Proiect finan at de Uniunea European ţ ă - Consiliul Superior al ...

Proiect finanţat de Uniunea Europeană Facilitatea de Tranziţie FT 2007/19343.07.01.02.14 Continuarea asistenţei tehnice pentru consolidarea reţelei de formatori a Şcolii Naţionale de Grefieri (SNG) şi pentru îmbunătăţirea abilităţilor lor de predare în ceea ce priveşte noul Cod civil şi noul Cod penal

Profesor doctor Marilena Uliescu Capitolele IX - XV

Judecător ÎCCJ Adina Georgeta Nicolae Capitolele I - VIII

- Bucureşti 2010 -

CUPRINS CONSIDERAŢII PRELIMINARE 1. Prezentare generală …………………………………………....…... 12 2. Unele precizări conceptuale şi de ordin terminologic …………….. 14 CAPITOLUL I. NOŢIUNEA ACTULUI JURIDIC CIVIL ……………………...… 16 1.1. Contractul. Definiţie. Trăsături caracteristice ………………….. 16 1.1.1. Definiţie ………………………………………………. 16 1.1.2. Principii ……………………………...……………….. 17 1.1.3. Reglementarea interdicţiei de a contracta ………...….. 17 1.2. Actul juridic unilateral. Noţiune. Feluri de acte unilaterale …… 18 1.2.1. Definiţie ………………………………………………. 18 1.2.2. Clasificare …………………………………………….. 19 1.2.2.1. Acte unilaterale supuse comunicării 1.2.2.2. Promisiunea unilaterală 1.2.2.3. Promisiunea publică de recompensă 1.3. Clasificarea contractelor. Criterii de clasificare …..…………... 24 1.3.1. Criterii de clasificare …………………………………. 24 1.3.1.1. După existenţa sau nu a unei obligaţii în contrapartidă la momentul încheierii actului 1.3.1.2. După scopul urmărit de părţi 1.3.1.3. După cunoaşterea existenţei şi întinderii drepturilor şi obligaţiilor 1.3.1.4. După rolul voinţei părţilor 1.3.1.5. După modalitatea negocierii clauzelor contractului 1.3.1.6. După structura lor CAPITOLUL II. FORMAREA CONTRACTULUI. CONDIŢII ESENŢIALE ….... 30 2.1. Elemente structurale ale încheierii valabile a contractului …..... 30 2.1.1. Enumerare …………………………………………..... 30 2.2. Capacitatea de a contracta ……………………………………... 31

2.2.1. Noţiuni generale ……………………………………… 31 2.2.1.1. Definiţie 2.2.1.2. Principiul capacităţii de a contracta. Excepţii. 2.2.1.3. Capacitatea persoanei juridice 2.2.1.4. Sancţiunea nerespectării incapacităţii de a încheia acte juridice 2.3. Consimţământul …………………………………………………. 36 2.3.1. Noţiuni generale …………………………………….... 36 2.3.1.1. Definiţie 2.3.1.2. Mecanismul formării contractului 2.3.2. Valabilitatea consimţământului. Viciile de consimţământ …………….……………...… 37 2.3.2.1. Condiţii de validitate a consimţământului 2.3.2.2. Lipsa discernământului 2.3.2.3. Viciile de consimţământ. Enumerare 2.3.3. Eroarea-viciu de consimţământ ………………………. 38 2.3.3.1. Definiţie şi reglementare 2.3.3.2. Condiţii 2.3.3.3. Aspecte particulare (eroarea nescuzabilă, eroarea asumată, eroarea de calcul) 2.3.3.4. Sancţiune 2.3.4. Dolul-viciu de consimţământ ………………………… 42 2.3.4.1. Definiţie şi reglementare 2.3.4.2. Condiţii 2.3.4.3. Sancţiune 2.3.5. Violenţa ………………………………………………. 46 2.3.5.1. Definiţie şi reglementare 2.3.5.2. Condiţii 2.3.5.3. Violenţa săvârşită de un terţ 2.3.5.4. Sancţiune 2.3.6. Leziunea ……………………………………………… 49 2.3.6.1. Definiţie şi reglementare 2.3.6.2. Condiţii 2.3.6.3. Sancţiune 2.4. Obiectul contractului ……………………………………………. 51 2.4.1. Noţiuni generale …………………………………….... 51 2.4.2. Valabilitatea obiectului ………………………………. 52 2.4.2.1. Condiţii de validitate. Enumerare 2.4.2.2. Sancţiune

