superioare de control şi abia apoi să se întoarcă la prima instanţă pentru completarea judecăţii, în loc să se ceară direct completarea hotărârii. În acest sens, soluţia Noului Cod elimină o cauză foarte frecventă a trimiterii cauzei spre rejudecare de către instanţa de apel ori recurs, fiind de natură să evite tergiversări ale judecăţii, imputabile instanţelor. Prin urmare, nepronunţarea asupra unei cereri deduse judecăţii nu constituie un motiv de ordine publică, care ar putea fi luat în considerare din oficiu de instanţa de apel21. Partea care se consideră prejudiciată prin nesoluţionarea cererii deduse judecăţii trebuie să ceară primei instanţe remedierea omisiunii şi completarea hotărârii. Dacă nu o face, ea poate ataca cu apel hotărârea pronunţată numai cu privire la punctele litigioase efectiv soluţionate prin această hotărâre, ceea ce corespunde adagiului tantum devolutum quantum iudicatum. În deplin acord cu soluţia prevăzută de art. 445, articolul 471 alin. (8) prevede că dacă s-au formulat atât apel, cât şi cereri potrivit art. 442-444 (de îndreptare, lămurire sau completare a hotărârii), dosarul nu va fi trimis instanţei de apel decât după împlinirea termenului de apel privind hotărârile date asupra acestor din urmă cereri. Prin urmare, partea poate formula atât apel împotriva soluţiei date prin sentinţă cererilor sale, cât şi cerere de completare, în cazul în care instanţa a omis să soluţioneze unele capete de cerere. În această situaţie, va fi soluţionată mai întâi cererea de completare, iar ulterior cauza va fi înaintată instanţei de control judiciar, pentru soluţionarea apelului (dacă este cazul, şi a apelului declarat împotriva hotărârii de completare, care poate fi atacată cu apel în aceleaşi condiţii ca prima sentinţă). În concluzie, soluţia anulării sentinţei şi evocării fondului, prevăzută de art. 480 alin. (3) teza I NCPC, se dispune numai atunci când instanţa, în mod greşit, a soluţionat cauza în temeiul unei excepţii procesuale, a dat cu totul altceva decât s-a cerut, ori atunci când a judecat procesul în lipsa părţii nelegal citate, iar această parte a formulat apel pentru acest motiv.

3.3 Alte motive eventuale de anulare şi de trimitere spre rejudecare

În raport de caracterul de excepţie al art. 480 alin. (3) NCPC22, dar şi în raport de caracterul devolutiv al apelului, consacrat de întreaga reglementare, se pune problema în ce măsură noţiunea de „soluţionare a procesului fără a intra în judecata fondului” poate fi extinsă şi la situaţiile în care prima instanţă s-a pronunţat asupra cererilor deduse judecăţii, dar în temeiul unui probatoriu incomplet ori în care motivarea soluţiilor pronunţate lipseşte în tot sau în parte. Lipsa motivării poate justifica anularea sentinţei şi, după caz, evocarea fondului, ori trimiterea spre rejudecare numai în cazul în care motivarea soluţiei pronunţate lipseşte cu desăvârşire, astfel încât, practic, lipseşte judecata, întrucât aceasta din urmă presupune şi un raţionament care justifică soluţia pronunţată. 21

În acest sens, cu privire la omisiunea primei instanţe de a se pronunţa asupra unei cereri incidentale, sub imperiul reglementării anterioare Legii nr. 202/2010, a se vedea

22

În acelaşi sens, în practica judiciară s-a decis că „potrivit regulii înscrise în art. 296 C.pr.civ., instanţa de apel poate păstra în tot sau în parte hotărârea atacată. De aici,

M. Tăbârcă, op.cit., vol. II, p. 64, nota 98.

concluzia că în virtutea efectului devolutiv pe care îl cere apelul, instanţa de apel este obligată să rejudece fondul cauzei, în limita motivelor de apel. În mod cu totul excepţional, prin art. 297 alin. (1) C.pr.civ. s-a dat posibilitatea instanţei de apel să trimită cauza pentru rejudecare la prima instanţă dacă aceasta a rezolvat procesul fără

a intra în cercetarea fondului” –C.A. Târgu-Mureş, s. civ., dec. nr. 91/R/9.02.1998. Decizia citată este disponibilă în aplicaţia ECRIS LLDS (Indaco Systems). 168


În cazul în care însă motivarea este lacunară, imprecisă ori incorectă, nu este vorba despre o omisiune a instanţei de a se pronunţa asupra fondului cauzei, motiv pentru care instanţa de apel, în virtutea efectului devolutiv al acestei căi de atac şi a prevederilor art. 476 şi art. 479 NCPC, este ţinută să verifice ea însăşi legalitatea şi temeinicia soluţiei pronunţate şi, dacă este cazul, să substituie propria motivare considerentelor incorecte ale primei instanţe ori să completeze aceste considerente, chiar dacă această activitate presupune şi o judecată nouă, iar nu doar una de control a raţionamentului primei instanţe. De vreme ce chiar omisiunea pronunţării nu constituie motiv de apel a fortiori nemotivarea soluţiei unor capete de cerere nu echivalează cu nejudecarea fondului, ci motivarea trebuie completată în apel, verificând soluţia, în măsura în care a fost apelată. În acest sens, în practica judiciară s-a statuat: „contrar celor susţinute de apelantă, hotărârea primei instanţei este motivată în fapt şi în drept, iar eventualele lacune ori inadvertenţe ale motivării pot fi suplinite sau remediate prin motivarea instanţei de apel, aşa încât cauza nu poate fi trimisă spre rejudecare la tribunal, aşa cum solicită apelanta, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile art. 297 C.pr.civ.23” În situaţia în care prima instanţă a soluţionat în fond cauza, dar în baza unui probatoriu considerat incomplet, această situaţie nu poate fi în niciun fel asimilată soluţionării procesului fără a intra în cercetarea fondului, instanţa de apel fiind obligată să completeze ea însăşi probele administrate, potrivit art. 479 alin. (2) NCPC. De asemenea, nu se poate anula cu trimitere pentru lipsa de rol activ, chestiune care rezultă din caracterul facultativ şi subsidiar al rolului activ al instanţei în materie probatorie – a se vedea şi dispoziţiile clarificatoare ale art. 254 alin. (5) şi (6) NCPC. În aceste situaţii, art. 480 alin. (3) teza a II-a prevede: „cu toate acestea, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, în cazul în care părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare; trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului”. Din acest text rezultă că trimiterea spre rejudecare (teza a II-a) constituie o soluţie de excepţie faţă de evocarea fondului, care constituie regula în ipotezele discutate (teza I). Această soluţie de excepţie se dispune numai dacă sunt îndeplinite şi următoarele condiţii suplimentare: a) cel puţin una dintre părţi a solicitat expres trimiterea cauzei spre rejudecare, prin cererea de apel ori prin întâmpinare24 Această condiţie este logică şi, totodată, necesară, întrucât dacă ambele părţi consimt ca fondul cauzei să fie soluţionat de instanţa de apel, din raţiuni care vizează celeritatea procesului şi reducerea costurilor, nu se mai justifică rejudecarea cauzei de către prima instanţă, din considerentul că părţile ar fi lipsite de un grad de jurisdicţie. Principiul dublului grad de jurisdicţie în fond este instituit în cele din urmă în interesul părţilor, care pot renunţa la beneficiul celor două instanţe de fond, pentru soluţionarea rapidă a litigiului. Soluţia Noului Cod de procedură civilă pune capăt unei situaţii frecvente în practică, în care părţile

23 24

C.A. Bucureşti, s a IV-a civ., dec. nr. 407/A/2010 apud G. Boroi, O. Spineanu-Matei, CPC adnotat, p. 531.

Această condiţie expresă se regăseşte şi în procedura civilă germană, fiind prevăzută de art. 538 alin. (2) ZPO. A se vedea

L. Zidaru, loc .cit., p. 206.


169

formulau critici împotriva soluţiei primei instanţe şi solicitau pronunţarea unei soluţii diferite în apel, însă instanţa de apel invoca din oficiu motive care determină trimiterea cauzei spre rejudecare (pentru „necercetarea fondului”) şi dispunea o soluţie care nu a fost urmărită de părţi, fiind adesea potrivnică interesului acestora de a obţine o hotărâre definitivă, într-un termen rezonabil. În cazul în care partea care ar fi interesată să obţină trimiterea cauzei spre rejudecare nu solicită pronunţarea acestei soluţii prin cererea de apel sau prin întâmpinare, cererea cu acest obiect formulată ulterior nu mai poate fi luată în considerare, fiind tardivă [art. 185 alin. (1)25], caz în care instanţa de apel este obligată să evoce fondul. Decăderea din dreptul de a cere trimiterea cauzei spre rejudecare trebuie luată în considerare din oficiu de instanţa de apel, chiar dacă părţile nu o invocă, fiind instituită în interesul unei bune administrări a justiţiei. Apreciez că ar fi fost de dorit ca partea care formulează cererea de trimitere spre rejudecare să argumenteze de ce soluţia trimiterii spre rejudecare este preferabilă, chiar în condiţiile prelungirii duratei procesului, pentru a evita formularea unor cereri pur dilatorii. Mai mult, ar fi fost de dorit ca şi în situaţia îndeplinirii tuturor condiţiilor prevăzute de art. 480 alin. (3) teza a II-a, trimiterea spre rejudecare să fie o simplă facultate pentru instanţa de apel, care ar trebui să poată opta motivat pentru evocarea fondului. O asemenea soluţie poate fi judicioasă în acele cazuri în care soluţia trimiterii ar fi pur formală (spre exemplu, instanţa a admis o excepţie aflată în legătură cu fondul cauzei, precum excepţia lipsei calităţii procesuale active într-o acţiune reală, iar la dosar se află toate dovezile necesare soluţionării fondului) ori în care evocarea fondului este necesară pentru a preveni prelungirea excesivă a duratei procesului în raport cu natura şi complexitatea cauzei, precum şi cu interesele legitime ale părţilor (de exemplu, în cazul litigiilor de dreptul familiei ori de dreptul muncii). b) soluţia trimiterii spre rejudecare nu a mai fost dispusă anterior în cursul procesului; Condiţia enunţată rezultă limpede din partea finală a textului de lege: „trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului26” . În prezenţa acestei formulări categorice şi în lipsa oricărei distincţii, se impune concluzia că trimiterea spre rejudecare nu ar putea fi dispusă a doua oară nici dacă apare un motiv diferit care ar justifica această soluţie. Spre exemplu, în cazul în care apelantul a lipsit de la judecata în fond, nefiind legal citat, şi cauza se trimite spre rejudecare pentru acest motiv, o nouă trimitere spre rejudecare nu mai este posibilă, chiar dacă prima instanţă, în mod greşit, a soluţionat cauza în temeiul unei excepţii procesuale, deşi trebuia să judece în fond. Prin urmare, dacă trimiterea spre rejudecare a fost deja dispusă anterior în acelaşi proces, evocarea fondului devine obligatorie, în toate cazurile. Semnalez diferenţa textului Noului Cod faţă de art. 297 alin. (1) CPC 1865 (modificat prin Legea nr. 202/2010), unde cele două cazuri sunt enunţate separat şi apare de două ori sintagma „o singură dată”. În Noul Cod de procedură civilă, este clar că rejudecarea poate fi dispusă o singură dată în cursul întregului proces, indiferent de motive. Cele două condiţii sunt cumulative, iar lipsa oricăreia dintre ele face ca soluţia trimiterii spre rejudecare să devină inoperantă, şi să se revină la regula enunţată în art. 480 alin. (3) teza I, respectiv instanţa de apel va evoca fondul şi va judeca procesul27 . 25

Potrivit acestui text de lege, „când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, afară

26

O formă intermediară a proiectului NCPC, supusă dezbaterii publice în anul 2008, dispunea că „trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă o singură dată”. Din această

de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate”.

formulare nu rezulta suficient de clar că interdicţia unei noi trimiteri se referă la întreaga durată a procesului, fiind interzisă o nouă trimitere spre rejudecare, chiar pentru

alt motiv decât cel avut în vedere la adoptarea primei soluţii de acest gen. Consider că formularea propusă în forma finală a Codului elimină orice ambiguitate şi orice posibilitate de interpretare a textului contra intenţiei manifeste a legiuitorului.

170


În cazul în care prima instanţă a admis greşit o excepţie procesuală iar instanţa de apel anulează sentinţa şi evocă fondul, ea poate ulterior să pună în discuţie, ca motiv de ordine publică, altă excepţie procesuală absolută, nefiind necesar ca „evocarea fondului” să constea neapărat în abordarea fondului raportului juridic litigios. Însă, dacă admiterea acestei noi excepţii se vădeşte a fi greşită, instanţa de recurs va casa decizia li va trimite cauza instanţei de apel pentru rejudecarea apelului, ori, după caz, va casa cu reţinere, după distincţiile prevăzute de art. 497 şi de art. 498 alin.(1) şi (2) NCPC. De asemenea, dacă pricina fusese trimisă spre rejudecare o dată primei instanţe de către instanţa de apel, iar prima instanţă a admis din nou, în mod eronat, o excepţie procesuală peremptorie, instanţa de apel va anula sentinţa şi va evoca fondul, conform art. 480 alin. (3) NCPC. Soluţia este raţională, întrucât, în caz contrar, părţile ar fi grav prejudiciate de erorile repetate ale primei instanţe. Chiar dacă uneori trimiterea spre rejudecare este favorizată de un impuls „punitiv” ori „educativ” la adresa primei instanţe, nu trebuie pierdut din vedere că cele cu adevărat sancţionate prin această soluţie sunt părţile. Reglementările Noului Cod de procedură civilă, care impun, ca regulă, evocarea fondului, chiar când hotărârea pronunţată de instanţa de apel ar fi definitivă, în sensul art. 634 NCPC, şi permit doar în condiţii restrictive trimiterea cauzei spre rejudecare nu pot fi nesocotite, sub cuvânt că se asigură principiul dublului grad de jurisdicţie. Acest principiu poate fi aplicat doar în măsura în care este consacrat de lege, iar nu împotriva acesteia. De asemenea, Convenţia europeană a drepturilor omului nu impune existenţa dublului grad de jurisdicţie în materie civilă. Prin urmare, nu ar fi posibilă înlăturarea prevederilor art. 480 NCPC pe temeiul art. 6 din Convenţie, întrucât aceste prevederi legale nu numai că nu sunt contrare dreptului la un proces echitabil, ci dimpotrivă, îi dau expresie într-o manieră adecvată. Potrivit art. 480 alin. (3) teza a III-a, dezlegarea dată problemelor de drept de către instanţa de apel, ca şi necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. „Judecătorii fondului” sunt fie judecătorii apelului, dacă instanţa a anulat sentinţa şi a fixat termen pentru evocarea fondului, fie judecătorii primei instanţe.

3.4 Anularea sentinţei pentru necompetenţa primei instanţe, invocată în termen

Articolul 480 alin. (4) NCPC dispune că „dacă instanţa de apel stabileşte că prima instanţă a fost necompetentă, iar necompetenţa a fost invocată în condiţiile legii, va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre judecare instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent, ori, după caz, va respinge cererea, ca inadmisibilă”. Cu titlu prealabil, subliniez că necompetenţa este invocată în calea de atac sub forma unui motiv – după caz, de apel, de recurs ori de contestaţie în anulare – iar nu a unei excepţii; dacă, bunăoară, excepţia necompetenţei materiale ridicată de pârât a fost respinsă, pârâtul va declara apel şi va invoca drept motiv de apel necompetenţa materială a primei instanţe, iar nu excepţia necompetenţei materiale a primei instanţe28 . Ca urmare, dacă admite apelul pentru motivul amintit, instanţa va anula sentinţa şi va trimite cauza spre judecare instanţei competente, însă nu va statua în dispozitiv că „admite excepţia necompetenţei materiale”, tocmai pentru că greşita soluţionare a excepţiei la prima instanţă constituie un motiv de apel, iar nu o nouă excepţie procesuală cu acelaşi obiect. 27

Spre exemplu, prima instanţă a soluţionat cauza în temeiul unei excepţii procesuale, dar nici apelantul şi nici intimatul nu cer trimiterea spre rejudecare, ci preferă

evocarea fondului în apel. Sau, dimpotrivă, apelantul cere trimiterea spre rejudecare, însă o asemenea soluţie fusese deja dispusă anterior în acelaşi proces, caz în care

evocarea fondului devine obligatorie.

28

Dacă se invocă acest motiv sub forma unei „excepţii”, el trebuie recalificat, potrivit art. 84 CPC 1865 [art. 22 alin. (4) NCPC]. În acest mod se şi procedează în practica

judiciară.


171

Doar în acele cazuri în care s-ar invoca însăşi necompetenţa instanţei de apel (spre exemplu, se invocă necompetenţa curţii de apel de a soluţiona un apel declarat împotriva hotărârii judecătoriei), acest incident ar îmbrăca forma excepţiei de necompetenţă, întrucât aceasta priveşte însăşi regularitatea învestirii instanţei de apel, nefiind un motiv de critică faţă de hotărârea primei instanţe.

3.4.1 Necompetenţa de ordine privată

Ca şi în vechea reglementare, necompetenţa de ordine privată nu poate fi invocată pentru prima oară în apel, ci doar reiterată de pârât, în condiţiile în care, deşi a invocat excepţia necompetenţei prin întâmpinare ori, în cazurile de excepţie în care întâmpinarea nu este obligatorie, instanţa a respins-o, ori a omis să se pronunţe asupra ei. Am făcut referire la pârât, întrucât el este singurul în măsură să critice pe calea apelului greşita soluţionare a excepţiei necompetenţei teritoriale relative, nu şi reclamantul, ori instanţa din oficiu, întrucât această posibilitate nu a existat, în ce-i priveşte, nici la prima instanţă. În măsura în care găseşte apelul întemeiat, instanţa îl va admite, va anula sentinţa şi va trimite cauza spre rejudecare instanţei competente teritorial [art. 480 alin. (4) NCPC]. Dacă acest motiv de apel este însă respins, necompetenţa teritorială relativă (chiar reală) se acoperă definitiv, întrucât aceasta nu mai constituie, în noua reglementare, motiv de recurs. Astfel, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 3 NCPC, constituie motiv de recurs cazul „când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii”. A contrario, necompetenţa teritorială de ordine privată nu mai poate constitui niciodată motiv de recurs, chiar dacă ambele instanţe de fond au soluţionat în mod greşit excepţia corespunzătoare, invocată de pârât29. Cu atât mai mult, ea nu poate fi invocată nici pe calea contestaţiei în anulare.

3.4.2 Necompetenţa de ordine publică a) Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică

În ceea ce priveşte necompetenţa de ordine publică, premisa raţionamentului corect este că, dacă necompetenţa nu a fost invocată la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate – ori, în condiţiile art. 131 alin. (2) NCPC, la termenul acordat în mod excepţional pentru lămurirea împrejurărilor de fapt necesare stabilirii competenţei – aceasta se acoperă definitiv şi nu mai poate fi invocată în tot cursul procesului30. Ca atare, instanţa sesizată devine competentă să soluţioneze cauza, tocmai ca efect – implicit, dar logic necesar – al dispoziţiilor care limitează în timp posibilitatea de a invoca excepţia de necompetenţă; regula instituită de art. 1591 alin. (2) CPC 1865, respectiv de art. 130 alin. (2) NCPC poate fi citită şi în felul următor: „Dacă necompetenţa materială ori teritorială de ordine publică nu a fost invocată la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, instanţa sesizată rămâne competentă să soluţioneze cauza. Invocarea ulterioară a excepţiei de necompetenţă nu este posibilă.” Desigur, 29

Soluţia este corectă, întrucât este greu de justificat şi de admis ca încălcarea unor norme de competenţă de ordine privată (instituite preponderent în interesul părţilor)

să ducă la desfiinţarea hotărârilor pronunţate în două grade de jurisdicţie în fond, în asemenea cazuri fiind suficient ca instanţa de recurs să arate, în considerentele deciziei sale, că normele de competenţă au fost încălcate. În acest sens, a se vedea L. Zidaru, Noua reglementare a recursului în Proiectul de lege privind Codul de

procedură civilă, Curierul Judiciar nr. 10/2009, Supliment, p. 24.

30

Bineînţeles, această concluzie este valabilă şi dacă se schimbă judecătorul care intră în compunerea completului de judecată, întrucât competenţa priveşte instanţa,

iar nu judecătorul. Faptul că, eventual, „noul” judecător consideră că trebuia invocată necompetenţa şi nu este de acord cu încheierea prin care instanţa şi-a constatat

propria competenţă nu poate prezenta nicio relevanţă, atât faţă de caracterul imperativ al limitei stabilite de art. 130 alin. (2) şi (3) NCPC, cât şi faţă de împrejurarea că,

în general, judecătorul este ţinut de încheierile interlocutorii (chiar pronunţate de alt coleg), asupra cărora nu mai poate reveni, nici măcar dacă le consideră nelegale (conform şi art. 235 NCPC).

172


întrucât normele legale în discuţie sunt suficient de clare şi, pe de altă parte, se adresează în primul rând profesioniştilor dreptului, o formulare atât de descriptivă nu era necesară. Dacă excepţia de necompetenţă nu a fost invocată în aceste condiţii, atunci necompetenţa instanţei sesizate se acoperă definitiv, iar instanţa sesizată devine competentă să soluţioneze cauza cu care a fost sesizată (deşi nu este în general competentă să soluţioneze cauze de acelaşi fel), în temeiul art. 130 alin. (2) sau (3) NCPC. Ca atare, apelul sau recursul declarat de orice parte pe motivul necompetenţei de ordine publică a primei instanţe trebuie respins, ca nefondat, instanţa de control judiciar neavând nici posibilitatea de a invoca din oficiu această necompetenţă31. Când s-ar putea, totuşi, invoca necompetenţa de ordine publică în faţa instanţelor de apel sau recurs? În condiţiile în care una dintre părţi a ridicat excepţia necompetenţei materiale ori teritoriale exclusive, iar prima instanţă a respins-o ori a omis să se pronunţe asupra ei, această critică poate fi reiterată de către apelant, prin motivele de apel. Dacă incidentul referitor la competenţa primei instanţe a fost ridicat şi în faţa instanţei de apel, iar aceasta a respins excepţia ori a omis să se pronunţe asupra ei, atunci (şi numai atunci) necompetenţa de ordine publică poate fi invocată pe calea recursului. Aşadar, necompetenţa de ordine publică a primei instanţe nu poate fi invocată direct în recurs şi nici de către instanţa de recurs din oficiu, ci numai în măsura în care excepţia a fost ridicată anterior, în condiţiile prevăzute de lege, atât în faţa primei instanţe, cât şi a instanţei de apel, concluzie care rezultă din art. 130 alin. (2) şi art. 488 alin. (2) NCPC (desigur, sub rezerva ipotezelor, puţine la număr în Noul Cod, în care apelul nu este suprimat de lege, hotărârea primei instanţe fiind supusă numai recursului). Totodată, art. 489 alin. (3) prevede că motivele de casare care sunt de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu, fie în procedura de filtrare, fie în şedinţă publică, dacă legea nu prevede altfel; or, în această materie, legea prevede altfel, în sensul că invocarea din oficiu a cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 este condiţionată de invocarea prealabilă a excepţiei, de către părţi sau de instanţele de fond din oficiu, în condiţiile anterior expuse. Dispoziţiile referitoare la soluţiile care pot fi pronunţate de instanţa de apel, respectiv recurs, în caz de necompetenţă32, sunt în sensul celor susţinute aici, întrucât soluţia dată căii de atac este o chestiune subsecventă problemei de a şti dacă necompetenţa poate fi analizată de instanţa de control judiciar. Cu alte cuvinte, instanţa de apel sau recurs trebuie întâi să verifice dacă este în drept să examineze, în acest stadiu al procedurii, dacă prima instanţă a fost sau nu competentă, scop în care trebuie să examineze dacă au fost sau nu respectate condiţiile prevăzute de art.

31

„Actualmente, art. 1591 alin. (2), introdus prin Legea nr. 202/2010, prevede că necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică poate fi invocată de părţi sau de

judecător la prima zi de înfăţişare, în faţa primei instanţe. Prin urmare, dacă nu s-a procedat astfel, nu mai poate fi invocată direct în apel sau recurs.” – a se vedea G. Boroi, O. Spineanu-Matei, CPC adnotat, p. 310; „În ceea ce priveşte invocarea necompetenţei prin intermediul căilor de atac, necompetenţa materială şi cea teritorială exclusivă

nu mai pot fi invocate direct în calea de atac, putând constitui motiv de apel sau de recurs doar în măsura în care au fost invocate in limine litis în faţa primei instanţe, iar instanţa fie a respins excepţia, caz în care calea de atac priveşte şi încheierea de respingere a excepţiei, potrivit art. 158 alin. (2) C.pr.civ., fie nu s-a pronunţat asupra ei.”

– a se vedea: D. Atasiei, H. Ţiţ, Mica reformă în justiţie: Legea nr. 202/2010 comentată, ed. a II-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 68; L. Zidaru, Observaţii cu privire

la condiţiile de invocare a excepţiei de necompetenţă în Proiectul Noului Cod de procedură civilă, în R.R.D.P. nr. 1/2010, pp. 266 – 269.

În sens contrar, a se vedea I. Deleanu, Tratat de procedură civilă. Din perspectiva noului Cod de procedură civilă, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2011, vol. I, p. 484, 485,

unde se susţine (am spune, paradoxal) că instanţa ar fi în drept să invoce necompetenţa în orice stare a pricinii, chiar şi direct în căile de atac; autorul recunoaşte contradicţia

pe care o implică propria sa interpretare, potrivit căreia părţile nu pot invoca necompetenţa decât la primul termen în faţa primei instanţe, în vreme ce instanţa ar fi în drept

să facă acest lucru în tot cursul procesului; în loc de a trage concluzia impusă din formularea univocă a textelor, se arată că interpretarea corectă ar fi de natură să arunce

normele de competenţă de ordine publică în „coşul” normelor de ordine privată.


173

130 alin. (2) sau (3)33. Dacă răspunsul este afirmativ, atunci instanţa de control judiciar verifică „pe fond” competenţa primei instanţe; în cazul în care ajunge la concluzia că prima instanţă a fost competentă, va respinge calea de atac, ca nefondată; dacă, dimpotrivă, constată că prima instanţă nu a fost competentă, va proceda conform legii, în sensul anulării sau, după caz, al casării hotărârii anterioare şi al sesizării jurisdicţiei competente. În concluzie, toate dispoziţiile legale referitoare la condiţiile de invocare a excepţiei de necompetenţă, la condiţiile în care poate fi formulată calea de atac şi la soluţiile care pot fi pronunţate de instanţele de control judiciar trebuie interpretate într-o manieră sistematică şi coerentă, în aşa fel încât fiecăruia dintre aceste texte să i se recunoască domeniul de aplicare stabilit de legiuitor. Desigur, instanţa de apel sau recurs şi-ar putea invoca din oficiu, la primul termen de judecată, propria sa necompetenţă, după cum şi părţile ar putea invoca excepţia corespunzătoare34; în acest caz însă, admiterea excepţiei va avea ca efect declinarea competenţei de soluţionare a apelului, respectiv recursului, şi sesizarea instanţei de control judiciar competente (iar nu desfiinţarea primei hotărâri), care va soluţiona pe fond calea de atac respectivă (chiar dacă nici prima instanţă nu era competentă, dar necompetenţa s-a acoperit, nefiind invocată potrivit art. 130).

32

Potrivit art. 480 alin. (4) NCPC, dacă instanţa de apel stabileşte că prima instanţă s-a declarat competentă, iar necompetenţa a fost invocată în condiţiile legii, va anula

hotărârea atacată şi va trimite cauza spre judecare instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent. Textul, modificat prin Legea nr. 76/2012, este limpede, în sensul că excepţia de necompetenţă nu poate fi ridicată pentru prima oară în instanţa de apel, în cazurile prevăzute de art. 130 alin. (2) şi (3) NCPC.

De asemenea, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 3 NCPC, se poate cere casarea hotărârii recurate „când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii”. Modificarea textului, prin adăugarea condiţiei „invocată în condiţiile legii”, se impunea, ca urmare a redactării identice date prin Legea

nr. 202/2010 motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 CPC 1865. Ca atare, omisiunea acestei precizări finale din textul Noului Cod ar fi putut da naştere unor

interpretări greşite.

33

Această interpretare se impune şi în lumina art. 132 alin. (2), potrivit căruia „dacă instanţa se declară competentă, va trece la judecarea pricinii. Încheierea poate fi

atacată numai odată cu hotărârea pronunţată în cauză”. Prin urmare, exercitarea căii de atac cu privire la competenţă este posibilă dacă necompetenţa a fost invocată în

termen, iar instanţa s-a declarat explicit competentă şi a respins excepţia necompetenţei; de asemenea, în cazul în care instanţa ar omite să se pronunţe asupra excepţiei invocate în termen.

Opinia contrară (I. Deleanu, Tratat 2011, p. 622, nota 2; I. Deleanu, Consideraţii cu privire la excepţiile procesuale în contextul prevederilor proiectului Noului Cod de

procedură civilă, în R.R.D.P. nr. 4/2009, p. 55, nota 116; p. 57, inclusiv nota 122), exprimată, e drept, înainte de clarificările aduse în această materie prin Legea nr. 76/2012, nu putea fi primită nici în raport de forma iniţială a Noului Cod, întrucât ar fi un nonsens să se limiteze în timp posibilitatea primei instanţe de a invoca din oficiu necompetenţa sa materială (ori teritorială exclusivă), iar în acelaşi timp, să existe, totuşi,

posibilitatea invocării necompetenţei de ordine publică

a primei instanţe direct în apel sau recurs, chiar din oficiu. În acest fel, judecătorul de la prima instanţă care sesizează ulterior că este necompetent să soluţioneze cauza

ar fi obligat să administreze probe şi să se pronunţe asupra fondului, ştiind că hotărârea sa va fi ulterior desfiinţată de către instanţa de control judiciar – şi aceasta indiferent de temeinicia soluţiei pronunţate.

Ca urmare, dacă s-ar admite posibilitatea instanţei de control judiciar de a invoca din oficiu necompetenţa de ordine publică a primei instanţe ar însemna că aceasta din

urmă este, de fapt, obligată să invoce excepţia de necompetenţă în orice stare a pricinii – orice altă soluţie „mixtă” fiind o vădită incongruenţă – ceea ce, în prezenţa unui text precum art. 130 NCPC, nu se poate susţine, fără ca dispoziţia legală respectivă să fie făţiş eludată. În acest sens, precizăm că una este dezacordul faţă de soluţia

adoptată de legiuitor, care poate avea părţile sale bune şi mai puţin bune, alta, însă, este de a adopta o interpretare contrară legii, în scopul de a o goli de conţinut.

34

Iar nu necompetenţa primei instanţe (nici măcar indirect: de exemplu, curtea de apel este competentă să soluţioneze apelurile împotriva hotărârilor tribunalului şi nu

s-ar putea declara necompetentă pe motiv că pricina trebuia judecată în primă instanţă de judecătorie; secţia civilă nu se poate considera necompetentă, dacă pricina a

fost judecată în primă instanţă tot de secţia civilă, chiar dacă, după materie, competentă ar fi fost secţia de litigii de muncă, întrucât necompetenţa după natura cauzei s-a

acoperit). Ipoteza ar putea prezenta importanţă practică în măsura în care legiuitorul ar institui competenţe diferite pentru soluţionarea apelului sau recursului, dând, spre

exemplu, unele apeluri în competenţa tribunalelor, iar altele în competenţa curţilor de apel. Noul Cod de procedură civilă conţine o dispoziţie de principiu [art. 483 alin. (3)]

prin care dă recursul în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, însă în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară [art. 483 alin. (4)].

174


Chiar dacă excepţia de necompetenţă invocată în termen a fost pe nedrept respinsă de prima instanţă, consider că dacă apelantul nu invocă necompetenţa ca motiv de apel, instanţa de apel nu ar putea lua în considerare necompetenţa din oficiu, ca motiv de ordine publică, aceasta acoperindu-se ca urmare a omisiunii apelantului de a-şi reitera critica în calea de atac (este posibil ca apelantul să fie nemulţumit de soluţia asupra fondului şi să declare apel, fără a mai considera util să invoce necompetenţa primei instanţe, pentru a nu se ajunge la anularea hotărârii şi la reluarea întregului ciclu procesual)35. Mai dificilă este situaţia în care soluţionarea cauzei de către un „complet necompetent” atrage şi o alcătuire diferită a completului de judecată . În acest caz, s-ar putea susţine că va interveni anularea, respectiv casarea hotărârii pentru greşita compunere a completului de judecată36, invocarea acestei neregularităţi nefiind limitată în timp, ca în cazul necompetenţei. Apreciez corectă acea opinie potrivit căreia, în cazul în care, urmare a greşitei calificări a naturii juridice a litigiului, acesta este soluţionat de un complet necompetent – şi, totodată, inadecvat compus, în raport de „adevărata natură” a litigiului – greşita alcătuire a completului se află în strânsă legătură cu necompetenţa, neputând fi privită în mod separat. Aşa fiind, de vreme ce prin neinvocarea excepţiei de necompetenţă, completul respectiv devine competent să soluţioneze cauza, nu se mai poate vorbi despre o „nelegală compunere”, care să conducă la soluţia anulării, respectiv a casării hotărârii37. Potrivit art. 480 alin. (5) NCPC, în cazul în care instanţa de apel constată că ea are competenţa să judece în primă instanţă, va anula hotărârea atacată şi va judeca în fond, pronunţând o hotărâre susceptibilă, după caz, de apel sau recurs. În acest caz, se anulează sentinţa şi se trimite cauza la registratură pentru repartizare ale atorie la un complet de primă instanţă (între secţii ori, după caz, între complete, în funcţie de structura organizatorică a tribunalului sau a curţii de apel).

3.5 Anularea sentinţei când există alte motive de nulitate

În fine, când se constată că există un alt motiv de nulitate decât cel prevăzut la alin. (5) (respectiv necompetenţa), iar prima instanţă a judecat în fond, instanţa de apel, anulând în tot sau în parte procedura urmată 35

În acest din urmă caz, ca şi atunci când necompetenţa materială ori teritorială exclusivă este invocată de intimat, prin întâmpinare, instanţa de apel trebuie să aibă în vedere

dispoziţiile art. 481 NCPC, care interzic agravarea situaţiei apelantului în propria cale de atac, cu excepţia cazului în care el consimte expres la aceasta sau în cazurile

anume prevăzute de lege. Anularea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în considerarea necompetenţei care nu a fost invocată de apelant, ci de instanţă

din oficiu, ori de către partea adversă, poate fi privită ca o agravare a situaţiei apelantului în propria cale de atac, chiar dacă acesta căzuse în pretenţii la prima instanţă, în

considerarea prelungirii duratei procesului, ca urmare a reluării ciclului procesual. 36

Practic, această problemă se ridică în cazul conflictelor de muncă, soluţionate de un complet alcătuit dintr-un judecător şi doi asistenţi judiciari. Dacă, bunăoară, un

proces civil ori de contencios administrativ este dedus soluţionării secţiei ori completului specializat în materia conflictelor de muncă ori invers, un litigiu de muncă este dedus

soluţionării instanţei civile ori de contencios administrativ, pe lângă necompetenţă (care se acoperă, dacă nu este invocată în termenul legal) se poate constata şi greşita alcătuire a completului de judecată. 37

Într-o altă opinie, greşita compunere a completului de judecată atrage anularea, respectiv casarea hotărârii, cu trimiterea cauzei spre rejudecare. Această soluţie nu poate

fi primită, în primul rând pentru că greşita alcătuire a completului de judecată nu are nimic de-a face cu nesoluţionarea fondului cauzei. Textele incidente într-o atare situaţie

ar fi art. 480 alin. (6), în cazul apelului, respectiv art. 497 şi art. 498 alin. (1), în cazul recursului.

În fine, în ultima opinie, într-o asemenea situaţie intervine casarea hotărârii primei instanţe, însă cu reţinere, şi trimiterea cauzei secţiei ori completului competent (în raport de adevărata natură a litigiului) pentru rejudecarea cauzei în fond după casare. În acest sens, a se vedea C.A. Piteşti, s.civ., dec. nr. 1365/6.09.2011, cu comentariu

aprobativ de A. Tabacu, în RRDJ nr. 3/2012, pp. 23 – 30.


175

în faţa primei instanţe şi hotărârea atacată, va reţine procesul spre judecare, pronunţând o hotărâre susceptibilă de recurs, dacă este cazul. Prin urmare, cu excepţia situaţiilor reglementate de art. 480 alin. (3) – (5), orice altă neregularitate a procedurii desfăşurate în faţa primei instanţe şi a hotărârii pronunţate atrage anularea procedurii urmate şi a hotărârii apelate, precum şi judecarea procesului de către instanţa de apel38. Pot constitui astfel de neregularităţi, spre exemplu, nerespectarea principiilor contradictorialităţii şi dreptului la apărare, nerespectarea dispoziţiilor referitoare la încuviinţarea şi administrarea probelor ori la nulitatea actelor de procedură, lipsa încheierii de dezbateri, lipsa minutei etc. Prin decizia intermediară de anulare ar trebui indicate actele de procedură afectate de neregularitate şi actul de la care se reia judecata. Mai trebuie semnalat că, potrivit art. 8 alin. (6) din Legea nr. 85/2006, astfel cum acest text a fost modificat prin Legea nr. 76/2012, curtea de apel învestită cu soluţionarea apelului declarat împotriva hotărârii judecătorului sindic prin care s-a respins cererea de deschidere a procedurii insolvenţei, admiţând apelul, va anula hotărârea şi va trimite cauza judecătorului sindic pentru deschiderea procedurii insolvenţei.” Prin această soluţie se derogă nejustificat de la regula evocării fondului de către instanţa de apel şi se provoacă serioase neajunsuri practice, prin întârzierea deschiderii procedurii insolvenţei39.

38

„Potrivit art. 297 alin. (2) teza ultimă C.pr.civ., întrucât prima instanţă a judecat în fond şi s-a constatat un motiv de nulitate a hotărârii pronunţate, respectiv neîntocmirea

minutei după deliberare, conform art. 258 C.pr.civ., instanţa de apel urmează a anula hotărârea pronunţată în primă instanţă şi a reţine cauza spre rejudecare, prin

asimilare cu situaţia descrisă în alin. (1) al aceluiaşi art. 297 C.pr.civ., respectiv evocarea fondului cauzei, şi nu va trimite cauza spre rejudecare” – C.A. Bucureşti, s.

a IV-a civ., dec. nr. 539/2003, apud G. Boroi, O. Spineanu-Matei, CPC adnotat, p. 530.

Într-o altă decizie interesantă pentru corelarea diferitelor cazuri de anulare a sentinţei, s-a statuat că „dacă în ipoteza soluţionării în fond a cauzei de către o instanţă

necompetentă, instanţa de apel, constatând propria sa competenţă, după anularea hotărârii, soluţionează ea fondul cauzei, atunci când soluţia a fost pronunţată de o instanţă competentă, fără respectarea altor norme procedurale decât cele referitoare la competenţă, instanţa de apel rejudecă fondul cauzei. În această din urmă situaţie,

compunerea instanţei este identică cu cea din apel, respectiv 2 judecători, soluţia pronunţată fiind, conform art. 255 alin. (1) C.pr.civ., „decizie”, şi nu sentinţă, cum greşit a denumit-o instanţa de apel.” – C.A. Constanţa, s.civ., dec. nr. 501/C/2004, apud G. Boroi, O. Spineanu-Matei, CPC adnotat, p. 533. 39

Prin decizia nr. 5/2011, Cas., completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii (decizia a fost publicată în M.Of. nr. 350/19.05.2011 şi este disponibilă pe

www.scj.ro) a decis că „ În aplicarea dispoziţiilor art. 11 alin. (1) şi art. 12 din Legea nr. 85/2006 coroborate cu dispoziţiile art. 312 alin. (2)-(4) din Codul de procedură civilă,

curtea de apel, învestită cu soluţionarea recursului [calea de atac prevăzută de lege în acel moment – n.n., L.Z.] declarat împotriva hotărârii judecătorului sindic prin care s-a respins cererea de deschidere a procedurii insolvenţei, admiţând recursul, va casa hotărârea şi va trimite cauza judecătorului sindic pentru deschiderea procedurii insolvenţei.” În

motivare, s-a reţinut, între altele, că „Atribuţiile pe care legea le prevede pentru fiecare dintre participanţii la procedura insolvenţei sunt de competenţă exclusivă, ele

neputând fi îndeplinite de un alt participant la procedură. Totodată, principalele atribuţii ale judecătorului sindic sunt reglementate de art. 11 din lege, iar prima dintre

acestea este prevăzută la lit. a): «pronunţarea motivată a hotărârii de deschidere a procedurii şi, după caz, de intrare în faliment atât prin procedura generală, cât şi

prin procedura simplificată». În acest context, este exclusă posibilitatea ca prin decizia de casare instanţa de recurs să pronunţe deschiderea procedurii şi să trimită

cauza judecătorului sindic pentru dispunerea celorlalte măsuri pe care le impune această fază distinctă a procedurii.”

Ne putem întreba, retoric, dacă instanţa de apel nu ar putea niciodată schimba soluţia primei instanţe, pe considerentul că aceasta este exclusiv competentă să soluţioneze

pricina. Soluţia Casaţiei rămâne, aşadar, discutabilă. În mod neinspirat, ea a fost însă introdusă în cuprinsul art. 8 alin. (6) din Legea nr. 85/2006 privind procedura

insolvenţei prin art. 59 pct. 2 din Legea nr. 76/2012.

176


4.

Concluzii

Reglementarea apelului în Noul Cod de procedură civilă conţine unele îmbunătăţiri semnificative faţă de Codul în vigoare. Dacă ne referim la efectele apelului şi la judecata în apel, cele mai mari noutăţi privesc soluţiile care pot fi pronunţate de instanţa de apel. Efectul reglementării propuse ar trebui să fie o soluţionare mai eficientă şi mai rapidă a cauzelor, fără ca părţile să fie private de accesul la două instanţe succesive, cu vocaţia plenitudinii de jurisdicţie, în fapt şi în drept. Totodată, este evidentă creşterea responsabilităţii judecătorilor din apel, care trebuie să aplice în spiritul şi litera ei această reglementare nuanţată, pronunţând adesea hotărâri definitive, nesusceptibile de recurs.

Pentru observaţii critice pe deplin justificate cu privire la această soluţie, a se vedea A.A. Irinel, Posibilitatea instanţei de recurs de a dispune deschiderea procedurii de

insolvenţă. Punct de vedere asupra deciziei nr. 5/2011 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în materia recursului în interesul legii, în RRDJ nr. 3/2012, pp. 262 – 266 („În final, reiterăm ideea conform căreia trimiterea la normele de competenţă reglementate de art. 11 din Legea nr. 85/2006, Legea insolvenţei, este nerelevantă deoarece atribuirea acestei competenţe nu exclude posibilitatea instanţei de recurs de a modifica sentinţa recurată dacă starea de fapt şi normele incidente

impun aceasta” – ibidem, p. 266). „S-a argumentat că instanţa de recurs nu se poate substitui judecătorului-sindic, fiecare participant la procedură având competenţe

exclusive. Considerăm că instanţa de control judiciar are cel puţin aceleaşi competenţe ca şi judecătorul sindic (…). A considera că instanţa de recurs are mai puţine

competenţe decât judecătorul-sindic înseamnă a nega rolul de control efectiv al instanţei de recurs.” În acest sens, a se vedea N. Ţăndăreanu, Punct de vedere (I) cu

privire la studiul citat al d-lui judecător A.A. Irinel, în RRDJ nr. 3/2012, pp. 266 – 268. În sens contrar, a se vedea A. Tabacu, G. Chiorniţă, Punct de vedere (II) cu privire la studiul citat al d-lui judecător A.A. Irinel, în RRDJ nr. 3/2012, pp. 268 – 271.


177

Recursul. Procedura recursului. Particularităţile procedurii recursului care intră în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie* Prelegere susţinută de prof. univ. dr. Viorel Mihai CIOBANU

1.

Recursul – cale ordinară sau extraordinară de atac. Istoric

2.

Obiectul recursului

Recursul este menţinut între căile extraordinare de atac, aşa cum a fost în perioada interbelică. El a fost reglementat în Legea Înaltei Curţi de Casaţie şi numai în 1948 a fost trecut în Codul de procedură civilă, primul cod democrat-popular, însă ca o cale ordinară de atac. A rămas ca atare până în anul 1992, ca singură cale ordinară de atac, când a apărut noua Lege de organizare judecătorească, respectiv în anul 1993, când s-a modificat masiv Codul de procedură civilă (prin Legea nr. 59/1993) şi când legiuitorul a optat, în mod nefericit, să menţină recursul, alături de apel, între căile ordinare de atac, în loc să preia soluţia din Legea Înaltei Curţi de Casaţie, potrivit căreia recursul era o cale extraordinară de atac. Această confuzie, care a creat mari deservicii în practică, s-a menţinut până la O.U.G. nr. 138/2000, când a fost calificat din nou corect, ca o cale extraordinară de atac. Această gândire defectuoasă a fost determinată de faptul că atât politicienii, cât şi unii jurişti susţineau principiul triplului grad de jurisdicţie, ceea ce nu există în nicio ţară şi nu a existat, practic, nici la noi. Grad de jurisdicţie însemnă, de fapt, o judecată completă, atât din punctul de vedere al legalităţii, cât şi din punctul de vedere al temeiniciei. Or, această judecată de control sub cele două aspecte este asigurată doar de apel. Recursul, chiar în perioada 1992-2000, nu asigura un asemenea control; erau prevăzute nişte condiţii şi nişte motive restrictive de exercitare, astfel încât era, de fapt, o cale extraordinară de atac, calificată în mod greşit ca o cale ordinară de atac. În prezent, mai exact din anul 2000, calificarea este corectă. Recursul a fost configurat de o asemenea manieră încât să asigure un control suplimentar, exclusiv pe aspecte de legalitate. Aşadar, s-a stabilit clar că nu este un grad de jurisdicţie care asigură o a treia judecată pe fond, ci este o cale de atac prin care se face un control de legalitate. Acest fapt rezidă atât în configurarea motivelor, cât şi în sublinierile pe care legiuitorul a avut grijă să le facă în câteva texte. Dorinţa comisiei de elaborare a Noului cod de procedură civilă a fost să se apropie de reglementarea din perioada interbelică şi de reglementarea care există în toate ţările Uniunii Europene, şi anume ca recursul să fie soluţionat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, deoarece numai judecând cvasitotalitatea recursurilor s-ar fi putut asigura o practică judiciară unitară, aşa cum pretinde Constituţia. Speranţa instanţei supreme de a realiza acest fapt prin recursurile în interesul legii este iluzorie, nu se va putea face acest lucru. Deşi Comisia a prevăzut în textele sale această soluţie, în realitate, prin excepţiile care sunt prevăzute, în bună măsura la sugestia Înaltei Curţi, codul s-a îndepărtat mult de la acest principiu declarat. Obiectul recursului îl reprezintă hotărârile care pot fi atacate prin intermediul acestei căi extraordinare de atac.