2

2.5. Cauza ……………………………………………………………. 54 2.5.1. Noţiuni generale ……………………………………… 54 2.5.1.1. Definiţie şi reglementare 2.5.2. Valabilitatea cauzei ………………………………...… 54 2.5.2.1. Condiţii de validitate. Enumerare 2.5.2.2. Proba cauzei 2.5.2.3. Sancţiune 2.6. Forma actului juridic …………………………………………… 57 2.6.1. Definiţie ………………………………………………. 57 2.6.2. Principiul consensualismului …………………………. 57 2.6.3. Forma cerută ad validitatem (ad solemnitatem) ……… 58 2.6.3.1. Definiţie 2.6.3.2. Sancţiune 2.6.4. Forma ad probationem ……………………………….. 60 2.6.4.1. Definiţie 2.6.4.2. Sancţiune 2.6.5. Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi ……….. 61 2.6.5.1. Definiţie 2.6.5.2. Sancţiune CAPITOLUL III. NULITATEA ACTULUI JURIDIC ………………………………. 63 3.1. Dispoziţii generale ……………………………………………… 63 3.1.1. Noţiune ……………………………………………….. 63 3.2. Clasificarea nulităţilor. Categorii de nulităţi …………………... 63 3.2.1. Criterii de clasificare …………………………………. 63 3.2.2. Categorii de nulităţi Nulitatea absolută şi nulitatea relativă …….…………. 66 3.2.3. Regimul juridic al nulităţii …………………………… 67 3.2.3.1. Noţiune 3.2.3.2. Regimul juridic al nulităţii absolute 3.2.3.3. Regimul juridic al nulităţii relative 3.2.3.4. Comparaţie de regim juridic între nulitatea absolută şi nulitatea relativă 3.3. Efectele nulităţii …...……………………………………………. 71 3.3.1. Noţiune ……………………………………………….. 71 3.3.2. Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii ……...…… 72 3.3.2.1. Noţiune

3

3.3.2.2. Consecinţele aplicării principiului retroactivităţii efectelor nulităţii. Repunerea în situaţia anterioară 3.3.2.3. Situaţia contractelor cu executare succesivă 3.3.2.4. Situaţia debitorului de bună-credinţă 3.3.3. Excepţii de la repunerea părţilor în situaţia anterioară .. 74 3.3.4. Efectele nulităţii faţă de terţi …………………………. 75 3.4. Reguli de drept care înlătură efectele nulităţii………………….. 77 3.4.1. Precizări prealabile …………………………...………..77 3.4.1.1. Conversiunea actului juridic 3.4.1.2. Validarea contractului 3.4.1.3. Validitatea aparenţei în drept (error communis facit ius) 3.4.1.4. Principiul răspunderii civile delictuale (frauda comisă de incapabil) CAPITOLUL IV. EFECTELE CONTRACTULUI ………….……………………….. 82 4.1. Efectele contractului între părţi ………………………………… 82 4.1.1. Noţiune. Reglementare ……………………………….. 82 4.1.1.1. Principiile efectelor între părţi. Enumerare 4.1.2. Principiul forţei obligatorii …………………………… 82 4.1.2.1. Excepţie de la obligativitatea efectelor 4.1.3. Principiul irevocabilităţii efectelor contractului ……… 84 4.1.3.1. Noţiune 4.1.3.2. Excepţii 4.1.4. Principiul relativităţii efectelor contractului între părţi …………………………….……………….. 86 4.1.4.1. Noţiune 4.1.4.2. Conţinut. Categoriile de parte, având-cauză şi terţi 4.1.4.3. Excepţii de la relativitatea efectelor contractului 4.1.4.3.1. Promisiunea faptei altuia 4.1.4.3.2. Simulaţia 4.1.4.3.3. Reprezentarea 4.1.4.3.4. Stipulaţia pentru altul 4.1.5. Principiul opozabilităţii efectelor contractului faţă de terţi …………………………………….……… 91 4.1.5.1. Noţiune şi conţinut

4

CAPITOLUL V. PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ. NOŢIUNE ŞI EFECTE ……….. 94 5.1. Noţiunea prescripţiei extinctive ……...…………………………. 94 5.1.1. Definiţie şi reglementare ……………………………... 94 5.2. Efectul prescripţiei extinctive …...………………………………. 95 5.2.1. Reglementare …………………………………………. 95 5.2.2. Accepţiune ……………………………………………. 95 CAPITOLUL VI. DOMENIUL PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE …………….……... 97 6.1. Noţiunea şi determinarea domeniului prescripţiei extinctiv ……. 97 6.1.1. Noţiune ……………………………………………….. 97 6.1.2. Determinarea domeniului prescripţiei extinctive. Criterii ………………………………..……………….. 97 a) Domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor patrimoniale b) Domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor personale nepatrimoniale. Regula imprescriptibilităţii 6.1.3. Aspecte speciale privind domeniul prescripţiei extinctive reglementate de noul Cod civil ……………………... 101 6.1.3.1. Situaţia drepturilor accesorii 6.1.3.2. Situaţia prestaţiilor succesive 6.1.3.3. Prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa garantată 6.1.3.4. Compensaţia şi dreptul de retenţie 6.2. Modul în care operează prescripţia extinctivă ……….………... 103 6.2.1. Invocarea prescripţiei extinctive ……………………. 103 6.2.1.1. Titularii dreptului de invocare a prescripţiei 6.2.1.2. Mijloacele procesuale de invocare a prescripţiei 6.2.1.3. Momentul până la care se poate invoca prescripţia 6.2.2. Renunţarea la prescripţia extinctivă ……………….... 109 6.2.2.1. Noţiune 6.2.2.2. Condiţiile renunţării 6.2.2.3. Formele renunţării 6.2.2.4. Efectele renunţării

5

CAPITOLUL VII. CURSUL PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE ………….…………... 112 7.1. Începutul prescripţiei extinctive ……………………………….. 112 7.1.1. Regula generală privind începutul prescripţiei extinctive …………………………………………… 112 7.1.2. Reguli speciale privind începutul prescripţiei extinctive înscrise în noul Cod civil ……………...… 113 A) Dreptul la acţiunea în executarea obligaţiilor de a da sau a face B) Dreptul la acţiunea în restituirea prestaţiilor C) Dreptul la acţiunea în executarea prestaţiilor succesive D) Dreptul la acţiunea în anularea actului juridic E) Dreptul la acţiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită 7.2. Suspendarea cursului prescripţiei extinctive …...……………... 118 7.2.1. Noţiune ……………………………………………… 118 7.2.2. Efectele suspendării prescripţiei extinctive …………. 122 7.2.2.1. Efectul general 7.2.2.2. Efectul special 7.3. Întreruperea cursului prescripţiei extinctive …………………... 123 7.3.1. Noţiune ……………………………………………… 123 7.3.2. Efectele întreruperii prescripţiei extinctive …………. 127 7.3.3. Beneficiul întreruperii prescripţiei extinctive …...….. 127 7.4. Termenele de prescripţie extinctivă …………………………… 128 7.4.1. Termenul general de prescripţie extinctivă …………. 128 7.4.2. Termene speciale de prescripţie extinctivă …………. 129 7.4.2.1. Termenul de 10 ani 7.4.2.2. Termenul de prescripţie de 2 ani 7.4.2.3. Termenul de prescripţie de 1 an CAPITOLUL VIII. DECĂDEREA. NOŢIUNE, REGLEMENTARE ŞI REGIM JURIDIC ………... 132 8.1. Definiţie………………………………………………………… 132 8.2. Reglementare…………………………………………………… 132 8.2.1. Absenţa reglementării în Codul civil de la 1865 ……. 132 8.2.2. Reglementarea actuală ………………………………. 133

6

8.3. Instituirea termenelor de decădere ……………………………. 133 8.3.1. Instituirea termenelor de decădere prin lege sau prin voinţa părţilor ………………………………………. 133 8.4. Regimul juridic şi efectele decăderii …...……………………… 134 8.4.1. Regimul juridic al termenelor de decădere …………. 134 8.4.1.1. Suspendarea termenelor de decădere 8.4.1.2. Întreruperea termenelor de decădere 8.4.2. Renunţarea la beneficiul decăderii ………………….. 135 8.4.3. Invocarea decăderii …………………………………. 136 8.5. Regimul juridic al decăderii comparativ cu cel al prescripţiei extinctive …...………………………………………………….. 137 8.5.1. Comparaţie între prescripţia extinctivă şi decădere .... 137 8.5.1.1. Asemănări 8.5.1.2. Deosebiri CAPITOLUL IX. DREPTUL DE PROPRIETATE ………………………………… 139 9.1. Proprietatea privată ……………………………………….…... 139 9.1.1. Definirea legală a dreptului de proprietate ……..…… 139 9.1.2. Conţinutul juridic ……….………………………...… 139 9.1.3. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate ….… 140 9.1.4. Limitele exercitării dreptului de proprietate privată ... 142 9.1.5. Dobândirea dreptului de proprietate ………………… 142 9.1.6. Riscul pieirii bunului ………………………………... 144 9.1.7. Întinderea dreptului de proprietate asupra terenurilor.. 144 9.1.8. Stingerea dreptului de proprietate ………………...… 145 9.1.8.1. Pieirea bunului 9.1.8.2. Abandonarea unui bun mobil 9.1.8.3. Exproprierea 9.1.8.4. Confiscarea 9.2. Dreptul de proprietate publică ………………………………… 150 9.2.1. Cadrul de reglementare ……………………………... 150 9.2.2. Titularii dreptului de proprietate publică ………….... 152 9.2.3. Conţinutul, limitele şi caracterele dreptului de proprietate publică ………….…………………………………... 152 9.2.4. Modurile de dobândire şi de stingere a dreptului de proprietate publică ………………………………..… 154 9.2.5. Caracterele dreptului de proprietate publică ………... 155

7

9.2.6. Exercitarea dreptului de proprietate publică ………... 155 9.2.7. Drepturile reale derivate din dreptul de proprietate publică …………………………………………..….. 156 A. Dreptul de administrare B. Dreptul de concesiune C. Dreptul de folosinţă gratuită CAPITOLUL X. LIMITELE JURIDICE ALE DREPTULUI DE PROPRIETATE DIN NOUL COD CIVIL ÎN RAPORT CU SERVITUŢILE NATURALE ŞI LEGALE REGLEMENTATE ÎN CODUL CIVIL ….....…………………... 164 10.1. Limitele legale ………………………………………………... 164 10.1.1. Folosirea apelor ………………………………….… 165 10.1.2. Alte limite legale – fostele servituţi stabilite de lege 167 10.1.3. Dreptul de trecere ………………………………….. 167 10.1.4. Limite legale – dreptul de trecere pentru utilităţi ….. 168 10.2. Limite convenţionale …………………………………………. 169 10.3. Limite judiciare ………………………………………………. 171 CAPITOLUL XI. DEZMEMBRĂMINTELE DREPTULUI DE PROPRIETATE. 173 11.1. Superficia ………………………………………………...…… 174 11.1.1. Temeiul legal ………………………………………. 174 11.1.2. Caracterele juridice ……………………………...… 175 11.1.3. Dobândirea dreptului de superficie ……………...… 176 11.1.4. Întinderea exercitării dreptului de superficie …...…. 176 11.1.5. Încetarea superficiei ……………………………….. 177 11.2. Uzufructul ……………………………………………………. 178 11.2.1. Obiectul dreptului de uzufruct …………………….. 179 11.2.2. Dobândirea dreptului de uzufruct …………………. 180 11.2.3. Drepturile şi obligaţiile uzufructuarului şi ale nudului proprietar ………………………………………….. 180 11.2.4. Stingerea uzufructului …………………………...… 181 11.3. Dreptul de uz şi dreptul de abitaţie …………………………... 182 11.4. Dreptul de servitute (servituţile) ……………………………... 182