* Trimiterile din cuprinsul materialului la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului republicată în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012.

178


Astfel, potrivit art. 483 alin. (1) NCPC, „Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului”. Este vorba, deci, despre hotărâri pe care în viitorul Cod le vom numi executorii, cele care astăzi ar fi echivalentul hotărârilor definitive, în general, hotărâri date de instanţele de apel sau cele date fără drept de apel. Este vorba despre toate aceste hotărâri în măsura în care legea nu exceptează în mod expres anumite hotărâri care sunt definitive, adică nerecurabile, potrivit Noului cod. Alineatul (2) al aceluiaşi articol instituie însă o serie de restricţii foarte importante. Dacă se are în vedere reglementarea de astăzi, se poate observa că ponderea excepţiilor este importantă la hotărârile susceptibile de apel, adică sunt foarte multe care nu pot fi atacate cu apel, ceea ce nu este firesc; apelul fiind calea ordinară de atac, trebuie să se poată exercita ca regulă. În noua reglementare, însă, excepţiile sunt multe în legătură cu hotărârile care nu sunt supuse recursului. Este vorba despre hotărârile prevăzute de art. 94 pct. 1 lit. a)-i), adică de aproape toate hotărârile pronunţate de judecătorie. Sunt foarte multe; de exemplu, doar cele de la lit. a): „ cererile date de Codul civil în competenţa instanţei de tutelă şi de familie, în afară de cazurile în care prin lege se prevede în mod expres altfel”, aşadar toate hotărârile date în materie de filiaţie, de căsătorie, de tutelă nu vor putea fi niciodată controlate pe calea recursului, sau cele de la lit. i): „cererile de împărţeală judiciară, indiferent de valoare”; aşadar, deoarece legea nu face distincţie, aici intră şi cererile privind împărţeala în materie succesorală. Prin urmare, vor fi categorii mari de pricini pentru care nu se va putea exercita calea recursului. În realitate însă, rezultă din formulare că nu sunt supuse recursului nici cele prevăzute la lit. j): „orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200 000 de lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti (…)” pentru că art. 483 alin. (2) exceptează „cererile evaluabile în bani în valoare de până la 500 000 de lei inclusiv”. Aşadar, hotărârile pronunţate de judecătorie nu sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, ci numai cu apel, şi în aceeaşi situaţie se află cauzele judecate în primă instanţă de tribunal, al căror obiect are o valoare între 200 001 lei şi 500 000 de lei. Nu sunt susceptibile de recurs nici hotărârile prevăzute de art. 94 pct. 2, unde se spune în mod expres că sunt hotărâri date în primă şi ultimă instanţă, adică cele pe care le judecă şi astăzi judecătoriile în mod definitiv, cu valoare de până la 2 000 de lei (dispoziţie introdusă prin Legea nr. 202/2010, a micii reforme). Trebuie însă observat că acest text, care nu se regăsea în forma iniţială a codului, a fost abrogat prin O.U.G. nr. 4/2013. Această soluţie s-a impus întrucât textele corespunzătoare introduse în Codul de procedură civilă anterior prin Legea nr. 202/2010 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 967/20.11.20121. Nu sunt, de asemenea, susceptibile de recurs hotărârile privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, indiferent că aceste erori s-au produs în procese penale sau civile, ori de contencios administrativ şi fiscal. Alineatul (2) teza a II-a prevede că „nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului”. A fost nevoie să se menţioneze această categorie în mod expres, deoarece unele instanţe, chiar sub imperiul actualei reglementări, atunci când se prevedea această soluţie făceau următorul raţionament: se prevede că nu sunt supuse apelului hotărârile de primă instanţă, dar hotărârea dată în apel este supusă recursului sau nu? Pentru a nu exista niciun dubiu, s-a specificat că atunci când legea prevede că hotărârea este supusă numai apelului, nu se poate exercita calea de


179

atac a recursului. S-a consi-derat că este mai potrivit să se dea părţii calea de atac a apelului, care este o cale devolutivă, adică provoacă o nouă judecată asupra fondului, şi să se suprime recursul în cazurile în care se socoteşte că este suficientă o singură cale de reformare. Nici Constituţia nu prevede ca recursul sau apelul să fie de ordin constituţional şi nici Convenţia europeană a drepturilor omului nu consacră în mod expres în materie civilă dublul grad de jurisdicţie. Astfel, legiuitorul poate să deroge şi să suprime fie apelul, fie recursul, fie uneori, cum o face în privinţa cererilor de plată a sumei de până la 2 000 de lei inclusiv, şi apelul, şi recursul. În legătură cu obiectul recursului mai există două probleme: ce parte din hotărâre poate fi atacată cu recurs (problemă lămurită în mod expres de Noul cod) – numai dispozitivul în principiu, dar art. 461 alin. (2) arată, totuşi, şi ipotezele în care s-ar putea ataca numai considerentele, şi cum procedează instanţa atunci când sunt atacate doar conside-rentele, pentru a nu exista dezavantajele care există de lege lata în pronunţarea soluţiei (de exemplu, prin admiterea căii de atac declarate împotriva considerentelor este evitată soluţia anterioară, în care deşi recurentul criticase în mod justificat considerentele hotărârii recurate, calea de atac era respinsă, ceea ce putea atrage obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată). Articolul 483 nu spune nimic în privinţa încheierilor, dar şi acestea sunt, practic, hotărâri, deci şi ele pot fi atacate cu recurs, în aceleaşi condiţii ca la apel, adică încheierile premergătoare nu pot fi atacate, de regulă, decât odată cu hotărârea asupra fondului, dacă legea nu prevede altfel. Există excepţii în ambele sensuri: de pildă, la recuzare sau abţinere, dacă s-au admis, nu se poate iniţia nicio cale de atac, iar alteori se poate face doar recurs, ca de pildă în materie de suspendare. De lege lata (art. 2441) se prevede calea de atac a recursului. În Noul cod de procedură civilă, art. 414 prevede că: „Asupra suspendării judecării procesului instanţa se va pronunţa prin încheiere, care poate fi atacată cu recurs, în mod separat, la instanţa ierarhic superioară. Când suspendarea a fost dispusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, hotărârea este definitivă”. Aceasta este ultima formă a textului, deoarece în varianta iniţială, împotriva hotărârii date de Secţii se putea face recurs la Completul de 5 judecători. În Parlament s-a suprimat acest drept, la propunerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Instanţa va pronunţa o încheiere şi în cazul admiterii şi în cazul respingerii cererii de suspendare. Această problemă a fost pusă în dezbatere, în contextul publicării recente a unei decizii a Secţiei de contencios administrativ din 2011 – practică existentă şi la alte instanţe – prin care s-a decis că, potrivit art. 2441 din vechiul Cod (art. 414 NCPC), nu pot fi atacate cu recurs încheierile prin care s-a dispus suspendarea, deoarece alin. (2) prevede că „Recursul se poate declara cât timp durează suspendarea cursului judecării procesului, atât împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea, cât şi împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea cererii de repunere pe rol a procesului”. O altă interpretare, care considerăm noi că se impune, ar fi: din alin. (1) rezultă că încheierea prin care se decide asupra suspendării este supusă separat recursului, iar în alin. (2) se introduce o derogare numai pentru termenul de recurs în cazul în care s-a admis suspendarea. Dacă s-a respins cererea de suspendare, încheierea este supusă recursului în termenul de drept comun. Instanţa supremă este de părere că această încheiere este una premergătoare şi poate fi atacată numai odată cu fondul. Or, această soluţie contrazice prevederea expresă că se poate ataca cu recurs în mod separat. 1

Publicată în M.Of. nr. 853/18.12.2012.

180


Există şi alte încheieri, nu numai premergătoare, care soluţionează anumite incidente, pentru care legea prevede dacă sunt supuse apelului sau, după caz, recursului, în mod separat.

3.

Subiectele recursului

4.

Sesizarea instanţei de recurs

5.

Termenul de exercitare a recursului

Există o normă în capitolul privind dispoziţiile generale referitoare la căile de atac, care arată cine poate să iniţieze calea de atac, valabilă, în principiu, şi în cazul recursului: – în principal, părţile, mai exact partea care justifică un interes. Trebuie menţionată rezerva că intervenientul accesoriu nu poate iniţia calea de atac decât dacă partea în favoarea căreia intervine exercită calea de atac, textul din Noul Cod fiind mult mai clar în această privinţă; – procurorul, în condiţii mai restrictive decât în actuala reglementare, deoarece Noul Cod de procedură civilă prevede pentru Ministerul Public posibilitatea de a exercita căile de atac, potrivit art. 92 alin. (4): „Procurorul poate să exercite căile de atac împotriva hotărârilor pronunţate în cazurile prevăzute la alin. (1) [deci atunci când poate porni acţiunea civilă], chiar dacă nu a pornit acţiunea civilă, precum şi atunci când a participat la judecată, în condiţiile legii”. În prezent, art. 45 nu prevede nicio restricţie, deci procurorul poate să exercite oricând calea de atac; – în mod excepţional, persoane care nu au luat parte la judecată, dacă legea îngăduie în mod expres; de pildă, creditorii, pe calea acţiunii oblice, sau dacă există un text de lege care să le permită; de lege lata, un astfel de text există în cadrul procedurii necontencioase; în Noul Cod procedură civilă acest text s-a modificat, deschizându-se calea apelului în locul recursului. În ceea ce priveşte instanţa competentă, art. 483 alin. (3) stabileşte că: „Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile”. Aceasta este soluţia care ar justifica rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a asigura o practică judiciară unitară, aşa cum se întâmplă în toate ţările Uniunii Europene. Din păcate, rolul acesta a fost diminuat prin excepţiile prevăzute, categorii întregi de hotărâri neputând ajunge niciodată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Pe de altă parte, chiar în materiile în care se poate face recurs, există o a doua derogare, reprezentată de situaţiile în care legea prevede că recursul nu se soluţionează de Înalta Curte, ci de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea. Aşadar, vor exista în continuare recursuri soluţionate de tribunale şi curţi de apel. Este adevărat că, în principal, vor fi recursuri care vizează incidente procedurale, deci nu soluţii pe fond.

În Noul Cod nu sunt modificări majore: s-a majorat durata, ca şi la apel, crescând la 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Se aplică regulile de la apel, atât în ceea ce priveşte aplicarea principiului echipolenţei, adică acele momente pe care legiuitorul le echivalează cu comunicarea, cât şi cazurile de întrerupere, fie că este vorba despre moartea părţii, fie că este vorba despre moartea mandatarului. În cuprinsul art. 485 alin. (2) a rămas dispoziţia din art. 310 CPC 1865: dacă nu se invocă tardivitatea recursului prin întâmpinare sau dacă formularea tardivă a recursului nu rezultă din dosar, el se va socoti făcut în termen. Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse

181

Noutatea mare – contestată în Parlament, dar care a rămas – este că recursul nu-l mai poate face direct partea. În comisie au existat multe dezbateri pe această problemă şi s-a decis să se recurgă la această soluţie în speranţa că nu se vor mai face recursuri care să fie dilatorii, introduse doar cu scopul de a tergiversa, de a prelungi judecata. Asupra acestui fapt se atrage atenţia încă din titlul preliminar, în art. 13 alin. (2) teza a II-a: „În recurs, cererile şi concluziile părţilor nu pot fi formulate şi susţinute decât prin avocat sau, după caz, consilier juridic, cu excepţia situaţiei în care partea sau mandatarul acesteia, soţ ori rudă până la gradul al doilea inclusiv, este licenţiată în drept”. Acest aspect trebuie corelat cu dispoziţiile privind ajutorul public judiciar, pentru ca persoanele care nu au mijloace financiare să nu fie împiedicate să exercite calea de atac a recursului. În ceea ce priveşte cererea de recurs, care trebuie redactată, ca regulă, de avocat sau de consilierul juridic, nu sunt noutăţi foarte mari faţă de reglementarea actuală: se solicită să cuprindă elementele de identificare a părţilor, hotărârea care se atacă trebuie individualizată, motivele de nelegalitate (încă de aici se subliniază faptul că este vorba doar despre controlul legalităţii), semnătura părţii sau a mandatarului. Noutatea constă în faptul că la cerere trebuie ataşată dovada plăţii taxei judiciare de timbru şi că această menţiune, ca şi cele de la lit. a), c) şi e) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii. Aşadar, s-a menţinut o sancţiune care este prezentă şi în Codul anterior, dar care parţial a fost declarată neconstituţională, sub motivul că cerinţele referitoare la nume şi la domiciliu sunt de un formalism excesiv, iar sancţiunea nulităţii, în acest caz, ar fi mult prea gravă. Curtea Constituţională nu a sesizat însă că nulitatea expresă nu are consecinţe decât asupra probei vătămării, în înţelesul că vătămarea se prezumă. În rest, dacă lipsesc sau nu sunt îndeplinite cerinţele, trebuie să intervină tot nulitatea, care este virtuală, doar că intervine în condiţii mai grele, fiindcă trebuie dovedit atât faptul că s-a produs o vătămare, cât şi faptul că această vătămare nu se poate înlătura decât prin anularea actului. În legătură cu cererea de recurs, se precizează că îşi găsesc aplicare unele dispoziţii de la judecata în primă instanţă, respectiv: art. 82 alin. (1), care are în vedere dovada calităţii de reprezentant (a rămas soluţia din art. 161 al Codului anterior, şi anume că nu se anulează imediat cererea, ci se acordă un termen, şi numai dacă în termen nu se acoperă lipsa, atunci se anulează cererea), art. 83 alin. (3), care are în vedere faptul că recursul poate fi exercitat doar de avocat sau consilier ori rudele până la gradul al doilea, licenţiate în drept, şi art. 87 alin. (2), care se regăseşte şi în reglementarea actuală, în sensul că „avocatul care a reprezentat sau asistat partea la judecarea procesului poate face, chiar fără mandat, orice acte pentru păstrarea drepturilor supuse unui termen şi care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp şi poate, de asemenea, să introducă orice cale de atac împotriva hotărârii pronunţate. În aceste cazuri, toate actele de procedură se vor îndeplini numai faţă de parte. Susţinerea căii de atac se poate face numai în temeiul unei noi împuterniciri”. Referitor la cuprinsul cererii, s-a păstrat soluţia din Codul anterior, şi anume că motivarea recursului se poate face prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat. S-ar părea, la prima vedere, că este o opţiune a părţii, dar, în realitate, ea este impusă de termenul de recurs. Dacă termenul de recurs curge de la comunicarea hotărârii, atunci aceasta se cunoaşte de la început şi sunt decelabile şi nemulţumirile, astfel încât acestea se pot deja formula, deoarece criticile se formulează în raport cu considerentele hotărârii atacate. Dacă, însă, termenul de recurs curge de la pronunţare, în ipoteza în care există nemulţumiri, calea de atac poate fi exercitată, dar nu poate fi motivată deocamdată, deoarece nu este cunoscut raţionamentul judecătorului care a dat hotărârea. În acest caz, ca şi la apel, sunt două termene: unul pentru exercitarea recursului, care curge de la pronunţare, se comunică hotărârea, şi, apoi, alt termen de aceeaşi durată, dar care curge de la comunicare, în care se va face motivarea recursului. Aşadar, pentru

182


această ipoteză, legea îngăduie să se facă motivarea printr-un memoriu separat.

6.

Motivele de casare

Articolul 488 arată aceste motive şi subliniază faptul că exercitarea controlului are în vedere doar legalitatea, pentru că scopul recursului, prevăzut şi în art. 483, este acela de a supune instanţei de recurs examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile: „1. când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale; 2. dacă hotărârea a fost pronunţată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii; 3. când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii; 4. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti; 5. când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii; 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; 7. când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat; 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material”. Motivele nu sunt foarte diferite faţă de cele existente în reglementarea actuală. Primul motiv este formulat aidoma: „când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale”. Au existat propuneri ale Comisiei de elaborare şi în alt sens: hotărârea să poată fi desfiinţată pe calea recursului numai dacă a fost pronunţată de mai puţini judecători decât prevede legea, mergându-se pe ideea că principiul colegialităţii ar fi idealul. Soluţia nu a fost agreată de practicieni, revenindu-se la formularea anterioară, cu un înţeles mult mai larg: că nu a participat numărul judecătorilor prevăzut de lege, că procurorul nu a intrat în constituire, deşi concluziile sale erau obligatorii, potrivit legii, că grefierul nu a participat la judecată. Practicienii care au criticat soluţia Comisiei au argumentat că normele referitoare la compunerea instanţei sunt totdeauna imperative, deci trebuie sancţionate, chiar dacă este vorba despre participarea unui număr mai mare de judecători decât prevede legea. Motivul al doilea vizează încălcarea principiului continuităţii în sens limitat, adică hotărârea poate fi casată dacă nu au fost aceiaşi judecători de la judecată şi la pronunţare. În Noul Cod s-a consacrat principiul continuităţii, aşa cum a fost prevăzut de Legea nr. 304/2004: „dacă hotărârea a fost pronunţată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii” („lege”, în sens larg, deoarece problema este reglementată în Regulamentul de ordine interioară al instanţelor). În al treilea motiv se regăseşte o schimbare majoră, cunoscută însă deja din Legea micii reforme: faptul că nu poate fi atacată cu recurs decât „hotărârea dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii”. Necompetenţa generală poate fi invocată oricând în cursul judecăţii, necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică pot fi invocate numai la primul termen la care părţile sunt legal citate, în faţa primei instanţe. Astfel se restrânge foarte mult acest motiv de casare, întrucât numai dacă necompetenţa a


183

fost invocată în termen, iar instanţa a respins excepţia ori a omis să se pronunţe asupra ei, critica mai poate fi reiterată şi în căile de atac. Al patrulea motiv de casare: „când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti” a fost introdus în anul 1993, dar nu s-au întâlnit decizii publicate sau nepublicate în care să se fi invocat. Acesta era motiv frecvent la recursul în anulare, pe care îl promova procurorul general şi care era apreciat într-o manieră extensivă, ceea ce a atras foarte multe condamnări ale României la CEDO. Acest motiv se referă la faptul că instanţa judecătorească, cea care reprezintă puterea judecătorească, intră în atribuţiile puterii legiuitoare sau în cele ale puterii executive. Într-o intervenţie, referitor la acest punct s-a arătat că au fost foarte multe situaţii în ultimii ani, în materia dreptului muncii, în litigiile cu drepturi băneşti solicitate în afara dispoziţiilor legale, prin adăugare – au considerat Curtea Constituţională şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – la dispoziţiile legale care prevedeau un drept salarial. Cu acest prilej, s-a invocat depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, deoarece, practic, se legiferau drepturi băneşti care nu erau prevăzute în lege. Referitor la această observaţie s-a precizat că respectiva constatare este legată mai ales de practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care îşi asumă atribuţii de a modifica sau a crea norme, mai ales prin recursurile în interesul legii. Totuşi, Înalta Curte este în vârful puterii judecătoreşti şi are o viziune de ansamblu asupra practicii judiciare. Al cincilea motiv de casare privește situaţia în care „ prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii”. Această dispoziţie se regăseşte şi în art. 304 din Codul anterior, cu o formulare uşor diferită: se poate invoca drept motiv de casare încălcarea unei reguli de procedură a cărei nerespectare atrage sancţiunea nulităţii hotărârii. Totuşi, alin. (2) limitează această posibilitate. Al şaselea motiv de casare are în vedere situaţia în care „hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei”. Textul este mult mai explicit decât actualul art. 304, arătând toate ipotezele în care, de fapt, soluţia nu este motivată: fie că motivarea lipseşte cu totul, fie că este străină de cauză, fie că este contradictorie. Al şaptelea motiv de casare este un motiv nou: „când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat”. Nu se mai face distincţia între autoritate şi putere de lucru judecat, Noul Cod vorbind numai despre autoritate de lucru judecat. Se dă o consistenţă foarte importantă acestui efect al hotărârii. Pentru prima dată este reglementat în mod expres ca efect al hotărârii judecătoreşti, cu implicaţii foarte mari, nici principiul non reformatio in pejus neputându-l doborî, fiindcă legea o prevede în mod expres. El constituie şi motiv de recurs, în ipoteza în care prin hotărârea atacată s-a încălcat autoritatea de lucru judecat. Ultimul motiv de casare vizează ipoteza „când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material”. Precizarea din partea finală a apărut ca o consecinţă a discuţiilor asupra faptului că există încălcări ale normelor de procedură care nu pot fi încadrate în motivele anterioare prevăzute de art. 304 CPC 1865. Noul Cod este categoric şi are în vedere numai încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Pentru aceeaşi ipoteză, părţile pot conveni expres să sară peste apel şi să facă direct recurs. Este singurul caz în care se poate exercita recursul omisso medio, numai dacă părţile se înţeleg, iar criticile vizează aplicarea normelor de drept material. Ceea ce este cu adevărat nou şi foarte important, deoarece limitează condiţiile de invocare a celor opt motive, sunt dispoziţiile din alin. (2) al art. 488: „Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu

184


au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor”. Aşadar, aceste motive nu pot fi invocate pentru prima oară în recurs. Ceea ce nu rezultă explicit din text, dar trebuie adăugat, este că motivele care vizează chiar hotărârea instanţei de apel, adică neregularităţi produse la termenul când s-a făcut pronunţarea, pot fi invocate, deoarece în apel nu s-a mai putut. Este o soluţie prezentă în doctrină şi în acum. În ceea ce priveşte sancţiunea nemotivării, ea este păstrată. Articolul 489 prevede că „recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3). Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488”. În perioada redactării Codului au fost practicieni care au invocat faptul că nu ar trebui să intervină sancţiunea nulităţii, ci cea a decăderii, deoarece este vorba despre un act nefăcut în termen. Însă dacă ar interveni sancţiunea decăderii, s-ar pune problema repunerii în termen şi ar apărea ipoteza nenumăratelor cereri de repunere în termen. Operând nulitatea, nu există posibilitatea de a o îndepărta printr-o instituţie similară repunerii în termen. De aceea legiuitorul a ales această soluţie, iar Noul Cod o păstrează. Ca şi în reglementarea anterioară însă, de la sancţiunea nulităţii există o excepţie prevăzută în alin. (3): „Dacă legea nu dispune altfel, motivele de casare care sunt de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului, fie în procedura de filtrare, fie în şedinţă publică”. Aşadar, aceasta se poate doar dacă legea nu prevede altfel; adică, nu s-ar putea invoca necompetenţa materială sau teritorială de ordine publică, fiindcă o interzice legea expres, peste primul termen la care partea a fost legal citată în faţa primei instanţe. Referitor la acest punct s-a ridicat problema aplicabilităţii dispoziţiilor art. 489 şi recursului la instanţa ierarhic superioară, pentru incidentele procedurale unde legea prevede expres calea de atac a recursului, respectiv respingerea ca inadmisibilă a cererii de intervenţie. S-a arătat că toate dispoziţiile din materia recursului, cu excepţia filtrului, care se aplică numai la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se aplică la toate instanţele de recurs. Aşadar, va trebui încadrat într-unul dintre motivele de casare din cele expres prevăzute de lege, cu atât mai mult cu cât a dispărut cu totul ideea din art. 3041 al Codului de procedură civilă anterior: „Recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304, instanţa putând să examineze cauza sub toate aspectele”. Nu mai sunt situaţii în care pe calea recursului se pot invoca orice nemulţumiri. De fapt, această prevedere a fost introdusă în anul 1993 în Parlament. De asemenea, o altă noutate majoră – legată şi aceasta de apel – este că Noul Cod de procedură civilă, după model francez, consacră în mod expres recursul incident şi recursul provocat. Similar apelului, există recursul principal şi, pe lângă acesta, există aceste două recursuri speciale, care s-au formulat chiar în faţa Înaltei Curţi în trecut. Instanţa supremă le-a respins, cu motivarea că textele de la apel nu-şi găsesc aplicarea. Acum s-au introdus exact pentru aceleaşi ipoteze: recursul incident va fi formulat de intimat împotriva părţii care a declarat recurs, iar recursul provocat va fi formulat de intimat împotriva altui intimat sau unei terţe persoane care a figurat la prima instanţă, dar nu figurează în faţa instanţei de recurs, în aceleaşi condiţii ca şi la apel. Instanţa supremă, deşi motivase că un atare recurs nu se poate admite, neexistând text de lege, a propus, la momentul la care proiectul Noului Cod de procedură civilă a ajuns în Senat spre adoptare, scoaterea acestor texte pe motiv că duc la tergiversarea judecăţii. Textele însă au rămas, obiecţiunea nefiind primită. Noutatea majoră este legată de depunerea recursului, dar nu se referă la operaţiunea depunerii, deoarece s-a păstrat regula consacrată în Codul anterior. Astfel, potrivit art. 490 alin. (1) NCPC, „Recursul şi, dacă este cazul, motivele


185

de casare se depun la instanţa a cărei hotărâre se atacă, sub sancţiunea nulităţii, în condiţiile prevăzute la art. 83 alin. (3) şi art. 84”. Dispoziţiile similare din Codul de procedură anterior, şi de la apel, şi de la recurs, au fost declarate neconstituţionale, pe motiv de formalism excesiv. Soluţia a fost păstrată, deoarece ea există din perioada interbelică şi este determinată de buna administrare a justiţiei, deoarece la instanţa a cărei hotărâre se atacă se pregăteşte dosarul. S-au prevăzut, totuşi, nişte măsuri care să suplinească motivele invocate de Curtea Constituţională: de exemplu art. 425 alin. (3) NCPC prevede că „în partea finală a dispozitivului se vor arăta dacă hotărârea este executorie, este supusă unei căi de atac ori este definitivă, data pronunţării ei, menţiunea că s-a pronunţat în şedinţă publică sau într-o altă modalitate prevăzută de lege, precum şi semnăturile membrilor completului de judecată. Când hotărârea este supusă apelului sau recursului se va arăta şi instanţa la care se depune cererea pentru exercitarea căii de atac”. Astfel s-a eliminat motivul invocat de Curtea Constituţională, că partea poate fi indusă în eroare, pregătirea dosarului de recurs urmând să fie făcută la instanţa care a pronunţat hotărârea: instanţa comunică hotărârea părţilor, îi comunică intimatului dacă s-a depus recurs, îi pune în vedere să depună întâmpinare (termenul se dublează, fiind de 30 de zile pentru ca intimatul să aibă timp să-şi angajeze apărător şi, astfel, întâmpinarea să fie formulată de către avocat sau consilier juridic), întâmpinarea depusă se comunică recurentului, recurentul trebuie să răspundă la întâmpinare. După parcurgerea acestor operaţiuni, se înaintează dosarul instanţei de recurs, care, nemaiavând atribuţii de acest gen, poate să fixeze direct termen pentru soluţionarea recursului, verificând dacă au fost respectate dispoziţiile legale. Trebuie avut grijă, ca şi la apel, ca la acelaşi complet să fie repartizate toate recursurile îndreptate împotriva aceleiaşi hotărâri, inclusiv cele incidente şi cele provocate, procedura fiind simplificată în condiţiile în care toate recursurile se adună la instanţa a cărei hotărâre se atacă şi apoi se înaintează instanţei de recurs.

7.

Judecata recursului

S-a menţinut dispoziţia din art. 316 actual, puţin îmbunătăţită, în art. 494 NCPC: „Dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă şi în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secţiune”. Aşadar, aceste norme generale se adaugă celor speciale privind recursul. Judecata recursului vizează numai legalitatea hotărârii atacate. Avocaţii trebuie să reprezinte părţile şi în partea orală a recursului, nefiind suficient să redacteze cererea de recurs, ci, conform art. 13, trebuie să şi pună concluzii; practic, susţinerea şi combaterea recursului se fac numai prin avocaţi. Deşi motivele privesc exclusiv aspecte de nelegalitate, totuşi s-a păstrat dispoziţia privind probele. A existat în Comisia de elaborare discuţia dacă mai este cazul să se menţină această dispoziţie, având în vedere că nu se mai discută niciun aspect de netemeinicie. S-a invocat faptul că ar putea exista motive de nelegalitate în legătură cu care să se poată aduce înscrisuri noi şi de aceea s-a păstrat această dispoziţie cuprinsă în art. 492: „(1) În instanţa de recurs nu se pot produce noi probe, cu excepţia înscrisurilor noi, care pot fi depuse, sub sancţiunea decăderii, odată cu cererea de recurs, respectiv odată cu întâmpinarea. (2) În cazul în care recursul urmează să fie soluţionat în şedinţă publică, pot fi depuse şi alte înscrisuri noi până la primul termen de judecată”. Trebuie menţionată o dispoziţie din art. 484 NCPC privind suspendarea executării hotărârii. Ea este legată de problema mai largă a efectelor recursului. Există şi aici efectul general, cel de învestire a instanţei, efect recunoscut tuturor căilor de atac, deoarece, spre deosebire de judecata în primă instanţă, unde în mod excepţional, în materie civilă, judecătorul se poate pronunţa şi din oficiu, în materia căilor de atac, judecătorul nu se poate manifesta fără să existe

186


cerere. Acesta este efectul care îndreptăţeşte instanţa de recurs să se pronunţe. În al doilea rând, recursul este o cale de atac, în principiu, nesuspensivă de executare. Totuşi, sub unele aspecte, s-a păstrat reglementarea din actualul art. 300 CPC 1865 şi există cazuri, în mod excepţional, în care cererea de recurs suspendă de drept executarea hotărârii. Este vorba despre acele ipoteze în care judecătorul nu poate încuviinţa nici execuţia vremelnică judecătorească, din cauza consecinţelor grave care s-ar putea produce. Alineatul (1) al art. 484 precizează că „recursul suspendă de drept executarea hotărârii în cauzele privitoare la strămutarea de hotare, desfiinţarea de construcţii, plantaţii sau a oricăror lucrări având o aşezare fixă, precum şi în cazurile anume prevăzute de lege”. În celelalte cazuri, recursul nu suspendă de drept executarea, dar suspendarea executării se poate încuviinţa de către instanţă. Aici intervin câteva noutăţi faţă de reglementarea anterioară. În primul rând, asupra suspendării se va pronunţa numai completul de judecată, şi nu preşedintele instanţei sau preşedintele secţiei [conform art. 400 alin. (4), la care art. 300 alin. (3) CPC 1865 face trimitere]. Instanţa va fi, după caz, completul stabilit aleatoriu, dacă dosarul nu a ajuns încă la instanţa de recurs (se va constitui un complet special care se va pronunţa asupra cererii de suspendare), completul de filtru, dacă s-a ajuns la această constituire a lui sau dacă s-a ajuns la o judecată în şedinţă publică şi cererea de suspendare se formulează abia în acest moment, acesta va fi competent să se pronunţe asupra cererii de suspendare. O altă noutate este că legea stabileşte cuantumul cauţiunii, ceea ce se prevede în art. 718, care arată cum se calculează cauţiunea. Dacă este vorba despre o cerere neevaluabilă în bani, textul stabileşte o taxă fixă. Se fixează prin dispoziţia legală termenul în care trebuie să aibă loc judecata şi pronunţarea şi faptul că revenirea asupra măsurii se face în aceleaşi condiţii. Referitor la acest punct s-a formulat o observaţie, în sensul că se prevede suspendarea de drept undeva unde nu se poate face recurs, de exemplu la strămutarea de hotare. Referitor la această observaţie, s-a precizat că suntem în prezenţa unei inadvertenţe evidente, determinată de faptul că s-a preluat art. 300 şi nu s-a observat că în astfel de cazuri nu mai poate fi exercitată calea de atac a recursului. Totuşi, dispoziţia şi-ar putea releva utilitatea, dacă cererea privind strămutarea de hotare este formulată pe cale incidentă, în condiţiile în care hotărârea este supusă şi recursului, prin raportare la cererea principală.

8.

Procedura filtrului

Procedura de filtrare a recursului este o procedură relativ nouă, existând o tentativă de introducere în 2003 din partea ministrului justiţiei de atunci, doamna Rodica Stănoiu. Aceasta a introdus o procedură de filtru, fără prea multe consultări, precum şi alte modificări privind competenţa, destul de inspirate: tribunalul oferea judecată de primă instanţă cu plenitudine de competenţă, apelul mergea la curtea de apel, iar recursul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Propunerea a trezit reacţii foarte violente, mai ales la instanţa supremă, mergându-se până acolo încât s-a spus că nu se va aplica chiar dacă legea o prevede şi, din această cauză, foarte repede aceste dispoziţii s-au abrogat şi s-a revenit la sistemul anterior. Pe de altă parte, există o preocupare nu numai la noi, ci şi în Europa, de asigurare a unei legislaţii care să protejeze instanţa supremă de supraaglomerare, pentru a-i da posibilitatea ca, prin competenţa pe care o are, să poată asigura practica judiciară unitară, dezideratul oricărui sistem judiciar. Dintre soluţiile care există în Europa, s-a considerat că cea mai potrivită sistemului românesc şi mentalităţii


187

noastre ar fi procedura filtrului. Existau şi alte soluţii: de pildă, să se dea competenţă preşedintelui curţii de apel să autorizeze, în fiecare caz în parte, dacă se poate face sau nu recurs, în funcţie de importanţa cauzei, de valoarea jurisprudenţială a problemei care se ridică. O asemenea soluţie poate funcţiona în Germania, dar nicidecum la noi. Sunt ţări care au criterii diferite, combinate, pentru a evita supraaglomerarea instanţei supreme. La noi s-a ajuns la această variantă, care a suferit îmbunătăţiri majore faţă de procedura introdusă în 2003 şi care în prezent nu se aplică la toate instanţele de recurs, ci doar cauzelor care sunt de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Primind dosarul, preşedintele instanţei, preşedintele de secţie, vicepreşedintele sau o persoană desemnată de către aceştia va stabili prin rezoluţie măsuri pentru identificarea aleatorie a unui complet format din 3 judecători care să decidă asupra admisibilităţii în principiu a recursului. Preşedintele acestui complet sau judecătorul desemnat sau magistratul-asistent repartizat la acel complet va trebui să alcătuiască un raport. Comisia de elaborare a Codului a propus ca repartizarea să se facă între toţi membrii completului, astfel încât repartizarea dosarelor să fie echitabilă. Raportul trebuie întocmit de o asemenea manieră încât să cuprindă problemele de drept care se pun în speţa res-pectivă; de asemenea, raportul va verifica dacă motivele se încadrează între motivele de casare prevăzute de lege, dacă recursul îndeplineşte cerinţele formale (este timbrat, este introdus în termen, motivele sunt dezvoltate, probleme de calitate procesuală, dacă este sau nu vădit nefondat). În alcătuirea raportului, judecătorul trebuie să recurgă la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Curții Europene a Drepturilor Omului şi a instanţelor comunitare, după cum este cazul. Judecătorul care redactează acest raport nu devine prin aceasta incompatibil, o spune Codul în mod expres. Raportul întocmit se discută în completul de filtru, după care se comunică în scris părţilor din proces. De asemenea, acestora li se solicită un punct de vedere, în scris. Oricum, legiuitorul, prudent, prevede în art. 493 alin. (4) teza a II-a că: „În lipsa dovezii de comunicare a raportului şi înainte de expirarea unui termen de 30 de zile de la comunicare, completul nu va putea trece la examinarea recursului, potrivit alin. (5) şi (6)”. Aşadar, legiuitorul şi-a luat măsuri de precauţie ca aceste puncte de vedere să nu fie solicitate doar formal, ci să se aştepte comunicarea lor şi să se poată face dovada că ele s-au avut în vedere la soluţionare. În ceea ce priveşte soluţionarea propriu-zisă de către completul de filtru, este posibil, ca ipoteză, ca toţi membrii completului să fie de acord că recursul fie nu îndeplineşte cerinţele de formă, fie că motivele de casare invocate nu se încadrează în cele 8 limitativ prevăzute de lege, fie că recursul este vădit nefondat. Dacă există această unanimitate, se va pronunţa o decizie, fără citarea părţilor, prin care recursul este, după caz, anulat sau respins, iar decizia se comunică părţilor. Dacă nu sunt îndeplinite aceste cerinţe, adică nu există unanimitate, sau dacă recursul este considerat admisibil, se poate trece la etapa următoare, şi anume recursul să fie soluţionat chiar de către completul de filtru. Dacă este vorba despre o problemă de drept care nu este controversată sau care face obiectul unei jurisprudenţe constante a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţarea se face printr-o decizie definitivă care se comunică părţilor, completul ţinând seama de punctele de vedere exprimate de către părţi şi care au fost solicitate de completul de filtru. În legătură cu dispoziţia de la alin. (6) se mai pune o problemă. Articolul 490 alin. (2) teza finală precizează că, atunci când se cere intimatului să depună întâmpinare, respectiv recurentului să răspundă la întâmpinare, prin aceste acte de procedură se va menţiona dacă recurentul, respectiv intimatul este de acord ca recursul, atunci când este admisibil în principiu, să fie soluţionat de către completul de filtru prevăzut la art. 493. În acest context, s-a

188


pus problema ce se va întâmpla dacă nu există acest acord? În ipoteza în care una dintre părţi, cel puţin, declară că nu este de acord, nu s-ar putea judeca de către completul de filtru, ci ar trebui să se fixeze termen în şedinţă publică. Dacă însă niciuna dintre părţi nu se pronunţă asupra acestei probleme, adică nu menţionează nici în întâmpinare, nici în răspunsul la întâmpinare că este de acord sau nu este de acord, completul poate să judece, deoarece tăcerea însemnă acceptare, achiesare. N-ar fi fost rău ca legiuitorul să o stabilească în mod expres, aşa cum o face la renunţarea la judecată – art. 406 alin. (4) teza finală: „Lipsa unui răspuns până la termenul acordat se consideră acord tacit la renunţare”. În cazul în care recursul nu poate fi soluţionat prin respingerea lui ca vădit nefondat sau prin anulare, sau nu poate fi soluţionat pe fond pentru că nu există unanimitate sau una dintre părţi nu este de acord, completul, potrivit alin. (7), „va pronunţa, fără citarea părţilor, o încheiere de admitere în principiu a recursului şi va fixa termenul de judecată pe fond a recursului, cu citarea părţilor”. Au existat şi alte variante intermediare în legătură cu procedura filtrului: de pildă, dacă recursul era socotit admisibil, se comunica încheierea părţilor, iar ele puteau să se plângă, exercitând o cale de atac, sau dacă completul de judecată care primea recursul pentru a-l judeca în şedinţă publică aprecia că ar fi trebuit să fie respins, fără a fi cercetat pe fond, putea să-l retrimită la completul de filtru şi se putea ajunge la un conflict de acest fel între complete. De aceea, în final s-au eliminat aceste ipoteze, rămânând textul în această formă. Există nemulţumiri şi în prezent în legătură cu această procedură, dar se speră că ea va fi eficientă şi va duce la degrevarea instanţei de o seamă de recursuri. Această dispoziţie legală, combinată cu faptul că recursul poate fi exercitat numai de către avocat sau consilier juridic, iar întâmpinarea să fie redactată tot astfel, de avocat sau consilier juridic, va fi de bun augur.

9.

Soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de recurs

În ceea ce priveşte soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de recurs, Noul Cod este inovator într-o oarecare măsură. Articolul 496 prevede toate soluţiile care se pot pronunţa atunci când recursul a fost declarat admisibil în principiu: „(1) În cazul în care recursul a fost declarat admisibil în principiu, instanţa, verificând toate motivele invocate şi judecând recursul, îl poate admite, îl poate respinge sau anula ori poate constata perimarea lui. (2) În caz de admitere a recursului, hotărârea atacată poate fi casată, în tot sau în parte”. După cum se poate observa, dispare soluţia modificării hotărârii, soluţie care nu exista nici în perioada interbelică. Ea a fost introdusă în forma pe care o avem astăzi din 1957, a dispărut în 1993, când s-a modificat şi republicat Codul, a fost reintrodusă în 2000, în speranţa că va asigura celeritate în soluţionarea cauzelor, dar a provocat mari nemulţumiri în rândul justiţiabililor, fiindcă existau hotărâri la două grade de jurisdicţie favorabile părţii şi, dintr-o dată, în recurs, prin modificare, se dădea o soluţie contrară, împotriva căreia nu mai exista cale de atac. În reglementarea Codului de procedură civilă anterior, între ipotezele pe care le stabileşte art. 312 există şi aceea că, în cazul în care unele motive ar duce la casare, altele la modificare, se pronunţă soluţia casării pentru toate, în vederea asigurării unei judecăţi unitare. S-a apreciat că este mai potrivit să se instituie doar o singură soluţie, aceea a casării, cu oarecare limite. Pornindu-se de la ideea că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţa de recurs de drept comun, s-au restructurat textele şi în ceea ce priveşte soluţiile. Astfel, s-au prevăzut mai întâi soluţiile pe care le poate pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, înscrise în art. 497, păstrându-se, în esenţă, dispoziţia din


189

reglementarea anterioară, în sensul că Înalta Curte casează întotdeauna cu trimitere. Deci, ea nu reţine spre rejudecare. Cu titlu de noutate, a dispărut şi ipoteza din art. 314 al Codului anterior, potrivit căreia dacă faptele au fost bine stabilite şi s-a greşit numai aplicarea legii, instanţa supremă poate reţine cauza şi să se pronunţe pe baza unui text de lege aplicabil la speţă. S-a considerat că nu este cazul să se menţină această ipoteză, deoarece în niciunul dintre motivele de casare instanţa supremă nu mai verifică temeinicia, ci numai legalitatea. Aşadar, dacă este caz de casare, ea va casa cu trimitere fie la instanţa de apel, fie, dacă s-a desfiinţat şi hotărârea acestei instanţe, în condiţiile în care instanţa de apel însăşi ar putea pronunţa această soluţie, la prima instanţă. S-a păstrat dispoziţia care prevede că, în scopul bunei administrări a justiţiei, casarea se poate face şi la o altă instanţă, cu excepţia cazului în care s-a casat pentru incompetenţă, când nu s-ar putea retrimite la instanţa care a judecat şi se va trimite la instanţa care este competentă, potrivit legii, sau la organul jurisdicţional competent, potrivit legii. S-a prevăzut, de asemenea, spre deosebire de reglementarea anterioară, ce se întâmplă în cazul în care casarea s-a făcut pentru că instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti sau atunci când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, şi anume că cererea va fi respinsă ca inadmisibilă. Urmează textul care prevede ce se întâmplă în cazul în care recursul este soluţionat de instanţele de excepţie, potrivit Noului Cod, adică tribunalele şi curţile de apel. Şi în cazul lor s-a păstrat regula consacrată de-a lungul timpului, şi anume că aceste instanţe casează, de regulă, cu reţinere spre rejudecare. Astfel, ele judecă recursul, iar dacă îl admit, casează hotărârea cu reţinere şi procedează la rejudecare: „În cazul în care competenţa de soluţionare a recursului aparţine tribunalului sau curţii de apel şi s-a casat hotărârea atacată, rejudecarea procesului în fond se va face de către instanţa de recurs, fie la termenul la care a avut loc admiterea recursului, situaţie în care se pronunţă o singură decizie, fie la un alt termen stabilit în acest scop” [art. 498 alin. (1) NCPC]. În legătură cu acest aspect, Codul prevede în mod expres, în art. 501 alin. (4), că „în cazul rejudecării după casare, cu reţinere sau cu trimitere, sunt admisibile orice probe prevăzute de lege”. Această dispoziţie a trebuit să fie introdusă în Cod ca urmare a unei practici contradictorii care exista în ţară la nivelul instanţelor de recurs. Existau instanţe care susţineau că şi la rejudecare se pot încuviinţa ca probe noi numai înscrisurile. Or, în realitate, instanţa de recurs s-a pronunţat asupra recursului şi l-a admis, a casat hotărârea şi procedează la rejudecarea fondului, chiar dacă rejudecarea o face însăşi instanţa de recurs. Ea nu mai procedează ca o instanţă de control, ci ca o instanţă care judecă în fond şi, deci, la rejudecarea în fond după casare sunt admisibile orice fel de probe noi, nu numai înscrisurile, soluţie care trebuia admisă şi în vechea reglementare. În legătură cu excepţia de la regula casării cu reţinere, s-a păstrat, în principiu, soluţia care exista în reglementarea anterioară şi care a fost amendată prin Legea micii reforme. Se poate casa cu trimitere atunci când instanţa nu a intrat în cercetarea fondului sau judecata s-a făcut în lipsa părţii care a fost nelegal citată, textul fiind mai sever decât la apel, atât la administrarea probelor, cât şi la dezbaterea fondului. Chiar din redactare rezultă ca este necesar ca partea să nu fi fost legal citată la ambele momente, cele două condiţii fiind cumulative. Ca şi la apel, casarea se poate face o singură dată, fie la instanţa care a judecat, fie se îngăduie ca trimiterea să se facă şi la o altă instanţă din aceeaşi circumscripţie. În cazul în care este vorba despre necompetenţă, despre depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti sau despre încălcarea autorităţii de lucru judecat, şi tribunalul, şi curtea de apel procedează la fel ca Înalta Curte de Casație și Justiție, adică declină competenţa, practic trimit dosarul la instanţa sau organul jurisdicţional competent, potrivit legii, respectiv resping cererea ca inadmisibilă.