8

11.4.1. Constituirea servituţii ……………………………… 184 11.4.2. Conţinutul juridic ………………………………….. 184 11.4.3. Drepturile şi obligaţiile proprietarului fondului dominant ……………………………….… 186 11.4.4. Stingerea servituţilor ………………………………. 186 CAPITOLUL XII. NOI INSTITUŢII ŞI REGLEMENTĂRI ÎN CUPRINSUL CODULUI CIVIL .................................................... 187 12.1. Proprietatea periodică ……………………………………….. 187 12.1.1. Temeiul proprietăţii periodice ………………...…… 188 12.1.2. Caracterele juridice …………………………...…… 188 12.1.3. Drepturile şi obligaţiile coproprietarilor ………...… 189 12.1.4. Obligaţia de despăgubire şi excluderea ……………. 189 12.1.5. Încetarea proprietăţii periodice ……………………. 190 12.2. Fiducia ……………………………………………………….. 190 12.2.1. Noţiunea …………………………………………… 192 12.2.2. Izvoarele fiduciei ………………………………...… 193 12.2.3. Subiectele fiduciei ……………………………….… 194 12.2.4. Conţinutul contractului ………………………….…. 195 12.2.5. Înregistrarea fiscală, registrul naţional al fiduciilor .. 195 12.2.6. Obligaţia fiduciarului de a da socoteală …………… 196 12.2.7. Puterile fiduciarului …………………………...…… 196 12.2.8. Răspunderea fiduciarului …………………...……… 196 12.2.9. Denunţarea, modificarea şi revocarea contractului ... 197 12.3. Administrarea bunurilor altuia ………………………………. 197 12.3.1. Formele de administrare ………………………...…. 198 12.3.2. Obligaţiile administratorului faţă de beneficiar ….... 199 12.3.3. Răspunderea administratorului …………………….. 199 12.3.4. Obligaţiile administratorului şi ale beneficiarului faţă de terţi ………….……………….…………………….. 200 12.3.5. Obligaţiile privind inventarul, garanţiile şi asigurarea …………………….……………………. 201 12.3.6. Administrarea colectivă şi delegarea …………….… 201 12.3.7. Darea de seamă anuală …………………………….. 202 12.3.8. Încetarea administrării ………………………...…… 203

9

CAPITOLUL XIII. RĂSPUNDEREA CIVILĂ ÎN CADRUL NOULUI COD CIVIL ...................................................................... 204 13.1. Dispoziţii generale privind răspunderea pentru fapta proprie 204 13.2. Cauzele exoneratoare de răspundere ………………….……... 205 13.3. Răspunderea pentru fapta altuia ……………………….…….. 212 13.4. Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale sau de lucruri ……...……………………………….………………… 214 13.5. Repararea prejudiciului în cadrul răspunderii delictuale ….... 216 CAPITOLUL XIV. CONTRACTELE SPECIALE …………………………….……... 219 14.1. Consideraţii generale ………………………………………… 219 14.2. Contractul de vânzare ……………………………………...… 224 14.3. Contractul de furnizare ………………………………………. 226 14.4. Contractul de report ………………………………………….. 226 14.5. Contractul de locaţiune ………………………………………. 227 14.6. Contractul de antrepriză ……………………………………... 229 14.7. Contractul de societate ……………………………………….. 231 14.8. Contractul de transport ………………………………………. 235 14.9. Contractul de mandat ………………………………………… 236 14.10. Contractul de agenţie………………………………………... 237 14.11. Contractul de intermediere …………………………………. 238 14.12. Contractul de depozit ……………………………………….. 238 14.13. Contractul de împrumut …………………………………….. 239 14.14. Contractul de cont curent …………………………………… 240 14.15. Contractul de cont bancar şi alte contracte bancare ……….. 241 14.16. Contractul de asigurare …………………………………….. 242 14.17. Contractul de întreţinere ……………………………………. 243 14.18. Jocul şi pariul ………………………………………………. 243 14.19. Tranzacţia …………………………………….………….…. 244