190


O noutate în legătură cu hotărârea instanţei de recurs se regăseşte în art. 499. O experienţă îndelungată arată că, şi la nivelul instanţelor de recurs, motivarea hotărârii începe cu istoricul, adică se redă ce s-a întâmplat în faţa primei instanţe, ce s-a întâmplat în faţa instanţei de apel, care au fost motivele de casare, ce s-a întâmplat în recurs şi apoi se motivează soluţia din recurs. Astfel, pentru a evita o muncă inutilă, care oricum se regăseşte în actele de la dosar, acest text prevede că „prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivelor de casare”. În ceea ce priveşte efectele casării, s-a păstrat dispoziţia din art. 311 CPC 1865, şi anume că hotărârea casată nu are nicio putere, deşi continuă să existe în dosar pentru a putea urmări evoluţia procesului, iar actele de executare şi de asigurare făcute în temeiul acestei hotărâri sunt desfiinţate de drept. Nuanţa nouă constă în faptul că instanţa trebuie să constate din oficiu, prin dispozitivul hotărârii de casare, acest lucru, pentru evitarea introducerii unor cereri ulterioare, şi, deci, pentru evitarea unor cheltuieli suplimentare şi a încărcării rolului instanţei cu alte cereri. Referitor la judecata în fond după casare, regulile nu s-au schimbat: în ipoteza unei casări totale, se produce o nouă judecată în întregime, având în vedere toate aspectele; în ipoteza unei casări parţiale, partea din hotărâre care nu a fost casată rămâne cu autoritate de lucru judecat şi se rejudecă doar ceea ce a fost desfiinţat. Dificultatea apare atunci când nu se stabileşte dacă s-a desfiinţat hotărârea total sau parţial. În acest caz, trebuie interpretată hotărârea de către parte sau de către avocatul părţii, prin examinarea motivelor invocate şi a considerentelor instanţei de recurs. De aceea, este recomandabil să se arate în hotărâre ce fel de casare operează. Este important şi pentru stabilirea limitelor rejudecării. În legătură cu rejudecarea, s-a modificat dispoziţia din art. 315 al Codului anterior, în sensul că, potrivit art. 501 alin. (1) NCPC, numai problemele de drept sunt obligatorii pentru judecătorii fondului („în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul”). Articolul 315 CPC 1865 se referă şi la necesitatea administrării unor probe, dar acest lucru nu se mai poate întâmpla sub imperiul Noului Cod, deoarece instanţa de recurs nu verifică niciun motiv de temeinicie. Această dispoziţie există la apel, unde este specifică şi unde nu exista un text asemănător celui din art. 315 CPC 1865 până la modificarea survenită prin Legea micii reforme. Se păstrează dispoziţiile privind casarea pentru încălcarea regulilor de procedură, în sensul că judecata va reîncepe de la actul anulat. Articolul 501 alin. (3) prevede că „după casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată”. Ultimul text de la recurs (art. 502) are în vedere aplicarea principiului non reformatio in pejus: „La judecarea recursului, precum şi la rejudecarea procesului după casarea hotărârii de către instanţa de recurs, dispoziţiile art. 481 sunt aplicabile în mod corespunzător”, iar potrivit art. 481, partea nu-şi poate înrăutăţi situaţia în propria cale de atac, în afară de cazul în care consimte expres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege. Pentru prima ipoteză, şi anume că partea consimte expres la aceasta, s-a menţionat faptul că acest principiu este de ordine privată, soluţia plecând de la o dispută existentă în jurisprudenţa veche şi în doctrină: prof. Ilie Stoenescu, în urmă cu aproape 50 de ani, a motivat de ce partea ar putea avea interes să nu se aplice


191

principiul non reformatio in pejus, şi astfel, deşi, aparent, i s-ar crea o situaţie mai grea, să fie favorizată de soluţia care s-ar da în recurs fără respectarea acestui principiu. Cea de-a doua excepţie este dată de dispoziţii exprese ale legii. Vorbind despre autoritatea de lucru judecat, a fost reglementată ca efect al hotărârii, iar art. 432, în teza a II-a, stabileşte: „ca efect al admiterii excepţiei, părţii i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată”.

10. Concluzii

Ca o concluzie generală cu privire la recurs, modificările nu sunt de natură să producă o tulburare sau o modificare în activitatea instanţelor de recurs, adică, în afara instanţei supreme, unde s-a introdus procedura filtrului în interesul unei bune înfăptuiri a justiţiei, la celelalte instanţe de recurs – tribunalele şi curţile de apel – se aplică, cu foarte puţine modificări, reglementarea anterioară. Problema ţine mai mult de mentalitate. Recursul a beneficiat, după modificarea Codului în anul 1993, de mulţi judecători care funcţionaseră până atunci în sistemul comunist, când recursul era singura cale de atac de reformare. Şi chiar dacă după 1993 s-a reintrodus apelul drept cale de atac alături de recurs, aceştia tratau recursul fără a-i sesiza caracterul excepţional. Toţi cei cu atribuții în înfăptuirea justiţiei trebuie să rămână cu ideea că dreptatea se face în primele două grade de jurisdicţie, unde se pot administra orice fel de probe, unde se poate invoca şi netemeinicia, şi nelegalitatea, unde pot invoca orice nemulţumire. Recursul trebuie să rămână o cale excepţională, prin care să poată fi îndreptate doar greşeli de aplicare a legii, astfel încât judecătorii de la primele instanţe să nu le mai facă. Procedând astfel, se poate asigura şi o practică judiciară unitară. La noi, practica judiciară nu este izvor de drept, dar şi jurisprudenţa are un rol important, unul creator, nu în sensul creării normelor de drept. Acest rol îi este recunoscut şi la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului, unde se discută despre o jurisprudenţă constantă, uniformă. Există, din păcate, situaţii când la complete din aceeaşi secţie se dau soluţii diferite pe aceeaşi problemă de drept, ceea ce produce insatisfacţie. Or, văzând recursul ca un factor de asigurare a practicii judiciare unitare, devine foarte importantă discutarea şi studierea soluţiilor instanţelor de recurs. Din nefericire, există foarte multe materii în care nu se ajunge la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar consecinţele vor fi nefaste, pentru că una este să se pronunţe pe probleme de filiaţie, de pildă, 15 curţi de apel, şi alta s-ar întâmpla dacă în această materie ar judeca o singură instanţă, o singură secţie, care să aibă o concepţie unitară.

192


Motivele de casare şi soluţiile posibile în recurs* Prelegere susţinută de lector univ. dr. Ion DRAGNE

1.

Introducere

Motivele de casare sunt reglementate în art. 488 NCPC, după cum urmează: „(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 1. când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale; 2. dacă hotărârea a fost pronunţată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii; 3. când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii; 4. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti; 5. când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii; 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; 7. când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat; 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. (2) Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor". Astfel, prin abordarea comparativă a acestei reglementări cu cea din Codul de procedură civilă anterior, observăm că au fost eliminate motivele de modificare a recursului şi a rămas numai cadrul casării. Intenţia Noului Cod de procedură civilă a fost aceea de a consacra în mod neechivoc faptul că recursul este o cale de atac extraordinară, care vizează strict controlul legalităţii. Din această perspectivă, este mai plastică definirea recursului ca fiind mai degrabă un conflict între hotărâre şi lege, şi nu un conflict între părţi. Din această cauză, se spune că recursul, în forma casaţiei, are un aşa-zis „caracter normativ”, ajutând legiuitorul. Prin urmare, în prezent, noţiunea de „casare” acoperă şi ceea ce anterior defineam ca fiind „motive de modificare”. S-a pus problema dacă nu ar fi fost mai util – faţă de faptul că, oricum, recursul este o cale extraordinară de atac – să se dea puterea judecătorului din recurs de a verifica legalitatea hotărârii sub toate aspectele invocate de parte. Potrivit opiniei domnului profesor Viorel Mihai Ciobanu, aceasta este o idee promovată în alte sisteme de drept, însă în sistemul de drept român a fost menţinută soluţia tradiţională a enumerării motivelor de recurs din două considerente: în primul rând, pentru a se păstra o tradiţie a enumerării motivelor, iar în al doilea rând, pentru a ajuta părţile. Totuşi, trebuie observat că enumerarea limitativă a motivelor de casare, coroborată cu sancţiunile energice care intervin în cazul în care recursul nu se încadrează între motivele prevăzute expres de lege, constituie un factor de disciplinare pentru avocaţi sau consilieri juridici, care vor fi astfel constrânşi să * Trimiterile din cuprinsul materialului la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului republicată în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012.


193

identifice şi să încadreze cu multă atenţie criticile împotriva unei hotărâri în tiparele pe care legiuitorul le-a prevăzut pentru exercitarea acestei căi de atac.

2.

Scurt istoric al motivelor de recurs

Făcând o scurtă prezentare istorică a motivelor de recurs, se poate observa faptul că legiuitorul a fost tradiţional şi consecvent, iar modificările nu au fost substanţiale începând din anul 1925. În decurs de aproape 80 de ani, cea mai mare parte a motivelor de casare sau modificare s-au păstrat, cu mici modificări conjuncturale. Ca orice modificare de amploare a legislaţiei, redactarea Noului Cod de procedură a pus problema dacă nu ar fi fost necesară o suplimentare a motivelor de recurs, astfel încât partea să aibă posibilitatea de a supune hotărârea recurată unui control de legalitate. Sub acest aspect, eficienţa unei legislaţii nu este dată de posibilitatea ca legiuitorul să instituie motive sau căi suplimentare, ci ca părţile să le exercite în bune condiţii şi să le valorifice pe cele care există. De asemenea, nu se pune problema dacă motivele de casare sau modificare sunt multe sau puţine, ci aceea dacă sunt exercitate în bune condiţii cele care sunt prevăzute în Codul de procedură civilă. În ceea ce priveşte evoluţia motivelor de casare începând cu anul 1925 şi până în prezent, vom avea în vedere modificările substanţiale. Astfel, Legea nr. 144/1925 pentru Curtea de Casaţie şi Justiţie prevedea 11 motive de recurs, o parte dintre ele regăsindu-se şi în Noul Cod de procedură civilă. Conform art. 30 din Legea nr. 144/1925, casarea unei hotărâri se putea cere „când judecata nu s-a urmat cu numărul de judecători cerut de lege”, reglementare asemănătoare celei referitoare la alcătuirea instanţei din art. 488 alin. (1) pct. 1 NCPC, potrivit căreia „casarea unei hotărâri se poate cere (...) când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale”. De asemenea, conform art. 30 din Legea nr. 144/1925, casarea unei hotărâri se putea cere şi „când hotărârea s-a dat de alţi judecători decât acei care au luat parte la dezbaterea procesului în fond”, reglementare care corespunde celei cuprinse în art. 488 alin. (1) pct. 2 NCPC: „Casarea unor hotărâri se poate cere (...) dacă hotărârea a fost pronunţată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii”. În continuare, Legea nr. 144/1925 prevede: „casarea unei hotărâri se putea cere şi când tribunalul sau curtea ce au judecat procesul vor fi fost compuse de judecători care n-au îndeplinit condiţiunile cerute de lege”, reglementare care indică încălcarea unei norme de organizare judecătorească. Un alt caz de casare prevăzut de art. 30 din Legea nr. 144/1925 este acela referitor la ipoteza în care „încheierile tribunalelor sau curţilor de apel, date cu titlu de desluşiri la împiedicările ivite cu ocaziunea punerii în lucrare a unei hotărâri definitive, sau adu-cerii întru îndeplinire, se vor ataca cu contrarii hotărârilor definitive”. Trebuie precizat faptul că o reglementare asemănătoare nu există în cadrul Noului Cod de procedură civilă decât dacă am compara această prevedere cu cea referitoare la aplicarea greşită a legii [art. 488 alin. (1) pct. 8]. Următorul motiv de casare prevăzut de art. 30 din Legea nr. 144/1925 se referă la situaţia în care „hotărârea nu cuprinde temeiurile pe care este bazată sau când se întemeiază pe articole cu totul străine de firea pricinii, ori când omite a se pronunţa asupra unui mijloc de apărare esenţial în cauză”. O reglementare asemănătoare se regăsea în art. 304 pct. 9 şi fostul pct. 10 CPC 1865, respectiv ipoteza în care instanţa a omis să se pronunţe asupra

194


unor dovezi administrate şi lipsa de temei legal sau aplicarea greşită a legii. De asemenea, alte cazuri de casare prevăzute de Legea nr. 144/1925 aveau în vedere următoarele situaţii „când tribunalul sau Curtea au făcut o rea aplicaţiune a legii, ori au călcat forme de procedură esenţială pentru validitatea hotărârilor judecătoreşti; când aceste instanţe au depăşit competinţa lor ori au săvârşit un exces de putere în sensul că au trecut în atribuţiunile altei puteri constituite în Stat”. Totodată, potrivit aceluiaşi act normativ, „cererea în casaţie pornită în contra unei hotărâri sub cuvânt de rea interpretare a convenţiunii, nu va fi primită decât când interpretarea dată prin acea hotărâre ar schimba însăşi natura convenţiunii, sau i-ar denatura înţelesul clar şi vădit neîndoielnic”. Trebuie avut în vedere şi cazul de casare referitor la „situaţia în care se comite o eroare grosieră de fapt sau un exces de putere”. În acest sens, trebuie făcută precizarea că excesul de putere va fi reglementat doar în Codul de procedură civilă din 1948, ulterior această noţiune fiind eliminată, întrucât însăşi noţiunea de „putere” avea o semnificaţie ideologică şi nu se putea concepe ca puterea unică şi suverană a poporului să fie împărţită între instanţe de judecată, Parlament şi autoritatea administrativă. Începând cu anul 1948, reglementarea recursului şi a motivelor de casare este cuprinsă în Codul de procedură civilă, nemaifiind inclusă în legile de organizare ale Curţii de Casaţie sau ale instanţelor de judecată. Codul de procedură civilă din anul 1948 prevede, în art. 304, următoarele cazuri de casare „când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiunilor legale; când hotărârea s-a dat de alţi judecători decât acei care au luat parte la desbaterea în fond a pricinei; când instanţa a depăşit competinţa sa; când instanţa a depăşit puterea ce îi este dată prin lege; când judecata s-a urmat cu încălcarea formelor de procedură care atrage pedeapsa nulităţii în condiţiunile art. 105 al. II, afară numai dacă este nevoie de o verificare a împrejurărilor de fapt în afara dosarului; când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive străine de firea pricinei; când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal; când judecata nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărîtoare pentru deslegarea pricinei; când prin hotărârea dată s-a călcat sau s-a aplicat greşit legea; când hotărîrea cuprinde o greşeală gravă de fapt; când instanţa, sub cuvânt de interpretare, a schimbat natura convenţiunii părţilor, sau i-a schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoelnic”. Abordând comparativ cele două reglementări ale Codului de procedură civilă – cea din 1948, respectiv cea din 1993, se poate observa faptul că sunt asemănări vizibile între acestea. În Codul de procedură civilă din 1993 au fost reluate cazurile de recurs reglementate de Codul de procedură civilă din 1948, cu mici modificări. În Codul de procedură civilă din 1952 au fost restructurate motivele de recurs, acesta reglementând doar 5 astfel de cazuri. Noţiunea de „modificare a hotărârii” este reglementată pentru prima dată în acest cod. Totodată, instanţa de recurs este obligată să cerceteze pricina sub toate aspectele, iar controlul exercitat prin recurs este unul atât de legalitate, cât şi de temeinicie. Sunt date îndrumări judecătorului inclusiv referitor la ceea ce înseamnă netemeinicia. Astfel, Codul de procedură civilă din 1952 prevedea, în art. 304 alin. (1), ca motiv de casare situaţia în care „instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale sau când hotărârea s-a dat de alţi judecători, decât cei care au judecat fondul pricinii”. Această reglementare corespunde art. 304 pct. 1 şi 2 din Codul de procedură civilă anterior şi art. 488 alin. (1) pct. 1 şi 2 NCPC, existând şi mici deosebiri. Un alt motiv de casare reglementat de Codul de procedură civilă din 1952 este cel referitor la cazul în care „instanţa a depăşit competenţa sa” şi care corespunde art. 304 pct. 3 din Codul de procedură civilă anterior şi art. 488 alin. (1) pct. 3 NCPC.


195

Cel de-al treilea caz de casare prevăzut de Codul de procedură civilă din 1952 vizează ipoteza în care „prin hotărârea dată instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub pedeapsa nulităţii de art. 105 alin. (2)”, care se regăseşte în art. 304 pct. 5 din Codul de procedură civilă anterior şi în art. 488 alin. (1) pct. 5 NCPC. Situaţia în care instanţa „a încălcat sau aplicat greşit legea” este, de asemenea, reglementată de Codul de procedură civilă din 1952 ca motiv de casare, aceasta fiind, totodată, prevăzută de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă anterior şi de art. 488 alin. (1) pct. 8 NCPC. Ultimul motiv de casare reglementat de Codul de procedură civilă din 1952 era reprezentat de situaţia în care „hotărârea este netemeinică”. Aşadar, existau situaţii în care judecătorul era obligat să verifice temeinicia hotărârii. Potrivit art. 306 alin. (2) din Codul de procedură civilă din 1952, cazurile de netemeinicie erau următoarele: „când hotărârea era în contradicţie cu faptele stabilite în instanţă; când instanţa nu a lămurit toate faptele, din care ar fi putut trage o concluzie justă cu privire la raporturile şi drepturile reciproce ale părţilor şi când instanţa a declarat ca stabilite anumite fapte fără a avea dovezi suficiente sau deşi existau dovezi suficiente a considerat ca nefiind stabilite anumite fapte”. În perioada 1952-1993, recursul a fost calificat ca fiind cale de atac ordinară. În anul 1993 a fost reintrodus apelul, iar Codul de procedură civilă a reglementat 11 motive de recurs, dintre care au fost eliminate două, şi anume cel referitor la greşeala grosieră de judecată, grava eroare de fapt şi omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unor dovezi administrate. Tot în anul 1993 a fost introdus un motiv de recurs despre care s-a apreciat că dubla motivul de revizuire reglementat în art. 322 pct. 2, respectiv extra petita, plus petita sau minus petita şi s-a pus în discuţie în ce măsură este utilă reglementarea acestei critici şi ca motiv de revizuire şi ca motiv de recurs. Prin urmare, abordarea istorică a motivelor de recurs denotă faptul că există o anumită continuitate în legiferarea acestora, indiferent de denumire – motive de casare sau de modificare. Aceste cazuri sunt denumite de Noul Cod de procedură civilă motive de casare. Totodată, se observă că motive cum ar fi excesul de putere sau autoritatea de lucru judecat au beneficiat de o reglementare în anumite perioade de timp. S-a ridicat problema dacă ipoteza art. 3041 CPC 1865 ar mai putea fi regăsită în noua legislaţie, instrumentul legal dând posibilitatea justiţiabilului de a critica hotărârea recurată atunci când aceasta nu era susceptibilă de a fi atacată pe calea apelului, în situaţia în care criticile nu se regăseau în ipotezele prevăzute la art. 304 pct. 1-9 CPC 1865. Referitor la această problemă s-a precizat că în Noul Cod de procedură civilă s-a urmărit ca recursul să nu mai poată fi folosit pentru a critica hotărârea recurată sub aspectul temeiniciei, indiferent dacă aceasta este sau nu susceptibilă de a fi atacată pe calea apelului şi a recursului sau, dimpotrivă, doar pe calea recursului. Prin urmare, art. 3041 din Codul anterior nu va mai fi folosit decât în temeiul unei norme speciale, cu alte cuvinte, doar atunci când legiuitorul va prevedea în mod expres dreptul instanţei de a verifica o hotărâre în recurs sub toate aspectele. O altă problemă care s-a ridicat în acest context a vizat posibilitatea invocării, după depăşirea termenului de recurs, a motivelor de recurs, care, potrivit legii, pot fi invocate şi de instanţă din oficiu. Potrivit art. 489 alin. (3) NCPC, „Dacă legea nu dispune altfel, motivele de casare care sunt de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului, fie în procedura de filtrare, fie în şedinţă publică”. Aceste dispoziţii trebuie corelate cu art. 488 alin. (2) NCPC, potrivit căruia „Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite

196


decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor”. Aşadar, din corelarea celor două texte reiese că după împlinirea termenului de recurs partea nu mai poate invoca motivele de recurs, atât cele care nu au fost invocate în primă instanţă sau în apel, cât şi cele care ar putea îmbrăca forma unor excepţii de ordine publică. Practic, problema ar viza aplicarea simetrică a ipotezei în care partea poate invoca, după prima zi de înfăţişare – în accepţiunea reglementării anterioare – un motiv de ordine publică, în condiţiile art. 132 şi 134 CPC 1865. A existat o hotărâre de speţă, preluată de doctrină, în care s-a statuat că îi este permis părţii după prima zi de înfăţişare să invoce motive de ordine publică, pentru că însăşi instanţa o poate face. Legiuitorul Noului Cod de procedură civilă se pare că a urmărit constrângerea, disciplinarea părţii, să invoce excepţiile şi nulităţile, pe cât posibil, într-un anumit termen. Sancţiunile diferă, astfel încât, dacă vorbim despre întâmpinare, sancţiunea vizează imposibilitatea invocării excepţiilor, cu excepţia celor de ordine publică, dacă este vorba despre nulităţi, legea obligă partea ca pentru încălcări ale legii anterioare, nulităţile deja produse să fie invocate toate deodată; de asemenea, în materia excepţiilor procesuale, indiferent de tipul acestora – de ordine publică sau relative – partea este obligată să le invoce deodată, sub sancţiunea plăţii de despăgubiri faţă de partea adversă. În aceste context, se poate trage concluzia că, prin instituirea de termene de decădere şi obligarea părţilor să invoce, după caz, nulităţile sau excepţiile, inclusiv cele de ordine publică, într-un interval de timp, legiuitorul nu a înţeles să acorde părţii beneficiul de a invoca motive de ordine publică, aşa cum îi este recunoscută această facultate instanţei de judecată. Este, de altfel, dificil de imaginat cum partea, în procedura de filtrare, ar putea face şi altceva decât ceea ce legea prevede, respectiv să prezinte un punct de vedere asupra raportului întocmit conform art. 493 alin. (2) NCPC. Spre exemplu, nu ar mai putea fi primită în procedura cvasi-necontencioasă din etapa filtrării o excepţie de ordine publică pe care partea, din eroare, nu a putut să o invoce pe calea apelului sau excepţia invocată chiar după expirarea termenului de recurs. Desigur, s-ar putea pune problema dacă ulterior acestei etape, după ce recursul a fost declarat admisibil, apreciindu-se că se impun verificări de către instanţa de recurs sau se stabileşte termen de judecată pe fond a recursului, un atare drept ar putea fi recunoscut pentru parte. Chiar şi pentru această ipoteză, se pare că legiuitorul a rezervat dreptul de a invoca încălcări de ordine publică doar instanţei. Există o excepţie care are un regim special, atât din perspectiva neaplicării principiului non reformatio in pejus, cât şi din perspectiva reglementării separate. Astfel, Noul Cod de procedură preia din Codul civil instituţia autorităţii de lucru judecat şi îi conferă şi valenţă procedurală, adică o consacră drept excepţie. Articolul 431 alin. (2) NCPC prevede că „Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă”, iar conform art. 432 NCPC, „Excepţia autorităţii de lucru judecat poate fi invocată de instanţă sau de părţi în orice stare a procesului, chiar înaintea instanţei de recurs. Ca efect al admiterii excepţiei, părţii i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată”. S-ar putea pune întrebarea dacă această excepţie, fiind consacrată ca normă specială, ar putea să deroge de la regimul general aplicabil excepţiilor procesuale şi sunt avute în vedere dispoziţiile art. 247 alin. (3) NCPC, potrivit cărora „părţile sunt obligate să invoce toate mijloacele de apărare şi toate excepţiile procesuale de îndată ce le sunt cunoscute. În caz contrar, ele vor răspunde pentru pagubele pricinuite părţii adverse, dispoziţiile art. 189191 fiind aplicabile”. Astfel, cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat, se pune problema dacă partea ar


197

putea să invoce această încălcare a legii, pe cale de excepţie, în şedinţă publică sau printr-un memoriu separat, după împlinirea termenului de recurs. Într-o atare situaţie, pentru partea interesată nu va mai interveni sancţiunea decăderii. Chiar dacă această ipoteză ar fi interpretată ca o derogare de la regula privitoare la excepţiile procesuale, ea nu ar face decât să întărească ideea conform căreia partea care a uzat de dreptul de a invoca motive de casare prin intermediul persoanei prezumate a fi profesionist nu mai poate să invoce, pe cale de excepţie sau prin memoriu separat, după împlinirea termenului de recurs, motive de casare, inclusiv de ordine publică. Raţionamentul din art. 132 şi 134 CPC 1865 nu credem că este aplicabil aici, pentru că partea este obligată să invoce motivele de casare, iar pe de altă parte, dreptul recunoscut instanţei de a invoca aceste excepţii nu înlătură sancţiunea decăderii care intervine pentru partea care nu a îndeplinit un act de procedură în termenul prevăzut de lege. Credem, totuşi, că în raport de regulile generale, orientarea instanţelor va fi aceea de a da un caracter cât mai restrictiv posibilităţii invocării motivelor de recurs altfel decât în condiţiile şi termenele stabilite de legiuitor, de aceea este recomandabil ca şi încălcarea autorităţii de lucru judecat să fie invocată în conformitate cu prevederile art. 488 alin. (2) NCPC.

3.

Analiza motivelor de casare

În ceea ce priveşte analiza motivelor de casare, trebuie specificat că Noul Cod de procedură civilă aduce modificări în această materie. Astfel, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 CPC 1865 nu se mai regăseşte în reglementarea cuprinsă în art. 488 NCPC. Altfel spus, extra petita, plus petita sau minus petita constituie exclusiv motiv de revizuire. Tot ca un element de noutate, a fost prevăzută casarea pentru încălcarea autorităţii de lucru judecat.

3.1 Încălcarea dispoziţiilor referitoare la alcătuirea instanţei

În art. 488 alin. (1) pct. 1 NCPC este reiterat un motiv de recurs tradiţional referitor la încălcarea normelor de organizare judecătorească. Acest motiv de recurs are în vedere încălcarea dispoziţiilor referitoare la alcătuirea instanţei. Noţiunea de alcătuire a instanţei este una generică, incluzând atât dispoziţiile care reglementează compunerea completului de judecată, cât şi pe cele referitoare la constituirea acestuia. Noţiunea de alcătuire a instanţei vizează şi alte ipoteze, respectiv situaţiile în care a participat la judecată un judecător incompatibil sau un judecător a cărui recuzare s-a cerut, dar a fost respinsă sau instanţa a omis a se pronunţa asupra ei sau, în cazurile prevăzute de lege, nu a participat la judecată procurorul. Conceptul de alcătuire a instanţei trebuie interpret şi mai extensiv, şi să fie avut în vedere orice incident referitor la dreptul judecătorului de a face parte din complet, nu doar cazurile de incompatibilitate, indiferent dacă acestea vizează incompatibilitatea absolută sau relativă. De exemplu, în Legea privind statutul judecătorilor şi procurorilor – Legea nr. 303/2004 se reglementează o competenţă restrânsă cu privire la judecătorii stagiari. În acest caz, nu suntem în prezenţa unui caz de incompatibilitate, abţinere sau care să vizeze numărul de judecători în sensul tradiţional de compunere a instanţei, ci este vorba despre o problemă de greşită repartizare, care, în opinia noastră, poate fi acoperită de noţiunea „alcătuire a instanţei”. În acelaşi context, s-a pus problema dacă greşita repartizare a cauzei la o secţie formată din judecători specializaţi într-o anumită materie sau la un complet specializat poate fi invocată pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 1 sau pct. 3 NCPC. Articolul 135 NCPC referitor la soluţionarea conflictului de competenţă prevede: „(1)

198


Conflictul de competenţă ivit între două instanţe judecătoreşti se soluţionează de instanţa imediat superioară şi comună instanţelor aflate în conflict. (2) Nu se poate crea conflict de competenţă cu Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Hotărârea de declinare a competenţei sau de stabilire a competenţei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţa de trimitere. (3) Conflictul de competenţă ivit între o instanţă judecătorească şi un alt organ cu activitate jurisdicţională se rezolvă de instanţa judecătorească ierarhic superioară instanţei în conflict. (4) Instanţa competentă să judece conflictul va hotărî, în camera de consiliu, fără citarea părţilor, printr-o hotărâre definitivă”. În continuare, art. 136 NCPC prevede că „(1) Dispoziţiile prezentei secţiuni privitoare la excepţia de necompetenţă şi la conflictul de competenţă se aplică prin asemănare şi în cazul secţiilor specializate ale aceleiaşi instanţe judecătoreşti. (2) Conflictul se va soluţiona de secţia instanţei stabilite potrivit art. 135 corespunzătoare secţiei înaintea căreia s-a ivit conflictul. (3) Conflictul dintre două secţii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se soluţionează de Completul de 5 judecători. (4) Dispoziţiile alin. (1)-(3) se aplică în mod corespunzător şi în cazul completelor specializate”. În acest context, s-a apreciat că simplul fapt al instituirii unei proceduri de soluţionare a conflictelor de competenţă între complete specializate sau între secţii specializate nu transformă aceste dispoziţii în norme de competenţă, ele fiind în continuare norme de organizare judiciară. Legiuitorul a avut în vedere să prevină situaţiile de oprire a cursului judecăţii fără remedii, sfera de aplicare a conflictului de competenţă fiind extinsă în acest scop. De aceea, în măsura în care pe calea recursului se va invoca o neregularitate cu privire la rezolvarea conflictului de competenţă între secţii sau complete specializate – evident, în limitele permise de lege, care prevede că măsurile dispuse în soluţionarea conflictului de competenţă sunt definitive – să devină incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1 NCPC. În ceea ce priveşte incompatibilitatea, trebuie menţionat faptul că situaţiile de incompatibilitate au fost, pe de o parte, dezvoltate, iar pe de altă parte, acestea au fost încadrate într-un sistem unitar din care fac parte şi motivele de recuzare. În art. 41 NCPC sunt prevăzute cazurile de incompatibilitate absolută - „(1) Judecătorul care a pronunţat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluţionat cauza nu poate judeca aceeaşi pricină în apel, recurs, contestaţie în anulare sau revizuire şi nici după trimiterea spre rejudecare. (2) De asemenea, nu poate lua parte la judecată cel care a fost martor, expert, arbitru, procuror, avocat, asistent judiciar, magistrat-asistent sau mediator în aceeaşi cauză”. Incompatibilităţile relative sunt prevăzute în art. 42 NCPC, a cărui denumire marginală este „Alte cazuri de incompatibilitate absolută”. Totuşi, trebuie menţionat faptul că, în realitate, acestea nu constituie cazuri de incompatibilitate absolută, dreptul de a recuza fiind lăsat la dispoziţia părţii interesate, supus însă sancţiunii decăderii în caz de neexercitare în termenul reglementat de lege. În cazurile reglementate de art. 41 NCPC, judecătorul este prezumat a fi părtinitor, iar în situaţiile prevăzute de art. 42 NCPC, judecătorul poate fi într-o astfel de situaţie, sub rezerva verificării de către un alt judecător a acestor cazuri. Aşadar, termenul de „absolut” poate avea în vedere obligaţia judecătorului de a se abţine. Referitor la situaţiile de incompatibilitate în care se poate afla judecătorul, a fost semnalată necorelarea textului art. 42 alin. (1) pct. 6 teza a II-a NCPC cu dispoziţiile din Legea privind statutul judecătorilor şi procurorilor, în sensul că, în situaţia în care împotriva judecătorului a fost începută urmărirea penală, legea prevede suspendarea de drept din funcţie, ceea ce exclude posibilitatea formulării unei cereri de recuzare pentru acest motiv. Articolul 45 NCPC se referă la Invocarea incompatibilităţii absolute „În cazurile prevăzute la art. 41,


199

judecătorul nu poate participa la judecată, chiar dacă nu s-a abţinut ori nu a fost recuzat. Neregularitatea poate fi invocată în orice stare a pricinii”. Prin urmare, se păstrează regimul de ordine publică al actualelor incompatibilităţi, extinse însă conform textului de lege. În ceea ce priveşte incompatibilităţile absolute, s-a pus problema sferei de aplicare a dispoziţiilor art. 41, respectiv dacă, spre pildă, judecătorul care a soluţionat o excepţie procedurală devine incompatibil să soluţioneze cauza după casarea cu trimitere spre rejudecare. S-a apreciat că o concluzie în sensul aplicării dispoziţiilor art. 41 în acest caz, în absenţa unei menţiuni exprese a legiuitorului în acest sens şi interpretând restrictiv cazurile de incompatibilitate, nu poate fi reţinută. Cu privire la incompatibilităţi, este prevăzută procedura de soluţionare a cererii de abţinere a judecătorului recuzat sau de recuzare a judecătorului împotriva căruia s-a formulat o astfel de cerere. Se poate ridica problema dacă se vor aplica aceleaşi reguli cu privire la procedura de soluţionare a cererii de abţinere sau de recuzare şi în ipotezele în care judecătorul se află într-una dintre vechile situaţii de incompatibilitate reglementate de art. 24 CPC 1865, preluate în art. 41 NCPC. Întrucât textul nu mai face nicio distincţie, răspunsul este pozitiv, în sensul că va fi aplicabilă această procedură, astfel încât judecătorul aflat în situaţia de incompatibilitate absolută prevăzută de art. 41 nu va mai putea face parte din completul care va soluţiona incidentul referitor la incompatibilitate. În acest sens, art. 45 NCPC prevede că, în cazul incompatibilităţilor prevăzute de art. 41 NCPC, judecătorul nu poate participa la judecată, chiar dacă nu s-a abţinut sau nu a fost recuzat, neregularitatea putând fi invocată în orice stare a pricinii, iar verificarea existenţei uneia dintre aceste incompatibilităţi este realizată de către grefierul de şedinţă, înainte de primul termen de judecată, potrivit art. 43 alin. (1) NCPC. Pe de altă parte, în situaţia abţinerii sau recuzării, completul de judecată îl va asculta pe judecător, dacă apreciază că este necesar, după care va dispune ca acesta să fie menţinut sau înlăturat din complet. De altfel, în prezent, în Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti se precizează că toate incidentele care privesc membrii completului de judecată, cum ar fi incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea, se judecă de către completul imediat următor. În ipoteza în care cererea de recuzare este respinsă, se poate ridica întrebarea dacă, dincolo de temeinicia cererii de recuzare, condiţia extrinsecă de a fi luată această măsură de un complet legal constituit se poate verifica prin intermediul dispoziţiilor din art. 488 alin. (1) pct. 1 NCPC sau al celor prevăzute în art. 488 alin. (1) pct. 2 NCPC. Soluţia este aceea că sunt aplicabile prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1 NCPC, întrucât în acest caz se pune o problemă legată de alcătuirea instanţei, în accepţiunea largă a acestei noţiuni. O altă problemă referitoare la incompatibilitate ar fi aceea că doctrina, referindu-se la acest caz, a avut în vedere magistraţii. Se pune, astfel, întrebarea dacă, având în vedere că sunt consacrate motivele de recuzare şi în ceea ce îi priveşte pe grefieri sau pe magi-straţii-asistenţi, în cazul în care se invocă încălcarea acestor norme, va fi aplicabil tot art. 488 alin. (1) pct. 1 NCPC? Referitor la această problemă s-a apreciat că participarea acestor persoane la judecată face parte, lato sensu, din alcătuirea instanţei, astfel încât orice critică trebuie să fie subsumată acestui motiv de casare

3.2 Încălcarea principiului continuităţii

Articolul 488 alin. (1) pct. 2 NCPC reprezintă un text de lege care a fost preluat din vechea reglementare şi completat. Potrivit acestui articol, „casarea unei hotărâri se poate cere (...) dacă hotărârea a fost pronunţată de alt

200


judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încalcarea legii”. În această situaţie, este vizată încălcarea principiului continuităţii, consacrat ca principiu fundamental în titlul preliminar, fiind apoi reluat în partea privitoare la judecată. Astfel, art. 19 NCPC prevede că „judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei nu poate fi înlocuit pe durata procesului decât pentru motive temeinice, în condiţiile legii”, iar potrivit art. 214 NCPC, (1) „Membrii completului care judecă procesul trebuie să rămână aceiaşi în tot cursul judecăţii. (2) În cazurile în care, pentru motive temeinice, un judecător este împiedicat să participe la soluţionarea cauzei, acesta va fi înlocuit în condiţiile legii. (3) Dacă înlocuirea prevăzută la alin. (2) a avut loc după ce s-a dat cuvântul în fond părţilor, cauza se repune pe rol”. Şi sub imperiul actualei reglementări, potrivit Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, judecătorii nu pot fi înlocuiţi decât în condiţiile şi pentru motivele prevăzute de lege. Avantajul noii reglementări constă în faptul că principiul continuităţii a fost inserat ca principiu fundamental al procesului civil, deşi acesta vizează, în realitate, o regulă de organizare judecătorească. De asemenea, sunt prevăzute expres şi limitativ condiţiile în care se pot aduce schimbări în compunerea completului de judecată. S-a păstrat însă regula că această cerinţă a continuităţii nu este una absolută. Ca atare, modificările determinate de motive obiective sau subiective pot să intervină, chiar şi în situaţia în care pricina a rămas în pronunţare. Alături de situaţia în care hotărârea ar putea fi casată pentru că alţi judecători decât cei care au judecat pricina pe fond au pronunţat hotărârea, noul text cuprinde alte două ipoteze: ipoteza în care completul de judecată căruia i-a fost repartizată cauza în mod aleatoriu a fost schimbat sau, în condiţiile legii, un alt complet a fost schimbat. În acest context, trebuie verificat dacă pct. 2 vizează şi încălcarea regulilor privitoare la repartizarea aleatorie, fiindcă din modul în care este formulat acesta, ar sugera că poate fi casată hotărârea doar în ipoteza în care completul căruia i-a fost repartizată cauza în mod aleatoriu a fost schimbat, cu încălcarea legii. Dar ipoteza în care nu i-a fost repartizată cauza în mod aleatoriu poate fi luată în discuţie? În Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti se prevede într-o manieră imperativă şi cu procedura aferentă faptul că repartizarea aleatorie este o problemă de ordine publică. Din această perspectivă, se pune întrebarea dacă se poate cere şi dispune casarea hotărârii atunci când a fost schimbat completul de judecată căruia îi fusese repartizată aleatoriu cauza, în alte condiţii decât cele prevăzute de lege, cu atât mai mult în ipoteza în care dosarul nu a fost repartizat în mod corect de la început, conform principiului repartizării aleatorii, se poate invoca acest motiv? Textul prevede: „sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei”, prin urmare, se porneşte de la premisa că dosarul a fost repartizat aleatoriu, astfel încât s-ar putea susţine că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 NCPC nu poate fi aplicabil în cazul încălcării regulilor de repartizare aleatorie. Dacă dosarul nu a fost repartizat aleatoriu se poate invoca această încălcare a formelor în baza art. 488 alin. (1) pct. 5 sau în baza art. 488 alin. (1) pct. 8 NCPC? Credem că, între varianta invocării motivului de casare de la punctul 2 sau cea a motivelor de casare prevăzute la punctele 5 sau 8 ale art. 488 NCPC, este preferabilă prima, întrucât termenul de aleatoriu folosit într-o normă care este eminamente de organizare judecătorească permite verificarea legalităţii hotărârii pe această cale, inclusiv din perspectiva verificării legalităţii repartizării aleatorii. Analizând normele referitoare la compunerea instanţelor, evocate mai sus, din perspectiva caracterului de ordine publică, sunt de ordine publică cele privind incompatibilităţile absolute (art. 41 NCPC) şi abţinerea [art. 43


201

alin. (2) NCPC]. Când se vorbeşte despre recuzare, care este un drept al părţii, se identifică o normă de natură privată, deci nu poate fi invocată pentru prima dată în apel, şi cu atât mai mult nu poate fi invocată pentru prima dată în recurs. Aşadar, situaţia premisă pentru ca soluţia asupra recuzării să fie supusă judecăţii pe calea controlului de legalitate a recursului sub imperiul Noului Cod, o reprezintă ipoteza în care partea a formulat cererea de recuzare, aceasta a fost respinsă sau prima instanţă a omis să se pronunţe asupra ei, a fost reiterată în apel, iar instanţa de apel, sesizată cu acest motiv, l-a respins sau a omis să se pronunţe asupra lui. În ceea ce priveşte art. 488 alin. (1) pct. 2, acest motiv este de ordine publică, iar verificarea respectării legii referitoare la repartizarea aleatorie a cauzei, legalitatea schimbării compunerii completului de judecată şi continuitatea în sens restrâns, respectiv ca judecătorul care a pronunţat hotărârea să fie cel în faţa căruia s-au pus concluzii, se realizează prin verificarea încheierilor de şedinţă şi a proceselor-verbale întocmite de funcţionarii competenţi cu repartizarea în regim aleatoriu în sistem Ecris. Referitor la acest aspect s-a ridicat problema identificării acelor situaţii în care specialistul IT a introdus un parametru în mod greşit şi, astfel, repartizarea aleatorie s-a făcut eronat. Cu privire la această problemă s-a arătat că trebuie plecat de la premisa că legea se aplică. Astfel, Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătorești conţine dispoziţii care reglementează modul în care sunt constituite completele cu continuitate, cu numere, există dispoziţii care instituie obligaţia conducerii instanţei de a desemna persoanele specializate, există obligaţia persoanelor specializate de a completa anumite înscrisuri care au valoare de act autentic, de a lista pricinile înregistrate la sfârşitul fiecărei zile şi, potrivit aceluiaşi Regulament, există procesele-verbale şi încheierile de şedinţă, ataşate la dosarul cauzei, care cuprind menţiuni despre această procedură, dar numai în cazul intervenirii unor schimbări. Totodată, s-a mai precizat şi că, în cazul neefectuării operaţiunii informatice a repartizării aleatorii în funcţie de parametrii dosarului, eventual în funcţie de hotărârea colegiului de conducere prin care se stabilesc completele specializate în anumite materii, sistemul informatic va menţiona operaţiunea ca nerealizată, iar acest fapt trebuie listat într-un proces-verbal din care rezultă motivele pentru care operaţiunea de repartizare aleatorie nu a putut fi finalizată cu succes. În acest caz, conducerea instanţei trebuie să hotărască de ce nu a putut fi repartizat dosarul şi se poate trece la un alt tip de termen. Aşadar, toate aceste operaţiuni sunt verificabile. De asemenea, trebuie menţionat faptul că nu se poate vorbi despre o reală repartizare aleatorie dacă nu există cel puţin două complete într-o anumită materie. Acest fapt poate fi verificat de către instanţa de control judiciar, în ipoteza în care partea ar invoca, prin motivele de recurs, că dosarul nu a fost repartizat aleatoriu. Aşadar, există dispoziţii în Regulamentul de ordine interioară care permit verificarea schimbării compunerii completului în ipotezele obişnuite, obiective, în care se impune schimbarea, dar, pe de altă parte, regularitatea distribuirii ar trebui să poată fi verificată şi altfel decât prin accesarea sistemului Ecris. În practică, există două modalităţi de verificare a regularităţii repartizării aleatorii: automată şi manuală, aşadar verificarea este una tehnică, nerezultând din dosar. În acest context, ar fi de dorit ca regularitatea repartizării să poată fi verificată şi să rezulte din actele dosarului, prin asumarea responsabilităţii de către persoana care are aceste competenţe, de pildă prin semnarea unui proces-verbal. Este adevărat că există un listing de repartizare zilnică a tuturor cauzelor pe care îl face grefierul sau altă persoană desemnată cu operaţiunea tehnică de repartizare aleatorie de serviciu şi unde apar toate cauzele înregistrate la instanţă în ziua respectivă şi care au fost repartizate fie manual, fie aleatoriu, dar accesul la acest tip de informaţie este mai dificil decât la dosarul cauzei şi pune în sarcina instanţei de

202


control judiciar activităţi în plus, de pildă întocmirea de adrese de solicitare a acestor listinguri. Tot referitor la acest punct a fost pusă în discuţie şi oportunitatea sancţionării ca motiv distinct de recurs, circumscris punctului 2, a încălcării dispoziţiilor regulamentare de repartizare aleatorie a cauzelor, cu atât mai mult cu cât, se pare că acest punct 2 sancţionează doar nesocotirea principiului continuităţii. Nesocotirea dispoziţiilor regulamentare poate atrage răspunderea disciplinară sau sancţiuni de altă natură. În acest context, se pune şi problema dacă această încălcare trebuie criticată prin prisma motivului prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 2 sau a celui prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5, respectiv cel referitor la faptul că instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Legat de această problemă s-a exprimat opinia că nu ar putea fi vorba despre motivul prevăzut la pct. 5, întrucât normele care reglementează repartizarea aleatorie sunt norme de organizare, şi nu de procedură. Într-o altă opinie, s-a apreciat că activităţile prin intermediul cărora dosarele se repartizează aleatoriu reprezintă activităţi procedurale supuse normelor de procedură propriu-zise din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti. Este exclus ca greşita repartizare aleatorie să atragă doar sancţiuni de natură disciplinară. Acest fapt este criticabil cu certitudine în recurs, este discutabil doar temeiul legal, dispoziţia legală căreia i se circumscrie: art. 488 alin. (1) pct. 1, din perspectiva unei greşite compuneri a instanţei, ori art. 488 alin. (1) pct. 2, din perspectiva unei schimbări nelegale a completului pe parcursul judecăţii sau chiar a unei formări greşite a completului. Aşadar, dacă se pleacă de la ipoteza că pct. 2 al art. 488 are în vedere faptul că a fost respectată regula repartizării aleatorii sau ciclice, se sancţionează schimbarea nelegală a completului de judecată cu ocazia dezbaterii fondului, circumscriindu-se art. 488 alin. (1) pct. 1, ca motiv de recurs, când se vorbeşte despre alcătuirea instanţei, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 2, când se vorbeşte despre cele două ipoteze: încălcarea principiului continuităţii, în sensul că judecătorii în faţa cărora s-au pus concluzii trebuie să pronunţe şi hotărârea sau în sensul că, fiind repartizată pricina bine, completul nu trebuie să se schimbe decât cu respectarea legii, sau art. 488 alin. (1) pct. 5, când se vorbeşte despre încălcarea regulilor de procedură. Tot referitor la această problemă s-a pus în discuţie, pentru ipoteza în care s-ar admite posibilitatea încadrării în punctul 1 sau 5, nu şi la pct. 2, pentru că în acest motiv se face trimitere la momente ulterioare, remediul în situaţia de la pct. 1. Cu alte cuvinte, cum ar putea instanţa de fond, înainte să se ajungă la o critică în recurs, să combată această neregularitate? La pct. 5 vorbim despre cauzarea unei vătămări. Legat de această problemă, s-a arătat că normele referitoare la continuitatea completului de judecată sunt acele norme în care vătămarea se prezumă. Există text de lege în noua legislaţie care prevede că partea care susţine încălcarea normelor referitoare la completul de judecată nu trebuie să facă dovada vreunei vătămări. Punctul 1 se referă, între altele, la incompatibilităţi, la recuzare, în cazul în care a fost incorect respinsă, lipsa procurorului sau a altor organe atunci când legea prevede expres participarea acestora, orice alt incident, de pildă, greşita repartizare a cauzei la un complet care nu avea specializarea necesară. Pentru toate aceste ipoteze, însă, se cunosc remedii procedurale, spre exemplu, dacă dosarul a revenit unui judecător stagiar, el poate trimite cauza spre o nouă repartizare. Nerespectarea principiului repartizării aleatorii a cauzei este însă o problemă de organizare, şi tocmai din această cauză nu cunoaşte un remediu procedural. Referitor la această observaţie s-a apreciat însă că un remediu există întotdeauna; spre exemplu, privitor la conflictele de competenţă între complete, dacă judecătorul ar primi un dosar repartizat cu încălcarea regulilor de repartizare aleatorie sau ciclică, acesta îl poate înainta, printr-o încheiere, preşedintelui instanţei, susţinând că nu a fost corect repartizat. În practică, în astfel de situaţii s-a


203

procedat la scoaterea cauzei de pe rol; de asemenea, la unele instanţe se invocă necompetenţa funcţională. Continuarea judecării cauzei de către un complet nelegal învestit ar însemna că principiul repartizării aleatorii este un principiu proclamat, dar neprotejat, iar pentru parte sau pentru instanţa de control este indiferentă sancţionarea funcţionarului care avea competenţe în realizarea acestei operaţiuni. Normele referitoare la aşa-zisa competenţă a secţiilor specializate sau a completelor specializate sunt norme de organizare, cu excepţia cazului în care legea prevede în mod expres competenţa acestora, întrucât termenul de „competenţă” se raportează la instanţă, şi nu la subdiviziunile instanţei. De pildă, dacă se aprobă de către Consiliul Superior al Magistraturii înfiinţarea unei secţii specializate în cadrul unei instanţe, aceasta este o normă de organizare, şi nu una de competenţă. Nu se au în vedere tribunalele specializate, prevăzute de legiuitor ca instanţe distincte, ci referirea vizează repartizarea între secţiile specializate sau între completele specializate ale aceleiaşi instanţe, unde nu avem de-a face cu norme de competenţă, chiar dacă legiuitorul încearcă să găsească remedii pentru rezolvarea diverselor incidente, deplasându-se la mecanismele competenţei. Punctul 5 se referă la încălcarea regulilor de procedură, respectiv când a intervenit un caz de nulitate. Nulitatea este de ordine publică şi, în cazul în care se constată ca fiind întemeiat motivul de casare, sancţiunea este de casare cu trimitere în toate cazurile.

3.3 Încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii

Noţiunile natură de ordine publică şi ordine privată au aceeaşi semnificaţie ca şi în reglementarea actuală. Textul este corelat cu schimbările substanţiale ale regimului competenţei, respectiv cu ceea ce şi în prezent există în art. 159 şi în art. 1591 CPC 1865. În acest sens, încă din Legea micii reforme legiuitorul a făcut distincţie între competenţa de ordine publică şi cea de ordine privată. În art. 159 CPC 1865 se precizează că „necompetenţa este de ordine publică sau privată”. Teza a II-a reia cazurile: „Necompetenţa este de ordine publică: 1. în cazul încălcării competenţei generale, când procesul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti; 2. în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad; 3. în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura”. Atunci când competenţa nu este de natură exclusivă, ea este de natură privată: „În toate celelalte cazuri, necompetenţa este de ordine privată”. Invocarea excepţiei de necompetenţă, cum precizează art. 130 NCPC, este supusă unor reguli mult mai stricte: „Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe”. Prin urmare, există un termen de decădere care sancţionează şi depăşirea timpului în care putea fi invocată o încălcare a unei norme de ordine publică, acesta fiind elementul de noutate. De asemenea, judecătorul are obligaţia de a verifica el însuşi competenţa la primul termen de judecată, sub imperiul Noului Cod: „La primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu” (art. 131 NCPC). Noul Cod este mai restrictiv din acest punct de vedere, prevăzând, în alin. (2) al aceluiaşi articol, că, „în mod excepţional, în cazul în care

204


pentru stabilirea competenţei sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuţia părţilor şi va acorda un singur termen în acest scop”. Aşadar, este o problemă prealabilă care îl leagă pe judecător şi asupra căreia nu poate reveni. Sub imperiul actualului Cod, verificarea din oficiu a judecătorului nu împiedică partea să invoce necompetenţa, dacă sunt îndeplinite anumite cerinţe, desigur, cu respectarea regulilor privitoare la caracterul interlocutoriu al încheierilor de şedinţă. Din această perspectivă şi întrucât intenţia judecătorului a fost să mobilizeze partea să invoce nulităţile cât mai repede şi, dacă se poate, pe toate, şi să supună filtrului apelului toate incidentele, ca o condiţie de admisibilitate a recursului, s-au instituit, în art. 488 alin. (1) pct. 3, două cerinţe: prima, ca necompetenţa invocată în cauză să fie una de ordine publică, şi cea de-a doua, să fi fost invocată în condiţiile legii. Aceasta înseamnă că necompetenţa materială funcţională sau procesuală, precum şi necompetenţa teritorială exclusivă nu mai pot fi invocate în recurs pentru prima dată. Ele pot fi invocate în recurs doar dacă au fost invocate în apel şi instanţa de apel le-a respins sau a omis să se pronunţe asupra lor. Ele nu ar fi putut fi invocate pentru prima dată nici în apel, pentru că legea obligă partea să invoce necompetenţa materială şi teritorială exclusivă în faţa primei instanţe. În cazul în care se vorbeşte despre necompetenţa generală a instanţelor de judecată, aceasta şi-a păstrat regimul special, constând în posibilitatea de a fi invocată de către oricare dintre părţi, în orice stare a pricinii, inclusiv de către instanţă din oficiu. Se pune întrebarea dacă i se recunoaşte recurentului posibilitatea de a invoca excepţia de ordine publică a necompetenţei generale pentru prima dată în recurs sau dacă, dimpotrivă, i se recunoaşte doar instanţei de recurs dreptul de a invoca, în baza art. 489 alin. (3) NCPC, ca motiv de ordine publică, dar nu ca obligaţie, încălcarea normelor de competenţă generală. S-a apreciat că legiuitorul a făcut această derogare şi, la fel cum s-a admis că excepţia autorităţii de lucru judecat ar putea să fie invocată fiindcă există normă specială, să fie identificată o normă specială care să dea posibilitatea verificării competenţei generale ca urmare a iniţiativei oricăreia dintre părţi şi a instanţei, inclusiv în faza recursului, pentru că problema competenţei generale este una care excede interesului privat şi vizează delimitarea competenţelor instanţelor de judecată faţă de organe fără atribuţii jurisdicţionale din afara puterii judecătoreşti. O altă problemă referitoare la acest motiv de casare este dacă legiuitorul a înţeles să restrângă posibilitatea invocării excepţiei de necompetenţă sau a incidentelor relative la competenţă doar la cele de ordine publică, întrucât art. 488 alin. (1) pct. 3 are în vedere ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de competenţă de ordine publică întocmai cum există de lege lata reglementat un motiv al contestaţiei în anulare de drept comun, potrivit art. 317 pct. 2 CPC 1865. Din această perspectivă, se pune întrebarea dacă se poate invoca pe calea recursului necompetenţa instanţei care a judecat în primă instanţă, în situaţia în care aceasta s-a invocat în primă instanţă şi aceasta a respins-o sau a omis să se pronunţe asupra ei, şi apoi s-a invocat ca motiv de apel, iar instanţa de apel l-a respins sau a omis să se pronunţe asupra lui, sau este nevoie să se restrângă cercetarea competenţei doar la regulile de ordine publică? Pârâtul, care se află sub protecţia unei norme de competenţă de ordine privată, teritorială de drept comun, se poate prevala în recurs de încălcare, în cazul în care incidentele referitoare la competenţa teritorială de ordine privată au fost înlăturate pe această cale, poate găsi un alt motiv de casare sau voinţa legiuitorului fost ca verificarea competenţei teritoriale de ordine privată să se facă doar în faţa instanţelor fondului? Se pare că nu este vorba despre o omisiune a legiuitorului; nu se poate accepta că această limitare „de ordine publică” să fie rezultatul unei greşeli. Din această cauză trebuie ales dintre cele două ipoteze: să se admită că legiuitorul nu mai dă posibilitatea părţii să


205

invoce necompetenţa de ordine privată ca motiv de casare, chiar dacă a invocat-o în faţa instanţelor fondului, sau să se meargă pe ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 5, respectiv să se aplice regimul comun al nulităţilor. Aşadar, se poate discuta dacă, neputându-se invoca nulitatea hotărârii pentru încălcarea regulilor de competenţă de ordine privată în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 3, s-ar putea cere casarea prin intermediul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 NCPC, cu luare în considerare a limitelor acestui motiv, care vizează încălcarea regulilor de procedură. Referitor la această problemă s-a pus problema dacă nu cumva prin această interpretare sunt eludate dispoziţiile legii, deoarece intenţia legiuitorului a fost, se pare, de a limita în timp posibilitatea invocării excepţiei de necompetenţă teritorială de ordine privată în faţa primei instanţe, fapt care rezultă în mod clar din dispoziţiile art. 130 alin. (3): „Necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe”. Mai mult decât atât, coroborând aceste dispoziţii cu cele ale art. 488 alin. (1) pct. 3 NCPC, ceea ce se poate verifica în recurs este doar legalitatea hotărârii prin care instanţa s-a pronunţat cu privire la nesocotirea normelor de necompetenţă de ordine publică, exceptând necompetenţa generală, care poate fi invocată oricând în recurs. Aşadar, doar aceasta se mai poate invoca. Felul în care instanţa de fond a dispus cu privire la excepţia de necompetenţă de ordine publică mai poate fi verificat în recurs, iar necompetenţa de ordine privată nu ar mai putea fi invocată în recurs. Referitor la această observaţie s-a precizat că nu s-a pornit de la ipoteza că necompetenţa de ordine privată ar putea fi invocată prima dată în recurs, ci de la aceea că recurentul a mai invocat în faţa instanţelor de fond această excepţie, dar ea a fost respinsă. De asemenea, faptul că se invocă necompetenţa pentru prima dată în recurs nu transformă recursul într-o cale ordinară de atac, pentru că elementele privitoare la competenţă vizează legalitatea. Articolul 176 NCPC, care reglementează nulitatea necondiţionată, precizează că partea care o invocă nu trebuie să facă dovada unei vătămări, enumerând, la pct. 3, domeniul competenţei instanţei, fără distincţie. Când legiuitorul a vrut să acopere o anume greşeală, a făcut în aşa fel încât să dea posibilitatea celui aflat în culpă să o îndrepte. În actualul Cod, excepţia nulităţii actului de procedură pentru lipsa calităţii de reprezentant poate fi remediată în condiţiile art. 161 alin. (1) şi (2) CPC 1865. În viitorul Cod de procedură civilă, această excepţie a nulităţii actului de procedură pentru lipsa calităţii de reprezentant nu poate fi invocată pentru prima dată în apel, deci, dacă nu a fost invocată în faţa primei instanţe, ea nu mai poate fi invocată. Pe de altă parte, art. 310 CPC 1865 a fost menţinut într-o anumită formă în art. 485 alin. (2): „Dacă intimatul nu a invocat prin întâmpinare sau din dosar nu reiese că recursul a fost depus peste termen, el se va socoti în termen”. Prin urmare, spiritul noii reglementări este în sensul acoperirii nulităţilor atunci când aceasta se poate, însă într-o formă expresă. S-a mai pus problema dacă nu cumva, în condiţiile în care a fost consacrat un motiv de recurs special pentru competenţă, intenţia legiuitorului nu a fost aceea de a restrânge această problematică a competenţelor doar la competenţa de ordine publică, context în care invocarea punctului 5 al art. 488 alin. (1) NCPC pentru ipoteza compentenței de ordine privată să nu fie posibilă. S-a apreciat că este posibilă şi această interpretare. Legiuitorul a înţeles să restrângă cercetarea incidentelor privitoare la competenţă în calea extraordinară de atac a recursului doar la cea generală, cea materială și cea teritorială exclusivă. Opinia moderatului este în sensul ca încălcarea normelor de competenţă de ordine privată să poată fi invocată, fiindcă recursul este o cale de atac de reformare, iar pentru încălcarea normelor de competenţă de ordine publică - spre deosebire de încălcarea normelor

206


de competenţă de ordine privată - mai există încă o cale de atac, de retractare. Sub acest aspect, se pune întrebarea dacă legiuitorul a dorit să facă distincţia între competenţa de ordine publică şi cea de ordine privată astfel încât cea din urmă să poată fi încălcată şi să nu poată fi remediată decât în faţa instanţelor fondului sau s-a dorit doar circumstanţierea sferei persoanelor şi a condiţiilor în care poate fi invocată. Tot referitor la acest punct, a mai fost exprimată opinia că interpretarea destul de largă a punctului 5 al art. 488 alin. (1) permite acestui text de lege să acopere absolut orice încălcare de ordin procedural care ar atrage nulitatea, ceea ce ar însemna că toate celelalte puncte, cu excepţia pct. 5, care vizează încălcări de ordin procedural, sunt nişte cazuri particulare ale pct. 5, înţeles ca un „drept comun“ în materie de nulităţi care pot fi invocate în recurs. Acceptând această interpretare, ar exista o suprapunere de motive. Referitor la această din urmă observaţie, s-a precizat însă că nu există o suprapunere. Există cazuri speciale de nulitate care sunt încadrate ca motive de casare şi există cazuri comune, pe care legiuitorul a înţeles să le supună unui alt regim. Astfel, chiar dacă pct. 5 nu face niciun fel de distincţie între tipurile de nulitate, între termenele în care putea fi invocată acea nulitate, între nulitatea condiţionată, necondiţionată, atare distincţii există în dreptul comun al regimului nulităţii, astfel încât nu este nevoie ca legiuitorul să precizeze „în condiţiile în care a fost invocată, dar a fost respinsă ş.a.m.d.” De fapt, acest text a fost restructurat, nemaifiind circumscris ipotezelor reglementate de art. 105 alin. (2) CPC 1865, respectiv lipsa formelor şi necompetenţa funcţionarului judecătoresc, ceea ce înseamnă că se poate susţine că intenţia legiuitorului a fost de a include orice nulitate pentru nerespectarea regulilor de procedură, iar cu rezervele de rigoare, de a încadra şi necompetenţa de ordine privată a instanţei de judecată care a pronunţat hotărârea recurată. Astfel, ar putea fi identificat un argument pentru a susţine că necompetenţa de ordine privată poate fi invocată pe baza art. 488 alin. (1) pct. 5 NCPC, cu rezervele legate de încadrarea necompetenţei private în „regulile de procedură” despre care vorbeşte textul. De aceea, problema distincţiei între nulităţile condiţionate sau necondiţionate nu este relevantă pentru a se răspunde la această întrebare, întrucât oricare dintre categoriile de norme, de organizare, de competenţă sau de procedură propriu-zisă, pot fi protejate diferit. Astfel, dacă se încalcă norme privind organizarea instanţei de judecată intervine o nulitate necondiţionată de dovedirea unei vătămări, dar supusă prevederilor de la art. 488 alin. (1) şi (2) NCPC.

4. Motivele de casare şi soluţiile posibile în recurs 4.1 Soluţii în ipoteza motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 NCPC

Art. 488. - „(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 3. când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii”. 1

Art. 497. Soluţiile pe care le poate pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o noua

judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată. Atunci când interesele bunei administrări a justiţiei o cer, cauza va putea fi trimisă oricărei alte instanţe de acelaşi grad, cu excepţia cazului casării pentru lipsa de competenţă, când cauza va fi trimisă instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent potrivit legii. În cazul în care

casarea s-a făcut pentru că instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti sau când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, cererea se respinge ca inadmisibilă.”

2

Art. 498. - Soluţiile pe care le pot pronunţa alte instanţe de recurs. „(1) În cazul în care competenţa de soluţionare a recursului aparţine tribunalului sau curţii de

apel şi s-a casat hotărârea atacată, rejudecarea procesului în fond se va face de către instanţa de recurs, fie la termenul la care a avut loc admiterea recursului, situaţie

în care se pronunţă o singură decizie, fie la un alt termen stabilit în acest scop. (2) Instanţele prevăzute la alin. (1) vor casa cu trimitere, o singură dată în cursul

procesului, în cazul în care instanţa a cărei hotărâre este atacată cu recurs a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului sau judecata s-a făcut în lipsa părţii care

a fost nelegal citată, atât la administrarea probelor, cât şi la dezbaterea fondului. În vederea rejudecării, cauza se trimite la instanţa care a pronunţat hotărârea casată ori

la altă instanţă de acelaşi grad cu aceasta, din aceeaşi circumscripţie. Dispoziţiile art. 497 se aplică în mod corespunzător, în caz de necompetenţă, de depăşire a

atribuţiilor puterii judecătoreşti şi de încălcare a autorităţii de lucru judecat”.


207

În ceea ce priveşte admiterea excepţiei necompetenţei generale a instanţelor de judecată, ca efect a acestei excepţii, avem soluţia revelată în art. 4971 şi art. 498 NCPC2 . Soluţia pe care o va pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru încălcarea regulilor de competenţă va fi aceea de casare a hotărârii recurate, fiindcă, pe de o parte, Noul Cod de procedură civilă nu mai prevede posibilitatea modificării soluţiei de către această instanţă, iar pe de altă parte, casarea este singura soluţie prevăzută şi de legislaţia actuală, în raport de prevederile art. 105 alin. (1) CPC 1865. În cazul în care casarea s-a dispus pentru că instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti sau când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, cererea se va respinge ca inadmisibilă. În mod similar, când cererea este de competenţa unei autorităţi fără atribuţii jurisdicţionale din afara puterii judecătoreşti, cererea se va respinge ca inadmisibilă. Prin urmare, în această situaţie, instanţa de judecată, admiţând recursul, va casa hotărârea care a constatat că instanţa este competentă să judece, deşi era necompetentă general, şi va respinge cererea ca nefiind de competenţa instanţelor de judecată. În cazul în care se constată că instanţa a fost necompetentă material sau teritorial exclusiv, fiindcă avem în vedere numai norme de ordine publică, instanţa de judecată va admite recursul, iar în ipoteza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie va casa ori de câte ori va fi necesar (presupunând că se va relua judecata în fond după casare de către o instanţă necompetentă, ipoteză aproape exclusă din punct de vedere practic, dar bună ca exemplu teoretic). Astfel, urmează să se reţină că, atât în baza actualei legi, cât şi a Noului Cod de procedură civilă, instanţa supremă are posibilitatea de a casa de mai multe ori. Spre deosebire de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa de recurs, alta decât instanţa supremă, va casa cu trimitere la instanţa competentă potrivit regulilor de la apel, însă, în raport de prevederile art. 498 NCPC, va putea face acest lucru doar o singură dată în cursul procesului. O altă problemă care interesează sub acest aspect este cea de a şti dacă acest motiv de casare este aplicabil şi în cazul în care cauza a fost greşit repartizată unui complet sau unei secţii a instanţei care a pronunţat hotărârea recurată. Cu alte cuvinte, în condiţiile în care viitorul Cod de procedură civilă prevede că şi incidentele legate de greşita repartizare între completele şi secţiile specializate se soluţionează prin intermediul excepţiei de necompetenţă şi a conflictului de competenţă, poate fi invocată, pe calea acestui motiv de casare, greşita repartizare a cauzei la o secţie sau la un complet specializat? Trebuie observat că textul legal dispune în mod clar că poate fi cerută casarea unei hotărâri când hotărârea a fost dată cu încălcarea regulilor care vizează competenţa altei instanţe. Cu alte cuvinte, este improbabilă o orientare a practicii judiciare în sensul ca, prin intermediul art. 488 alin. (3) pct. 3 NCPC, să se poată invoca un incident referitor la o aşa-zisă necompetenţă a secţiei sau a unui complet specializat. La această concluzie se poate ajunge avându-se în vedere, pe de o parte, că excepţia de necompetenţă şi conflictul de competenţă dintre secţiile sau completele specializate sunt căile procedurale prin care se ajunge la determinarea secţiei sau completului specializat, iar nu competent, care nu transformă normele de organizare judecătorească în norme de competenţă, iar pe de altă parte, că incidentele referitoare la nelegalitatea repartizării unei pricini la o secţie sau la un complet pot fi invocate ca motiv de casare pe baza art. 488 alin. (1) pct. 1 NCPC.

4.2 Soluţii în ipoteza motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 NCPC

Art. 488. - „(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (..) 4. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti”.

208


Articolul alin. (1) 488 pct. 4 NCPC vizează un motiv de casare care a fost constant prevăzut în legislaţia procesual civilă în perioada 1925 -1952, motiv care a fost reintrodus în legislaţie în anul 1993, respectiv încălcarea limitelor puterii judecătoreşti. Trebuie precizat că, până la înlăturarea recursului în anulare din legislaţia procesual civilă, acest motiv de nelegalitate era, în acelaşi timp, motiv de recurs în anulare (dintre cele două motive de recurs în anulare unul avea în vedere situaţia în care instanţa a pronunţat o hotărâre prin care a depăşit limitele puterii judecătoreşti). În ceea ce priveşte acest motiv de casare există două abordări: - în primul rând, trebuie observat că depăşirea limitelor autorităţilor judecătoreşti este înţeleasă sau definită uneori ca fiind exces de putere, adică exercitarea puterii judecătoreşti în exces, altfel decât în limitele prevăzute de lege; - în accepţiunea strictă vorbim de exces de putere atunci când instanţa de judecată se substituie puterii legiuitoare sau puterii executive; - în accepţiunea extinsă vorbim de exces de putere nu doar prin încălcarea atribuţiilor altei puteri, ci şi prin substituirea faţă de orice altă autoritate sau pătrunderea în domenii în care legiuitorul nu îi permite judecătorului. În acest sens, este dată ca exemplu situaţia în care instanţa s-a pronunţat asupra unei excepţii de neconstituţionalitate şi a soluţionat-o pe fond, apreciindu-se că prin această soluţie instanţa a depăşit limitele puterii judecătoreşti, pătrunzând în sfera de competenţă a Curţii Constituţionale. În mod similar, s-a decis că în materia restituirii proprietăţilor instituţiilor de cult, în care Legea nr. 10/2001 prevede, în art. 8 alin. (2), că regimul unităţilor de cult va fi reglementat prin lege specială, soluţia instanţei de a se pronunţa pe fond asupra unei cereri cu acest obiect echivalează cu o substituire a autorităţii legiuitoare. De asemenea, în materia dreptului muncii s-a pus problema dacă instanţa de judecată poate să verifice oportunitatea unor măsuri de restructurare sau numai legalitatea acestora. Părerea majoritară a fost că instanţa a depăşit limitele impuse de legiuitor în momentul în care a apreciat asupra oportunităţii. În legătură cu acest motiv de casare, s-a arătat că depăşirea limitelor puterii judecătoreşti, motivul de recurs din 488 alin. (1) pct. 4 NCPC poate să fie, în acelaşi timp, analizată şi ca o problemă de încălcare a regulilor de competenţă. Din această perspectivă, s-a pus problema dacă nu cumva era suficientă reglementarea motivului de casare referitor la încălcarea regulilor de competenţă de ordine publică, în care să fie incluse şi ipotezele referitoare la încălcarea regulilor separaţiei puterilor în stat. Răspunsul doctrinei a fost negativ, pentru că, în ceea ce priveşte competenţa, aceasta se raportează la un alt organ cu atribuţii jurisdicţionale, iar în afara sistemului puterii judecătoreşti există organe care nu au atribuţii jurisdicţionale, raportat la care nu ar putea opera instituţia declinării. S-a mai arătat că, în această ipoteză, este vorba despre puteri cu atribuţii cu totul diferite, astfel încât separaţia puterilor nu poate să fie privită ca o formă mascată a necompetenţei. Aşadar, s-a arătat că, dacă este pusă în discuţie încălcarea atribuţiilor altor puteri ale statului (puterea legislativă, puterea executivă), se poate constata încălcarea principiului fundamental al separaţiei puterilor în stat, iar în ipoteza încălcării atribuţiilor altor autorităţi ale statului sau imixtiunii instanţelor în alte domenii, în care nu au competenţe, se poate spune că instanţa a încălcat normele de competenţă generală, dar nu că a fost vorba despre încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat. În acest context, se pune problema soluției pe care o va pronunţa instanţa de recurs în cazul în care se constată că instanţa a cărei hotărâre este supusă controlului de legalitate a pronunţat o hotărâre cu încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat. În acest caz intervine tot casarea hotărârii recurate, cu consecinţa


209

respingerii cererii ca inadmisibilă, fără a se distinge după cum recursul este soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curtea de apel sau tribunal, soluţia fiind fără dubiu de interpretare. Astfel, în ipoteza în care obiect al recursului este hotărârea de primă instanţă, instanţa de recurs admite recursul, casează şi respinge cererea ca inadmisibilă. În ipoteza în care, în primă instanţă, s-a admis o cerere deşi, în speţă, instanţa a încălcat limitele puterii judecătoreşti, iar apoi a fost respins apelul, se pune problema soluţiei pe care o va dispune instanţa de casare. Totodată, aceeaşi problemă se pune pentru ipoteza în care a fost admisă în mod corect la prima instanţă excepţia lipsei puterii judecătoreşti de a judeca (întrucât doctrina a arătat că excesul de putere poate fi invocat şi pe cale de excepţie). În prima ipoteză, instanţa de recurs, fie că este vorba despre Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie, fie de o curte de apel sau un tribunal, va casa hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţele inferioare şi va respinge cererea ca inadmisibilă. Dacă prima instanţă a respins cererea ca efect al admiterii unei astfel de excepţii, iar instanţa de apel a constatat, în mod greşit, că prima instanţa era competentă, instanţa de recurs va casa hotărârea instanţei de apel şi va menţine hotărârea primei instanţe.


Art. 488. - „(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 5. când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii”. În forma actuală, art. 304 pct. 5 CPC 1865 vorbeşte despre încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2). Cu alte cuvinte, alte motive decât necompetenţa judecătorului. Din această perspectivă, a fost extinsă sfera chiar sub imperiul legii actuale, care, în art. 105 alin. (2) CPC 1865, are în vedere necompetenţa funcţionarului judecătoresc sau încălcarea formelor de procedură, apreciindu-se că textul actual era neacoperitor. Astfel, formularea art. 488 alin. (1) pct. 5 NCPC este una mult mai acoperitoare, iar întrucât textul nu mai distinge în funcţie de sursa încălcării, încălcarea de către parte a regulilor de procedură prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii face aplicabil motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 NCPC. Se pune întrebarea dacă legiuitorul a avut în vedere doar cazurile de nulitate expresă. Cu alte cuvinte, nulitatea virtuală mai este protejată prin intermediul casării? Referitor la această problemă, s-a apreciat că textul trebuie să acopere toate încălcările normelor de procedură propriu-zisă, cu excepţia celor care fac obiectul reglementării altor motive de casare [art. 488 alin. (1) pct. 1-8, mai puţin punctul 5], indiferent dacă sunt cazuri de nulitate absolută sau relativă, dacă sunt cazuri de nulitate expresă sau virtuală, condiţionată sau necondiţionată, nefiind posibilă imaginarea unei soluţii legislative care să se îndepărteze fundamental de regimul nulităţilor. Astfel, textul acoperă şi cazurile în care nulitatea este necondiţionată de existenţa unei vătămări, prin urmare, partea nu va fi obligată să demonstreze existenţa unei vătămări, lăsând, desigur, dreptul părţii adverse să facă dovada contrară. Cât priveşte nulitatea pentru încălcarea regulilor de procedură, trebuie să avem în vedere atât condiţiile extrinseci, cât şi pe cele intrinseci. Dacă, în cazul citaţiei, agentul procedural nu avea competenţa de a efectua actul

210


de procedură al înmânării citaţiei, suntem în prezenţa unei încălcări a regulilor de procedură, dar este vorba despre o încălcare extrinsecă. Înmânarea citaţiei nu este valabilă, cu toate că, intrinsec, actul este redactat cu respectarea cerinţelor de formă, însă pentru că a fost înmânat de o persoană care nu avea calitatea de a efectua această operaţiune procedurală, actul nu va fi menţinut. Sub imperiul art. 488 alin. (1) pct. 5 NCPC nu este posibilă invocarea necompetenţei de ordine publică, în condiţiile în care, prin reguli de procedură înţelegem doar normele de procedură propriu-zise, adică formele în care se desfăşoară procesul, de exemplu, cuprinsul citaţiei sau operaţiunea de înmânare a citaţiei. Dacă instanţa găseşte întemeiat un astfel de motiv, casează cu trimitere, dacă este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sau cu reţinere, dacă este vorba despre o curte de apel sau tribunal, în măsura în care nu sunt aplicabile norme speciale de procedură.


Art. 488. - „(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei”. Textul are în vedere 3 ipoteze: - nemotivarea hotărârii; - când hotărârea cuprinde numai motive străine de natura pricinii; - când hotărârea cuprinde motive contradictorii. Există posibilitatea ca soluția să fie corectă, dar motivarea să fie contradictorie, iar pe fondul acestei situaţii, partea declară calea de atac. De lege lata, judecătorul nu va admite apelul sau recursul şi va schimba considerentele, ci va respinge calea de atac şi va schimba considerentele, cu păstrarea dispozitivului. Sub imperiul Noului Cod, s-a prevăzut însă şi posibilitatea atacării în calea de atac, adică inclusiv prin intermediul recursului, doar a considerentelor hotărârii, în condiţiile prevăzute de art. 461 alin. (2) NCPC. Să presupunem că reclamantul a avut câştig de cauză şi, totodată, că în partea de considerente există o motivare care nu îndeplineşte cerinţele de la art. 461 alin. (2) NCPC. În acest caz, partea avea interesul să se constate că, de pildă, deţine imobilul în litigiu dintr-un alt moment decât cel reţinut în conside-rentele hotărârii, pentru a face dovada că este posesor de bună-credinţă. În această situa-ţie, partea care a câştigat declară recurs, iar instanţa de recurs, ţinând cont de împrejurarea că dispozitivul este favorabil recurentului, admite calea de atac şi schimbă consideren-tele, păstrând dispozitivul iniţial, prin care îi era admisă cererea. Pentru a dispune însă o măsură în sensul celor de mai sus, este necesar să se precizeze că apelul sau recursul priveşte exclusiv considerentele. În acest context, s-a pus problema soluţiilor pe care le adoptă instanţa de recurs în cazul în care constată incidenţa motivului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 NCPC. În cazul în care hotărârea este nemotivată sau motivarea este contradictorie sau atât de străină de natura pricinii încât nu se ştie ce a decis instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie casează cu trimitere în toate situaţiile, iar tribunalul şi curtea de apel casează cu trimitere socotind că, în realitate, nu a avut loc o judecată asupra fondului. În cazul în care motivarea este una contradictorie, instanţa poate să caseze şi să rejudece, substituind propria motivare.


211


Art. 488. - „(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 7. când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat”. Este un motiv de casare nou introdus, care apropie recursul de revizuirea pentru motivul prevăzut de art. 322 pct. 7 CPC 1865, respectiv când există două hotărâri potrivnice. Ce diferenţiază în mod esenţial cele două motive este faptul că a doua hotărâre, potrivnică primeia, nu a devenit definitivă în sistemul recursului reglementat de Noul Cod, pe când în cazul revizuirii ambele procese în care s-a pronunţat hotărârea potrivnică s-au fina-lizat. În ipoteza în care hotărârea este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, partea poate să formuleze în acelaşi timp şi revizuire, dar cu precizarea că, în acest caz, potrivit dispoziţiilor generale prevăzute în art. 459 NCPC, recursul se judecă cu prioritate. Din această cauză, este de înţeles de ce legiuitorul a prevăzut pentru cele două tipare juridice în care este cenzurată legalitatea unei hotărâri, din perspectiva existenţei unei autorităţi de lucru judecat, două soluţii diferite. În cazul în care se invocă excepţia autorităţii de lucru judecat, instanţa de judecată, admiţând recursul şi casând hotărârea, respinge cererea ca inadmisibilă. În cazul în care se formulează cererea de revizuire în temeiul art. 322 pct. 7 CPC 1865 sau în condiţiile viitorului 509 alin. (1) pct. 8 NCPC, instanţa va anula a doua hotărâre.


Art. 488. - „(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.” Dispoziţiile au în vedere motivul care acum se regăseşte la art. 304 pct. 9 CPC 1865. În Noul Cod de procedură civilă, prevederile vor fi reduse la încălcarea sau la aplicarea greşită a normelor de drept substanţial sau material. Motivul pentru care lipsa de temei legal a fost exclusă este acela că, de multe ori, echivalează cu nemotivarea. A existat o discuţie în doctrină dacă noţiunea de „aplicare greşită a legii” evocată în art. 304 pct. 9 CPC 1865 acoperă şi încălcările normelor de procedură. Răspunsul doctrinei a variat de la un „nu” hotărât până la un „da”, cu distincţia că pe această cale instanţa de recurs nu poate fi învestită cu verificarea regularităţii actelor de procedură ale instanţei a cărei hotărâre se verifică, ci cu verificarea modului în care instanţa a judecat aplicarea unei norme de procedură. Soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa învestită cu acest motiv de casare, atunci când îl găseşte întemeiat, diferă după cum instanţa de recurs este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, tribunalul ori curtea de apel. Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va casa cu trimitere, iar celelalte instanţe de recurs casează şi reţin spre rejudecare pentru a determina legea corectă. Este de avut în vedere că, în anumite situaţii, recursul nu poate fi exercitat pentru toate motivele pe care le-am analizat. De exemplu, în art. 459 NCPC, unde sunt reglementate regulile comune cu privire la căile de atac, avem o normă specială în alin. (2), care dispune că, în cazul hotărârilor susceptibile de apel, părţile, pe bază de acord autentic sau în faţa instanţei de judecată, pot conveni ca judecata să se facă direct în recurs adică un omisso medio neechivoc la instanţa care este competentă să judece recursul, şi nu la instanţa de apel, recursul urmând să privească numai motivele de legalitate vizând încălcarea normelor de drept substanţial, adică art. 488 alin. (1)

212


pct. 8 NCPC. În această situaţie - greu de întâlnit în practică - legiuitorul dă posibilitatea celor interesaţi să convină cu privire la scurtarea procesului, prin acordarea dreptului judecătorului de a tranşa procesul pe criteriile de legalitate decurgând din încălcarea dreptului substanţial. Se pune întrebarea dacă art. 459 alin. (2) NCPC, dând posibilitatea instanţei de recurs să cerceteze legalitatea hotărârii din perspectiva aplicării normelor de drept substanţial, transformă această cale de atac într-un recurs reglementat în prezent în art. 3041 CPC 1865? Răspunsul este negativ, pentru că, în continuare, recursul va reprezenta un control de legalitate, iar aplicarea greşită a legii şi încălcarea ei sunt privite din perspectiva situaţiei de fapt complet stabilite, căreia judecătorul i-a aplicat un text greşit. De asemenea, există dispoziţii speciale în materia recursului declarat împotriva unei hotărâri prin care se ia act de înţelegerea părţilor (art. 273 CPC 1865, respectiv art. 438 şi următoarele NCPC). Norma specială în materia motivelor de casare prevede, în art. 440 NCPC, că hotărârea care consfinţeşte tranzacţia intervenită între părţi poate fi atacată pentru motive procedurale numai cu recurs la instanţa ierarhic superioară. Motivele procedurale pentru care poate fi atacată hotărârea au în vedere doar vicii în legătură cu procedura prin care instanţa a luat act de acordul părţilor, fiind clar că partea nu va putea să invoce în recurs, în aceste cazuri, aplicarea greşită a legii, de pildă, de vreme ce nu judecătorul a dat soluţia în cauză, ci doar a luat act de acordul părţilor.


213

Dispoziţii privind asigurarea unei practici judiciare unitare. Recursul în interesul legii. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept Prelegere susţinută de conf. univ. dr. Marian NICOLAE

1. Introducere. Sedes materiæ 1.1 Noţiuni generale

Titlul al III-lea al Cărţii a III-a a Noului Cod de procedură civilă (desemnat în continuare şi cu acronimul „NCPC”)1, reglementează, în art. 514-521, două instituţii de mare actualitate, esenţiale pentru asigurarea securităţii juridice, a unei justiţii egale, unice şi echitabile, două instituţii menite să asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii, şi anume recursul în interesul legii, prezent şi în reglementarea actuală, şi aşa-numita „întrebare prealabilă”, care constă, mai exact, în sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru darea unei hotărâri prin care să se dezlege o chestiune de drept care face obiectul unei dispute în cadrul unui proces în curs de desfăşurare. Importanţa acestor două instituţii, dintre care cea de-a doua este cu totul nouă în reglementarea Codului de procedură civilă, rezidă în necesitatea asigurării stabilităţii raporturilor juridice civile şi a predictibilităţii soluţiilor judecătoreşti. Sub aspectul condiţiilor de admisibilitate, dar mai ales al procedurii de judecată şi al efectelor juridice ale hotărârilor, recursul în interesul legii şi „întrebarea prealabilă” se aseamănă, uneori până la identitate. Însă, o serie de particularităţi permit individualizarea fiecăreia în parte, ca instituţie de sine stătătoare. Aşa cum se poate observa, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor2, în mod anticipat, a fost reformată instituţia recursului în interesul legii din actualul Cod de procedură civilă, prin introducerea art. 3305-3307. Odată cu Legea nr. 76/2012, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă3, dispoziţiile corespunzătoare din Noul Cod au fost amendate, mai ales în ceea ce priveşte procedura de soluţionare propriu-zisă a recursului în interesul legii. În ceea ce priveşte instituţia „întrebării prealabile”, aceasta nu se regăseşte în reglementarea actuală, nefiind introdusă în Cod prin Legea „micii reforme” (Legea nr. 202/2010), din motive care ţin de necesitatea menţinerii unui volum de activitate rezonabil al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Referitor la sediul materiei, se poate aprecia că plasarea celor două instituţii într-un titlu separat al Codului de procedură civilă nu este una întâmplătoare, prin aceasta, legiuitorul dorind să sublinieze că ele nu au natura unor căi de atac, nefiind mijloace de reformare sau de retractare a unor hotărâri judecătoreşti.

1 2 3

Legea nr. 134/2010, publicată în M. Of. nr. 485/15.07.2010 şi republicată în M. Of. nr. 545/3.08.2012. Legea „micii reforme”, publicată în M. Of. nr. 714/26.10.2010. Publicată în M. Of. nr. 365/30.05.2012.

214


2. Plan 2.1 Planul expunerii

În continuare, vom analiza, comparativ, următoarele aspecte legate de aceste instituţii juridice procedurale: natura juridică (III), condiţii de admisibilitate (IV), procedura de judecată (V), efecte (VI), aplicarea în timp a deciziilor date în recursul în interesul legii sau în cazul aşa-numitei „întrebări prealabile” (VII).

3. Natura juridică 3.1 Precizări prealabile

Referitor la natura juridică a celor două instituţii, trebuie făcute anumite precizări, deoarece natura juridică a recursului în interesului legii a fost şi poate fi în continuare controversată, iar regimul hotărârilor prealabile va trebui cu exactitate conturat.

3.2 Regimul recursului în interesul legii

Recursul în interesul legii, instituţie tradiţională de inspiraţie franceză, este acel mijloc procesual prin care se încearcă asigurarea unei practici unitare atunci când se constată că prin hotărâri judecătoreşti irevocabile s-au dat dezlegări diferite aceleiaşi pro-bleme de drept. Nici în actuala reglementare, nici în reglementarea Noului Cod de procedură civilă, recursul în interesul legii nu a fost şi nu este o cale de atac veritabilă. În unele legislaţii, cum este cea franceză, recursul în interesul legii a fost calificat ca fiind un recurs doctrinar. În dreptul spaniol, ca şi în dreptul românesc, această calificare nu poate fi acceptată, întrucât deciziile pronunţate în recursul în interesul legii devin obligatorii pentru instanţe de la data publicării lor în Monitorul Oficial. Alţi autori au considerat recursul în interesul legii ca fiind o cale extraordinară de atac sau o cale de atac specială. Nici aceste calificări nu pot fi îmbrăţişate, întrucât deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii nu produc niciun efect asupra hotărârilor judecătoreşti supuse examinării şi nu schimbă situaţia juridică a părţilor din procesele în care acestea au fost pronunţate. În realitate, recursul în interesul legii este un mijloc juridic de asigurare a interpretării şi aplicării unitare a legii, nefiind nici o cale de atac veritabilă şi nici un simplu recurs academic.

3.3 Situaţia hotărârii prealabile

În ceea ce priveşte natura juridică a hotărârii pronunţate pentru dezlegarea în principiu a unei chestiuni de drept, nici aceasta nu are valoarea unei căi de atac ci, mai degrabă, a unui incident procedural, prin care se soluţionează o problemă de drept ivită într-un proces aflat în curs de desfăşurare şi de care depinde dezlegarea pe fond a cauzei. Scopul reglementării acestei instituţii este, pe de o parte, asigurarea supremaţiei dreptului şi a unei practici unitare, şi, pe de altă parte, prevenirea pronunţării unor hotărâri contradictorii şi, implicit, a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu recursuri în interesul legii. Aşadar, un prim element de diferenţiere a instituţiilor supuse analizei rezidă în scopul pentru care acestea au fost instituite – recursul în interesul legii are menirea de a înlătura o practică neunitară deja intervenită în rândul instanţelor judecătoreşti, prin pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unei hotărâri cu efecte obligatorii, în timp ce hotărârea prealabilă are ca scop preîntâmpinarea apariţiei unei astfel de practici.


215

4. Condiţii de admisibilitate 4.1 Enumerare

a) Condiţiile de admisibilitate a recursului în interesul legii O serie de deosebiri apar în ceea ce priveşte condiţiile de admisibilitate. Astfel, art. 515 NCPC prevede că recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive. Din analiza textului de lege se pot desprinde patru condiţii cerute pentru admisibilitatea recursului în interesul legii, şi anume: existenţa unei probleme de drept (i); această problemă de drept să fi primit dezlegări diferite (ii); soluţiile să fie date prin hotărâri judecătoreşti definitive (în actuala reglementare, irevocabile) (iii); nu în ultimul rând, ca o condiţie formală, hotărârile judecătoreşti să fie anexate cererii (iv). b) Condiţiile de admisibilitate a hotărârii prealabile În cuprinsul art. 519 NCPC sunt prevăzute, pe de altă parte, condiţiile de admisibilitate a cererii pentru hotărârea prealabilă prin care se dezleagă o chestiune de drept ivită în cadrul unui proces pendinte. Astfel, „dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”. Printr-o analiză structurală a textului legal se poate observa că, pentru admisibilitatea cererii, este necesară întrunirea următoarelor patru condiţii: existenţa unei chestiuni de drept (i); chestiunea de drept pusă în discuţie să fie esenţială, determinantă pentru soluţionarea cauzei în fond (ii); chestiunea de drept supusă soluţionării să fie nouă (iii); Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra acesteia şi să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare (iv). Textele citate necesită însă anumite precizări sau comentarii suplimentare, pentru a se înţelege mai bine sensul şi limitele acestor condiţii. Înainte de aceasta, mai trebuie precizat că, terminologic, sub aspectul noţiunilor de „problemă de drept” şi „chestiune de drept”, trebuie menţionat că, deşi textele articolelor 515 şi 519 NCPC folosesc ambele sintagme, nu există diferenţe de fond în ceea ce priveşte înţelesul lor.