10

CAPITOLUL XV. DREPT SUCCESORAL. MOŞTENIREA LEGALĂ ŞI TESTAMENTARĂ ……………... 245 15.1. Generalităţi ………………………...………………………… 245 15.1.1. Moştenirea ……………………………………….… 245 15.1.2. Moştenirea legală şi cea testamentară ……………... 245 15.1.3. Pactele asupra unei moşteniri nedeschise ………….. 246 15.1.4. Nedemnitatea succesorală ………………………..... 246 15.2. Moştenirea legală ………………………...………...………… 248 15.2.1. Reprezentarea succesorală …………………………. 249 15.2.2. Descendenţii defunctului ………………………...… 251 15.2.3. Ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi ..… 251 15.2.4. Ascendenţii ordinari ……………………………….. 251 15.2.5. Colateralii ordinari ……………………………….... 252 15.3. Moştenirea testamentară. Testamentul ……...……………….. 252 15.3.1. Formele testamentului ………………………...…… 253 15.3.2. Legatul ………………………………………...…… 255 15.3.3. Execuţiunea testamentară ………………………….. 258 15.3.4. Capacitatea de a dispune prin testament ………...… 259 15.3.5. Incapacităţile speciale ……………………………... 259 15.3.6. Substituţiile fidecomisare ………………………….. 260 15.3.7. Revizuirea condiţiilor şi a sarcinilor ……………..... 260 15.3.8. Revocarea voluntară a testamentului ………………. 261 15.4. Rezerva succesorală …...…………………………………... 261 15.5. Opţiunea succesorală …...………………………………..... 263 15.6. Raportul donaţiilor …...…………………………………..... 265 15.7. Partajul de ascendent …...………..………………………... 266

11

CONSIDERAŢII PRELIMINARE 1. Prezentare generală De peste patru decenii lumea juriştilor, mai exact a civiliştilor, cunoaşte o dominantă – revizuirea, în numele modernizării, a „bătrânului Cod civil”. Aşa cum am afirmat cu prilejul sărbătoririi bicentenarului Codului civil francez, codul Napoleon, în Corsica, în anul 2004, Codul a fost un transplant legislativ reuşit în România. Odată cu intrarea în vigoare, în anul 1865, a Codului Civil Român, o copie aproape fidelă a codului civil francez, s-au pus bazele dreptului civil modern, cu principiile şi instituţiile sale, şi s-a introdus, pe această cale, terminologia juridică modernă. Concepţia generală, principiile, instituţiile dreptului civil, terminologia juridică şi mai ales rigoarea reglementării au făcut ca acest Cod, cu unele fracturări reglementate prin legi speciale, să supravieţuiască, traversând, aproape inexplicabil, perioada de aproximativ cinci decenii a dreptului socialist. Noul Cod civil, a cărui redactare şi adoptare a figurat în „Programul de guvernare 2009-2012”, pare a fi fost o iniţiativă legislativă necesară şi utilă. Noul Cod civil, adoptat prin Legea nr.287/20091, cuprinde 7 cărţi, fiecare dintre acestea fiind divizată în titluri şi capitole – numărul de articole fiind de 2664. Aşa cum rezultă din expunerea de motive, din sistematizarea materiei şi din soluţiile formulate, noul Cod civil îmbrăţişează concepţia monistă, care, de altfel, se regăseşte în sistemele de drept romano-germanice şi în alte state europene cum ar fi, de pildă, Elveţia, Olanda, Italia sau Franţa. Modelul care a stat, însă, la baza elaborării noului Cod civil român este Codul civil al provinciei Quebec din statul federal 1

Legea nr.287/2009 din 25 iunie 2009, publicată în M.Of. nr. 511 din 24 iulie 2009.

12

Canada, adoptat în 1991. Este de la sine înţeles că acest model nu cuprinde reglementările care trebuie să se regăsească în cazul unui stat unitar, prin comparaţie cu reglementările unei provincii care se completează, desigur, cu reglementările la nivel federal. În acest sens, putem menţiona reglementările privind sistemul bancar ori cele privind societăţile comerciale, norme care se regăsesc numai în legi federale. Prin neluarea în considerare, ca model, a unor coduri moniste europene care fac parte din tradiţia juridică romanogermanică, noul Codul civil român exclude reglementările privind societăţile comerciale, reglementări ce se regăsesc în codul civil elveţian, olandez sau italian. Tot astfel, nu se regăsesc în noul Cod reglementările privind contractul de franciză, acesta rămânând în continuare reglementat de legea specială, ceea ce, de altfel, nu se potriveşte cu concepţia monistă îmbrăţişată. Desigur, noul Cod civil cuprinde elemente noi, pe care le considerăm utile şi necesare cum ar fi, de pildă, protecţia drepturilor şi libertăţilor civile fundamentale ale personalităţii umane, consacrate deja în acte internaţionale sau în codurile civile ale altor state europene. În acelaşi sens, am mai putea remarca reglementarea explicită a dreptului de proprietate privată şi a dreptului de proprietate publică, precum şi a drepturilor reale principale derivate din dreptul de proprietate publică, şi anume: dreptul de administrare, dreptul de concesiune şi dreptul de folosinţă. De asemenea, remarcăm introducerea în noul Codul civil a cărţii funciare cu efectul constitutiv al intabulării sau a instituţiei fiduciei, caracteristică dreptului anglo-saxon (trustul) instituţie care este receptată şi de sistemul romano-germanic prin unele reglementări naţionale cum ar fi, de pildă, în Luxemburg, în Franţa şi în Elveţia. Introducerea fiduciei în noul Cod civil a fost, credem, determinată de avantajele trustului (fiduciei) cât priveşte 13