4.2 Condiţiile recursului în interesul legii

Prima condiţie priveşte existenţa unei probleme de drept. Ce se înţelege însă prin „problemă de drept”? Pentru a fi vorba de o problemă de drept reală trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară. Prin urmare, sintagma „problemă de drept” trebuie raportată la prevederile cuprinse în art. 5 alin. (2) NCPC, potrivit cărora „niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă”. Analizând prin prisma art. 1 NCC, potrivit căruia „sunt izvoare ale dreptului civil legea, uzanţele şi principiile generale ale dreptului”, deducem că putem avea o veritabilă problemă de drept în situaţia în care o regulă de drept sau o uzanţă ori, în fine, aplicarea unui principiu general al dreptului dau naştere unei practici

216


neunitare. Nu interesează dacă problema cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este una de drept material sau procesual. Cea de-a doua condiţie de admisibilitate – o problemă de drept controversată – trebuie înţeleasă în sensul în care nu este necesar ca soluţiile date de către instanţele judecătoreşti problemei deduse judecăţii să fie diametral opuse, fiind suficient ca acestea să fie diferite, contradictorii. În al treilea rând, necesitatea ca hotărârile judecătoreşti în discuţie să fie definitive rezultă din raţiunea că, atâta timp cât există posibilitatea atacării lor la instanţele superioare, ele sunt susceptibile de modificare. Prin urmare, condiţia nu va fi considerată îndeplinită nici în situaţia în care doar una dintre ele este definitivă, câtă vreme cealaltă poate fi schimbată în căile de atac. Ultima condiţie – hotărârile contradictorii să fie anexate cererii de recurs în interesul legii – este una pur formală, impusă de necesitatea justificării recursului.

4.3 Condiţiile hotărârii prealabile

Instituţia „întrebării preliminare” este inspirată din dreptul francez, din Codul de organizare judiciară din 2006 (art. 441-1 – 441-4), care prevede că, înainte de a statua asupra unei chestiuni de drept noi, care prezintă o dificultate serioasă şi se pune în numeroase litigii, jurisdicţiile civile pot, prin decizie nesusceptibilă de atac, să solicite avizul Curţii de Casaţie franceze. Avizul dat nu leagă jurisdicţia care a formulat cererea. Prima condiţie se referă la o chestiune (problemă) de drept, în înţelesul recursului în interesul legii (supra, nr. 4.2). Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acesta este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare etc. Poate fi vorba, deopotrivă, de o chestiune de drept material sau de drept procedural (de exemplu, în cazul acţiunilor specifice de carte funciară, în procedura adopţiei etc.), chiar dacă, prima facie, ar rezulta că e vorba doar de o chestiune de drept material, de care depinde „fondul” cauzei (dar noţiunea de „fond” poate privi şi o regulă de drept procedural, instrumental, dacă aceasta constituie obiectul principal, direct al litigiului). În legătură cu a doua condiţie însă (chestiune de drept nouă), textul art. 519 ridică o problemă delicată de ordin terminologic, întrucât nu conţine o detaliere asupra sensului noţiunii de chestiune de drept „nouă”. În redactarea din 2010 a Noului Cod de procedură civilă, la art. 512, referitor la întrebarea prealabilă, nu era prevăzută condiţia ca problema de drept ridicată să fie una nouă, ci doar ca de aceasta să depindă soluţionarea cauzei şi să nu fi fost dezlegată unitar în practica instanţelor. Această cerinţă a fost introdusă prin legea de punere în aplicare. Într-un amendament adus la proiectul legii de punere în aplicare, s-a propus ca prin această sintagmă să se înţeleagă doar acele probleme de drept ivite în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor unui act normativ nou. Acest amendament nu a fost primit, deoarece ar fi însemnat restrângerea condiţiei de admisibilitate a procedurii hotărârii prealabile, iar pe fond ar fi fost discutabilă, mai ales dacă se ţine cont de faptul că numeroase dispoziţii legale, din cuprinsul unor acte normative vechi, nu au fost aplicate niciodată în practică până în prezent, astfel încât chestiunile de drept ivite ulterior ar fi, indiscutabil, tot chestiuni de drept „noi”. O altă interpretare, dar care, de asemenea, nu poate fi reţinută, ar conduce la înţelesul de chestiune de drept ivită pentru prima oară în faţa unei instanţe judecătoreşti. În ceea ce ne priveşte, pentru dezlegarea sensului acestei sintagme, socotim că trebuie citit textul art. 519


217

NCPC în întregul lui. Astfel, prin chestiune de drept nouă urmează să se aibă în vedere acea problemă de interpretare şi aplicare a unei dispoziţii legale asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a mai statuat (în recurs în interesul legii sau în recurs în casaţie) şi care nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. Aşadar, este posibil ca problema de drept să fie deja apărută în practica instanţelor, să fi primit chiar soluţii diferite, câtă vreme cu privire la aceasta nu există o sesizare cu recurs în interesul legii. În situaţia excepţională în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat deja, sub orice formă, asupra problemei în discuţie, iar interpretarea dată este una eronată, există posibilitatea unei schimbări de jurisprudenţă, însă calea hotărârii prealabile nu mai este deschisă. În plus faţă de reglementarea recursului în interesul legii, este necesar ca de această chestiune de drept să atârne rezolvarea cauzei pe fond. Cu alte cuvinte, chestiunea de drept trebuie să fie esenţială, i.e. să privească o problemă de drept principală, de care depinde soluţia pe fondul cauzei, de admitere sau de respingere a pretenţiilor reclamantului. Cât priveşte condiţia ca instanţa care face sesizarea să judece în ultimă instanţă, se observă că, potrivit Noului Cod, poate fi vorba de o cauză aflată în etapa apelului sau a recursului, nu însă şi la judecata în primă şi ultimă instanţă, aceste cauze fiind date în competenţa exclusivă a judecătoriei. Or, legea nu conferă, în acest caz, legitimare procesuală unui complet din cadrul judecătoriei. S-a ridicat un semn de întrebare cu privire la aplicabilitatea textului de lege Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin prisma modificărilor aduse instituţiei recursului, în urma cărora nu vor mai fi date soluţii de modificare, ci doar de casare a hotărârilor judecătoreşti, cu trimitere spre rejudecare. Într-adevăr, dacă noţiunea de soluţionare pe fond a unei cauze ar fi înţeleasă într-un sens strict, comun, s-ar ajunge la situaţia în care legitimarea procesuală activă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ar fi una iluzorie. Dacă, dimpotrivă, s-ar da un sens larg acestei sintagme, prin soluţionare pe fond urmând a se înţelege şi soluţionarea recursului, ca atare, ţinându-se cont şi de motivele de recurs, atunci calitatea procesuală activă conferită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ar fi una efectivă.

5. Procedura de judecată 5.1 Sesizarea instanţei supreme

Pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu recurs în interesul legii, Codul de procedură civilă atribuie legitimare procesuală activă procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei (în dreptul francez, din ordinul ministrului justiţiei), colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiilor de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatului Poporului. Se poate observa că art. 514 NCPC păstrează conţinutul actualului art. 329 CPC 1865. În cazul întrebării prealabile, lucrurile stau diferit, dreptul de a sesiza Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie revenind doar completului de judecată al cauzei în cursul căreia s-a ivit, în ultimă instanţă, chestiunea de drept, complet al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, curţii de apel sau tribunalului.

5.2 Completul de judecată

Numărul de judecători ai completului care urmează să soluţioneze cele două tipuri de sesizări şi modul de alcătuire a acestuia diferă. Astfel, recursul în interesul legii, potrivit art. 516 NCPC, urmează să fie judecat de un complet format din preşedintele sau, în lipsa acestuia, unul dintre vicepreşedinţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

218


preşedinţii de secţii din cadrul acesteia, precum şi 20 de judecători, din care 14 judecători din secţia/secţiile în a cărei/căror competenţă intră problema de drept care a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti şi câte 2 judecători din cadrul celorlalte secţii. S-a dorit ca în compunerea completului care judecă recursul în interesul legii să intre 25 de judecători ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât, fiind vorba de o problemă de drept deja apărută în practica instanţelor, acesta ar urma să fie mai eficient tranşată de un număr mai mic de judecători, în locul Secţiilor Unite. De asemenea, pentru aceleaşi considerente, a fost preferată o formulă oarecum eterogenă a completului, în privinţa apartenenţei judecătorilor la secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (14 judecători din cadrul secţiei în competenţa căreia intră problema de drept şi câte 2 judecători din celelalte secţii). În situaţia în care chestiunea de drept care urmează să fie dezbătută intră în competenţa a două sau mai multe secţii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (de pildă, secţiile I şi a II-a civile), preşedintele sau unul dintre vicepreşedinţi va stabili numărul judecătorilor din secţiile interesate care vor intra în compunerea completului. Alineatul al treilea al art. 516 prevede procedura de alcătuire a completului, atunci când problema de drept supusă dezbaterii nu este de competenţa niciuneia dintre secţii. Astfel, preşedintele sau unul dintre vicepreşedinţi va desemna câte 5 judecători din cadrul fiecărei secţii. Cât priveşte completul însărcinat cu darea unei hotărâri prealabile, acesta urmează să fie alcătuit, potrivit art. 520 alin. (6), din preşedintele secţiei corespunzătoare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau un judecător desemnat de acesta şi 12 judecători din cadrul secţiei respective, selectaţi în mod aleatoriu de preşedintele secţiei sau judecătorul desemnat de acesta. Alineatul (8) al aceluiaşi articol oferă soluţia pentru situaţia în care chestiunea de drept în discuţie interesează mai multe secţii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Astfel, în acest caz, completul va fi alcătuit din preşedintele sau unul dintre vicepreşedinţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (care va prezida completul), preşedinţii secţiilor interesate în soluţionarea chestiunii de drept şi câte 5 judecători din cadrul acestora, desemnaţi aleatoriu de către preşedintele completului.

5.3 Judecata sesizării

Trecând la judecata propriu-zisă a celor două tipuri de sesizări, observăm că, în cazul ambelor, legea prevede obligativitatea întocmirii unui raport care va cuprinde soluţiile diferite date problemei de drept şi argumentele pe care se fundamentează, respectiv chestiunea de drept potenţial generatoare a unei practici neunitare, jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale, a Curţii Europene a Drepturilor Omului sau a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, dacă este cazul, doctrina în materie, precum şi opinia specialiştilor consultaţi [atunci când preşedintele completului solicită opinia scrisă a acestora – art. 518 alin. (6)]. Totodată, judecătorii raportori vor întocmi şi vor motiva proiectul soluţiei ce se propune a fi dată. Preşedintele de complet va desemna, dintre membrii acestuia, 3 judecători pentru întocmirea raportului asupra recursului în interesul legii, respectiv un judecător pentru întocmirea raportului asupra chestiunii de drept supuse judecăţii. Atunci când în componenţa completului însărcinat cu darea unei hotărâri prealabile intră judecători din cadrul mai multor secţii, preşedintele completului va desemna 2 judecători raportori, din fiecare secţie interesată. În cazul hotărârii prealabile, raportul trebuie comunicat părţilor pentru ca acestea, în termen de 15 zile de la comunicare, să poată depune, în scris, prin avocat sau, după caz, prin consilier juridic, punctele lor de vedere privind chestiunea de drept supusă judecăţii.


219

În ceea ce priveşte judecata propriu-zisă, nu există diferenţe notabile faţă de procedura obişnuită. Trebuie reţinut însă că la adoptarea hotărârii vor participa toţi membrii completului şi nu se admit abţineri de la vot. Atât asupra recursului în interesul legii, cât şi asupra sesizării pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se pronunţă prin decizie, valabilă dacă a fost adoptată prin votul favorabil a cel puţin două treimi din membrii completului [art. 516 alin. (11) şi art. 520 alin. (12) NCPC]. Noul Cod nu prevede însă care este soluţia care urmează să fie dată atunci când nu se întruneşte majoritatea de două treimi. Suntem de părere că, într-o atare situaţie, ar trebui să devină incidente dispoziţiile din dreptul comun, şi anume cele privitoare la adoptarea hotărârii în completul de divergenţă. Hotărârile se motivează în 30 de zile de la pronunţare şi se publică în Monitorul Oficial, Partea I, în termen de cel mult 15 zile de la motivare.

6. Efectele hotărârilor judecătoreşti 6.1 Regimul general

În ambele cazuri, soluţiile date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pot fi de admitere sau respingere, atunci când nu există o veritabilă problemă de drept sau nu sunt îndeplinite alte condiţii de admisibilitate. Iniţial, recursul în interesul legii, fiind calificat ca un recurs doctrinar, nu era învestit cu forţă juridică obligatorie. Chiar şi aşa, deciziile pronunţate în recurs în interesul legii erau respectate ca atare în practica instanţelor judecătoreşti, considerându-se că ele se impun prin forţa argumentelor. Ulterior, recursurile în interesul legii au fost înlocuite de aşa-numitele decizii de îndrumare ale Tribunalului Suprem, care, de asemenea, erau urmate de către judecători. După 1993, când a fost reintrodusă instituţia recursului în interesul legii, s-a prevăzut că deciziile pronunţate nu au efecte asupra hotărârilor judecătoreşti şi situaţiei părţilor, dar că sunt obligatorii pentru instanţe. După modificările aduse prin O.U.G. nr. 138/2000, legea a prevăzut publicarea deciziilor în interesul legii în Monitorul Oficial, Partea I (până atunci, ele erau aduse la cunoştinţa instanţelor cu ajutorul ministrului justiţiei), de la data respectivă urmând ca ele să capete forţă juridică obligatorie. În ciuda faptului că de-a lungul timpului s-au ridicat numeroase excepţii de neconstituţionalitate cu privire la această chestiune, deciziile date în recursul în interesul legii îşi păstrează caracterul obligatoriu, atât în prezent, cât şi în reglementarea viitoare, dată de Noul Cod de procedură civilă. În argumentarea soluţiei de suprimare a dispoziţiilor referitoare la această chestiune, s-a invocat faptul că se aduce atingere independenţei judecătorilor, principiului separaţiei puterilor în stat (autorităţile judecătorească şi legislativă) şi, de asemenea, că obligativitatea soluţiilor date în recursul în interesul legii ar veni în contradicţie cu principiul potrivit căruia este interzis judecătorului să stabilească dispoziţii general obligatorii prin hotărârile pe care le pronunţă în cauzele care îi sunt supuse judecăţii. De cealaltă parte, în susţinerea caracterului obligatoriu al deciziilor în interesul legii s-a învederat că acest lucru nu constituie o atingere la adresa independenţei judecătorilor, întrucât aceştia trebuie să se supună legii şi nu doar să fie independenţi. Mai mult, s-a susţinut că, prin pronunţarea deciziilor în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu creează norme juridice noi, ci doar dezleagă sensul celor deja existente, contribuind la interpretarea şi aplicarea unitară a legii. Ţinând cont de necesitatea existenţei unei practici uniforme şi asigurării preeminenţei dreptului, suntem de

220


părere că unica modalitate prin care aceste deziderate pot fi atinse este instituirea obligativităţii deciziilor date în recurs în interesul legii. De altfel, dacă s-ar opta pentru o altă soluţie, intervenţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în situa-ţiile de divergenţă între soluţiile date de instanţe în cazuri de speţă identice ar deveni lipsită de utilitate practică. Articolul 518 NCPC prevede că decizia în interesul legii îşi încetează aplicabilitatea la data modificării, abrogării sau constatării neconstituţionalităţii dispoziţiei legale care a făcut obiectul interpretării. De asemenea, Legea de organizare judiciară nr. 304/2004 prevede, în art. 25, posibilitatea unei schimbări de jurisprudenţă, fie din proprie iniţiativă, fie ca urmare a unei sesizări, caz în care vor înceta şi efectele deciziei date în interesul legii.

7. Aplicarea în timp a deciziilor date în recurs în interesul legii 7.1 Scurte consideraţii

Cu privire la aplicarea în timp a deciziilor date în recursul în interesul legii, se impun câteva precizări. Astfel, potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţie, „legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”. Prin urmare, aceste dispoziţii, referindu-se numai la aplicarea în timp a legilor, nu sunt incidente în materia hotărârilor judecătoreşti care, prin natura lor, produc efecte declarative de drepturi în marea lor majoritate, deci se aplică retroactiv, în considerarea unor acte sau fapte juridice trecute ori intervenite înainte de sesizarea instanţei de judecată. Totuşi, se impune a se face distincţie între hotărârile judecătoreşti de speţă, care pot fi atât declarative, cât şi constitutive de drepturi, şi hotărârile date în interpretarea şi aplicarea unitară a legii, cum sunt deciziile în interesul legii şi hotărârile prealabile. Se poate pune, aşadar, problema incidenţei dispoziţiilor din materia aplicării în timp a legii civile. S-a exprimat opinia că, în cazul unei decizii de schimbare a jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind vorba de o practică înrădăcinată, aceasta nu ar putea produce efecte în procesele aflate în curs de desfăşurare, întrucât acest fapt ar aduce atingere securităţii circuitului civil. În schimb, recursul în interesul legii, având menirea să suprime o practică divergentă şi, totodată, nefiind de natură să afecteze stabilitatea raporturilor juridice, deoarece existenţa acestora ar fi îndoielnică, ar trebui să producă efecte imediate, deci inclusiv în procesele în curs. Această chestiune însă este şi rămâne delicată, necesitând o documentare extinsă şi o analiză aprofundată, care să ţină seama şi de respectarea principiului aşteptărilor legitime ale părţilor, motiv pentru care, în ceea ce ne priveşte, va face obiectul unei cercetări viitoare. Pe de altă parte însă, Legea de punere în aplicare a Noului Cod de procedură civilă prevede că dispoziţiile acestuia urmează să se aplice numai proceselor începute după data intrării lui în vigoare (art. 3), acest regim fiind valabil şi pentru prevederile art. 519 şi următoarele. Tot astfel, efectele obligatorii ale hotărârii prealabile se vor extinde asupra proceselor înregistrate după data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, în celelalte procese pendinte urmând a se impune prin forţa argumentelor, iar nu prin autoritatea deciziei.

8.

În loc de concluzie

Scurta analiză a regimului recursului în interesul legii şi al hotărârii prealabile date în vederea soluţionării unei chestiuni de drept noi reliefează aptitudinea acestora de a reprezenta mijloace juridice utile prin care Înalta


221

Curte de Casaţie şi Justiţie îşi poate îndeplini misiunea constituţională de a asigura, în vederea respectării principiului preeminenţei (supremaţiei) dreptului, interpretarea şi aplicarea unitară a legilor la nivelul întregii ţări, prin hotărâri general-obligatorii.

222


Contestaţia privind tergiversarea procesului. Abordare comparativă din perspectiva Convenţiei europene a drepturilor omului* Prelegere susţinută de judecător dr. Beatrice RAMAŞCANU

"Sed fugit interea fugit irreparabile tempus, singula dum capti circumvectamur amore." (Virgiliu, Georgicele)

1.

Introducere

2.

Durata rezonabilă a procedurii – garanţie a dreptului la un proces echitabil

Pentru a înţelege această nouă instituţie consacrată în Codul de procedură civilă, am apreciat ca fiind necesară prezentarea unor aspecte generale cu privire la art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (în continuare, Convenţia) referitor la termenul rezonabil1 şi la art. 13, care garantează dreptul la un recurs efectiv2, cât şi raportul dintre aceste drepturi în materia duratei nerezonabile a procedurilor. În ceea ce priveşte contestaţia privind tergiversarea procesului, analiza va privi, în principal, aspectele practice ale acestei instituţii, pornind de la definiţia pe care o pro-punem, caracterele juridice, motivele pentru care poate fi exercitată această contestaţie, procedura de soluţionare, calea de atac şi legătura cu alte instituţii. În loc de concluzii, vom încerca să găsim împreună răspunsul la următoarea întrebare: Este această nouă instituţie conformă standardului convenţional impus de art. 13? Justiţia nu trebuie să fie doar dreaptă, ci şi înfăptuită în mod rapid. O justiţie dilatorie, chiar dacă, în final, dreaptă, echivalează de fapt cu o negare de justiţie, potrivit unei arhicunoscute maxime din dreptul anglo-saxon: „justice delayed – justice denied”. Protecţia procedurală eficientă înseamnă întotdeauna o intervenţie rapidă pentru clarificarea unor raporturi juridice de drept substanţial. Este important ca sistemul juridic naţional nu doar să garanteze drepturi substanţiale, ci să se ofere justiţiabilului şi o procedură aptă pentru ca într-un interval optim să-şi poată valorifica aceste drepturi. Legătura strânsă dintre drepturile de natură substanţială şi garanţiile de ordin procedural a fost subliniată încă de la momentul lucrărilor preparatorii ale Convenţiei de către raportorul M. Teitgen, care sublinia că „Vrem să garantăm europenilor dreptul la apărare, garanţiile procedurale fundamentale, deoarece ele sunt expresia intrinsecă a libertăţii individuale şi a celorlalte drepturi individuale”. Este, aşadar, cert faptul că garanţia * Trimiterile la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului republicată în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012. 1

„Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil (s.n.), de către o instanţă independentă şi imparţială,

instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate

împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a

unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice, ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii

private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei”. 2

„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi

atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale”.


223

procedurală, de natură jurisdicţională, este o modalitate de protecţie a drepturilor convenţionale, fiind consubstanţială spiritului însuşi al Convenţiei. De altfel, dependenţa eficacităţii drepturilor de ordin material de existenţa unor mecanisme procedurale de protecţie a determinat Curtea să „proceduralizeze” textul Convenţiei şi în afara drepturilor de natură procedurală consacrate de art. 6, 73, 13, organele Convenţiei au „citit” obligaţii de natură procedurală în conţinutul art. 24, 35, 86 şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie7, folosind ca mediator teoria obligaţiilor pozitive. Necesitatea de a avea o justiţie rapidă nu poate fi interpretată în sensul încălcării altor obligaţii şi garanţii procedurale din conţinutul art. 6. Trebuie păstrat un echilibru între celelalte garanţii ale unui proces echitabil (dreptul de acces la instanţă, contradictorialitatea, publicitatea, egalitatea armelor, motivarea hotărârilor judecătoreşti etc.) şi celeritatea procedurii. Preocuparea de a asigura celeritatea procesului civil nu este specifică doar ţării noastre. Dimpotrivă, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia art. 6, cu referire la nesoluţionarea proceselor într-un termen rezonabil este una extrem de bogată, statele membre, în majoritatea lor, fiind condamnate de instanţa europeană pentru nesocotirea acestei garanţii procedurale. Cu titlu de exemplu, menţionăm Yagtzilar ş.a. contra Greciei8, Brigandi contra Italiei9, Poiss contra Austriei10, Comingersoll SA contra Portugaliei11, Tetu contra Franţei şi Ummuhan Kaplan contra Turciei13 . În ceea ce priveşte România, fără a urmări o prezentare exhaustivă a jurisprudenţei Curții Europene a Drepturilor Omului în materie civilă, vom aminti câteva exemple de cauze în care instanţa europeană a pronunţat soluţii de condamnare pentru încălcarea art. 6 ca urmare a unor proceduri judiciare care au depăşit termenul rezonabil. Astfel, în materia dreptului familiei, menţionăm cauza Monory contra României14; cauza Străin ş.a contra României15 a privit un litigiu prin care foştii proprietari urmăreau recuperarea unui imobil înstrăinat chiriaşilor în temeiul Legii nr. 112/1995; în materia despăgubirilor solicitate pentru exploatarea unui brevet de invenţie care aparţinea reclamantului, Curtea a pronunţat hotărârea Nicolau contra României16; în cauza Parohia Greco – 3 4 5 6 7 8

Nicio pedeapsă fără lege. Dreptul la viaţă.

Interzicerea torturii.

Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie. Protecţia proprietăţii.

Cererea nr. 41727/98 , hotărârea din 6.12.2001. Perioada apreciată de Curte ca fiind nerezonabilă se întinde între anii 1933 (1988) şi 1997, fondul litigiului privind

procedura de expropriere a unei livezi de măslini.

9

Cererea nr. 11460/85, hotărârea din 19.02.1991. Perioada analizată de către instanţa europeană este cuprinsă între anii 1962 (1973) şi 1990, iar litigiul a privit cererea

reclamantului împotriva unui terţ uzurpator care a demolat o construcţie aparţinând reclamantului, solicitându-se restabilirea situaţiei anterioare şi acordarea unor despăgubiri. 10

Cererea nr. 9816/82, hotărârea din 23.04.1987. Instanţa europeană a constatat încălcarea art. 6 în cadrul unor proceduri specifice fondului funciar, prin care se

11

Cererea nr. 35382/97, hotărârea din 6.04.2000. Reclamanta a invocat în faţa instanţei europene încălcarea art. 6 în cadrul unor proceduri de reorganizare şi lichidare

12

Cererea nr. 60983/09, hotărârea din 22.09.2011. Durata cuprinsă între anii 1990 şi 2011 pe parcursul căreia s-au desfăşurat proceduri judiciare privind reorganizarea

13

Cererea nr. 24240/07, hotărârea din 20.03.2012. Litigiul, care s-a desfăşurat între anii 1987şi 2012, a privit aspecte legate de dreptul succesoral şi probleme de

urmărea sistematizarea unor terenuri agricole, proceduri care s-au desfăşurat între anii 1965 şi 1972, 1974 şi 1987.

judiciară care au avut loc în perioada 1982-2000.

judiciară, a fost declarată de Curte ca fiind contrară exigenţelor art. 6.

cadastru.

14

15

Cererea nr. 71099/01, hotărârea din 5.04.2002. Perioada avută în vedere de Curte a fost 1999 – 2004.

Cererea nr. 57001/00, hotărârea din 21.07.2005. Litigiul desfăşurat între anii 1993 (1994) și 1999 a fost apreciat de instanţa europeană ca depăşind standardul

termenului rezonabil garantat de art. 6.

224


Catolică Sf. Vasile Polonă contra României17, instanţa europeană a cenzurat două proceduri civile, una privind evacuarea care a avut loc între anii 1994 şi 2006 şi un alt litigiu având ca obiect revendicarea imobiliară desfăşurat în faţa instanţelor naţionale între 2000 – 2007. Relativ recent, în cauza Sega contra României18, Curtea a analizat din prisma art. 6, durată rezonabilă, perioada cuprinsă între anii 1994și 2004 pe parcursul căreia s-a derulat acţiunea în pretenţii formulată de reclamant ca urmare a unui accident rutier. Mecanismul consacrat în materia duratei rezonabile de către Curte este următorul: 1. Stabilirea duratei procedurii de care se plânge reclamantul; 2. Aplicarea criteriilor consacrate pe cale pretoriană pentru a trage concluzia dacă art. 6 a fost încălcat sau nu. Prezentarea de faţă nu ne permite să insistăm asupra acestor aspecte, astfel încât doar vom reaminti, în linii mari, aceste criterii. Sub primul aspect, se consideră că perioada de analizat debutează, de regulă, odată cu înregistrarea acţiunii pe rolul instanţei şi se termină, în mod obişnuit, la momentul rămânerii definitive (irevocabile) a hotărârii judecătoreşti. Este important de reţinut faptul că instanţa europeană nu impune norme imuabile, neputând fi vorba de un „mercurial” al duratei procedurilor, în general, ci se are în vedere întotdeauna cauza concretă dedusă judecăţii. După stabilirea acestei durate, instanţa europeană analizează complexitatea cauzei, comportamentul părţilor (inclusiv al autorităţilor) şi miza litigiului. Amintim că în materia „contestaţiilor asupra drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil” sunt apreciate ca având o miză importantă pentru părţi litigiile în materia dreptului muncii, cauzele cu minori, procesele prin care se solicită acordarea unor despăgubiri victimelor accidentelor, pentru privarea ilegală de libertate, cauzele în care sunt implicate persoane vulnerabile (de exemplu, persoane vârstnice, cele cu sănătate precară etc.). Analiza jurisprudenţei Curţii în materie de termen rezonabil dovedeşte că majoritatea statelor Consiliului Europei au o problemă structurală de încălcare a art. 6 sub acest aspect. Într-un studiu al Comisiei Europene pentru Eficienţa în Justiţie (în continuare, CEPEJ) intitulat „Durata procedurilor judiciare în statele membre ale Consiliului Europei în baza jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului”, adoptat la 8 decembrie 200619 au fost analizate în detaliu cauzele care conduc la încălcarea termenului rezonabil, fiind propuse şi o serie de remedii. Astfel, potrivit studiului CEPEJ, încălcarea termenului rezonabil are, în principal, următoarele cauze: reglementări procedurale inadecvate, nelegala citare a părţilor, întârzieri imputabile avocaţilor, experţilor, altor autorităţi, amânări succesive nejustificate, inerţia instanţelor în soluţionarea cauzelor (sub aspectul motivării, instrumentării cauzelor, transmiterii dosarelor pe cale administrativă între diferitele autorităţi etc.) sau intervalele de timp excesiv de lungi între termenele de judecată. Studiul amintit a conchis, în baza jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, că în cauze cu o miză ridicată, o perioadă mai mare de doi ani a condus, în general, instanţa europeană la concluzia încălcării art. 6.

3.

Dreptul la un recurs efectiv (art. 13)

Cel de-al doilea reper convenţional al noii instituţii din Codul de procedură civilă, contestaţia pentru tergiversarea judecăţii, este reprezentat, astfel cum anunţam la începutul prezentării, de dreptul la un recurs 16

Cererea nr. 1295/02, hotărârea din 12.01.2006. Instanţa a constatat încălcarea dreptului la judecarea cauzei într-un termen rezonabil pentru durata procedurilor civile

17

Cererea nr. 65965/01, hotărârea din 7.04.2009.

între anii 1995 şi 2006. 18 19


http://www.coe.int/t/dghl/cooperation/cepej/delais/Calvez_en.pdf


225

efectiv garantat de art. 13. Doctrina subliniază, în mod corect, că acest drept este un reflex natural al sintagmei latine Ubi jus ibi remedium, potrivit căreia, în ipoteza nesocotirii unui drept subiectiv, trebuie să existe şi un remediu, adică o procedură care să permită apărarea acestuia. Trebuie precizat dintru început faptul că „recurs efectiv” şi „instanţă naţională” din cuprinsul art. 13 sunt noţiuni autonome, pe care instanţa europeană le-a dezvoltat şi explicat în jurisprudenţa sa, fără să existe o suprapunere noţională cu instituţiile juridice din dreptul nostru naţional. Partea care se consideră lezată printr-o măsură contrară Convenţiei trebuie să dispună, în planul dreptului naţional, de un „recurs” efectiv pentru a obţine încetarea încălcării şi repararea prejudiciului cauzat. Remediul intern trebuie să fie efectiv, cu precizarea că nu este necesar ca acest mecanism să fie automat unul judiciar, iar „instanţa naţională” poate fi reprezentată şi de o altă autoritate naţională, nu neapărat o instanţă independentă şi imparţială, în sensul art. 6 din Convenţie, dar care ar trebui să respecte garanţiile prevăzute în acest articol al Convenţiei. De asemenea, un alt element specific al remediului reglementat de art. 13 este acela că reclamantul poate exercita nu doar o singură „cale de atac” pentru a obţine încetarea încălcării reclamate. Instanţa europeană consideră că şi un ansamblu de mijloace procedurale poate fi utilizat de un reclamant în acest scop20. Necesitatea de a avea un recurs/remediu efectiv are importanţă pe mai multe planuri. Ne reamintim, desigur, că sistemul european de protecţie este unul subsidiar, întrucât un reclamant se poate adresa instanţei europene în anumite condiţii de admisibilitate şi, în special, după ce a epuizat căile de atac interne21.

4.

Raportul dintre art. 6 şi art. 13 din Convenţie

O atenţie particulară merită, în cadrul discuţiei noastre, problema raportului dintre art. 6 şi art. 13 ale Convenţiei. Într-o primă etapă a jurisprudenţei Curţii, natura juridică a dreptului la un recurs efectiv nu era pe deplin clarificată. De altfel, în opinia lor dizidentă din hotărârea Malone contra Regatului Unit22, judecătorii Matscher şi Pinheiro Farinha subliniau că art. 13 are o natură obscură, care pune probleme de interpretare şi de aplicare. Cu timpul, instanţa europeană a depăşit această „obscuritate” a art. 13, punctul de referinţă fiind marcat de hotărârea Kudla contra Poloniei23. Până la pronunţarea acestei hotărâri, se statua că art. 6 reprezintă o lex specialis faţă de art. 13. Curtea aprecia că aspectele legate de durata rezonabilă trebuie analizate doar pe tărâmul art. 6, care reglementează o întreagă panoplie de garanţii specifice procedurilor judiciare, mult mai stricte decât cele avute în vedere de art. 13, pe care le considera ca fiind „absorbite” implicit. Cu ocazia acestui reviriment de jurisprudenţă s-a stabilit că a avea o durată nerezonabilă sub incidenţa art. 6 din Convenţie este o chestiune distinctă faţă de a avea sau a nu avea un recurs prin care reclamantul să se plângă de durata nerezonabilă a acelei proceduri. Modificarea opticii instanţei europene a intervenit şi pe fondul unei cazuistici din ce în ce mai numeroase, prin care reclamanţii din diverse state membre se plângeau de inexistenţa

20 21 22 23

Abramiuc c. României, cererea nr. 37411/02, hotărârea din 24.02.2009.

A se vedea art. 35, condiţii de admisibilitate.



226


unor „căi de recurs” naţionale, efective prin care durata nerezonabilă a unor proceduri judiciare să fie remediată. Problema termenului nerezonabil şi, în special, a creării unor remedii pe tărâmul art. 13 a preocupat diverse instituţii şi organisme europene: instanţa de la Strasbourg, Comisia europeană pentru democraţie prin drept (în continuare, Comisia de la Veneţia) sau CEPEJ. În măsura în care au fost pronunţate hotărâri de condamnare pentru nerespectarea duratei rezonabile, în etapa executării hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului în faţa Comitetului de Miniştri s-au analizat aspectele de ordin structural care conduc la o durată nerezonabilă a procedurilor judiciare din diverse state, fiind necesar ca în cadrul măsurilor de ordin general statele să facă dovada existenţei/creării unor remedii efective pe tărâmul art. 13. Obligaţiile ce revin statelor sunt menţionate în Rec(2004)6 Comitetului de Miniştri privind ameliorarea căilor de atac interne24 şi Rec(2010)3 Comitetului de Miniştri privind recursul efectiv împotriva duratei excesive a procedurilor . Într-un raport al Comisiei de la Veneţia privind efectivitatea recursurilor naţionale în materia duratei excesive a procedurilor au fost analizate remediile existente în sistemele naţionale. Acestea au fost clasificate în mai multe categorii: remedii preventive, prin care se tinde să nu se ajungă la o durată nerezonabilă a unui proces, şi remedii reparatorii, care intervin atunci când durata rezonabilă a fost depăşită. De asemenea, recursurile pot fi pecuniare, atunci când se acordă daune părţii care pretinde că s-a încălcat durata rezonabilă a unui proces27, cu consecinţa producerii unor prejudicii de ordin material sau nepatrimoniale, sau remedii non-pecuniare, prin care sunt reglementate o serie de mecanisme reparatorii morale (de exemplu, există state a căror legislaţie în materie penală prevede o reducere a pedepsei în cazul în care procedura de soluţionare a procesului a avut o durată nerezonabilă). Remediile pot privi fie proceduri pendinte, sau dimpotrivă, partea poate apela la aceste proceduri după finalizarea litigiului în cauză. Tipul procedurilor pentru care autorităţile au reglementat astfel de mecanisme de remediere a duratei nerezonabile poate fi un alt criteriu clarificare (remedii generale sau speciale, incidente doar în cauze penale, de exemplu). Inventarul remediilor existente nu este, desigur, un scop în sine. Care dintre aceste categorii enumerate mai sus sunt eficiente în sensul art. 13? Impune Curtea statelor semnatare un anumit tip de remediu împotriva duratei nerezonabile a procedurilor? Trebuie reţinut că instanţa europeană recunoaşte statelor în această materie o amplă marjă de apreciere. Statele sunt libere să aleagă tipul de remediul pe care îl consideră adecvat pentru a repara în dreptul intern, în deplină concordanţă cu principiul subsidiarităţii, încălcarea dreptului la soluţionarea unei cauze în termen rezonabil. Nu este mai puţin adevărat că din hotărârile instanţei de la Strasbourg pe tărâmul art. 13 se pot desprinde nişte indicii despre ceea ce înseamnă în această materie un recurs efectiv. “Prevenţia este cel mai bun remediu”. Cauza Scordino contra Italiei (nr. 1)28 a reprezentat pentru instanţa europeană ocazia de a pune în balanţă remediile strict pecuniare (legea adoptată de statul italian şi cunoscută sub numele de „Legea Pinto”) şi mecanismele acceleratorii. Acestea din urmă prezintă avantajul incontestabil al 24 25 26 27

https://wcd.coe.int/ViewDoc.jsp?id=743317&Site=CM&BackColorInternet=C3C3C3&BackColorIntranet=EDB021&BackColorLogged=F5D383

https://wcd.coe.int/ViewDoc.jsp?id=1590115&Site=CM&BackColorInternet=C3C3C3&BackColorIntranet=EDB021&BackColorLogged=F5D383 http://www.venice.coe.int/WebForms/documents/?pdf=CDL-AD(2006)036rev-e

În Italia, de exemplu, a fost adoptată Legea Pinto, cu scopul acordării unor despăgubiri părţilor care pretindeau că o anumită procedură judiciară naţională a depăşit

durata rezonabilă.

28

Cererea nr. 36813/97, hotărârea de Mare Cameră din 29.03.2006.


227

prevenirii încălcărilor succesive ale termenului rezonabil în cadrului aceleiaşi proceduri, faţă de remediile pecuniare, care acţionează doar a posteriori. În egală măsură, a avea doar remedii acceleratorii într-un sistem judiciar în care durata procedurilor a depăşit deja termenul rezonabil nu pare să fie suficient când un litigiu concret s-a desfăşurat pe o perioadă de timp excesivă, cu consecinţe negative asupra patrimoniului unui reclamant. Din considerentele hotărârii de Mare Cameră sus-menţionate, precum şi din hotărârea Vassilios Athanasiou ş.a contra Greciei29 putem decela următoarele repere esenţiale ale unui remediu conform standardului impus de art. 13. În primul rând, acţiunea prin care reclamantul recurge la remediul naţional reparator pentru a obţine repararea prejudiciului cauzat de nesocotirea termenului rezonabil trebuie, la rândul ei, să fie soluţionată într-un termen rezonabil. De asemenea, regulile procedurale în conformitate cu care se soluţionează o astfel de acţiune trebuie să respecte garanţia echităţii, prevăzută de art. 6. În cazul în care se acordă despăgubiri, este necesar ca aceste sume reparatorii să fie achitate rapid, în termen de cel mult 6 luni. Totodată, instanţa europeană recomandă să nu se aplice taxe judiciare excesive, care să descurajeze reclamantul să utilizeze o asemenea cale de atac. În cazul remediilor de natură pecuniară, Curtea recomandă ca instanţele naţionale să se orienteze, în privinţa cuantumului acordat în concret unui reclamant, după standardele folosite chiar de instanţa europeană pe tărâmul art. 41 când acordă o satisfacţie echitabilă pentru încălcarea art. 6. În ceea ce priveşte România, prima cauză în care a fost evocată problema remediului efectiv în ceea ce priveşte durata nerezonabilă a fost Abramiuc contra României30. Guvernul a invocat în faţa instanţei europene faptul că reclamantul avea la îndemână o plângere adresată Consiliului Superior al Magistraturii pentru angajarea răspunderii disciplinare a judecătorului care a nesocotit obligaţia legală de a soluţiona procesul într-un termen rezonabil. Alături de acest remediu, Guvernul a arătat că, în baza prevederilor constituţionale care impun judecătorului naţional să aplice direct şi prioritar Convenţia, reclamantul avea la îndemână deopotrivă o acţiune prin care să solicite instanţelor naţionale acordarea de daune pentru încălcarea termenului rezonabil. Curtea a apreciat că nici unul dintre cele două remedii evocate de guvernul pârât nu este unul „efectiv” în sensul art. 13. Astfel, plângerea pentru sancţionarea disciplinară a judecătorului nu are efecte imediate şi directe asupra duratei unei proceduri, ci produce consecinţe doar asupra situaţiei personale a magistratului în cauză, fără a determina înlocuirea acestuia de la conducerea completului de judecată sau acordarea unor termene mai scurte într-un litigiu pendinte. Cu privire la posibilitatea reclamantului de a invoca în mod direct în faţa instanţelor române prevederile Convenţiei, instanţa europeană a constatat că hotărârile judecătoreşti depuse cu scopul de a dovedi „realitatea” acestui remediu erau posterioare litigiului în speţă, nu purtau menţiunea că ar fi fost irevocabile şi, cu o singură excepţie, nu se refereau la acordarea unor despăgubiri pentru nesocotirea duratei rezonabile a procedurii. Cu aceste remarci privitoare la art. 13 în ceea ce priveşte România încheiem partea introductivă a expunerii noastre, care a avut drept scop creionarea sistemului de referinţă convenţional care stă la baza legiferării noii instituţii introduse în Codul de procedură civilă, anume contestaţia pentru tergiversarea judecăţii. În opinia noastră, reperele convenţionale sus-amintite sunt absolut necesare înţelegerii naturii juridice şi menirii contestaţiei reglementate de art. 522 – 526 NCPC. 29 30

Cererea nr. 50973/08, hotărârea din 21.12. 2010, § 55.

Cererea nr. 37411/02, hotărârea din 24.02.2009. Cauza priveşte proceduri execuţionale relative la indemnizaţii acordate reclamantului în temeiul unor drepturi de proprietate

intelectuală, proceduri care au avut loc în perioada 1995- 2002, respectiv 1996-2002.

228


5. Dreptul la un proces echitabil, în termen optim şi previzibil, în reglementarea Noului Cod de procedură civilă

Astfel cum reamintea domnul profesor Viorel Mihai Ciobanu, citând, la rândul său, din Raportul de prezentare în faţa Consiliului de Stat a proiectului Codului de procedură civilă din 1865, „procedura este inima legislaţiunii unui stat (...) Codicele civil, fără procedură, este ca un corp fără inimă, este ca o bună şi completă maşină căreia îi lipseşte puterea motrice”. Sub impulsul amplei jurisprudenţe a Curţii Europene a Drepturilor Omului mai sus citată în materia termenului rezonabil, şi în special a dreptului la un recurs efectiv, legiuitorul român a reglementat pentru prima oară în sistemul românesc de drept o instituţie menită să asigure în mod expres celeritatea procesului civil. “Buna şi completa maşină” reprezentată de Noul Cod civil are acum, într-o exprimare metaforică, şi un motor capabil să îi asigure, printre multiplele performanţe ale noii proceduri civile, şi celeritatea soluţionării cauzelor civile. După cum spuneam, alegerea legiuitorului nu este întâmplătoare, este impusă de „necesitatea gândirii unui sistem procedural civil modern, care să răspundă imperativelor funcţionării unei justiţii moderne, adaptate aşteptărilor sociale, şi să ducă la creşterea calităţii activităţii acestui serviciu public. În acest scop, concepţia Noului Cod de procedură civilă trebuie să plece de la deziderate actuale, precum accesul justiţiabililor la mijloace şi forme procedurale simple şi accesibile şi accelerarea procedurii judiciare”31 (s.n). Procesul civil, lato sensu, trebuie să respecte cerinţa de a se încadra într-un termen rezonabil. Deşi terminologia utilizată în alte acte normative, de exemplu în art. 21 alin. (3) din legea fundamentală, se referă la dreptul părţilor la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, art. 6 NCPC utilizează sintagma de „termen optim şi previzibil”32. Fără a intra în dezbateri de natură semantică (de exemplu, ne putem întreba dacă un termen optim este, în mod necesar sau automat, şi rezonabil33), care nu ne sunt permise în cadrul dezbaterii de faţă, credem că opţiunea legiuitorului pentru „termen optim şi previzibil”(deşi, cum vom vedea mai jos, acesta „coexistă” în chiar cuprinsul Codului de procedură civilă cu termenul rezonabil) are la bază concluzia studiilor amintite mai sus, elaborate de Comisia de la Veneţia şi Comisia europeană pentru eficienţa justiţiei, potrivit căreia este important a avea un termen optim de soluţionare a unei proceduri şi previzi-bil pentru parte. Totuşi, aşa cum observam mai sus, în cuprinsul noului Cod de procedură civilă este folosită şi noţiunea de „termen rezonabil”. Astfel, art. 201 alin. (6) NCPC, referitor la fixarea primului termen de judecată, prevede că „În cazul în care pârâtul domiciliază în străinătate, judecătorul va fixa un termen mai îndelungat, rezonabil, în raport cu împrejurările cauzei. Citarea se va face cu respectarea dispoziţiilor art. 156.” (s.n.). Tot astfel, în scopul asigurării previzibilităţii duratei procesului, art. 238 alin. (1) obligă judecătorul cauzei ca la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate să facă, după ascultarea părţilor, o estimare a duratei necesare pentru cercetarea procesului, ţinând cont de împrejurările cauzei, astfel încât procesul să fie soluţionat într-un termen optim şi previzibil, consemnând această evaluare în încheiere.

31 32

H.G. nr. 1527/12.12.2007 pentru aprobarea tezelor prealabile ale proiectului Codului de procedură civilă, publicată în M.Of. nr. 889/27.12.2007

„(1) Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim şi previzibil, de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită de lege. În acest

scop, instanţa este datoare să dispună toate măsurile permise de lege şi să asigure desfăşurarea cu celeritate a judecăţii.(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi în faza executării silite”.


229

6. Sediul materiei, definiţia şi caracterele juridice ale contestaţiei privind tergiversarea procesului

Sediul materiei îl constituie dispoziţiile art. 522 – 526 NCPC. În opinia noastră, contestaţia privind tergiversarea procesului constituie mijlocul procedural prin care partea sau procurorul care participă la judecată, nemulţumită de încălcarea dreptului la soluţionarea cauzei într-un termen optim şi previzibil solicită instanţei, pe cale incidentală, luarea măsurilor legale pentru înlăturarea acestei situaţii. În ceea ce priveşte caracterele contestaţiei privind tergiversarea procesului, trebuie precizat că aceasta constituie o procedură specială, de sine-stătătoare, neintrând în categoria căilor de atac34. Un argument de text în favoarea acestei concluzii se desprinde din art. 525 alin. (3) NCPC, care prevede că „În toate cazurile, instanţa care soluţionează plângerea nu va putea da îndrumări şi nici nu va putea oferi dezlegări asupra unor probleme de fapt sau de drept care să anticipeze modul de soluţionare a pricinii ori care să aducă atingere libertăţii judecătorului cauzei de a hotărî, conform legii, cu privire la soluţia ce trebuie dată procesului”. Prin urmare, este evident că pe calea contestaţiei privind tergiversarea procesului, partea nu se poate plânge pe fond de netemeinicia sau nelegalitatea unor măsuri luate de instanţă sau de anumite soluţii care pot avea şi efect dilatoriu (de exemplu, greşita soluţionare a unei excepţii de necompetenţă). Contestaţia are un caracter incidental pentru că este formulată în faţa instanţei învestită cu soluţionarea pe fond a pricinii. Scopul acestei instituţii este ca instanţa să adopte măsurile legale necesare pentru înlăturarea situaţiilor care tergiversează judecata/executarea silită, în sensul art. 6, şi nu de a oferi părţii posibilitatea de a obţine o anume soluţie pe fondul cauzei sau de a critica temeinicia unor măsuri luate de instanţă sub aspect probator sau prin soluţionarea unor excepţii. Din perspectiva aplicării în timp a prevederilor Codului de procedură civilă, astfel cum rezultă din Legea nr. 76/2012 de punere în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă , contestaţia privind tergiversarea judecăţii este aplicabilă proceselor şi executărilor silite începute după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă.

7.

Subiectele contestaţiei privind tergiversarea procesului

Articolul 522 NCPC prevede subiectele care pot uza de această contestaţie. Astfel, poate formula contestaţie privind tergiversarea procesului partea36 (inclusiv intervenienţii) nemulţumită de durata procesului sau procurorul care participă la judecata cauzei (în condiţiile art. 92- 93 NCPC). Calitatea procesuală activă recunoscută procurorului în această materie (fără a distinge între diferitele forme de participare în procesul civil) este justificată de poziţia acestuia de participant la procesul civil, care reprezintă interesele generale ale societăţii, printre care celeritatea procedurii reprezintă un element esenţial al ordinii de

33

Conform Dicţionarului explicativ al limbii române, optim are înţelesul de care este cel mai bun, mai potrivit, mai favorabil sau mai indicat, care asigură cea mai bună eficienţă;

în stare să corespundă cel mai bine intereselor urmărite. Previzibil trimite la verbul a prevedea, adică a deduce evoluţia evenimentelor viitoare plecând de la cele prezente; a

anticipa ceea ce s-ar putea întâmpla; a previziona, a întrezări. 34

Terminologic vorbind, termenul „contestaţie” este utilizat în materia căilor extraordinare de atac – „contestaţie în anulare” sau în materia executării silite – „contestaţia la

35

M. Of. nr. 365/30.05.2012.

executare”. 36

Din formularea clară a textului este evident că un terţ, penitus extranei, chiar dacă ar avea interesul de a invoca nerespectarea termenului optim şi previzibil al unei

proceduri, nu are legitimare procesuală activă pentru a utiliza contestaţia pentru tergiversarea unei judecăţi, faţă de care este cu totul străin.

230


drept, în sensul art. 130 din Constituţie. Similar oricărui mijloc procedural care intră în conţinutul acţiunii civile, partea (reclamant, pârât, intervenient) va trebui să justifice interesul utilizării contestaţiei, în condiţiile bine cunoscute, respectiv interesul să fie personal, născut şi actual. Cu privire la această ultimă condiţie, se impun câteva precizări. Procesul civil este, prin excelenţă, arena în care se confruntă părţi cu interese contradictorii, una dintre strategiile des întâlnite în instanţele civile fiind tocmai tergiversarea provocată în mod intenţionat de una dintre părţi, prin diverse acţiuni sau inacţiuni care îmbracă, cel mai adesea, forma abuzului de drept procedural. Ne putem întreba dacă acest mijloc procedural este doar la îndemâna reclamantului, cel care declanşează litigiul şi care, în mod evident, doreşte o recunoaştere/realizare rapidă a dreptului subiectiv civil reclamat, sau şi pârâtul, care are o poziţie pasivă, defensivă şi căruia, de cele mai multe ori, îi profită o durată lungă a procedurii, are acces la contestaţia pentru tergiversarea judecăţii? Credem că în această materie, condiţia ca interesul să fie unul născut şi actual are un înţeles aparte, mai ales dacă avem în vedere şi dispoziţiile art. 33 teza a II-a NCPC, conform cărora „(…) chiar dacă interesul nu este născut şi actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv ameninţat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara”. Luând drept exemplu o acţiune în evacuare, şi pârâtul dintr-un astfel de proces (căruia temporizarea soluţionării cauzei aparent îi profită, deoarece, până la pronunţarea hotărârii, el beneficiază de locaţiunea în cauză) poate uza de această procedură, întrucât este “interesat” de pronunţarea unei soluţii în procesul respectiv, prin tranşarea în mod „optim şi previzibil” a disputei juridice.

8.

Motivele contestaţiei privind tergiversarea procesului

Situaţiile în care partea poate uza de această procedură sunt prevăzute în art. 522 alin. (2) NCPC. Motivele de formulare a contestaţiei privind tergiversarea procesului pot fi grupate astfel: nesocotirea de către instanţă a unor termene legale imperative, nerespectarea unor termene judecătoreşti de către părţi, nerespectarea unor termene judecătoreşti de către terţi şi neluarea de către instanţă a măsurilor legale sau neîndeplinirea unui act de procedură. Primul motiv reglementat de art. 522 alin. (2) pct. 1 NCPC poate fi invocat atunci „când legea stabileşte un termen de finalizare a unei proceduri, de pronunţare ori de motivare a unei hotărâri, însă acest termen s-a împlinit fără rezultat”. Celeritatea procedurii este indisolubil legată de ideea de termen în cadrul căruia legea impune ca părţile să îndeplinească actele de procedură sau să utilizeze diversele mijloace procedurale care intră în conţinutul acţiunii civile. Disciplinarea activităţii procesuale prin fixarea termenelor impune, în egală măsură, ca şi instanţele de judecată să respecte acele termene stabilite de lege, înăuntrul cărora anumite activităţi trebuie realizate. De obicei, partea este cea care va suporta sancţiunea nerespectării termenelor legale imperative, prin decăderea din dreptul de a mai îndeplini acel act de procedură. Doctrina37 admite unanim că scopul decăderii este tocmai asigurarea celerităţii procesului, care se poate realiza prin cele două funcţii ale acestei sancţiuni – preventivă şi sancţionatorie. 37

G. Boroi, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, vol. I, p. 273.


231

În schimb, deşi obligaţia respectării termenelor legale revine şi instanţelor de judecată pentru finalizarea unor proceduri, pronunţarea sau motivarea unei hotărâri, în ipoteza nesocotirii acestor termene, cu consecinţe dilatorii pentru ansamblul procedurii, partea nu avea la îndemână, sub imperiul fostului cod, vreun mijloc energic de acţiune. Cererile pentru urgentarea procedurii utilizate în practică pentru asemenea situaţii sau sesizarea Inspecţiei judiciare, în vederea aplicării unor sancţiuni de natură disciplinară acelui judecător, nu ar fi fost, în sine, de natură să conducă în mod direct la accelerarea procesului, prin acordarea unor termene de judecată mai scurte, de exemplu. Sub acest aspect, consacrarea, prin intermediul art. 522 alin. (2) pct. 1 NCPC, a acestui prim motiv de contestaţie pentru tergiversarea procedurii cauzată de nerespectarea de către instanţă a termenelor legale este binevenită. Ce fel de termene sunt cele avute în vedere de textul mai sus menţionat? Evident, sunt termenele legale stabilite în mod expres de legiuitor. Noţiunea de „termen” cuprinde nu doar ziua fixă, ci şi stadiul procedurii, intervalul, perioada de timp înăuntrul căreia instanţa era obligată să finalizeze acea procedură38. Pentru judecata în primă instanţă, subliniem, cu titlu de exemplu, că termene pentru finalizarea unei proceduri sunt reglementate de art. 201 – referitor la fixarea primului termen de judecată la cel mult 60 de zile de la data rezoluţiei prevăzute de alin. (1) al aceluiaşi articol; art. 64 – care stabileşte un termen de 24 ore pentru înaintarea dosarului instanţei competente pentru soluţionarea căii de atac împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie; art. 132 alin. (3) – referitor la înaintarea „de îndată” a dosarului instanţei competente în cazul admiterii excepţiei de necompetenţă; art. 138 alin. (3) – care impune trimiterea „de îndată” a dosarului primei instanţe învestite, dacă se admite excepţia de litispendenţă; art. 524 alin. (5) – care prevede ca dosarul să fie înaintat „de îndată” instanţei competente pentru soluţionarea plângerii împotriva încheierii de respingere ca neîntemeiată a contestaţiei privind tergiversarea procesului. În cadrul căilor de atac, termene pentru finalizarea unei proceduri sunt reglementate de: art. 475 alin. (2) – referitor la fixarea primului termen de judecată în apel – cel mult 60 de zile de la data rezoluţiei preşedintelui instanţei de apel; art. 493 alin. (2), care stabileşte că depunerea raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului trebuie să aibă loc în cel mult 30 de zile de la repartizarea dosarului (la Înalta Curte de Casaţie şi de Justiţie); art. 520 alin. (12) – referitor la soluţionarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a sesizării prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în cel mult 3 luni de la data învestirii. În materia executării silite, un termen pentru finalizarea procedurii este prevăzut de art. 665 alin. (2) în materia cererii de încuviinţare a executării silite, care ar trebui soluţionată în maximum 7 zile de la înregistrare. În ceea ce priveşte procedurile speciale, amintim următoarele termene prevăzute pentru finalizarea procedurii: art. 1022 – referitor la emiterea ordonanţei de plată, când debitorul nu contestă creanţa, în maximum 38

Exprimările utilizate de legiuitor sunt dintre cele mai variate. De exemplu, „înainte de”, „cel mai târziu până la terminarea cercetării” pentru formularea cererii de

chemare în garanţie făcută de reclamant sau intervenientul principal; sau „cel mai târziu la primul termen de judecată” pentru invocarea necompetenţei de ordine privată, pentru situaţia în care întâmpinarea nu a fost obligatorie, invocarea excepţiilor relative după săvârşirea neregularităţii procedurale; „la primul termen după”,

potrivit art. 338, pentru solicitarea de efectuare a unei noi expertize; „termen scurt” se referă la soluţionarea de către instanţă a excepţiilor de procedură, potrivit art. 248 alin. (3), sau solicitarea adresată expertului desemnat, de a indica în scris costul lucrării şi termenul necesar efectuării expertizei, precum şi pentru constatarea perimării

executării silite, conform art. 697; „de îndată”, pentru soluţionarea recuzării, abţinerii, trimiterii dosarului la instanţa competentă în situaţia admiterii excepţiei de necompetenţă sau în situaţia admiterii excepţiei de litispendenţă; „de urgenţă” – termenul pentru care se dispune citarea părţilor în vederea constatării perimării (art. 420),

soluţionarea cererilor de lămurire şi înlăturare a dispoziţiilor contradictorii (art. 443), de completare a hotărârii (art. 444), de soluţionare a contestaţiei în anulare (art. 508), de soluţionare a cererii de intervenţie a altor creditori în procedura deja începută (art. 691) etc.

232


45 de zile de la introducerea cererii; art. 1030 – în procedura cererilor de valoare redusă în cadrul căreia instanţa va pronunţa şi redacta hotărârea în 30 de zile de la primirea tuturor informaţiilor sau de la dezbaterea orală. Termenele de pronunţare sau motivare la care face referire primul motiv al contestaţiei privind tergiversarea procesului sunt prevăzute în: art. 396 alin. (1), potrivit căruia amânarea pronunţării nu poate depăşi 15 zile; art. 426 alin. (5) indică faptul că redactarea şi semnarea hotărârii se realizează în cel mult 30 de zile de la pronunţare; art. 524 refe-ritor la soluţionarea contestaţiei privind tergiversarea procesului prevede că încheierea de respingere se motivează în termen de 5 zile de la pronunţare; art. 665 alin. (2) fixează un termen de cel mult 48 de ore pentru amânarea pronunţării în cererea de încuviinţare a executării silite, motivarea încheierii fiind făcută în cel mult 7 zile de la pronunţare; art. 998 alin. (4) în materia ordonanţei preşedinţiale reglementează un termen de cel mult 24 de ore pentru amânarea pronunţării, motivarea făcându-se în cel mult 48 de ore de la pronunţare, iar dispoziţiile sunt valabile şi pentru calea de atac a apelului în această materie. Cel de-al doilea motiv de formulare a contestaţiei privind tergiversarea procesului este reprezentat de nerespectarea termenului judecătoresc de către participanţi şi este reglementat de art. 522 alin. (2) pct. 2 NCPC – „când instanţa a stabilit un termen în care un participant la proces trebuia să îndeplinească un act de procedură, iar acest termen s-a împlinit, însă instanţa nu a luat, faţă de cel care nu şi-a îndeplinit obligaţia, măsurile prevăzute de lege”. Condiţia de admisibilitate a acestui caz de contestaţie este aceea ca instanţa să nu fi luat faţă de participantul cu comportament dilatoriu măsura legală care se impunea. Astfel, în cazul în care nu s-a respectat termenul judecătoresc de către participanţi, instanţa trebuia să aplice o amendă judiciară în condiţiile art. 187 sau să dispună aducerea martorului cu mandat de aducere etc. Ipoteza cea mai simplă este aceea în care instanţa a omis cu totul să aplice sancţiunea care se impune pentru nesocotirea termenului judecătoresc. Ce se întâmplă atunci când instanţa, după ce a pus în discuţia contradictorie a părţilor aplicarea sancţiunii legale, fie din oficiu, fie la cererea uneia dintre părţi, ulterior a apreciat că nu se impune luarea măsurii legale? Ar putea fi folosit acest caz de contestaţie pentru tergiversarea judecăţii şi pentru a obliga instanţa să „revină” asupra propriei soluţii de nesancţionare a acelui participant care nu a respectat termenul stabilit de instanţă? Altfel spus, funcţionează mecanismul contestaţiei, pentru ipoteza evocată mai sus, ca „o cale de retractare”? În opinia noastră, din moment ce textul nu distinge asupra motivelor care au condus instanţa la neaplicarea măsurilor prevăzute de lege faţă de cel care nu şi-a îndeplinit obligaţia, art. 522 alin. (2) pct. 2 poate fi utilizat, deopotrivă, pentru omisiunea instanţei de a aplica aceste sancţiuni, cât şi pentru ipoteza în care a apreciat că nu se impune, de exemplu, aplicarea unei amenzi sau a oricărei alte sancţiuni legale39. Cel de-al treilea motiv de formulare a contestaţiei privind tergiversarea procesului este reprezentat de nerespectarea termenului judecătoresc de către terţi – „Când o persoană ori o autoritate care nu are calitatea de parte a fost obligată să comunice instanţei, într-un anumit termen, un înscris sau date ori alte informaţii rezultate din evidenţele ei şi care erau necesare soluţionării procesului, iar acest termen s-a împlinit, însă instanţa nu a luat, faţă de cel care nu şi-a îndeplinit obligaţia, măsurile prevăzute de lege” [art. 522 alin. (2) pct. 3]. Şi în cazul acestui motiv de formulare a contestaţiei privind tergiversarea procesului, ca şi în situaţia celui de la pct. 2, condiţia impusă de text este ca instanţa de judecată să nu fi luat acea măsură legală care se impunea

39

De altfel, în materia amenzilor judiciare, de exemplu, instanţa, din oficiu sau la cerere, poate aprecia că se impune aplicarea unei astfel de sancţiuni uneia dintre părţi

care nu a respectat termenul acordat de instanţă pentru îndeplinirea unei obligaţii procesuale, chiar dacă la un termen anterior a considerat că o astfel de măsură nu se

impune.


233

faţă de terţul chemat să comunice instanţei diverse informaţii necesare soluţionării procesului. Diferenţa faţă de motivul anterior constă în subiectul care nu a respectat termenul judecătoresc, şi anume terţul. De exemplu, instanţa trebuie să aplice, în condiţiile art. 187 NCPC, amenda judiciară pentru neprezentarea martorului legal citat, pentru refuzul expertului de a primi lucrarea sau nedepunerea lucrării în mod nejustificat la termenul fixat ori refuzul de a da lămuririle cerute, pentru neluarea de către conducătorul unităţii în cadrul căreia urmează a se efectua o expertiză a măsurilor necesare pentru efectuarea acesteia sau pentru efectuarea la timp a expertizei, neprezentarea unui înscris sau a unui bun de către cel care îl deţine, la termenul fixat în acest scop de instanţă, sau refuzul sau omisiunea unei autorităţi ori a altei persoane de a comunica, din motive imputabile ei, la cererea instanţei şi la termenul fixat în acest scop, datele care rezultă din actele şi evidenţele ei. Astfel de ipoteze pot fi întâlnite şi în cazul executării silite. De exemplu, conform art. 719 alin. (7), dacă instanţa de judecată admite contestaţia la executare şi constată refuzul nejustificat al executorului de a primi, înregistra cererea de executare sau de a îndeplini un act de executare silită ori de a lua orice altă măsură prevăzută de lege, poate aplica executorului o amendă. De asemenea, în cazul în care expertul, care este un terţ faţă de proces, nu se prezintă, iar instanţa nu a dispus amendarea lui sau aducerea acestuia în faţa instanţei, se poate utiliza această cale. Apreciem, în mod identic cu cele analizate la cazul anterior, că este admisibil acest motiv de contestaţie pentru tergiversarea judecăţii, în egală măsură, pentru omisiunea instanţei de a dispune sancţionarea terţului care nu a respectat termenul judecătoresc impus în sarcina sa, cât şi pentru ipoteza în care anterior a fost respinsă ca neîntemeiată cererea unei părţi prin care se solicita tocmai aplicarea măsurii legale. Ultimul motiv de exercitare a contestaţiei privind tergiversarea procesului este reglementat de art. 522 alin. (2) pct. 4 NCPC şi este reprezentat de situaţia în care „instanţa şi-a nesocotit obligaţia de a soluţiona cauza într-un termen optim şi previzibil prin neluarea măsurilor stabilite de lege sau prin neîndeplinirea din oficiu, atunci când legea o impune, a unui act de procedură necesar soluţionării cauzei, deşi timpul scurs de la ultimul său act de procedură ar fi fost suficient pentru luarea măsurii sau îndeplinirea actului”. „Termenul optim şi previzibil” la care face referire textul trebuie „citit” în legătură cu art. 238 NCPC, potrivit căruia, înainte de a intra în cercetarea procesului, instanţa de judecată pronunţă o încheiere în care, după ascultarea părţilor, estimează termenul în care va fi cercetat respectivul proces. Modalitatea în care, în concret, se vor face astfel de aprecieri cu privire la durata procesului – care, în mod evident, nu pot fi pur subiective – urmează să fie determinată de practica instanţelor. Opinăm că statisticile instanţei/completului de judecată în soluţionarea cauzelor similare sau identice pot oferi informaţii cât de cât obiective pentru a permite instanţei să recurgă, în mod asumat şi util, la „predicţii” privind durata procesului. Ce anume se înţelege prin „neluarea măsurilor stabilite de lege“ care a avut drept consecinţă depăşirea termenului optim şi previzibil? Având în vedere natura juridică a acestei instituţii, suntem de părere că partea nu poate evoca chestiunile de netemeinicie sau nelegalitate ale dezlegărilor date de instanţă şi care vor putea fi criticate prin intermediul căii de atac. Cel de-al patrulea motiv de exercitare a contestaţiei privind tergiversarea procesului nu se aplică în situaţii cum ar fi greşita soluţionare a cererilor de suspendare, când s-a admis suspendarea, cu consecinţa prelungirii duratei procesului, greşita soluţionare a excepţiei de necompetenţă materială, soluţionarea cauzei fără procedură corectă de citare a unei părţi, care va fi criticată în calea de atac, trimiterea în mod greşit a cauzei spre rejudecare instanţei de

234


fond de către instanţa de apel, deşi avea obligaţia reţinerii în vederea evocării fondului [art 480 alin. (3) şi (6)], trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond a doua oară, contrar dispoziţiilor art. 480 alin. (3), trimiterea în mod greşit a cauzei spre rejudecare instanţei de apel de către instanţa de recurs, în situaţia în care avea obligaţia rejudecării procesului în fond [art. 498 alin. (1)], casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel a doua oară, contrar dispoziţiilor art. 498 alin. (2) NCPC. Exemple concrete în care poate fi utilizat acest motiv ar fi neînaintarea dosarului instanţei de apel la finalizarea procedurii în faţa instanţei de fond, neaplicarea procedurilor care ar fi permis o mai rapidă citare a părţilor40, administrare a probelor41, neîndeplinirea din oficiu a unui act de procedură necesar desfăşurării ulterioare a procedurii (necomunicarea hotărârii către părţi de îndată ce a fost redactată şi semnată), nesoluţionarea într-un termen optim a cererilor de repunere pe rol după suspendarea cauzei, neefectuarea publicaţiilor impuse de art. 944 (în procedura de declarare a morţii), neefectuarea afişelor şi publicaţiilor impuse de art. 1.051 referitor la procedura privitoare la înscrierea drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii etc. Trebuie subliniat că acest motiv de contestaţie este condiţionat de dovedirea de către contestator a faptului că timpul scurs de la neluarea de către instanţă a măsurilor stabilite de lege sau de la neîndeplinirea din oficiu a actului de procedură ar fi fost suficient pentru complinirea acestor omisiuni.

9.

Termenul în care poate fi formulată contestaţia privind tergiversarea procesului

Sub aspectul termenului în care poate fi formulată contestaţia, subliniem că textul de lege nu cuprinde nicio precizare. De cele mai multe ori, partea va uza de această cale pe parcursul litigiului, imediat după ce a constatat că instanţa nu ia măsurile legale care se impun pentru a sancţiona comportamentul părţii sau terţului care contribuie la temporizarea procedurii (motivele 2 şi 3) sau pentru a reclama că instanţa însăşi nu respectă un anumit termen pentru finalizarea procedurii sau pentru pronunţare (motivul 1). Calea contestaţiei este deschisă şi după pronunţarea soluţiei atunci când instanţa depăşeşte termenul de motivare a hotărârii (motivul 1) sau dacă nu ia măsurile legale de înaintare a dosarului instanţei pentru soluţionarea căii de atac (motivul 4).

10. Procedura de soluţionare a contestaţiei privind tergiversarea procesului

În ceea ce priveşte procedura de soluţionare a contestaţiei, trebuie reţinut faptul că partea interesată poate formula contestaţia în scris sau verbal în faţa instanţei, care are obligaţia să o consemneze în încheierea de şedinţă. Instanţa este obligată să o soluţioneze de îndată sau în cel mult 5 zile de la înregistrarea cererii sau formularea ei verbală. Judecata se face fără citarea părţilor. Având un caracter incidental, contestaţia este de competenţa instanţei în faţa căreia a intervenit unul dintre motivele prevăzute de art. 522 alin. (2) pct. 1-4 NCPC. Dat fiind că scopul acestei instituţii este acela de a accelera procedura în curs, prin luarea de către instanţă a măsurilor necesare pentru a remedia încălcarea

40

De exemplu, instanţa nu recurge la prevederile şi mecanismele prevăzute de unele instrumente comunitare, cum ar fi Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 al Parlamentului

41

De exemplu, prin recurgerea la o comisie rogatorie sau la prevederile şi mecanismele reglementate de Regulamentul (CE) nr. 1206/2001 al Consiliului din 28 mai 2001

European şi al Consiliului privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă sau comercială. privind cooperarea între instanţele statelor membre în domeniul obţinerii de probe în materie civilă sau comercială.


235

dreptului la soluţionarea procesului într-un termen optim şi previzibil, nu credem că soluţionarea contestaţiei de către aceeaşi instanţă (complet) ar ridica, a priori, îndoieli cu privire la lipsa de imparţialitate a judecătorului chemat să „cenzureze” propriile omisiuni. La un nivel teoretic, raţiunile care au stat la baza consacrării incompatibilităţilor şi a cazurilor de recuzare/abţinere nu se regăsesc în figura juridică a contestaţiei pentru tergiversarea judecăţii, pentru a justifica atribuirea competenţei de soluţionare în favoarea unui complet diferit decât cel în faţa căruia se desfăşoară litigiul pendinte. În plus, motivele pentru care poate fi formulată contestaţia pentru tergiversarea judecăţii sunt legate de elemente obiective ale procedurii civile (termene legale, termene judecătoreşti, sancţiuni/măsuri prevăzute de lege) şi nu lasă loc – în opinia noastră – unor aprecieri subiective ale judecătorului cauzei42. Pe de altă parte, diversitatea situaţiilor de fapt care se pot ivi în practica instanţelor de judecată ne îndeamnă la nuanţarea poziţiei exprimate mai sus. Putem lesne să ne imaginăm că pentru partea deja nemulţumită de modalitatea în care completul conduce litigiul, cu consecinţa depăşirii termenului optim şi previzibil, a formula o contestaţie pentru tergiversarea judecăţii în faţa aceluiaşi judecător pune sub semnul întrebării „aparenţa de imparţialitate”43 de care ar trebui acesta să dea dovadă, tocmai pentru că judecătorului i se cere, practic, să-şi recunoască propria culpă în depăşirea unor termene de motivare a hotărârii (pentru cazul de la pct. 1, de exemplu). Pentru o astfel de ipoteză în care, în circumstanţele particulare ale unei cauze, există motive concrete şi serioase să se creadă că judecătorul este părtinitor în soluţionarea contestaţiei pentru tergiversarea judecăţii, se pot invoca prevederile art. 42 pct. 13 NCPC, care reglementează incompatibilitatea judecătorului, atunci când există elemente care nasc, în mod întemeiat, îndoieli cu privire la imparţialitatea sa.

11. Soluţiile care pot fi date contestaţiei privind tergiversarea procesului

Sub aspectul soluţiilor care se pot pronunţa, dacă motivul invocat de parte din cele prevăzute de art. 522 alin. (2) pct. 1-4 NCPC este întemeiat, instanţa va pronunţa o încheiere de admitere prin care ia de îndată măsurile necesare înlăturării situaţiei care a provocat tergiversarea judecăţii (de exemplu, motivarea şi comunicarea hotărârii, efectuarea publicaţiilor în procedurile reglementate de art. 1.051 etc.). Încheierea de admitere nu este supusă vreunei căi de atac şi se motivează în termen de 5 zile de la pronunţare. Contestatorului i se comunică, spre informare, o copie a încheierii. Încheierea de respingere se pronunţă în situaţia în care cererea este, în mod vădit, neîntemeiată. Calea de atac se exercită prin intermediul plângerii, formulată în termen de 3 zile de la comunicare. Se observă că sunt reglementate termene foarte scurte, ceea ce denotă că legiuitorul a ţinut cont de recomandările instanţei europene ca însuşi „recursul efectiv”, în sensul art. 13 al Convenţiei, să se desfăşoare într-un termen rezonabil. Înaintarea dosarului se face de îndată, iar soluţionarea plângerii nu suspendă judecata. Instanţa competentă este întotdeauna instanţa ierarhic superioară, care va soluţiona plângerea în complet de 3 judecători, cu excepţia situaţiei în care 42

Nu este mai puţin adevărat că, dat fiind riscul ca în paralel sau ulterior admiterii unei contestaţii pentru tergiversarea judecăţii (motivul 1 sau 4) împotriva

magistratului în cauză să fie declanşată o procedură disciplinară în temeiul art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, este posibil ca judecătorul în cauză să fie reticent în a recunoaşte propria culpă în tergiversarea procedurii.

43

Reamintim că, în temeiul art. 6, Curtea analizează garanţia imparţialităţii instanţei de judecată sub un dublu aspect – imparţialitatea obiectivă şi imparţialitatea

subiectivă. În orice caz, imparţialitatea subiectivă, care semnifică tocmai absenţa oricăror prejudecăţi sau convingeri personale ale judecătorului în cauză cu privire la

o anumită soluţie, este prezumată până la proba contrară (Cererea nr. 17056/06, Micallef contra Maltei, hotărârea din 15.10.2009, parag. 94). 236


procesul se judecă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, caz în care plângerea se va soluţiona de un alt complet din cadrul aceleiaşi secţii. Soluţionarea plângerii are loc fără citarea părţilor, termenul de soluţionare este de 10 zile de la sesizare, iar cel de motivare este de 5 zile de la pronunţare. Este important ca instanţa ierarhic superioară, admiţând plângerea împotriva încheierii de respingere a contestaţiei, să dispună ca instanţa să îndeplinească actul de procedură sau să ia măsurile legale necesare, arătând care sunt acestea, şi să stabilească, atunci când este cazul, un termen pentru îndeplinirea lor. Totuşi, aceasta nu trebuie să dea îndrumări sau dezlegări asupra unor probleme de fapt sau de drept care să anticipeze modul de soluţionare a pricinii pe fond. În acest punct al prezentării, se impune să reflectăm asupra limitelor de apreciere a judecătorului în soluţionarea contestaţiei privind tergiversarea judecăţii, mai ales că – astfel cum subliniam mai sus – motivele acestui instrument procedural sunt legate de elemente obiective ale procedurii civile – termene legale, termene judecătoreşti, sancţiuni/măsuri reglementate de Codul de procedură civilă. În concret, de exemplu, dacă judecătorul cauzei nu a pronunţat sau motivat hotărârea în termenul defipt de lege, se va admite în mod automat contestaţia promovată în baza art. 522 alin. (2) pct. 1 NCPC? Sau judecătorul pricinii va putea să invoce „cauze exoneratoare de răspundere” sau alte „elemente în circumstanţiere”, de exemplu, existenţa pe rolul său a unui număr prea mare de cauze de soluţionat/motivat în acelaşi interval de timp? Din modul în care este construită această instituţie (natură juridică, scop, motive, competenţă de soluţionare, efecte etc.), suntem înclinaţi să susţinem prima soluţie, care favorizează o concepţie obiectivă asupra modului de soluţionare a acestei contestaţii. Cu toate acestea, este foarte probabil ca viitoarea practică în materie să ofere soluţii mai nuanţate, mai ales că motivele care stau la baza admiterii contestaţiei pentru tergiversarea judecăţii pot atrage, deopotrivă, şi răspunderea disciplinară a judecătorului, în baza art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor44. În acest sens, nu excludem ca, în aprecierea caracterului întemeiat sau neîntemeiat al contestaţiei în baza primului motiv prevăzut de art. 522 alin. (2) pct. 1 NCPC, de exemplu, judecătorul cauzei să aibă în vedere nu doar caracterul obiectiv al termenului de pronunţare/motivare a hotărârii care a fost nesocotit în cauză, ci şi alte aspecte de natură a explica, justifica, circumstanţia o eventuală depăşire a termenului.

12.

Sancţionarea contestatorului de rea-credinţă

Ca orice alt mijloc de procedură care intră în conţinutul acţiunii civile, şi contestaţia pentru tergiversarea judecăţii riscă să fie deturnată de la scopul pentru care a fost reglementată, prin exercitarea sa cu rea-credinţă de către parte. Acesta este motivul pentru care legiuitorul a prevăzut sancţionarea abuzului de drept procedural în această materie prin adoptarea unei reglementări speciale, cu scop disuasiv, pentru a nu încuraja părţile să utilizeze această procedură în mod neîntemeiat. Astfel, contestatorul de rea-credinţă poate fi sancţionat cu amendă, în cuantum între 500 de lei şi 2 000 de lei, aceasta fiind cea mai mare dintre toate amenzile reglementate de Codul de procedură civilă45. Dacă acest mijloc procesual a fost exercitat în mod neîntemeiat, la cererea părţii

44

Art. 99: „Constituie abateri disciplinare: (…) h) nerespectarea în mod repetat şi din motive imputabile a dispoziţiilor legale privitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor

ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile”.


237

interesate, se pot acorda despăgubiri pentru prejudiciile cauzate, sens în care se va avea în vedere procedura reglementată în art. 190-191 NCPC. Având în vedere că elementul subiectiv, şi anume reaua-credinţă în promovarea contestaţiei, prezintă, în plan probator, o serie de dificultăţi, legiuitorul instituie o prezumţie relativă cu privire la reaua-credinţă care ar putea rezulta, potrivit alin. (2) al art. 526 NCPC, din caracterul vădit nefondat al contestaţiei ori al plângerii, precum şi din orice alte împrejurări care îndreptăţesc constatarea că exercitarea acesteia s-a făcut în alt scop decât acela pentru care legea o recunoaşte.

13. Raportul cu alte instituţii reglementate de Noul Cod de procedură civilă

În ceea ce priveşte raportul cu alte instituţii, trebuie menţionat că art. 189 NCPC reglementează instituţia despăgubirii pentru amânarea procesului. Partea interesată poate cere despăgubiri dacă partea adversă cauzează, cu intenţie sau din culpă, amânarea judecăţii sau a executării silite, prin una dintre faptele prevăzute la art. 187 sau 188, cu consecinţa producerii unor prejudicii materiale sau morale. Cele două instituţii (despăgubirile pentru amânarea procesului şi contestaţia pentru tergiversarea judecăţii) având finalităţi şi natură juridică diferite pot fi cumulate. Astfel cum aminteam în partea de început a prezentării noastre, standardul Convenţiei în materia recursului efectiv, conform art. 13, include şi o combinaţie de remedii. Reamintim, totodată, că „recursul efectiv” nu presupune neapărat un singur mijloc procedural, ci poate însemna o multitudine de căi de atac, în sensul autonom al Convenţiei, prin care se poate accelera o procedură sau se poate obţine o reparaţie dacă s-a încălcat durata rezonabilă. Cât timp există posibilitatea acordării de despăgubiri în cazul în care s-a cauzat o amânare a procesului, şi există şi mijlocul contestaţiei privind tergiversarea procesului, care este un remediu preventiv şi accelerator, se trage concluzia că, în prezent, în România este reglementat un recurs autonom, în sensul specificat de Convenţie, în prezenţa acestor două figuri juridice, reglementate de art. 189 şi art. 522 NCPC, care răspund, în opinia noastră, exigenţelor prevăzute de art. 13. Totuşi, trebuie făcută precizarea că art. 13 din Convenţie nu presupune obţinerea unui rezultat favorabil în dreptul intern, important fiind ca remediul pentru încălcarea termenului rezonabil să nu aibă o existenţă doar teoretică, ci să se dovedească a fi unul concret şi efectiv. Practica viitoare a instanţelor de judecată, după intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură civilă, va confirma sau infirma vocaţia contestaţiei pentru tergiversarea judecăţii de a fi un astfel de remediu eficient, în sensul autonom al art. 13 din Convenţie. Până la reglementarea acestui remediu în Noul Cod de procedură civilă, România era printre puţinele state membre ale Consiliului Europei care nu avea în dreptul intern o cale legală preventivă sau reparatorie pentru nesocotirea art. 6 în materia termenului rezonabil. Cu toate acestea, pe rolul instanţelor române au existat litigii prin care reclamanţii au formulat acţiuni în despăgubiri în contradictoriu cu statul român pentru depăşirea termenului rezonabil în diverse proceduri, temeiul juridic invocat fiind art. 6 şi art. 13 din Convenţie, aplicate direct şi prioritar în baza art. 21 din Constituţie. Soluţiile instanţelor au fost dintre cele mai diverse – de la respingerea acestor cereri ca fiind inadmisibile, în lipsa unui temei de drept expres în legislaţia noastră, la analizarea răspunderii delictuale a statului din prisma fostului art. 998 C. civ. 1864, până la aplicarea directă a standardelor 45

Prin comparaţie cu cuantumul amenzilor prevăzute de art. 187 NCPC.

238


convenţionale în materia recursului efectiv pentru încălcarea termenului rezonabil şi a obligaţiilor pozitive ce reveneau statului român, de a se dota cu un arsenal juridic corespunzător pentru a respecta garanţia termenului rezonabil. Faţă de reglementarea contestaţiei pentru tergiversarea judecăţii, ne putem întreba dacă partea interesată ar putea recurge la o astfel de acţiune în despăgubiri formulată în contradictoriu cu statul chiar şi după intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură civilă. Răspunsul la această întrebare poate fi dat prin reiterarea principiilor pe care le-am dedus din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia art. 13, amintită în prima parte a prezentării. Astfel, instanţa europeană recunoaşte statelor o amplă marjă de apreciere în a alege tipul de remediu apreciat adecvat, acesta putând fi atât un remediu accelerator, precum contestaţia reglementată de art. 522 NCPC, cât şi de natură pecuniară, reparatorie46 . Pe de altă parte, nu putem exclude ipoteza în care, deşi partea a utilizat procedura prevăzută de art. 522 NCPC, încălcarea termenului optim şi previzibil să se producă, având consecinţe negative asupra drepturilor patrimoniale (sau personal nepatrimoniale) ale unei părţi, situaţie în care singura soluţie ar putea fi o acţiune în despăgubiri promovată în contradictoriu cu statul47, care a determinat prin comportamentul autorităţii sale judecătoreşti încălcarea art. 6 din Convenţie. În final, salutăm opţiunea legiuitorului român de a reglementa contestaţia pentru tergiversarea judecăţii în cuprinsul Noului Cod de procedură civilă ca un posibil remediu în sensul art. 13 din Convenţie pentru încălcarea termenului rezonabil prevăzut de art. 6. În opinia noastră, standardul european în materie ar putea fi respectat dacă luăm în considerare posibilitatea părţii de a combina contestaţia pentru tergiversarea judecăţii cu instituţia despăgubirilor pentru amânarea procesului, în baza art. 189 NCPC, sau cu o acţiune îndreptată direct împotriva Statului, prin aplicarea directă şi prioritară a Convenţiei europene a drepturilor omului.

46 47

A se vedea cauzele Scordino contra Italiei (nr. 1) şi Vassilios Athanasiou ş.a contra Greciei, cit. supra.

Acţiunea ar putea fi promovată şi în contradictoriu cu partea care a cauzat cu intenţie sau din culpă amânarea judecăţii sau a executării silite, prin una dintre faptele

prevăzute la art. 187 sau 188, cu consecinţa producerii unor prejudicii materiale sau morale, în baza art. 189 NCPC.


239

Proceduri speciale: Procedura ofertei de plată şi consemnaţiunii* Prelegere susţinută de Bogdan DUMITRACHE, formator INM

1.

Introducere

În practică pot apărea situaţii în care creditorul refuză să primească plata oferită de debitor. Caracterul neîntemeiat al refuzului creditorului de a primi plata generează oferta reală de plată urmată de consemnaţiune. Un exemplu poate fi constituit de cazul creditorului ipotecar care nu se grăbeşte să primească plata. Această temă impune o dezbatere de ordin practic, cu atât mai mult cu cât Noul Cod de procedură civilă aduce noutăţi în reglementarea procedurii ofertei de plată şi a consemnaţiunii. Consemnaţiunea nu este obligatorie de fiecare dată. Ea poate lipsi atunci când creditorul acceptă suma de bani sau bunul datorat.

2. Aplicarea în timp a dispoziţiilor privitoare la procedura ofertei de plată şi consemnaţiunii

Procedura ofertei de plată urmată de consemnaţiune constituie un mod de stingere a obligaţiilor. Noul Cod de procedură civilă va avea în vedere incidenţa acestor dispo-ziţii, în funcţie de izvorul obligaţiei în legătură cu care se oferă plata. Este necesar să se ţină cont şi de Legea de punere în aplicare a Noului Cod civil – Legea nr. 71/2011, care are două dispoziţii tranzitorii relevante referitoare la cartea despre obligaţii, şi anume art. 102 alin. (1)1 – şi referitor la aceste dispoziţii s-a precizat că prevederile din materia procedurii ofertei de plată şi consemnaţiunii reglementate de Noul Cod de procedură civilă se vor aplica în legătură cu obligaţiile care se nasc din contracte încheiate după intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură civilă – şi art. 1182, în legătură cu care s-a precizat că în materia extracontractuală se recomandă aplicarea imediată a legii noi. De asemenea, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 76/2012 – Legea de punere în aplicare a Noului Cod de procedură civilă, care are o normă tranzi-torie foarte importantă referitoare la procese şi cereri formulate după 1 februarie 2013 şi care suportă incidenţa Noului Cod de procedură civilă.

3.

Aspecte procedurale privind oferta reală

În privinţa procedurii, există două variante de procedură de ofertă reală care să ducă, în final, la liberarea debitorului. Este o procedură spontan iniţiată de debitor, care se derulează prin executorul judecătoresc, iar în acest sens, dispoziţiile relevante sunt art. 1.006-1.009 NCPC. Norma de competenţă teritorială se regăseşte în art. 1.006 alin. (1) NCPC, aceasta acordând competenţă executorului judecătoresc din circumscripţia curţii de apel în care se află domiciliul ori sediul creditorului sau domiciliul ales al acestuia3 . Domiciliul ales nu are legătură cu vreo procedură judiciară, ci are legătură, dacă obligaţia este contractuală, cu faptul că în contractul din care se naşte obligaţia supusă acestui mod de stingere, creditorul şi-a ales un domiciliu pentru comunicare. * Trimiterile la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului republicată în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012.

1 „Contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa.” 2 3

„Obligaţiile extracontractuale născute înainte de intrarea în vigoare a Codului civil sunt supuse modurilor de stingere prevăzute de acesta”.

„(1) În scopul prevăzut la art. 1.005, debitorul va face creditorului, prin mijlocirea unui executor judecătoresc din circumscripţia curţii de apel în care se află domiciliul

ori sediul creditorului sau domiciliul ales al acestuia, o somaţie, prin care este invitat să primească prestaţia datorată. (2) În acea somaţie se vor arăta locul, data şi ora

când suma sau obiectul oferit urmează să îi fie predat creditorului”.

240


Prin mijlocirea executorului judecătoresc se va trimite o somaţie, care conţine o invitaţie prin care creditorul este chemat la executorul judecătoresc pentru a primi obiectul obligaţiei, cu precizarea – din Noul Cod civil, preluată din Codul civil anterior – că creditorul nu poate fi silit să primească alt lucru decât cel acela care i se datorează, acesta fiind un principiu fundamental care ocroteşte proprietatea asupra creanţei. Teoretic este simplu, practic însă, deşi obligaţia care are ca obiect o sumă de bani este susceptibilă oricând de ofertă reală şi consemnaţiune, în privinţa accesoriilor creanţei – dobânzi, majorări, penalităţi - evoluţiile legislative nu reprezintă o premisă favorabilă pentru un calcul uşor. În acest context, s-a atras atenţia asupra faptului că O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti a fost înlocuită cu O.G. nr. 13/2011, care consacră o altă viziune asupra dobânzii legale, un alt mod de definire a sferei de aplicare, după cum este vorba despre raporturi între profesionişti sau nu, cu scop lucrativ sau nu etc. Important, în acest context, este că un creditor are dreptul să obţină ca plată capitalul şi întinderea exactă, la data ofertei, a accesoriilor acestui capital. Orice altă ofertă îl îndreptăţeşte pe creditor să refuze şi ar trebui să conducă la o invalidare a procedurii de plată, deci la observarea faptului că obligaţia de plată nu s-a stins nici prin plată, nici printr-o ofertă reală de plată derulată cu respectarea dispoziţiilor legale. Limitele procedurii ca sferă de aplicare rămân aceleaşi – o obligaţie de a nu face nu se poate oferi ca plată. În acest context, s-au pus în discuţie dispoziţiile art. 1.524 NCC4 – text nou – care conferă o pârghie mai ieftină şi mai rapidă decât cele oferite în procedura ofertei reale de plată, cu un efect însă diferit, respectiv acela că debitorul nu este pus în întârziere. Şi în acest caz însă, judecătorul trebuie să verifice disponibilitatea de executare a debitorului şi existenţa unei conduite obstrucţioniste a creditorului. O obligaţie de a da având ca obiect o sumă de bani sau bunuri individual determinate este susceptibilă de mecanismul ofertei reale de plată urmate de consemnaţiune, cu o mică ajustare propusă de Noul Cod civil în art. 1.513-1.514. Articolul 1.513 NCC prevede, într-un text de trimitere din zona punerii în întârziere a creditorului, că „Procedura ofertei de plată şi a consemnaţiunii este prevăzută de Codul de procedură civilă”. Articolul 1.514 NCPC5 oferă o informaţie legată de posibilitatea de a-l pune în întârziere pe creditor, ceea ce poate conduce, finalmente, la stingerea obligaţiei, prin alt procedeu decât procedura ofertei de plată şi consemnaţiunii, atunci când „natura bunului face imposibilă consemnarea”. Când declanşează procedura ofertei urmată de consemnaţiune, debitorul trebuie să aibă reprezentarea faptului că, în caz de neprezentare a creditorului, poate fi obligat la consemnare. De asemenea, textul art. 1.514 este important pentru că, în ipotezele enumerate, debitorul, primind încuviinţarea instanţei, poate porni vânzarea publică a bunului şi poate consemna preţul, notificând în prealabil creditorul. În cazurile menţionate la alin. (2), vânzarea bunului poate fi încuviinţată de instanţă şi fără notificarea creditorului. Aceste texte pun probleme procesuale în ceea ce priveşte determinarea instanţei competente sau caracterul contencios sau necontencios al procedurii. Pentru caracterul necontencios ar putea pleda, aparent înşelător, termenul de „încuviinţare”, în contextul în care, atât Codul anterior de procedură civilă, cât şi Noul Cod de procedură civilă vorbesc în mod tipic despre procedurile necontencioase ca proceduri care se referă la

4

„Debitorul nu este în întârziere dacă a oferit, când se cuvenea, prestaţia datorată, chiar fără a respecta formalităţile prevăzute de art. 1.510-1.515, însă creditorul a

5

„(1) Dacă natura bunului face imposibilă consemnarea, dacă bunul este perisabil sau dacă depozitarea lui necesită costuri de întreţinere ori cheltuieli considerabile,

refuzat, fără temei legitim, să o primească”.

debitorul poate porni vânzarea publică a bunului şi poate consemna preţul, notificând în prealabil creditorului şi primind încuviinţarea instanţei judecătoreşti. (2) Dacă bunul

este cotat la bursă sau pe o altă piaţă reglementată, dacă are un preţ curent sau are o valoare prea mică faţă de cheltuielile unei vânzări publice, instanţa poate încuviinţa vânzarea bunului fără notificarea creditorului”.