organizarea patrimoniului şi care cunoaşte, desigur, o aplicare mai largă în dreptul anglo-saxon. Astfel, instituţia trustului, receptată în Codul civil cu denumirea de fiducie, a fost adoptată corespunzător în raport cu celelalte instituţii juridice naţionale. În acelaşi timp, s-a avut în vedere şi utilizarea instituţiei fiduciei în combaterea scopurilor ilicite, cum ar fi, de pildă, spălarea banilor sau evaziunea fiscală. Modelul urmat în reglementarea fiduciei a fost Legea franceză nr. 2007-211 din 19 februarie 2007, prin care s-a introdus fiducia în Codul civil francez la titlul XIV „Despre fiducie”. Tot astfel, în materia obligaţiilor se măreşte numărul contractelor incluse în reglementarea Codului civil cu unele contracte considerate a aparţine dreptului comercial; astfel sunt: contractul de comision, de intermediere, de consignaţie ş. a. Este, desigur, după cum am menţionat, rezultatul renunţării la dualismul Codului civil şi al Codului comercial. În opinia noastră operaţiunea este, însă, incompletă. Afirmarea, fără dubii, a concepţiei moniste presupune că, în ceea ce priveşte raporturile de drept privat, noul Cod civil constituie dreptul comun (jus comune) în sistemul nostru legislativ. La o analiză mai atentă, se poate observa în articolul final al noului Cod civil, trimiterea la legea pentru punerea în aplicare a acestuia, lege care nu va fi, credem, în măsură să rezolve problemele complexe ce le presupune această operaţiune, probleme dintre care unele sunt încă nesoluţionate. În acest sens, ne referim cu deosebire la raporturile noului Cod civil cu legile speciale civile şi comerciale ce reglementează, în paralel cu acesta, nu puţine raporturi de drept privat. 2. Unele precizări conceptuale şi de ordin terminologic Pentru un nou Cod civil riguros, definirea unor concepte fundamentale este necesară ca bază a unui drept privat unic. Cu toate acestea, concepte esenţiale pentru structurarea raporturilor de drept privat, cum sunt cele de: fapt juridic, de act 14

juridic, de proprietate, de contract precum şi altele, nu sunt definite sau sunt definite incomplet. Uneori, se recurge la anumiţi termeni care nu reprezintă un limbaj juridic Credem, astfel, că nu s-ar putea abandona terminologia juridică consacrată, ce reprezintă un dat al unei culturi juridice comune, în acest moment al jalonării şi stabilirii pilonilor unui drept privat european. În acest sens, putem cita preocupările grupului de cercetare „Terminologie” al Societăţii de Legislaţie comparată şi al Asociaţiei „Henri Capitant, prietenii culturii juridice franceze”, care a publicat un studiu având ca obiectiv analiza terminologică comparativă a unui număr de concepte, pornind de la terminologia existentă şi cunoscută, pentru a se putea ajunge la o terminologie comună a diferitelor sisteme juridice la nivel european2. Desigur, în plan european, primul pilon îl reprezintă terminologia contractuală comună pentru un Cadru comun de referinţă a viitorului drept contractual european. Aşadar, credem că acesta este contextul actual pe care, în opinia noastră, nu îl putem ignora. Profesor doctor Marilena Uliescu

2

Terminologie contractuelle commune, Association Henri Capitant des Amis de la Culture Juridique Française, Société de Législation Comparée, Paris, 2008, OSBH, 978-2-908199-62-8.

15

Capitolul I NOŢIUNEA ACTULUI JURIDIC CIVIL 1.1.

Contractul. Definiţie. Trăsături caracteristice

1.1.1. Definiţie Spre deosebire de vechiul Cod civil, care nu conţinea o definiţie a actului juridic civil3, decât prin raportare la contract şi la diferitele specii de acte juridice, noul Cod civil (în continuare N.C.civ.) conţine reglementarea expresă nu doar a noţiunii de contract, ci şi pe aceea a actului juridic unilateral. Astfel, potrivit art. 1166 N.C.civ., contractul este acordul de voinţă dintre două sau mai multe persoane, cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic4. Se observă că noua reglementare a valorificat opiniile exprimate în doctrină, unde actul juridic, în general, a fost definit ca reprezentând acea manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a naşte, a modifica ori stinge un raport juridic civil concret5. Rezultă din conţinutul art. 1166 N.C.civ., că noţiunea contractului presupune întrunirea următoarelor elemente: – existenţa unei manifestări de voinţă provenită de la două sau mai multe persoane; 3

În mod obişnuit, în doctrină şi jurisprudenţă, noţiunea de act juridic (sau act) este folosită în două accepţiuni, respectiv: 1) operaţiunea juridică, manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice (negotium iuris) şi 2) înscrisul constatator al operaţiunii juridice, acela care consemnează şi încorporează, redă manifestarea de voinţă exprimată (instrumentum probationis). 4 Potrivit art. 942 din vechiul Cod civil, contractul era definit ca reprezentând „acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge între dânşii un raport juridic.” 5 În acest sens, de ex., Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală, TUB, 1987, pp. 157-158; Gh. Beleiu, Actul juridic civil, în „Tratat de drept civil”, vol. I, “Partea generală”, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989, p. 168.

16

– manifestarea de voinţă să fi fost făcută cu intenţia de a produce efecte juridice6; – producerea de efecte juridice înseamnă naşterea, modificarea, stingerea unui raport juridic concret. 1.1.2. Principii Ca elemente de noutate, N.C.civ. reglementează principiul libertăţii de a contracta7, precum şi pe cel al buneicredinţe atât la negocierea şi încheierea contractului, precum şi pe tot timpul executării sale, fără posibilitatea instituirii unor clauze de exonerare sau de limitare a unei asemenea atitudini de loialitate şi obligaţii de bună-credinţă8. Principiul libertăţii de a contracta trebuie pus în acelaşi timp, în acord cu ordinea publică şi cu bunele moravuri (care aduc îngrădiri ale libertăţii contractuale, niciunui subiect de drept nefiindu-i permis să le încalce), fiind vorba, aşa cum s-a spus în doctrină, „de o manifestare mai directă a voluntarismului social care constituie fundamentul teoretic al contractului”9. 1.1.3. Reglementarea interdicţiei de a contracta Reglementarea de principiu a interdicţiei de a contracta cu nesocotirea ordinii publice şi a bunelor moravuri se regăsea şi în vechiul Cod, care dispunea imperativ, prin prevederile art. 5 că „nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”, 6

În felul acesta, actul juridic se deosebeşte de faptul juridic civil stricto sensu, care nu este săvârşit cu intenţia de a produce efecte juridice, dar acestea se produc în temeiul legii. 7 Potrivit art. 1169 N.C.civ. părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri. 8 Conform art. 1170 N.C.civ., părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligaţie. 9 A se vedea L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. II, Contractul, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 368

17

instituind totodată, două instrumente de control pentru conformitatea contractelor cu ordinea publică şi bunele moravuri: obiectul şi cauza contractului, care trebuie să fie licite şi morale10. 1.2. Actul juridic unilateral. Noţiune. Feluri de acte unilaterale 1.2.1. Definiţie Astfel cum s-a menţionat deja, noul Cod civil se preocupă şi de definiţia actului juridic unilateral11, înţeles ca manifestare de voinţă a autorului său (art. 1324), care este supus, în ce priveşte regimul său juridic, dispoziţiilor legale privitoare la contracte, care se aplică în mod corespunzător (conform art. 1325). Se pot desprinde din definiţia actului unilateral, următoarele trăsături ale acestuia12: – actul unilateral are un mecanism propriu de formare, distinct de acela al contractului, el întemeindu-se doar pe manifestarea unilaterală de voinţă a autorului său; 10

În acest sens, potrivit art. 963 C.civ. “numai lucrurile ce sunt în comerţ pot fi obiectul unui contract”, ceea ce înseamnă că, dacă obiectul contractului este în afara circuitului civil, el este contrar ordinii publice şi bunelor moravuri, contractul fiind lovit de nulitate absolută. De asemenea, cu referire la cauza contractului, art. 968 C.civ. stipulează: „cauza este nelicită, când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice”. Faţă de conţinutul acestor reglementări, în doctrină s-a afirmat că, „ în pofida anumitor divergenţe doctrinare în ce priveşte definiţia şi analiza celor două elemente care alcătuiesc conţinutul contractului, singura manieră realistă de interpretare a acestor texte constă în a afirma, fără rezerve, că un contract, prin obiectul şi cauza sa, nu poate fi valid, dacă este contrar ordinii publice şi bunelor moravuri”, a se vedea L Pop, op. cit., p. 368. 11 Tradiţional, s-a spus că expresia „act unilateral” se utilizează în opoziţie cu „act bilateral”, considerându-se totodată, că este mai exactă expresia „act univolutiv”decât aceea de „act unilateral”, care se deosebeşte de contract pentru că raportul juridic se naşte , cel puţin în stare latentă de putere, prin efectul voinţei autorului actului”, M. B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Bucureşti, 1921, p. 62. 12 Pentru amănunte, a se vedea M. Avram, Actul unilateral în dreptul privat, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, pp. 23-24.