241

autorizări, încuviinţări date de instanţă; or, cel puţin ipoteza la care face referire art. 1.514 alin. (1) NCC ar merita o dezbatere în contradictoriu, prin citarea creditorului, pentru că instanţa va trebui, ca prim lucru, să verifice dacă bunul oferit – şi despre care se pretinde că nu este susceptibil de consemnare – este un bun prin care se stinge obligaţia, prin care debitorul se liberează. În acest caz, deşi efectul liberator de obligaţii se păstrează, nu se aplică procedura ofertei reale de plată urmată de consemnaţiune. S-a pus în discuţie situaţia în care debitorul datorează creditorului o sumă de bani sau un bun individual determinat. Creditorul este somat să vină la executorul judecătoresc, acesta se prezintă, primeşte banii şi se încheie proces-verbal prin care se constată acceptarea ofertei reale, conform dispoziţiilor art. 1.007 NCPC („ În cazul în care creditorul primeşte suma sau bunul oferit, debitorul este liberat de obligaţia sa. Executorul judecătoresc va întocmi un proces-verbal prin care va constata acceptarea ofertei reale”). Practic, în acest caz, stingerea obligaţiei se face prin plată. Aceasta este explicaţia pentru care, la art. 1.012 NCPC, se menţionează faptul că „dispoziţiile prezentului titlu (Procedura ofertei de plată şi consemnaţiunii) se completează cu prevederile Codului civil referitoare la plată, precum şi cu cele referitoare la ofertele de plată urmată şi consemnaţiuni”. De asemenea, s-a pus în discuţie situaţia în care creditorul nu se prezintă sau refuză să primească obiectul sau suma oferită. În acest caz, debitorul procedează la consemnare conform art. 1.008 alin. (1) NCPC („Dacă creditorul nu se prezintă sau refuză să primească suma ori obiectul oferit, executorul judecătoresc va încheia proces-verbal în care va consemna aceste împrejurări”). Totuşi, debitorul nu va proceda imediat la consemnare, ci, conform art. 1.008 alin. (3) NCPC, se va proceda la o nouă somaţie, a doua somaţie prin care se arată creditorului faptul că ceea ce nu a dorit să primească de faţă cu executorul judecătoresc se va depune de către debitor la o anumită dată şi într-un anumit loc – „Consemnarea va fi precedată de o nouă somaţie adresată creditorului în care se vor arăta ziua şi ora când şi locul unde suma sau, după caz, bunul oferit se va depune”. Sumele de bani vor fi depuse la o instituţie de credit, probabil CEC Bank sau o altă instituţie. Prin urmare, conform dispoziţiilor din Noul Cod de procedură civilă, se fac două somaţii.

4.

Anularea ofertei reale urmate de consemnaţiune

Articolul 1.009 NCPC reglementează finalul acestei proceduri, mai precis procedura prin executorul judecătoresc – „(1) După consemnare, executorul judecătoresc va constata printr-o încheiere dată fără citarea părţilor, efectuarea plăţii şi liberarea debitorului. Încheierea se comunică creditorului în termen de 5 zile de la întocmirea acesteia”. Dacă nu se respectă termenul, creditorul va putea face o contestaţie privind tergiversarea procedurii de ofertă reală urmată de consemnaţiune. Trebuie subliniat faptul că, potrivit Noului Cod de procedură civilă, executorul judecătoresc are competenţa de a încheia şi încheieri, nu numai procese-verbale. Conform art. 1.009 alin. (2) NCPC, în termen de 15 zile de la comunicarea încheierii executorului judecătoresc, creditorul va putea cere anularea încheierii pentru nerespectarea condiţiilor de validitate, de fond şi de formă ale ofertei de plată şi consemnaţiunii. Cererea va fi introdusă la judecătoria în circumscripţia căreia s-a făcut consemnarea. Hotărârea judecătoriei poate fi atacată numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare. Textul consacră un tip de acţiune inversă acţiunilor cu care instanţele au fost sesizate în practică, respectiv acţiuni prin care debitorul care a apucat să consemneze solicită constatarea valabilităţii ofertei reale urmate de consemnaţiune (este vorba, de exemplu, despre contracte cu executare succesivă, în care, din corespondenţa părţilor,

242


rezultă că acestea nu au o viziune unitară asupra numărului sau întinderii obligaţiilor, iar debitorul care a făcut cosemnarea doreşte o confirmare a regularităţii consemnării anterior termenului final al contractului). Astfel de cereri erau întemeiate, de regulă, de debitori pe dispoziţiile care reglementează această procedură în prezent (sau reglementau până la 1 octombrie 2011) şi art. 111 CPC 1865, deşi acest ultim text făcea trimitere doar la „constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept”. Articolul 1.009 alin. (3) NCPC prevede că „debitorul este considerat liberat la data consemnării plăţii, în afară de cazul în care se anulează oferta de plată şi consemnaţiunea”. Interpretarea sistematică a ultimelor două alineate ale art. 1.009 ar putea conduce la ideea că singura cale procedurală de a anula oferta de plată este cea a cererii promovate de creditor în temeiul art. 1.009 alin. (2), o cerere care, probabil, se supune aceluiaşi mecanism de pregătire a primului de termen de judecată, evaluabilă în bani, cu consecinţa supunerii timbrajului la valoare. În acest context, s-ar putea pune problema dacă nu cumva, într-o acţiune în pretenţii pe care creditorul vrea să o promoveze nu i se va putea opune ca un fine de neprimire faptul că nu a promovat cererea în anulare prevăzută în art. 1.009 alin. (2). De asemenea, trebuie observat că, spre deosebire de precizările pe care Codul de procedură civilă anterior le făcea în această materie, alin. (2) al art. 1.009 NCPC are în vedere o acţiune în anulare prin care pot fi dezbătute atât aspectele de formă, cât şi cele de fond. La ce se referă aspectele de fond, în acest context? Competenţa executorului judecătoresc, ca şi existenţa celei de-a doua somaţii sunt chestiuni de formă, astfel încât se pune problema dacă nu cumva conţinutul ofertei de plată, în sensul verificării că, în raport cu data ofertei, ceea se oferă este ceea se datorează creditorului, este o problemă de fond. Dacă lucrurile stau aşa, creditorul care nu reacţionează împotriva unei încheieri prin care se constată liberarea debitorului este un creditor care, pe fondul unui executor judecătoresc neglijent, riscă să piardă o parte din creanţă (şi aici trebuie avute în vedere în mod special situaţiile de dubiu, care îl îndreptăţesc pe executorul judecătoresc să refuze să constate liberarea debitorului sau să constate că debitorul este liberat în parte pentru că nu s-a oferit ceea ce s-a datorat). Oferta nu poate să aparţină executorului; iniţiativa aparţine creditorului, dar răspunderea executorului judecătoresc este cu atât mai mare în acest context, de a fi foarte riguros când constată o liberare totală a debitorului. O altă problemă care poate fi pusă referitor la acţiunea promovată în condiţiile art. 1.009 alin. (3) NCPC priveşte învestirea instanţei. Cu alte cuvinte, deşi creditorul solicită anularea încheierii, în realitate, în acest stadiu, este interesat şi să obţină o hotărâre exe-cutorie, context în care se pune întrebarea în ce măsură calea procedurală prevăzută de art. 1.009 alin. (2) îi permite să obţină şi obligarea debitorului la plata acelei părţi din prestaţie care nu a fost oferită sau creditorul trebuie să introducă, în paralel, o acţiune în pretenţii, obiectul pretenţiilor fiind exact partea din pretenţie care face obiectul disputei.

5.

Oferta reală de plată în faţa instanţei

Articolul 1.010 NCPC prevede faptul că oferta de plată poate fi făcută şi în timpul procesului, în faţa oricărei instanţe, în orice stadiu al judecăţii. Oferta, prin ipoteză, se face într-un dosar de pretenţii, în care se discută întinderea creanţei şi în care debitorul doreşte să plătească, dar, pentru ipoteza în care creditorul solicită judecata în lipsă, declanşează mecanismul ofertei de plată, mecanism nou-reglementat de Codul de procedură civilă, care poate pune probleme privind tipul de hotărâre care urmează a fi pronunţată. Astfel, pe ipoteza art. 1.010 NCPC, dacă judecătorul observă


243

că s-a consemnat ce se datorează, consemnare care a intervenit după ce acţiunea a fost pusă pe rol, credem că nu poate fi pronunţată o hotărâre prin care pârâtul să fie obligat la plată, întrucât, la un termen precedent, prin încheiere, s-a constatat liberarea debitorului prin consemnare. În aceste situaţii, probleme se pot pune în ceea ce priveşte accesoriile tip cheltuieli de judecată, iar în acest context, trebuie remarcată schimbarea de terminologie consacrată de Noul Cod de procedură civilă, care nu mai vorbeşte despre partea care cade în pretenţii, ci despre partea care pierde procesul. Astfel, un reclamant care a apelat la justiţie, în condiţiile în care la unul din termenele de judecată pârâtul consemnează prestaţia datorată, cu consecinţa constatării liberării lui prin încheiere, nu poate fi considerat un reclamant care pierde procesul, deşi pe capătul principal de cerere nu se va putea admite obligarea la plată a pârâtului, obligaţia fiind stinsă. În ceea ce priveşte căile de atac, plecând de la dispoziţiile art. 1.010 alin. (1) teza I („Oferta de plată poate fi făcută şi în timpul procesului, în faţa oricărei instanţe, în orice stadiu al judecăţii”), dacă la prima instanţă, în acţiunea în pretenţii a câştigat reclamantul, creditor în raportul obligaţional despre care s-a discutat, sau dimpotrivă, reclamantul a pierdut, a făcut apel, iar instanţa observă că în mod greşit i s-a respins acţiunea în primă instanţă, în contextul în care în decursul soluţionării apelului pe fond debitorul a consemnat prestaţia datorată, soluţia dată în calea de atac trebuie să reflecte că nu a mai rămas nicio obligaţie de plată de executat de către debitor, pentru că acesta s-a liberat prin oferta reală urmată de consemnaţiune. Referitor la dispoziţiile art. 1.010 alin. (3) a fost semnalat faptul că sfera situaţiilor de excepţie, în care încheierile nu mai pot fi atacate cu recurs, este mai largă decât cea vizată de text, putând fi avute în vedere aici şi încheierile pronunţate în apel, pentru acele situaţii în care, potrivit legii, hotărârea pronunţată în apel nu este susceptibilă de recurs.

6. Elemente de noutate faţă de reglementarea procedurii din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin Legea de punere în aplicare a Noului Cod civil

O primă diferenţă care delimitează textele în vigoare ale procedurii ofertei de plată urmată de consemnaţiune, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 71/2011, faţă de dispoziţiile prevăzute la art. 1.0051.012 NCPC, se referă la faptul că executorul judecătoresc emite două procese-verbale, şi nu un proces-verbal şi o încheiere, cum este prevăzut în Noul Cod de procedură civilă. A doua intervenţie a executorului judecătoresc este prilejuită de faptul că, în continuare, creditorul nu doreşte să primească plata şi este concretizată într-un proces-verbal. Este o precizare importantă, care dă conţinut unei norme din Regulamentul de organizare şi funcţionare a birourilor de carte funciară, care, la art. 101 alin. (4), vorbeşte despre radierea înscrierii privilegiilor imobiliare [ipoteci legale, în noua reglementare] din cartea funciară, care se poate efectua cu consimţământul titularului dreptului sau în baza procesului-verbal încheiat de executorul judecătoresc, în cadrul procedurii ofertei de plată urmată de consemnarea sumei. Deşi formularea textului este la singular, este evident că sunt avute în vedere atât procesul-verbal prin care creditorul acceptă plata, cât şi cel care este urmarea consemnării. A doua diferenţă se referă la calea de atac împotriva hotărârii prin care instanţa soluţionează cererea în anularea hotărârii formulată de către creditor. În Codul de procedură civilă modificat prin Legea de punere în aplicare a Codului civil se face menţiune despre calea de atac a recursului împotriva hotărârii prin care s-a soluţionat cererea formulată de către creditor având ca obiect anularea ofertei reale urmată de consemnaţiune, în Noul Cod de procedură civilă calea de atac consacrată fiind cea a apelului.

244


Trebuie observat, de asemenea, că nici procedura reglementată în Codul de procedură civilă anterior intrării în vigoare a Legii de punere în aplicarea Noului Cod civil, nici procedura reglementată în Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin Legea de punere în aplicare a Noului Cod civil, ca şi procedura reglementată de Noul Cod de procedură civilă, nu par să ia în considerare ipoteza – nu neapărat cea mai tipică, dar frecvent întâlnită în practică – în care există o datorie bănească având ca titular o persoană juridică şi care urmează să fie oferită şi, eventual, consemnată unui creditor căruia nu i se cunoaşte contul, ori contul acestuia, deşi cunoscut, a fost închis sau restricţionat. Ipoteza nu face inaplicabilă procedura ofertei urmată de consemnaţiune, ci impune doar o modificare în conţinutul somaţiilor, în sensul că creditorul este somat, prin debitor, să indice un cont în care urmează să se facă plata, iar în caz de refuz, se va proceda la consemnarea sumei într-un cont de consemnaţiuni, din care, la cererea sa, creditorul îşi va putea recupera suma, pe baza unui virament bancar ordonat de executorul judecătoresc.

7.

Retragerea bunului consemnat

Actul consemnării – ca act care finalizează acest mod de stingere a obligaţiei – este un act unilateral, dar nu irevocabil. Articolul 1.515 NCC prevede faptul că „debitorul are dreptul să retragă bunul consemnat cât timp creditorul nu a declarat că acceptă consemnarea sau aceasta nu a fost validată de către instanţă. Creanţa renaşte cu toate garanţiile şi celelalte accesorii ale sale din momentul retragerii bunului”. Acest text are ca premisă faptul că bunul nu se află în posesia creditorului iar formularea tezei I este o formulare care pare sincronizată mai degrabă cu dispoziţiile Codului de procedură civilă, în forma anterioară modificării prin Legea de punere în aplicare a Noului Cod civil. Astfel, după modificarea prin Legea nr. 71/2011 nu se mai vorbeşte despre validarea ofertei reale urmate de consemnaţiune, ci despre o intervenţie a judecătorului, în sensul în care acesta soluţionează cererea în anularea ofertei reale urmate de consemnaţiune. Astfel, în ipoteza în care, iniţial, creditorul refuză plata iar apoi la un termen, aceasta a fost consemnată şi ulterior acceptată de creditor, din momentul acceptării de către creditor, debitorul nu mai dreptul la retragerea bunului sau sumei consemnate. De asemenea, trebuie avută în vedere ipoteza validării prin respingerea cererii în anulare formulată de creditor, intervenită în faza apelului, potrivit dispoziţiilor Noului Cod de procedură civilă sau chiar în primă instanţă, conform Codului de procedură civilă modificat prin Legea de punere în aplicare a Noului Cod civil, întrucât, în acest caz hotărârea poate fi atacată cu recurs, deci este definitivă. Retragerea bunului consemnat implică intervenţia executorului judecătoresc. Referitor la acest aspect, s-a pus problema dacă, atunci când i se cere să dispună în sensul retragerii bunului consemnat, executorul judecătoresc are obligaţia să se intereseze de situaţia juridică sau este suficientă o declaraţie pe proprie răspundere a debitorului în sensul că nu i s-a comunicat o acceptare din partea debitorului sau instanţa nu a validat oferta reală. Executorul judecătoresc ar trebui să-l întrebe pe creditor asupra acelei situaţii juridice şi să delibereze în consecinţă. Dacă nu există o acceptare a consemnării sau o validare a instanţei, debitorul nu are dreptul să retragă bunul consemnat. Soluţia pare în acord cu răspunderea sporită pe care procedura ofertei reale urmate de consemnaţiune o oferă executorului judecătoresc.


245

8.

Concluzii

Procedura ofertei reale şi consemnaţiunii a suferit, în noua reglementare, cele mai puţine modificări. Schimbarea cea mai importantă pe care Noul Cod o consacră relativ la această procedură este persoana pe care se pune presiune, necesitatea ca o reglementare viitoare să prevadă situaţia punerii în întârziere a creditorului care refuză plata fiind susţinută în trecut şi în doctrină. În partea de executare silită Noul Cod prevede, sub sancţiunea nulităţii, conţinutul încheierilor date de executorul judecătoresc, singura excepţie de la această sancţiune operând în privinţa menţiunii referitoare la calea de atac şi termenul de exercitare, pe care o considerăm însă cea mai importantă, întrucât neexercitarea de către creditor a acţiunii în anulare împotriva încheierii prin care executorul judecătoresc a constatat efectuarea plăţii şi liberarea debitorului, deschide calea pentru debitor de a aprecia că este înlăturată singura situaţie de excepţie de la prezumţia absolută de liberare, prevăzută de art. 1.009 alin. (3). Rămâne de văzut dacă practica, în funcţie de gravitatea speţelor cu care se va confrunta, va înţelege că anularea ofertei de plată şi consemnaţiunii se va putea consuma şi pe cale incidentală, cu ocazia unui proces, cea mai tipică ipoteză în acest sens fiind acţiunea în pretenţii, în special în cazul de raporturi succesive ale creditorilor cu mai mulţi debitori.

246


Contestaţia în anulare*

Prelegere susţinută de prof. univ. dr. Gabriel BOROI

1.

Introducere

Contestaţia în anulare a apărut mai mult pentru motivul consacrat vicierii procedurii de citare – art. 317 alin. (1) pct. 1 CPC 1865, uneori fiind pusă sub semnul întrebării chiar existenţa acesteia. La un moment dat, se admiteau chiar acţiuni în anulare pentru acest motiv, iar în cele din urmă, începând cu anul 1948 a fost introdusă în Codul de procedură civilă, alături de alte motive. În practică se întâlnesc frecvent contestaţii în anulare inadmisibile – în sens larg – pentru că există tendinţa justiţiabilului de a exercita toate căile de atac. Contestaţia în anulare este un instrument la îndemâna părţii, având în vedere, în primul rând, taxele judiciare de timbru relativ reduse, prevăzute în această materie. Ar fi fost util, din acest punct de vedere, dacă procedura filtrului prevăzută pentru recursul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar fi fost reglementată şi pentru căile de atac de retractare. Motivul pentru care nu s-a mers cu această procedură a filtrului prea departe a fost experienţa, nu tocmai fericită, a introducerii recursului-filtru pentru o perioadă scurtă de timp. Pe de altă parte, multe dintre contestaţiile în anulare şi revizuiri nu ajung la instanţa supremă. Cu toate acestea, am apreciat că, totuşi, ar fi fost excesivă prevederea procedurii de filtru şi în cazul căilor de atac de retractare. Pe viitor există însă posibilitatea de a regândi acest aspect şi a introduce un filtru, în funcţie de realităţile din practica instanţelor.

2. Modificări ale prevederilor contestaţiei în anulare faţă de actuala reglementare în privinţa motivelor şi condiţiilor de admisibilitate

Articolul 317 CPC 1865 prevedea contestaţia în anulare „de drept comun” sau obişnuită, cu care, teoretic, se poate ataca orice hotărâre irevocabilă (definitivă, în accepţiunea Noului Cod de procedură civilă), iar în art. 318 se regăsea contestaţia în anulare specială – pentru cele două motive – obiectul contestaţiei putându-l reprezenta numai o decizie dată în recurs. Pentru echivalentul art. 317 s-a păstrat în noua reglementare numai primul motiv (acela fiind şi motivul care l-a determinat pe legiuitorul din 1948 să introducă această cale de atac). Practic, avem un motiv general, de drept comun, sub aspectul obiectului, respectiv cel prevăzut de art. 503 alin. (1) NCPC „Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat şi nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata”. La acest articol se poate valorifica, fără rezerve, toată jurisprudenţa aferentă art. 317 alin. (1) pct. 1 CPC, câtă vreme nu există deosebiri. În schimb, din perspectiva condiţiilor de admisibilitate pentru acest motiv, faţă de alin. (2) al art. 317 CPC 1865, a intervenit o modificare semnificativă în primele două alineate ale art. 504 NCPC: „(1) Contestaţia în anulare este inadmisibilă dacă motivul prevăzut la art. 503 alin. (1) putea fi invocat pe calea apelului sau a

* Trimiterile la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului republicată în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012.


247

recursului. (2) Cu toate acestea, contestaţia poate fi primită în cazul în care motivul a fost invocat prin cererea de recurs, dar instanţa l-a respins pentru că avea nevoie de verificări de fapt incompatibile cu recursul sau dacă recursul, fără vina părţii, a fost respins fără a fi cercetat în fond” (s.n.). Se observă astfel că prima ipoteză rămâne aceeaşi ca şi în art. 317 alin. (2) CPC 1865 („instanţa l-a respins pentru că avea nevoie de verificări de fapt incompatibile cu recursul”), permiţând valorificarea jurisprudenţei existente în prezent. Este vorba, spre exemplu, de ipoteza în care pentru cercetarea motivului era nevoie de administrarea de probe, altele decât eventuale înscrisuri noi, admisibile în recurs. În acest caz, soluţia ar fi fost, în mod evident, de respingere a recursului, aspect valabil şi pentru reglementarea din Noul Cod de procedură civilă. Problema care se pune însă este ce se mai poate acoperi din posibilele situaţii practice în ipoteza a doua a alin. (2) al art. 504 („fără vina părţii, recursul a fost respins fără a fi cercetat în fond”)? Sub imperiul reglementării anterioare se admitea că, în ipoteza recursului respins fără a fi cercetat în fond, în principiu, nu are relevanţă dacă a existat sau nu culpa contestatorului în pronunţarea soluţiei din recurs, fiind admise a se încadra în această ipoteză anularea recursului ca netimbrat, constatarea perimării, anularea recursului ca neregulat introdus, excluzându-se, de regulă, respingerea recursului ca tardiv. În rest, se admitea că ori de câte ori putea fi reţinută o culpă a părţii, dacă se încadra în textul respectiv, practic, contestaţia devenea admisibilă. Întrucât este greu de imaginat o situaţie pe care să o acopere cea de-a doua ipoteză, nu putem decât să bănuim că s-a dorit restrângerea sferei de aplicare a contestaţiei în anulare. Cu alte cuvinte, fără a intenţiona să se acopere o situaţie sau alta în concret, voinţa legiuitorului a fost de a nu scăpa o eventuală situaţie viitoare care se poate subsuma acestei ipoteze.

3. Citarea nelegală şi imposibilitatea invocării pe calea apelului sau, după caz, a recursului [art. 503 alin. (1) NCPC]

Referitor la motivul constând în nelegala citare şi condiţia referitoare la imposibilitatea invocării acestui motiv pe cale apelului sau recursului, după caz, noua reglementare nu şi-a propus să tranşeze chestiunea referitoare la vicierea nu doar a procedurii de citare, ci şi a procedurii de comunicare. Ipoteza în discuţie este cea în care partea nu a fost legal citată la termenul la care a avut loc judecata şi nici nu a fost prezentă la acel termen, fiind într-o materie în care termenul de recurs curge nu de la comunicarea hotărârii, ci de la pronunţare. Poate partea, în acest caz, fără să fi exercitat recursul, să exercite direct contestaţie în anulare? Referitor la acest aspect s-a subliniat că, pentru ipoteza în care termenul de recurs curge de la pronunţare, partea nefiind prezentă, nu i se poate reţine nicio culpă în nerespectarea termenului, motiv pentru care este îndreptăţită să solicite repunerea în termenul de recurs. Pentru ipoteza în care vicierea priveşte procedura de comunicare (de regulă, ori de câte ori viciul procedurii de citare constă în indicarea altei locuinţe decât cea reală) – şi practica nu a fost unitară în soluţionarea acestei probleme – într-o opinie s-a apreciat că trebuie distins după cum termenul de recurs curge de la pronunţare sau de la comunicare. Pentru prima ipoteză există, practic, două termene, cel de declarare a căii de atac şi cel de motivare a recursului, iar termenul de motivare a recursului nu a început să curgă, întrucât hotărârea nu a fost comunicată. În acest caz, nu ar putea fi solicitată nici repunerea în termen, întrucât termenul de recurs nu a început să curgă, situaţia fiind identică aceleia în care termenul de recurs curge de la comunicare, dar hotărârea nu a fost comunicată. Pentru ipoteza în care termenul de recurs curge de la comunicare, cele două termene – de declarare

248


a căii de atac şi de motivare – se suprapun iar dacă hotărârea nu a fost legal comunicată, practic, termenul de declarare a recursului nu a început să curgă. S-a apreciat, în continuare, că nu ar putea fi recunoscut un drept de opţiune al părţii între exercitarea contestaţiei în anulare şi recurs. Partea trebuie să solicite comunicarea legală a hotărârii, astfel încât, în termenul de motivare a recursului, să poată invoca nelegala citare. Acesta este şi motivul pentru care legiuitorul a prevăzut drept condiţie imposibilitatea invocării motivului nu în apel sau recurs, ci pe calea apelului sau, după caz, a recursului. Referitor la art. 503 alin. (1), s-a remarcat existenţa unei inadvertenţe în ceea ce priveşte sintagma „hotărâri definitive”, de natură să inducă în eroare justiţiabilul, pentru că pe sentinţa primei instanţe, de exemplu, nu există menţiunea „definitivă”, ci doar pe cea prin care i s-a respins apelul. În acest caz, justiţiabilul nu mai declară recurs sau declară recurs şi atacă hotărârea care conţine menţiunea „definitivă”, pierzând termenul de contestaţie pentru sentinţa care a rămas, în realitate, definitivă. Astfel, dacă în primă instanţă s-a dat o soluţie, dar partea nu fost legal citată şi hotărârea nu poartă mențiunea definitivă, fiind, prin urmare, susceptibilă de apel, se pune problema ce se întâmplă când nici în apel partea nu este legal citată, atacând cu contestaţie în anulare hotărârea din apel, în loc să atace hotărârea care a rămas, în realitate, definitivă, adică cea din primă instanţă (această chestiune vizează doar primul motiv de contestaţie). Referitor la acest aspect, s-a convenit că sintagma din alin. (1) al art. 503 – „hotărâri definitive” – trebuie să acopere şi hotărârile care la origine, evident, nu erau definitive, dar care au rămas definitive, pentru atare soluţie pledând şi dispoziţiile art. 504 alin. (1) şi (2). Prin urmare, „hotărâre definitivă” va fi, din perspectiva contestaţiei în anulare pe acest prim motiv, şi hotărârea rămasă definitivă – sintagmă folosită de art. 322 CPC 1865 cu referire la obiectul revizuirii („Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul). Deşi această formulă era mai bună, din păcate, în Noul Cod de procedură civilă, ea nu se mai foloseşte nici în materia revizuirii.

4.

Contestaţia în anulare împotriva hotărârilor instanţelor de recurs

Articolul art. 503 alin. (2) vizează doar hotărârile instanţelor de recurs, iar motivele prevăzute la pct. 1-3 preiau, în mare, dispoziţiile art. 318 CPC 1865. Astfel, la pct. 2 regăsim motivul constând în aceea că „dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale”, astfel încât toată jurisprudenţa aferentă urmează să fie preluată, iar la pct. 3 a fost preluat motivul din art. 318 CPC 1865 constând în aceea că „instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen”. Referitor la acest din urmă motiv, se constată însă că a dispărut menţiunea „din greşeală” şi a fost adăugată condiţia ca motivul să fi fost invocat de recurent în termen, precizare importantă din perspectiva discuţiei referitoare la faptul că un motiv de casare de ordine publică putea fi invocat de instanţă din oficiu, iar recurentul îl putea invoca în cursul judecăţii recursului, iar instanţa nu l-a luat în considerare. Având în vedere noua precizare, motivul de recurs trebuie invocat în termenul de motivare a recursului, iar faptul că a fost invocat ulterior nu deschide recurentului calea contestaţiei în anulare.

4.1 Necompetenţa absolută a instanţei de recurs şi încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei [art. 503 alin. (2) pct. 1 NCPC]

În plus faţă de reglementarea anterioară, apar două motive pentru contestaţia în anulare îndreptată împotriva deciziilor date de instanţele de recurs. Unul dintre ele, preluat din art. 317 CPC 1865, a fost dezvoltat [art. 503 alin.


249

(2) pct. 1 NCPC: „hotărârea dată în recurs a fost pronunţată de o instanţă necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei [prin „alcătuirea instanţei” trebuie să înţelegem compunerea şi constituirea instanţei] şi, deşi se invocase excepţia corespunzătoare, instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra acesteia”. În acest caz nu este vorba despre necompetenţa absolută în cazul unei decizii pronunţate în apel, ci doar de necompetenţa absolută a instanţei de recurs, excepţie invocată în termen. Se poate ca necompetenţa să fie atrasă de necompetenţa instanţei de fond şi ea să nu fi fost invocată în termen (cu referirire la necompetenţa teritorială exclusivă şi necompetenţa materială care, potrivit Noului Cod, nu o să mai poată fi invocate în orice fază a judecăţii), motiv pentru care necompetenţa, chiar absolută, a fost acoperită. Prin urmare, nu se poate invoca în faţa instanţei de recurs faptul că este necompetentă câtă vreme necompetentă a fost instanţa de fond. Referitor la condiţia privind omisiunea instanţei de recurs de a se pronunţa asupra necompetenţei, este greu de imaginat situaţia în care cererea ajunge la o instanţă de recurs necompetentă, în condiţiile în care instanţele de fond au fost competente absolut, sau, în cea de-a doua ipoteză, în care necompetenţa a existat de la debutul procesului la toate instanţele, în faţa cărora a fost invocată în termen, fiind reiterată şi în recurs, iar instanţa a omis să se pronunţe asupra ei. A fost adăugată o condiţie care, într-o anumită perioadă, era acoperită de pălăria necompetenţei absolute, respectiv încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei. Pe reglementarea din art. 317 pct. 2 CPC 1865 au existat, până în anul 1985, soluţii, în sensul că textul este aplicabil, constituind motiv de contestaţie în anulare, şi în cazul incompatibilităţii judecătorului sau în alte cazuri de norme imperative referitoare la compunerea sau constituirea instanţei. Şi această ipoteză poate fi rar imaginată în practică, respectiv situaţia în care se invocă greşita compunere a instanţei şi instanţa nu se pronunţă asupra ei, cu atât mai mult cu cât, în forma actuală a reglementării, se observă grija legiuitorului de a nu transforma contestaţia în anulare în cale de reformare.

4.2 Dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale [art. 503 alin. (2) pct. 2 NCPC]

La actualul art. 318 CPC aveam două motive pe care le regăsim şi astăzi la art. 503 alin. (2) pct. 2 NCPC: „dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale”. Şi în acest caz, jurisprudenţa aferentă primului motiv prevăzut la art. 318 CPC poate fi preluată. Aici se poate pune iarăşi în discuţie la ce trebuie să ne raportăm ca să stabilim dacă instanţa de recurs a săvârşit sau nu o greşeală materială, văzând şi practica izolată de a veni cu acte noi în susţinerea contestaţiei în anulare. Altfel spus, la data la care s-a respins sau s-a soluţionat recursul, faţă de ceea ce se regăsea în dosar nu există o greşeală materială, în schimb faţă de un înscris lato sensu ataşat la dosar odată cu contestaţia în anulare ar apărea că este o greşeală materială. De exemplu, la dosar nu exista chitanţa din care să rezulte plata taxei de timbru. Nici în acest caz, chiar dacă se constată că greşeala aparţine unui angajat din cadrul departamentului auxiliar, contestaţia în anulare nu este admisibilă. Referitor la acest punct, s-a ridicat problema dacă poate fi pus semnul egalităţii între sintagma „orice alte erori materiale cuprinse în hotărâre” din conţinutul art. 442 alin. (1) NCPC referitor la îndreptarea hotărârii judecătoreşti şi eroarea materială la care face trimitere art. 503 alin. (2) pct. 2 NCPC, în materia contestaţiei în anulare. S-a apreciat că cele două noţiuni nu trebuie confundate, pentru că, în cazul îndreptării hotărârii este vorba

250


despre erori materiale strecurate în hotărâre sau încheiere, în acest caz neputând fi schimbată soluţia pe fond, pe când, în cazul contestaţiei în anulare este vorba despre erori materiale care au determinat soluţia recursului. Oricum, acest motiv trebuie interpretat restrictiv, el nefiind niciodată admisibil pentru a critica soluţia pronunţată în recurs, aşa cum încearcă de multe ori partea nemulţumită de soluţia instanţei de recurs.

4.3 Omisiunea instanţei de a cerceta vreunul din motivele de casare invocate de recurent în termen [art. 503 alin. (3) pct. 3 NCPC]

La pct. 3 („instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen”) este vorba tot despre o eroare a instanţei, cu precizarea însă că motivele la care se referă acest punct sunt motivele de casare menţionate la art. 488 NCPC. Un eventual motiv de casare de ordine publică invocat de instanţă nu poate fi încadrat în acest punct, obligaţia de a arăta în termen motivele de casare prevăzute de art. 488 revenind recurentului. Ultimul motiv („instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză”), care la prima vedere pare pueril, a fost introdus în Noul Cod de procedură civilă ca urmare a cazurilor de acest fel semnalate în practica judiciară. Astfel, la data redactării textelor din această materie, comisia de elaborare a fost sesizată cu câteva situaţii în care hotărârile de fond nemulţumeau toate părţile din proces, acestea au făcut recurs şi instanţa a omis să soluţioneze unul dintre aceste recursuri. A fost formulată constestaţie în anulare, iar una dintre instanţe a interpretat această situaţie ca fiind vorba tot despre o omisiune a instanţei de a cerceta toate motivele de recurs invocate în termen. Pentru a curma orice altă eventuală interpretare, comisia a simţit nevoia să formuleze şi acest motiv de contestaţie în anulare, deşi el este acoperit şi de pct. 3 de la acelaşi articol.

5.

Situaţia hotărârilor instanţelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs

Şi pe viitor vor exista situaţii în care hotărârile nu vor putea fi atacate cu recurs, cu alte cuvinte va exista o judecată în primă instanţă şi una în apel, ipoteză acoperită şi de reglementarea anterioară (art. 318 CPC 1865), sub forma hotărârilor pronunţate în primă şi ultimă instanţă. Era vorba, de exemplu, de plângeri îndreptate împotriva unor acte administrativ-jurisdicţionale unde nu mai există cale de atac. Alineatul (3) al art. 503 NCPC statuează că 3 dintre cele 4 motive se aplică, în mod corespunzător, hotărârilor instanţelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs. Altfel spus, apelul a fost soluţionat de o instanţă necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la compunerea şi constituirea instanţei, iar excepţia invocată în termen a rămas nesoluţionată sau dezlegarea dată apelului a fost rezultatul unei erori materiale (spre exemplu, s-a anulat apelul ca netimbrat, deşi la dosar existau acte din care rezulta că s-a achitat taxa de timbru, situaţie care nu se confundă cu anularea apelului ca insuficient timbrat, caz în care nu este deschisă calea contestaţiei în anulare) sau au fost declarate mai multe apeluri şi instanţa nu s-a pronunţat asupra tuturor. O întrebare care s-a ridicat cu privire la acest text este dacă el are în vedere numai apeluri sau recursuri principale sau şi pe cele incidente şi provocate? Referitor la acest aspect, s-a apreciat că, întrucât textul nu distinge, dacă instanţa s-a pronunţat pe fond pe apelul principal şi nu s-a pronunţat şi pe apelul incident sau provocat – soluţia fiind identică şi pentru ipoteza recursului – textul trebuie să îşi găsească aplicarea. În ceea ce priveşte omisiunea menţionării punctului 3 în textul alin. (3) al art. 503, s-a apreciat că, raţiunea punctului 3 a fost ca partea să fie ţinută de cele 8 motive de recurs prevăzute de art. 488; or, în apel, partea nu


251

este ţinută de motive de apel prestabilite de lege. În acest context, dacă s-ar fi optat pentru preluarea motivului prevăzut la pct. 3 şi în privinţa soluţiilor pronunţate în apel, neavând motive de apel prestabilite, exista riscul unei avalanşe de contestaţii în anulare, în care diferenţa între motive şi argumentări s-ar fi estompat. Or, în realitate, motivul de apel ar consta într-o eventuală nelegalitate sau netemeinicie calificată şi dezvoltată de parte. Între a oferi această posibilitate sau a prelua la apel doar celelalte două motive, s-a optat pentru a doua variantă, prin urmare nu este vorba despre o omisiune sau o eroare. Referitor la acele hotărâri care sunt pronunţate în primă şi ultimă instanţă de judecătorie s-a precizat că, neputând fi atacate cu apel sau recurs, nu au deschisă nici calea de atac a contestaţie în anulare. Pentru ipoteza în care excepţia de necompetenţă absolută a fost invocată şi instanţa a omis să se pronunţe asupra ei s-a preferat varianta excluderii de la posibilitatea exercitării contestaţiei în anulare în condiţiile art. 503 alin. (2) [rămâne deschisă posibilitatea exercitării contestaţiei în anulare pe temeiul art. 503 alin. (1)], soluţia contrară făcând din contestaţia în anulare o cale de atac la îndemâna tuturor şi în toate situaţiile; ea trebuie să rămână o cale de atac extraordinară.

6.

Instanţa competentă

7.

Termenul de exercitare

Potrivit art. 505 NCPC, „(1) Contestaţia în anulare se introduce la instanţa a cărei hotărâre se atacă. (2) În cazul în care se invocă motive care atrag competenţe diferite, nu operează prorogarea competenţei”. Nu se poate introduce o contestaţie în anulare la instanţa de recurs dacă se atacă hotărârea instanţei de apel. Aplicarea alin. (2) al art. 505 NCPC presupune existenţa a două contestaţii în anulare, una împotriva deciziei date în recurs pentru vreunul dintre motivele prevăzute la art. 503 alin. (2) şi încă una introdusă împotriva hotărârii recurate, pentru citare nelegală. Dacă contestatorul a făcut o singură contestaţie în anulare, instanţa de recurs va trebui să îşi decline competenţa în privinţa motivului privind citarea nelegală la termenul la care a avut loc judecata în apel şi să reţină spre soluţionare doar contestaţia care vizează celelalte motive. În acest caz, instanţa de recurs ar trebui să suspende judecata până la soluţionarea de către instanţa de apel a contestaţiei în anulare. În cazul în care contestaţia în anulare de competenţa instanţei de apel este admisă, instanţa de recurs urmează să respingă contestaţia în anulare a cărei judecată a fost suspendată ca lipsită de obiect, având în vedere dispariţia hotărârii atacate cu recurs. Invers, dacă se suspendă la instanţa de fond (de apel) după ce se respinge contestaţia în anulare în recurs, s-ar putea să fie nevoie ca instanţa să se pronunţe şi pe contestaţia suspendată la instanţa de fond. În reglementarea anterioară, art. 319 distingea în materia termenului după cum hotărârea care formează obiectul contestaţiei era sau nu susceptibilă de executare silită, distincţie care a generat o serie de discuţii referitoare la calificarea hotărârii ca fiind susceptibilă de executare silită, stabilirea termenului fiind legată şi de momentul exercitării contestaţiei la executare, deşi între această din urmă instituţie şi contestaţia în anulare nu există foarte multe asemănări. Pentru înlăturarea acestor neajunsuri, în noua reglementare s-a considerat oportună reglementarea unui termen unic. Astfel, potrivit art. 506 NCPC, „(1) Contestaţia în anulare poate fi introdusă în termen de 15 zile de la

252


data comunicării hotărârii, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas definitivă. (2) Contestaţia se motivează în termenul de 15 zile prevăzut la alin. (1), sub sancţiunea nulităţii acesteia”. Apare ca noutate alin. (2), ca o dispoziţie foarte utilă, pentru că în reglementarea anterioară, neprevăzându-se un termen de motivare a contestaţiei în anulare, părţile formulau uneori motivul direct în faţa instanţei sesizate cu soluţionarea contestaţiei în anulare. În consecinţă, în noua reglementare s-a prevăzut, la art. 506 alin. (2), motivarea contestaţiei în anulare în termenul de 15 zile, sub sancţiunea nulităţii acesteia (sancţiune împrumutată de la recurs, şi nu de la apel, soluţia diferită în apel fiind justificată de caracterul devolutiv al acestei căi de atac). Având în vedere că termenele de la alin. (1) şi (2) se suprapun, probabil că justiţiabilii, în marea majoritate, vor opta pentru a introduce contestaţia în anulare deja motivată. Potrivit art. 504 alin. (3) NCPC „(3) O hotărâre împotriva căreia s-a exercitat contestaţia în anulare nu mai poate fi atacată de aceeaşi parte cu o nouă contestaţie în anulare, chiar dacă se invocă alte motive”. Referitor la acest text, având în vedere că el se referă la aceeaşi parte, s-a pus problema dacă hotărârea mai poate fi atacată cu o nouă contestaţie în anulare, dar de către altă parte. S-a apreciat că răspunsul la această întrebare este afirmativ, cu condiţia însă ca partea să justifice un interes, ceea ce înseamnă că toate părţile au pierdut, motivele de contestaţie să privească toate părţile interesate să exercite contestaţia în anulare şi să existe comunicări diferite sau să nu existe comunicare a hotărârii. În ipoteza în care unei părţi nu i s-a comunicat hotărârea, în timp ce alteia da, aceasta din urmă formulând şi contestaţia în anulare, timp în care prima parte stă în pasivitate, chiar se judecă în contestaţia în anulare şi ulterior formulează şi ea contestaţia în anulare, situaţia este nefirească şi nu este acoperită nici de cazurile de echipolenţă. Este, aici, o scăpare a legiuitorului chiar la cazurile de echipolenţă.

8.

Suspendarea executării

9.

Procedura de judecată

Prevederile din această materie (art. 507:„Instanţa poate suspenda executarea hotărârii a cărei anulare se cere, sub condiţia dării unei cauţiuni. Dispoziţiile art. 484 se aplică în mod corespunzător”) sunt neschimbate faţă de reglementarea anterioară. Cauţiunea rămâne obligatorie. Prevederile de la recurs sunt aplicabile, inclusiv în ceea ce priveşte cuantumul cauţiunii. Se observă însă că legiuitorul Noului Cod de procedură civilă este mai riguros în privinţa suspendării executării silite, într-o perioadă existând tendinţa acordării ei mai facile, cu consecinţa întârzierii realizării dreptului recunoscut în favoarea celeilalte părţi. Potrivit art. 508 alin. (1), „Contestaţia în anulare se soluţionează de urgenţă şi cu precădere, potrivit dispoziţiilor procedurale aplicabile judecăţii finalizate cu hotărârea atacată.” Astfel, în cazul contestaţiei în anulare reglementate de art. 503 alin. (2) va fi incidentă procedura aplicabilă instanţei de recurs, pentru contestaţia în anulare reglementată de art. 503 alin. (3) va fi aplicabilă procedura instanţei de apel, iar pentru contestaţia având ca motiv nelegala citare poate fi aplicabilă chiar şi procedura din faţa primei instanţe. Referitor la această prevedere, s-a precizat că formula „aplicabile judecăţii finalizate cu hotărârea atacată” nu a avut în vedere şi aplicarea procedurii filtrului din recurs.


253

Potrivit alin. (2) al art. 508, „Întâmpinarea este obligatorie şi se depune la dosar cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată. Contestatorul va lua cunoştinţă de conţinutul acesteia de la dosarul cauzei”. Se observă, în acest context, că principiul egalităţii de arme impune ca părţile să îşi facă cunoscute apărările atât la judecata în primă instanţă, cât şi în căile de atac ordinare şi cele extraordinare. Totodată, în calea de atac a contestaţiei în anulare nu se mai aplică regulile procedurale de la judecata în primă instanţă privind comunicarea întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare etc. Referitor la ultima teză a alin. (2) s-a ridicat problema admisibilităţii unei amânări, la cererea contestatorului, pentru a lua la cunoştinţă de întâmpinare. S-a apreciat că un asemenea termen ar putea fi acordat, interesul soluţionării contestaţiei aparţinând contestatarului. Legat de acest aspect, a fost exprimată şi opinia că formularea textului exclude acordarea unui termen în acest scop contestatorului, pentru aceeaşi soluţie pledând şi argumentul potrivit căruia contestatorul şi-a asumat calea extraordinară de atac cu toate rigorile impuse de judecata într-o procedură de urgenţă. Pentru situaţia în care contestaţia în anulare este întemeiată, conform alin. (3), „ instanţa va pronunţa o singură hotărâre prin care va anula hotărârea atacată şi va soluţiona cauza. Dacă soluţionarea cauzei la acelaşi termen nu este posibilă, instanţa va pronunţa o hotărâre de anulare a hotărârii atacate [şi nu o încheiere, astfel cum s-a susţinut în doctrină, soluţie neîmbrăţişată de jurisprudenţă] şi va fixa termen în vederea soluţionării cauzei printr-o nouă hotărâre”. În această ipoteză, vor exista două hotărâri: una de anulare a sentinţei sau deciziei atacate şi hotărârea asupra recursului sau apelului. În ultima teză a alin. (3) se precizează că „În acest ultim caz, hotărârea de anulare nu poate fi atacată separat”, altfel spus, a fost preluată întru totul soluţia jurisprudenţială a pronunţării a două hotărâri, fără a se recunoaşte însă posibilitatea atacării primei hotărâri, pe considerentul că ar fi condus la tergiversarea procesului. Pe un considerent similar, s-a propus şi în doctrină ca soluţia de anulare a hotărârii atacate să îmbrace forma încheierii premergătoare care nu poate fi atacată decât odată cu fondul. Potrivit alin. (4) al art. 508, „Hotărârea dată în contestaţie în anulare este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea atacată”, dispoziţie care exista şi în reglementarea anterioară, cu precizarea că prezintă interes numai pentru motivul prevăzut la art. 503 alin. (1).

254


Revizuirea. Procedura revizuirii*

Prelegere susţinută de prof. univ. dr. Gabriel BOROI

1.

Obiectul şi motivele revizuirii

Art. 509. - „(1) Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului - sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: 1. s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut; 2. obiectul pricinii nu se află în fiinţă; 3. un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul ori în urma judecăţii, când aceste împrejurări au influenţat soluţia pronunţată în cauză. În cazul în care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanţa de revizuire se va pronunţa mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenţei sau inexistenţei infracţiunii invocate. În acest ultim caz, la judecarea cererii va fi citat şi cel învinuit de săvârşirea infracţiunii; 4. un judecător a fost sancţionat disciplinar definitiv pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă aceste împrejurări au influenţat soluţia pronunţată în cauză; 5. după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor; 6. s-a casat, s-a anulat ori s-a schimbat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere; 7. statul ori alte persoane juridice de drept public, minorii şi cei puşi sub interdicţie judecătorească ori cei puşi sub curatelă nu au fost apăraţi deloc sau au fost apăraţi cu viclenie de cei însărcinaţi să îi apere; 8. există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încălcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri; 9. partea a fost împiedicată să se înfăţişeze la judecată şi să înştiinţeze instanţa despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa; 10. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă; 11. după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională prevederea care a făcut obiectul acelei excepţii. (2) Pentru motivele de revizuire prevăzute la alin. (1) pct. 3, dar numai in ipoteza judecătorului, pct. 4, pct. 7-10 sunt supuse revizuirii şi hotărârile care nu evocă fondul”. Referitor la obiectul revizuirii, o primă problemă pusă în discuţie a vizat conţinutul noţiunii de „hotărâri care evocă fondul”. Referitor la acest aspect, într-o primă opinie s-a subliniat că trebuie avute în vedere hotărârile instanţelor de apel şi de recurs. Astfel, atunci când hotărârea instanţei de apel nu este supusă recursului, instanţa anulează şi va judeca evocând fondul, iar pentru ipoteza instanţei de recurs se are în vedere pronunţarea pe fond * Trimiterile la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului republicată în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012.


255

după casarea cu reţinere sau când s-a modificat hotărârea, interesând sub acest aspect soluţionarea petitelor acţiunii. S-a dat ca exemplu pentru problema ridicată ipoteza în care se respinge cererea pe temeiul unei excepţii peremptorii (de exemplu, prescripţia), iar ulterior se descoperă un înscris deţinut de partea potrivnică [astfel încât este incident motivul de revizuire prevăzut de art. art. 509 pct. 5 NCPC, exclus de alin. (2)], înscris care, dacă ar fi existat în dosar, ar fi condus la o altă soluţie cu privire la excepţie. Este, în acest caz, deschisă calea revizuirii? S-a apreciat că, în acest caz, hotărârea pronunţată cu privire la excepţie nu evocă fondul, iar într-o altă opinie s-a arătat că era mai potrivită utilizarea sintagmei „hotărâre a primei instanţe”, care ar fi acoperit toate ipotezele, nu numai soluţionarea fondului cauzei. Tot la acest punct, o altă precizare a vizat faptul că, în acest caz, evocarea fondului nu priveşte atât fondul hotărârii, ci al situaţiei de care partea se prevalează, situaţie care ar pune în discuţie împrejurări de fapt în legătură cu acea hotărâre (de exemplu, inexistenţa la dosarul cauzei a dovezii recunoaşterii datoriei de către partea adversă, cererea fiind respinsă ca prescrisă). În acest context, prezentarea ulterioară a unui înscris, în sens de mijloc de probă, nu ar fi de natură să deschidă cale de atac a revizuirii. În acelaşi context, au fost puse în discuţie şi dispoziţiile art. 459 NCPC, care reglementează ordinea în care se exercită căile de atac: „ (1) Căile extraordinare de atac nu pot fi exercitate atât timp cât este deschisă calea de atac a apelului. (2) În cazul hotărârilor susceptibile de apel, dacă acesta nu a fost exercitat, recursul este inadmisibil. Cu toate acestea, o hotărâre susceptibilă de apel şi de recurs poate fi atacată, înăuntrul termenului de apel, direct cu recurs, la instanţa care ar fi fost competentă să judece recursul împotriva hotărârii date în apel, dacă părţile consimt expres, prin înscris au-tentic sau prin declaraţie verbală, dată în faţa instanţei a cărei hotărâre se atacă şi consemnată într-un proces-verbal. În acest caz, recursul poate fi exercitat numai pentru încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. (3) Căile extraordinare de atac pot fi exercitate şi concomitent, în condiţiile legii. Recursul se judecă cu prioritate”. O primă problemă pusă în discuţie referitor la acest text priveşte posibilitatea exercitării revizuirii dacă nu a fost exercitată calea de atac a apelului, în condiţiile în care, potrivit alin. (1), căile extraordinare de atac nu pot fi exercitate, atât timp cât este deschisă calea de atac a apelului. În reglementarea anterioară, art. 322 CPC 1865 deschidea calea revizuirii atât împotriva hotărârilor rămase definitive în instanţa de apel, cât şi a celor care au rămas definitive prin neapelare. Raportat la această prevedere, noua reglementare pare să fie mai restrictivă. Pe de altă parte, în cazul apelului, textul art. 459 nu prevede restricţionarea exercitării omisso medio, ca în cazul recursului şi contestaţiei în anulare. Discuţia privind admisibilitatea revizuirii pentru ipoteza în care nu s-a exercitat apelul prezintă relevanţă din perspectiva faptului că pot exista situaţii în care, deşi termenul de exercitare a apelului a expirat, partea se află încă în termenul de exercitare a revizuirii. S-a mai precizat, totodată, faptul că din formularea alin. (1) al art. 459 nu rezultă că, dacă nu s-a exercitat apel, calea de atac a revizuirii nu este deschisă, textul vorbind des-pre imposibilitatea exercitării căilor extraordinare de atac (deci şi a revizuirii) câtă vreme este deschisă calea de atac a apelului. În prelungirea alin. (1), referitor la raportul apel-recurs, alin. (2) declară inadmisibil recursul omisso medio. În concluzie, s-a apreciat că revizuirea este admisibilă dacă nu mai este deschisă calea de atac a apelului. Dacă este deschisă calea apelului şi nu s-a făcut apel, este admisibilă revizuirea. Dacă se exercită şi revizuirea şi recursul, lucru posibil din perspectiva alin. (3) al art. 459, recursul se va judeca cu prioritate.

256


Faptul că în Noul Cod de procedură civilă a dispărut sintagma „hotărâre rămasă definitivă în apel sau prin neapelare” nu schimbă mult din acest punct de vedere. Tot referitor la acest punct, s-a mai precizat că revizuirea este calea de atac cea mai puţin atinsă de modificările Noului Cod. Soluţia admisibilităţii revizuirii pentru ipoteza în care calea de atac a apelului nu mai este deschisă era admisă şi în reglementarea anterioară şi trebuie admisă în aceleaşi condiţii şi potrivit noii reglementări, iar o interpretare per a contrario a dispoziţiilor art. 459 alin. (1) conduce la aceeaşi concluzie, cel puţin la nivel teoretic. Practic însă, prin majorarea termenului de apel la 30 de zile pot exista situaţii în care nici măcar calea de atac a revizuirii să nu mai fie deschisă, ca urmare a împlinirii termenului de revizuire, care este de o lună, cu excepţia motivelor pentru care termenul de exercitare a revizuirii curge de la alte momente decât comunicarea hotărârii. Mai trebuie avut în vedere şi faptul că în categoria căilor de atac, revizuirea prezintă anumite particularităţi; astfel, de regulă, motivele vizează aspecte neimputabile părţii, spre deosebire de ipoteza contestaţiei în anulare şi recursului. Nu a fost în intenţia redactorilor Codului să modifice soluţia anterioară. Pe de altă parte, păstrarea menţiunii de „hotărâre definitivă” nu a fost considerată oportună, având în vedere semnificaţia pe care noţiunea de „definitivă”o dobândeşte potrivit noii reglementări. S-a mai arătat că noua reglementare a curmat o chestiune controversată din 322 NCPC 1865 referitoare la sfera de aplicare a hotărârilor care evocă fondul. În practică, problema a vizat ipoteza în care prima instanţă respingea acţiunea, fiind respinse şi apelul, şi recursul. În acest caz, se punea problema care este hotărârea care evocă fondul şi care poate fi atacată. Practica a fost unanimă în a aprecia că hotărârea în apel, chiar dacă era de respingere a apelului, datorită caracterului devolutiv al acestei căi de atac, era o hotărâre care evoca fondul şi, prin urmare, susceptibilă de a fi atacată cu revizuire. Practica a fost însă controversată în ceea ce priveşte hotărârile din recurs: unele instanţe apreciau că hotărârile de recurs în care în motivare apăreau analizate probleme de drept erau considerate hotărâri care evocă fondul, susceptibile de a fi atacate pe calea revizuirii, alte instanţe considerau, dimpotrivă, că nu puteau fi atacate decât hotărârile din apel, cele pronunţate în recurs neavând vocaţia de a evoca fondul. Pentru ipoteza alin. (2) al art. 509, orice hotărâre judecătorească ar putea fi atacată cu revizuire, pentru celelalte situaţii însă, doar hotărârile care antamează fondul. Într-o altă opinie, s-a arătat că noţiunea de „hotărâri pronunţate asupra fondului” se referă doar la judecata în primă instanţă, inclusiv asupra excepţiilor procesuale de fond (excepţia calităţii procesuale, excepţia prescripţiei), altfel nu se justifică următoarea noţiune folosită, cea de hotărâri care evocă fondul, şi care include soluţiile pronunţate în căile de atac, apel sau recurs. Referitor la această observaţie, s-a făcut precizarea, cât priveşte excepţia prescripţiei, că aceasta nu este o veritabilă excepţie procesuală, ci mai degrabă o apărare de fond. Pe de altă parte însă, analiza excepţiei privitoare la calitatea procesuală antamează, de cele mai multe ori, fondul cauzei (spre exemplu, într-o acţiune în revendicare, verificarea calităţii procesuale active echivalează cu verificarea calităţii de proprietar). De asemenea, s-a mai precizat că ar fi fost de dorit ca în locul sintagmei „hotărâri pronunţate asupra fondului” să fie folosită sintagma „hotărâri de fond”. Au fost exprimate rezerve cu privire la extinderea noţiunii de hotărâri pronunţate asupra fondului la orice sentinţă chiar dacă vizează hotărâri care soluţionează excepţii procesuale de fond. S-a mai arătat că trebuie plecat de la specificul motivelor de revizuire şi de la faptul că nu a asistăm la o schimbare de concepţie faţă de ceea ce caracteriza revizuirea în vechiul Cod. Toate lucrările de specialitate clarifică tipurile de hotărâri care pot face obiectul revizuirii, iar vechiul cod vorbea, cu excepţia hotărârilor


257

pronunţate în recurs după casarea cu reţinere, despre hotărâri rămase definitive în apel sau prin neapelare, deci despre hotărâri date asupra fondului în relaţie cu motivele propriu-zise de revizuire. Inclusiv în Noul Cod, motivul privind nepronunţarea instanţei asupra unui lucru cerut este o chestiune care ţine de abordarea fondului cauzei. Noul Cod, schimbând formula de introducere a primului articol din materia revizuirii, nu şi-a propus decât să accentueze această idee, să o clarifice, sens în care vorbeşte despre hotărâri pronunţate asupra fondului, ceea ce trimite la hotărârile primei instanţe prin care se abordează fondul cauzei, şi despre hotărâri care evocă fondul, noţiune care trimite la hotărârile prin care instanţa de apel, admiţând apelul şi anulând hotărârea atacată, evocă fondul, dar poate vorba şi despre hotărâri ale instanţelor de recurs, atunci când acestea evocă fondul. Singura modificare avută în vedere cu ocazia lucrărilor comisiei de elaborare a Noului Cod în ceea ce priveşte obiectul revizurii a vizat deschiderea căii de atac a revizuirii, pentru motivele menţionate la alin. (2) al art. 509, tuturor hotărârilor, indiferent dacă acestea evocă sau nu fondul. În sprijinul aceleiaşi interpretări poate fi folosit şi argumentul care ţine de folosirea de către legiuitor a noţiunii de hotărâre pronunţată asupra fondului, care poate fi interpretată ca având o sferă de aplicare mai largă decât ce „hotărâre pronunţată pe fond”. S-a precizat că în materie de contencios administrativ, la nivelul secţiei din cadrul ICCJ există controverse în ceea ce priveşte admisibilitatea revizuirii atunci când se respinge recursul ca nefondat, deşi prin analiza tuturor motivelor se ajunge la o analiză pe fondul cauzei, sau atunci când instanţa de recurs se pronunţă asupra fondului prin admiterea recursului şi modificarea hotărârii. În ultima perioadă, orientarea a fost în sensul că revizuirea este admisibilă atunci când instanţa de recurs s-a pronunţat ea însăşi asupra fondului (situaţii frecvente în această materie), nu şi atunci când a respins recursul ca nefondat. Referitor la aceste precizări, s-a arătat că ar trebui evitată o interpretare categorică şi cu caracter de generalitate, în sensul imposibilităţii atacării cu revizuire a tuturor hotărârilor prin care recursul a fost respins ca nefondat, sens în care s-a dat exemplul recursului respins în baza unui înscris care ulterior a fost declarat fals. În ceea ce priveşte partea din hotărâre în care se reflectă evocarea fondului, în considerente sau în dispozitiv, s-a apreciat că trebuie luate în considerare considerentele care explică soluţiile din dispozitiv şi care fac corp comun cu dispozitivul (considerente decizorii). Potrivit alin. (3) al art. 310 se precizează că nu va opera prorogarea competenţei. Şi pentru alin. (1) al art. 310 poate fi valorificată jurisprudenţa din reglementarea anterioară.

258


2.

Termenul de exercitare

Referitor la termenul de exercitare, reglementat de art. 511 NCPC1, s-a precizat că textul articolului este clar şi nu pune probleme. Au fost însă semnalate dispoziţiile alin. (4) („Revizuirea se motivează prin însăşi cererea de declarare a căii de atac sau înăuntrul termenului de exercitare a acesteia, sub sancţiunea nulităţii”) referitor la motivarea cererii de revizuire, text similar celui de la contestaţia în anulare, precum şi faptul că acesta îşi va găsi aplicare, cu privire la fiecare motiv, pentru ipoteza în care prin aceeaşi cerere au fost invocate mai multe motive de revizuire [art. 511 alin. (5)].

1

„(1) Termenul de revizuire este de o lună şi se va socoti: 1. în cazurile prevăzute la art. 509 alin. (1) pct. 1, de la comunicarea hotărârii; 2. în cazul prevăzut la art. 509 alin.

(1) pct. 2, de la cel din urmă act de executare; 3. în cazurile prevăzute la art. 509 alin. (1) pct. 3, din ziua în care partea a luat cunoştinţă de hotărârea instanţei penale de

condamnare a judecătorului, martorului sau expertului ori de hotărârea care a declarat fals înscrisul, dar nu mai târziu de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii

penale. În lipsa unei astfel de hotărâri, termenul curge de la data când partea a luat cunoştinţă de împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, dar nu mai târziu de 3 ani de la data producerii acestora; 4. în cazul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 4, din ziua în care partea a luat cunoştinţă de

hotărârea prin care a fost sancţionat disciplinar definitiv judecătorul, dar nu mai târziu de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii de sancţionare disciplinară; 5. în cazul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 5, din ziua în care s-au descoperit înscrisurile ce se invocă; 6. în cazul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 6, din ziua în care partea a luat

cunoştinţă de casarea, anularea sau schimbarea hotărârii pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere, dar nu mai târziu de un an de la data rămânerii definitive

a hotărârii de casare, anulare sau schimbare; 7. în cazurile prevăzute la art. 509 alin. (1) pct. 7, din ziua în care statul ori altă persoană de drept public a luat cunoştinţă de

hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data rămânerii definitive a acesteia; în cazul minorilor, persoanelor puse sub interdicţie judecătorească sau sub curatelă termenul de revizuire este de 6 luni de la data la care cel interesat a luat cunoştinţă de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la dobândirea capacităţii depline de exerciţiu sau, după caz, de la înlocuirea tutorelui persoanei puse sub interdicţie, de la încetarea curatelei ori înlocuirea curatorului; 8. în cazul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8, de la data rămânerii

definitive a ultimei hotărâri. (2) În cazul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 9, termenul de revizuire este de 15 zile şi se socoteşte de la încetarea împiedicării. (3) Pentru motivele

prevăzute la art. 509 alin. (1) pct. 10 şi 11, termenul este de 3 luni de la data publicării hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv a deciziei Curţii Constituţionale

în Monitorul Oficial al României, Partea I. (4) Revizuirea se motivează prin însăşi cererea de declarare a căii de atac sau înăuntrul termenului de exercitare a acesteia, sub sancţiunea nulităţii. (5) Dacă prin aceeaşi cerere se invocă motive diferite de revizuire, prevederile alin. (4) se aplică în mod corespunzător pentru fiecare motiv în parte”.


259

Motivele de revizuire şi soluţiile posibile în revizuire* Prelegere susţinută de judecător Valentin MITEA

Discuţia despre revizuire a început furtunos, mai furtunos decât ar fi cazul, ţinând cont că această cale de atac a suferit, comparativ cu celelalte, cele mai puţine modificări. Plecând de la această precizare va trebui să examinăm noua reglementare raportându-ne la multe lucruri pe care le cunoaştem deja; în acelaşi timp însă, există unele aspecte punctuale, vizând fie anumite motive de revizuire, fie sfera de cuprindere a hotărârilor care fac obiectul revizuirii, dar nu numai, care obligă la discuţii şi nuanţări. Constatarea esenţială de la care trebuie pornită abordarea comparativă a reglementării noi şi a celei anterioare rămâne însă aceea că, în ansamblul ei, revizuirea îşi păstrează, în foarte mare măsură, caracteristicile juridice.

1.

Motivele de revizuire

Trei noutăţi se detaşează ca importanţă: cea dintâi priveşte sfera motivelor de revizuire, iar în legătură cu acestea trebuie să observăm că una dintre ipotezele prevăzute de art. 322 CPC 1865 (cea de la pct. 1: „dacă dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziţii potrivnice ce nu se pot aduce la îndeplinire”) a fost suprimată, neregăsindu-se în Noul Cod de procedură civilă nici măcar într-o formă modificată ori absorbită în vreun altul; a doua, tangentă celei dintâi, că legiuitorul Noului Cod de procedură civilă a preferat să fragmenteze unele motive de revizuire ce reuneau, în realitate, mai multe motive distincte (precum cele prevăzute la art. 322 pct. 4 şi 5 CPC 1865), dar care păstrează, în bună măsură, substanţa şi funcţia procedurală a celor anterioare. Cu alte cuvinte, o o-peraţiune de simplă igienă procedurală, iar nu o reconsiderare de fond a condiţiei juridice a acestor motive; a treia, că teza – aproape sacrosanctă – potrivit căreia revizuirea poate avea ca obiect numai hotărâri care evocă fondul a fost, în sfârşit, atenuată, alin. (2) al art. 509 NCPC asigurând fundamentul acestei modificări de concepţie. Revenind la înlăturarea motivului de revizuire prevăzut de art. 322 CPC 1865, este oportun să remarcăm că opţiunea Noului Cod de procedură civilă era previzibilă: introducerea prin O.U.G. nr. 138/2000 a instituţiei lămuririi hotărârii şi a înlăturării dispoziţiilor potrivnice (art. 2811 CPC 1865), menţinută (prin art. 443) şi de Noul Cod de procedură civilă, făcea dificil de justificat coexistenţa unor mijloace procedurale distincte (ne referim la procedura înlăturării dispoziţiilor potrivnice şi la cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 1 CPC 1865), dar care serveau aceluiaşi scop. Prin urmare, s-a renunţat la motivul de revizuire, preeminenţa procedurii prevăzute de art. 443 NCPC având, între altele, un argument în faptul că, spre deosebire de revizuire, care întotdeauna este supusă unui termen de exercitare, înlăturarea dispoziţiilor potrivnice nu cunoaşte o astfel de condiţionare. Pentru o înţelegere mai facilă a eventualelor elemente de noutate propun o examinare sintetică, însă făcută în manieră comparativă, a motivelor de revizuire reglementate în Noul Cod de procedură civilă.

* Trimiterile la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului republicată în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012.

260


1.1 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 NCPC

(„s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut”) Acest motiv îl preia în totul pe acela prevăzut de art. 322 pct. 2 CPC 1865, astfel că pentru înţelegerea lui este utilă raportarea la consideraţiile doctrinare şi dezlegările jurisprudenţiale deja existente în ambianţa vechii reglementări. Să remarcăm doar că, în situaţia în care instanţa nu s-a pronunţat asupra vreunui lucru cerut, părţile mai au la îndemână şi procedura completării hotărârii (art. 444 NCPC).


(„obiectul pricinii nu se află în fiinţă”) Reprezintă o preluare a motivului reglementat de art. 322 pct. 3 CPC 1865, Noul Cod de procedură civilă neoferind nicun element de noutate. În consecinţă, se va putea ţine seama de aprecierile făcute în marginea lui sub guvernământul vechii reglementări. Să observăm doar, ca potenţial instrument procedural tangent aceleiaşi proble-matici, prevederile art. 204 alin. (2) pct. 3 NCPC, similare, practic, celor ale art. 132 alin. (2) pct. 3 CPC 1865, potrivit cărora reclamantul poate să solicite, fără a fi ţinut de rigorile impuse prin alin. (1) al articolului, contravaloarea obiectului cererii, pierdut sau pierit în cursul procesului. Tot astfel, şi prevederile art. 891 NCPC (privitoare, ca şi art. 574 CPC 1865, la intervertirea executării), conform cărora în cazul în care în titlul executoriu nu s-a stabilit ce sumă urmează să fie plătită ca echivalent al valorii lucrului în cazul imposibilităţii predării acestuia, instanţa de executare, la cererea creditorului, va stabili această sumă.


(„un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul ori în urma judecăţii, când aceste împrejurări au influenţat soluţia pronunţată în cauză. În cazul în care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanţa de revizuire se va pronunţa mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenţei sau inexistenţei infracţiunii invocate. În acest ultim caz, la judecarea cererii va fi citat şi cel învinuit de săvârşirea infracţiunii”) De această dată, suprapunerea cu vechiul motiv de revizuire este doar parţială, Noul Cod de procedură civilă adăugând două elemente care, anterior, lipseau: primul este acela că se introduce o condiţie de admisibilitate („când aceste împrejurări au influenţat soluţia pronunţată în cauză”) care, la nivel strict normativ, lipsea anterior, dar care, altfel, era socotită în doctrină şi jurisprudenţă ca subînţeleasă, fiind cerută de logica internă a motivului de revizuire; al doilea (care, şi el, are valoare de noutate doar prin raportare la faptul că lipsea din reglementarea imediat precedentă, căci altfel el a mai fost prezent în cadrul motivului de sub art. 322 pct. 4 teza I CPC 1865) vizează teza finală a pct. 3 al art. 509 NCPC : „În cazul în care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanţa de revizuire se va pronunţa, mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenţei sau inexistenţei infracţiunii invocate. În acest ultim caz, la judecata cererii va fi citat şi cel învinuit de săvârşirea infracţiunii ”. Au existat întrebări ale participanţilor la conferinţă cu privire la hotărârea care trebuie dată asupra existenţei


261

infracţiunii în cazul pronunţării pe cale incidentală: această hotărâre prin care se constată existenţa infracţiunii trebuie să fie dată odată cu admiterea cererii de revizuire? Cum ar trebui să sune minuta? Se dau hotărâri separate? Se poate pune problema antepronunţării judecătorului? Problema ridicată trimite la soluţia dată cererii de revizuire, Noul Cod de procedură civilă neaducând noutăţi cu privire la soluţiile care trebuie date revizuirii, deci nici cu privire la aceste aspecte. Aşa fiind, rămân utile concluziile trase sub reglementarea anterioară, acestea propunând ca, în cazul menţionat, să se dea mai întâi o hotărâre prin care, constatându-se existenţa infracţiunii, să se desfiinţeze hotărârea atacată cu revizuire, trecându-se apoi la rejudecarea procesului şi dându-se, finalmente, o nouă hotărâre. Nu se poate vorbi, într-o asemenea situaţie, despre antepronunţarea judecătorului cauzei, acesta desfăşurând o activitate de judecată pe care legea o impune explicit sau implicit. Tot astfel, pronunţarea unei hotărâri intermediare nu implică, în mod necesar, şi anticiparea exactă şi în totalitatea ei a hotărârii prin care, la finele procedurii, se va judeca procesul, căci rejudecarea presupune alte dezlegări decât cele deja făcute în cuprinsul hotărârii intermediare. O altă problemă ridicată de către participanţi a fost aceea dacă ar trebui să existe un rechizitoriu sau un alt act care să permită instanţei civile să constate existenţa infracţiunii. După unele opinii, trebuie să se facă dovada imposibilităţii derulării unui proces penal pentru ca instanţa civilă să poată constata existenţa infracţiunii pe cale incidentală, afirmându-se că este necesar să existe un act emanând de la autoritatea competentă în materie penală din care să rezulte motivele în raport de care săvârşirea infracţiunii nu se mai poate stabili în cadrul unui proces penal. Dimpotrivă, alţi autori au exprimat opinia că instanţa civilă poate face aceste verificări în mod direct, pe cale incidentală, fără să fie necesară prezentarea unui act precum cel menţionat mai sus. În ce mă priveşte, prefer prima opinie, aceasta oferind un fundament clar motivului de revizuire discutat. În favoarea ei vine, credem, şi un argument tras din dispoziţiile art. 511 alin. (1) pct. 3 teza finală NCPC, care se referă, sub aspectul momentului de început al curgerii termenului de revizuire, la „(…) data când partea a luat cunoştinţă de împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală (…)”, ceea ce sugerează, credem, că aceste împrejurări trebuie să-i fie aduse la cunoştinţă de o autoritate penală competentă.


(„Un judecător a fost sancţionat disciplinar definitiv pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă aceste împrejurări au influenţat soluţia pronunţată în cauză”) Acesta este un motiv de revizuire desprins din fostul art. 322 pct. 4 CPC 1865, Noul Cod de procedură civilă preferând, în considerarea identităţii lui proprii, să-l consacre în mod distinct. Motivul păstrează substanţa antecesorului său normativ, propunând ca elemente de noutate: referirea la „judecător” în loc de „magistrat”; impunerea condiţiei ca exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă să fi fost de natură a influenţa soluţia pronunţată în cauză. Şi de această dată lipsesc noutăţile veritabile, legiuitorul transpunând normativ observaţii doctrinare şi jurisprudenţiale deja consolidate.


(„după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor”) Nici acest motiv de revizuire nu are caracter de noutate, el fiind copia pe deplin fidelă a celui prevăzut de art. 322 pct. 5 teza I CPC 1865. Aşa fiind, consideraţiile care au însoţit până acum, doctrinar şi jurisprudenţial, acest motiv

262


de revizuire, îşi păstrează actualitatea.


(„s-a casat, s-a anulat ori s-a schimbat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere”) Acest motiv de revizuire îi corespunde aceluia prevăzut de art. 322 pct. 5 teza finală CPC 1865, preferându-se, şi de această dată, prin observarea individualităţii lui, să fie consacrat ca motiv distinct. Substanţa precedentului motiv de revizuire este păstrată, Noul Cod de procedură civilă oferind doar o actualizare terminologică, privitoare la soluţiile date hotărârii invocate ca temei al revizuirii: vechiul motiv cerea desfiinţarea sau modificarea, cel nou aduce în discuţie casarea, anularea sau schimbarea.


(„statul ori alte persoane juridice de drept public, minorii şi cei puşi sub interdicţie judecătorească ori cei puşi sub curatelă nu au fost apăraţi deloc sau au fost apăraţi cu viclenie de cei însărcinaţi să îi apere”) Şi de această dată, preluarea vechiului motiv de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 6 NCPC 1865 este aproape integrală. Scopul motivului de revizuire rămâne acelaşi, anume asigurarea în plan procedural a protecţiei unor persoane aflate în situaţii speciale, fiind remarcat doar că din enumerarea făcută de art. 509 pct. 7 NCPC lipseşte referirea la persoane juridice de utilitate publică şi, tot astfel, la cei dispăruţi. Legiuitorul Noului Cod de procedură civilă a considerat, sub acest din urmă aspect, că este suficientă referirea la „cei puşi sub curatelă”, în condiţiile în care art. 178 NCC, referindu-se la cazurile în care se poate institui curatela, evocă [lit. d)] şi situaţia în care „o persoană a dispărut fără a exista informaţii despre ea şi nu a lăsat mandatar sau administrator general”. Rezultă, aşadar, că referirea la cel dispărut nu se mai justifica a fi menţinută, sub condiţia însă ca privitor la acesta să se fi instituit curatela, căci altfel motivul de revizuire nu l-ar mai primi sub incidenţa lui. De remarcat şi referirea făcută la „minori şi cei puşi sub interdicţie”, anterior legea făcând vorbire despre cei incapabili. Lipseşte, deci, o modificare de fond, intervenţia Noului Cod de procedură civilă privind doar terminologia utilizată. Să remarcăm doar, consonant cu ceea ce deja s-a spus în marginea dispoziţiilor art. 322 pct. 6 CPC 1865, că legea îngăduie revizuirea doar dacă apărarea a lipsit în totul ori dacă a fost făcută cu viclenie. Nu o îngăduie însă când apărarea a existat, dar a fost prea puţin diligentă, sau când calitatea ei a fost una modestă. Exceptând ipoteza apărării făcute cu viclenie, putem spune că motivul de revizuire în discuţie se sprijină, fundamental, pe formula dihotomică apărare-non-apărare.


(„există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri”) Şi de această dată avem de-a face cu o reiterare a unui motiv preexistent, art. 322 pct. 7 CPC 1865 referindu-se la cazul în care „(…) există hotărâri definitive potrivnice, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceleaşi calităţi”. Noul Cod de procedură civilă conservă, aşadar, substanţa vechiului motiv, preferând doar o ajustare de suprafaţă, el evocând, sintetic, încălcarea autorităţii de lucru judecat, fără a face alte precizări. Or, condiţiile autorităţii de lucru


263

judecat, în ceea ce priveşte efectul lor negativ, sunt înfăţişate de art. 431 alin.(1) NCPC („Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect”), astfel că simetria dintre vechiul şi noul motiv de revizuire este, se poate spune, desăvârşită. De aici şi concluzia că aprecierile făcute în doctrină şi jurisprudenţă în marginea motivului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 CPC 1865 rămân utile, ele putând fi avute în vedere pentru (re)conturarea problematicii asociate şi „noului” motiv.


(„partea a fost împiedicată să se înfăţişeze la judecată şi să înştiinţeze instanţa despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa”) Este încă un motiv de revizuire preluat, cu o fidelitate completă, din Codul de procedură civilă anterior, care îl conţinea sub art. 322 pct. 8. Teza esenţială a motivului este, după cum se cunoaşte, aceea că judecata făcută în condiţiile arătate în textul legal inculcă o viciere gravă a dreptului la apărare, astfel că o corecţie procedurală trebuia (şi trebuie) să existe. Condiţiile impuse sunt cumulative şi de strictă interpretare, ceea ce trimite, în mod necesar, şi la concluzia că : 1) atunci când partea nu a fost legal citată, ea are la îndemână, în limitele legii, alte căi de atac decât revizuirea; 2) când partea a fost legal citată şi avea posibilitatea de a informa instanţa cu privire la faptul că, din motive mai presus de voinţa ei, nu se poate prezenta în instanţă, revizuirea este inadmisibilă.


(„Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă”) Este un motiv de revizuire preexistent, Codul de procedură civilă anterior înfăţişându-l în art. 322 pct. 10, el adăugându-i în partea finală o condiţie pe care însă Noul Cod nu a mai păstrat-o: consecinţele grave ale încălcării „nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate”. Înlăturarea acestei condiţii conduce, am spune, la concluzia că revizuirea nu trebuie să fie, precum în prezent, singurul mijloc procedural pus la dispoziţia părţii pentru a înlătura consecinţele încălcării drepturilor sau libertăţilor sale fundamentale, ea fiind îngăduită chiar şi atunci când, în paralel, legea ar recunoaşte şi alte căi procedurale destinate aceluiaşi scop. De remarcat, de asemenea, şi că, în acord cu statuările Deciziei nr. 233 din 15.02.2011 a Curţii Constituţionale, nu a fost păstrată şi o mai veche condiţie, aceea ca revizuirea să aibă ca efect o hotărâre care evocă fondul.


(„după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională prevederea care a făcut obiectul acelei excepţii”) Acest motiv de revizuire îşi are corespondent – unul parţial însă – în acela prevăzut de art. 322 pct. 10 CPC 1865, care, mult prea ramificat, exprima aceeaşi teză.

264


A fost, aşadar, păstrat filonul vechiului motiv (ne referim la intervenirea unei decizii a Curţii Constituţionale prin care a fost declarată neconstituţională o prevedere care, într-un proces determinat, făcuse obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate), nemaimenţinându-se însă unele referiri mai degrabă redundante [precum „(…) care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare”], căci ele rezultau în chip logic din ipoteza primară a textului legal. Trebuie avut în vedere, sub acest aspect, că sesizarea Curţii Constituţionale în temeiul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 poate fi făcută numai dacă prevederea reclamată ca neconstituţională „(…) are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia”. Or, această cerinţă o include deja pe aceea evocată, în partea lui finală, de art. 322 pct. 10 CPC 1865.

2.

Obiectul revizuirii

3.

Termenul de revizuire (art. 511 NCPC)

În legătură cu reglementarea motivelor de revizuire mai trebuie remarcată, în considerarea importanţei ei, şi prevederea cuprinsă în alin. (2) al art. 509 NCPC : „Pentru motivele de revizuire prevăzute la alin. (1) pct. 3, dar numai în ipoteza judecătorului, pct. 4, pct. 7-10 sunt supuse revizuirii şi hotărârile care nu evocă fondul.” Acest text legal are caracter de noutate doar în plan normativ, căci altfel el impune soluţii care, în doctrină, fuseseră reclamate de mai multă vreme încă în ambianţa reglementării oferite revizuirii de Codul de procedură civilă 1865. Altfel spus, avem de-a face cu un răspuns normativ la solicitări vechi şi, am spune, deja consolidate, el evidenţiind, pe bună dreptate, că regula clasică potrivit căreia ar putea face obiectul revizuirii doar o hotărâre care evocă fondul apare, uneori, ca inadecvată. De aici, constatarea că în raport cu unele motive de revizuire, abordarea fondului nu este necesar să condiţioneze admisibilitatea acestei căi de atac, legiuitorul Noului Cod oprindu-se la cele menţionate în cuprinsul alin. (2) al art. 509 NCPC. Faţă de întrebarea ridicată de unii participanţi la această întâlnire, arăt că, în înţelegerea mea, era, într-adevăr, oportună menţionarea în alin. (2) al art. 509 NCPC inclusiv a motivului de revizuire prevăzut la pct. 11, câtă vreme norma legală criticată pentru neconstituţionalitate ar putea fi una care, deşi într-o semnificativă legătură cu soluţionarea litigiului, să nu intereseze sub aspectul soluţionării fondului cauzei, ea putând conduce la soluţionarea pricinii în temeiul unei excepţii procesuale. Vom vedea, în timp, dacă doctrina şi jurisprudenţa vor găsi potrivit să impună o asemenea abordare, cunoscut fiind că, pretorian, tot astfel se făcuse uneori şi cu privire la motivele de revizuire pe care astăzi le evocă alin. (2) al art. 509 NCPC. Tot în legătură cu obiectul revizuirii, dar sub un alt aspect, să observăm şi că partea de început a alin. (1) al art. 509 se referă la „hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul”, înlocuind textul anterior care impunea şi alte condiţii, chiar dacă toate gravitau în jurul aceleiaşi teze-reper, anume că hotărârea trebuie să evoce fondul. Acesta îşi păstrează, în raport cu fiecare dintre motivele de revizuire, durata prevăzută şi prin art. 324 CPC 1865, legiuitorul socotind că nu sunt necesare modificări. Totuşi, din raţiuni privitoare la asigurarea securităţii circuitului juridic civil, pentru situaţiile menţionate în cuprinsul art. 511 alin. (1) pct. 3 teza I, pct. 4, pct. 6 şi pct. 7 NCPC a fost instituit, cu caracter de noutate în reglementare, un termen-limită de 1 an, calculat de la momentele arătate, diferenţiat, în cuprinsul acestor texte legale, în interiorul căruia să se exercite revizuirea. În caz contrar,


265

aceasta devine inadmisibilă şi trebuie respinsă, chiar dacă partea ar fi luat cunoştinţă despre motivele care întemeiază revizuirea doar ulterior împlinirii termenului de 1 an.

4.

Cererea de revizuire

5.

Procedura de judecată a cererii de revizuire

6.

Soluţiile posibile în revizuire

Noul Cod de procedură civilă nu oferă noutăţi privitoare la forma şi conţinutul cererii de revizuire, cu o singură excepţie, notabilă însă: potrivit art. 511 alin. (4) NCPC, revizuirea se motivează prin însăşi cererea de declarare a căii de atac sau înăuntrul termenului de exercitare a acesteia, sub sancţiunea nulităţii. Este o prevedere legală cu adevărat utilă, funcţia ei de disciplinare a conduitei revizuientului fiind evidentă. Se cunoaşte că vechiul Cod de procedură civilă nu cuprindea o dispoziţie similară, ceea ce genera, în practică, interpretări neuniforme cu privire la termenul în care cererea de revizuire trebuia motivată şi la consecinţele eventualei nemotivări în acest termen. De această dată, legea stabileşte un termen şi o sancţiune precise, clarificând aceste aspecte. Potrivit art. 513 alin. (1) NCPC, cererea de revizuire se soluţionează cu observarea dispoziţiilor procedurale aplicabile judecăţii finalizate cu hotărârea atacată. Se preferă aşadar – şi pe bună dreptate – împrumutul dispoziţiilor procedurale care au guvernat şi judecata finalizată prin hotărârea atacată cu revizuire. Opţiunea legiuitorului este una firească, ea ţinând seama de faptul că ne aflăm în faţa unei căi de atac de retractare, astfel că simetria procedurală este soluţia oportună. Articolul 326 alin. (1) CPC 1865 uza de o prevedere mai puţin inspirată: „Cererea de revizuire se judecă potrivit dispoziţiilor prevăzute pentru cererea de chemare în judecată”, el făcând, fără a distinge în funcţie de etapa procedurală în care a fost pronunţată hotărârea atacată (primă instanţă, apel, chiar recurs uneori), o simplă referire la regulile specifice judecăţii în primă instanţă şi refuzând, cel puţin aparent, soluţia mai flexibilă adusă de Noul Cod. Din evidente raţiuni de celeritate, întâmpinarea nu i se comunică revizuentului, aşa cum ar fi pretins raportarea la prevederile art. 201 alin. (2) NCPC; dimpotrivă, soluţia aleasă de legiuitor este una conservatoare, revizuentul urmând a lua cunoştinţă de conţinutul întâmpinării de la dosarul cauzei [art. 513 alin. (2) teza a II-a NCPC]. Potrivit art. 513 alin. (4) NCPC, „dacă instanţa încuviinţează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor definitive potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre. Se va face arătare de hotărârea dată în revizuire, în josul originalului hotărârii revizuite”. Se poate, prin urmare, constata că Noul Cod de procedură civilă nu aduce, în legătură cu soluţiile care pot fi pronunţate în revizuire, nicio noutate, el preluând prevederile art. 327 alin. (1) şi (2) CPC 1865. Aceasta înseamnă, totodată, că observaţiile şi concluziile făcute sub reglementarea veche vor trebui, în continuare, avute în vedere, ceea ce se va putea dovedi util. Pe de altă parte însă, vor persista unele controverse ori incertitudini generate de vechea reglementare, pentru care Noul Cod nu oferă soluţii. Două sunt expresiile de care uzează noua reglementare pentru a se referi la soluţiile care ar putea fi pronunţate în revizuire: schimbarea hotărârii atacate în revizuire, respectiv [însă numai pentru revizuirea admisă

266


în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 NCPC] anularea celei de-a doua hotărâri. Prima este, cu certitudine, vădit insuficientă, ea neavând aptitudinea de a acoperi întreaga paletă de soluţii care ar putea fi pronunţate în revizuire .


În cazul în care se admite cererea de revizuire pentru acest motiv, se va schimba hotărârea atacată, fiind, în principiu, recomandat să se dea o singură hotărâre în cazul în care avem de a face cu plus petita sau extra petita. În situaţia în care însă ar fi vorba de minus petitia, este posibil să fie nevoie de administrarea de noi dovezi, ceea ce ar putea justifica darea unei hotărâri intermediare de admitere a revizuirii, rămânând ca apoi să se pronunţe o hotărâre de fond cu privire la acel capăt de cerere.


În cazul cererii de revizuire pentru acest motiv, soluţia obişnuit oportună este ca printr-o singură hotărâre să se admită cererea şi să fie obligată partea la plata contravalorii bunului, în cazul în care există probe la dosar cu privire la contravaloare; în cazul în care nu există probe cu privire la contravaloarea bunului pierit, ar fi util să se admită cererea de revizuire printr-o hotărâre intermediară, iar apoi să se administreze probele necesare, dându-se la final o hotărâre de obligare a debitorului la plata contravalorii.

6.3 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 3 şi 4 NCPC

În acest caz, dacă se invocă faptul condamnării judecătorului, se va putea da o hotărâre intermediară prin care se va desfiinţa hotărârea atacată cu revizuire, trecându-se apoi la rejudecarea procesului şi, deci, la pronunţarea unei noi hotărâri asupra cauzei. În acelaşi fel se va proceda şi atunci când motivul de revizuire este cel arătat la pct. 4 al art. 509 alin. (1) NCPC. În cazul celorlalte ipoteze arătate la pct. 3 al art. 509 alin. (1) NCPC, achiesăm la punctul de vedere exprimat în doctrină, potrivit căruia, atunci când revizuirea este considerată admisibilă, se va putea pronunţa o încheiere interlocutorie asupra admisibilităţii, după care se va putea trece la refacerea sau completarea probaţiunii, dându-se apoi o nouă hotărâre prin care procesul va fi rejudecat.


Este de avut în vedere soluţia propusă pentru cazul în care, în sensul art. 509 alin. (1) pct. 3, un expert care a luat parte la judecată a fost condamnat pentru o infracţiune privitoare la pricină.


În acest caz se poate da o singură hotărâre, în situația în care la dosar există suficiente probe, sau se poate da o hotărâre intermediară de admisibilitate a revizuirii, trecându-se apoi la administrarea de probe în completare şi rejudecarea pricinii printr-o nouă hotărâre.


În acest caz se anulează hotărârea atacată, pronunţându-se o hotărâre intermediară, după care se administrează probele suplimentare necesare în cauză (în ipoteza lipsei de apărare, precum şi în cazul apărării


267

făcute cu viclenie), iar apoi se pronunţă o nouă hotărâre care soluţionează cauza.


În acest caz se anulează ce-a de a doua hotărâre potrivnică, aceasta fiind neavenită. Instanţa nu va proceda la compararea celor două hotărâri pentru a vedea care este cea corectă, cea dintâi rămânând singura validă juridic.


Soluţia în acest caz de admitere a cererii de revizuire este de a desfiinţa, printr-o hotărâre intermediară, hotărârea atacată, trecându-se apoi la administrarea probelor pe care partea nelegal citată nu le-a putut propune, după care se va da o nouă hotărâre. Când însă nu sunt probe suplimentare, printr-o singură hotărâre se va admite cererea de revizuire, se desfiinţează hotărârea atacată şi se va rejudeca fondul.


În măsura în care este necesară administrarea de noi probe, se va da o hotărâre intermediară de admitere a cererii de revizuire, prin care se va retracta hotărârea atacată, după care se va trece la administrarea de probe şi la rejudecarea procesului printr-o nouă hotărâre. Când, însă, administrarea de probe nu este necesară, se va putea da o singură hotărâre.


Se retractează hotărârea iniţială, pronunţându-se o hotărâre intermediară de admitere a revizuirii, se va rejudeca pricina ţinând seama de alte dispoziţii decât cele declarate neconstituţionale şi se va da o nouă hotărâre. În măsura în care nu este nevoie de probe suplimentare, se poate pronunţa o singură hotărâre prin care se va desfiinţa hotărârea iniţială şi se va rejudeca pricina.

7.

Căile de atac

Regula care stabileşte regimul căilor de atac împotriva hotărârii prin care a fost soluţionată o cerere de revizuire rămâne cea pe care o impunea şi vechiul Cod: potrivit art. 513 alin. (5) NCPC, hotărârea asupra revizuirii este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită. O concordanţă deplină, aşadar, cu prevederile art. 328 alin. (1) CPC 1865. Când revizuirea s-a cerut pentru hotărâri potrivnice, calea de atac este, şi sub Noul Cod, recursul, însă regula suportă un amendament în raport cu vechea reglementare. Să remarcăm, prin urmare, că în cazul în care revizuirea a fost soluţionată de una dintre secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recursul este de competenţa Completului de 5 judecători. Un recurs în interiorul recursului, aşadar, adică o soluţie legală pe care vechea reglementare o repudia.

268