18

– actul unilateral exprimă interesul autorului său unic (noţiunea de autor urmând a fi înţeleasă în sens tehnic, întrucât este posibil ca mai multe persoane care exprimă o voinţă unică să aibă calitatea de autor al actului unilateral, nu numărul de persoane care participă la act fiind determinant, ci numărul voinţelor exprimate în act este cel care determină caracterul acestuia unilateral, bi- sau multilateral); – actul unilateral presupune intenţia autorului său de a produce efecte juridice, respectiv, de a da naştere, a modifica sau a stinge raporturi juridice. În doctrină13 s-a dat o explicaţie faptului că în vechiul Cod civil nu şi-a găsit o reglementare generală actul juridic unilateral (regăsindu-se doar norme speciale, prin care, în anumite materii sau recunoscut unele efecte ale actului unilateral) şi anume: conform tehnicii legislative de la acel moment, s-a urmărit să se reglementeze cel mai frecvent act juridic (contractul, care rămâne regula de manifestare a voinţei juridice în dreptul civil), iar pe de altă parte, la acea dată, doctrina nu elaborase încă teoria actului unilateral ca izvor de obligaţii. 1.2.2. Clasificare În general, se distinge între actele unilaterale supuse sau nu comunicării pentru ca acestea să producă efectele juridice urmărite de autorul lor ori prevăzute expres de lege. De asemenea, noul Cod reglementează expres şi alte categorii de acte unilaterale. 1.2.2.1. Acte unilaterale supuse comunicării Astfel, în noul Cod civil este reglementată situaţia actelor juridice unilaterale supuse comunicării, stabilindu-se că ele trebuie să respecte această procedură atunci când „constituie, modifică sau stinge un drept al destinatarului şi ori de câte ori 13

În acest sens, M. Avram, op. cit., p. 23.

19

informarea destinatarului este necesară potrivit naturii actului” (art. 1326 alin. 1 N.C.civ.). În legătură cu necesitatea comunicării actelor unilaterale, în doctrină14 s-a afirmat că asemenea acte sunt menite să producă efecte juridice faţă de anumite persoane, deci reprezintă o operaţiune socială, fiind vorba aşadar, de un act care prin chiar natura lui este orientat către destinatar (beneficiar). În cazul anumitor acte unilaterale, această orientare nu este doar abstractă, ci ea dobândeşte un caracter concret, material, prin aceea că actul nu devine perfect decât prin comunicarea lui destinatarului15. Actele unilaterale supuse comunicării produc efecte din momentul în care comunicarea este considerată ajunsă la destinatar şi chiar dacă acesta nu a luat cunoştinţă de act din motive care nu îi sunt imputabile (art. 1326 alin. 3 N.C.civ.). Distincţia între actele supuse comunicării şi cele care nu sunt supuse comunicării prezintă interes în privinţa regimului lor juridic16. Aceasta, întrucât actele unilaterale nesupuse comunicării sunt perfecte de la data manifestării de voinţă a autorului lor, deoarece de la acest moment actul îndeplineşte toate condiţiile sale de existenţă valabilă şi poate produce efecte (bineînţeles că trebuie avută în vedere şi natura actului, deoarece, de exemplu, în cazul testamentului, act pentru cauză de moarte, efectele nu se vor produce decât de la data deschiderii moştenirii). În schimb, în situaţia actelor unilaterale supuse comunicării, ele nu-şi vor produce efectele decât după ce această 14

A se vedea, M. Avram, op. cit., p. 68. Ca acte supuse comunicării au fost menţionate: rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractului, revocarea sau renunţarea la mandat, punerea în întârziere, oferta de a contracta, promisiunea publică de recompensă. Dimpotrivă, nu sunt supuse comunicării: testamentul, acceptarea unei moşteniri, recunoaşterea de filiaţie, angajamentul unilateral. 16 M. Avram, op. cit., p. 70. 15

20

formalitate a fost îndeplinită şi manifestarea de voinţă comunicată destinatarului. Lipsa comunicării în cazul acestei categorii de acte unilaterale este sancţionată cu nulitatea actului pentru lipsa unui element constitutiv al actului unilateral17. În ce priveşte modalitatea comunicării actelor unilaterale, dispoziţiile art. 1326 alin. 2 din N.C.civ. stabilesc faptul că această comunicare „se poate face în orice comunicare adecvată, după împrejurări”18, pentru ca în alineatul următor să se prevadă că producerea efectelor are loc din momentul în care comunicarea a ajuns la destinatar, chiar dacă acesta nu a luat cunoştinţă de ea, din motive care nu-i sunt imputabile. În felul acesta, este consacrat sistemul informării, instituindu-se prezumţia (simplă) că actul unilateral, manifestarea de voinţă adresate unei persoane determinate se consideră a fi cunoscute din momentul în care ajung la destinatar, dacă acesta nu dovedeşte că a fost în imposibilitate, fără culpa sa, de a lua cunoştinţă de act. 1.2.2.2. Promisiunea unilaterală Reglementată prin dispoziţiile art. 1327 N.C.civ., promisiunea unilaterală este înţeleasă ca actul juridic făcut cu intenţia de a se obliga independent de acceptare, care îl leagă numai pe autor (alin. 1), în condiţiile în care destinatarul actului poate refuza dreptul astfel născut (alin. 2).

17

R. E. de Munagorri, L’acte unilatéral dans les rapports contractuels, th., L.G.D.J, 1996, p. 226, apud M. Avram, op. cit., p. 70. 18 De regulă, legea este cea care prevede în ce formă trebuie făcută comunicarea (de ex., în art. 1079 din C.civ. se stipula că punerea în întârziere se poate face fie printr-o notificare, prin intermediul executorilor judecătoreşti, fie prin cererea de chemare în judecată). În absenţa unei dispoziţii exprese a legii, trebuie ţinut seama de împrejurări, în funcţie de care să se determine, raportat la elementele de fapt concrete, dacă a avut sau nu loc, o comunicare adecvată, aptă să producă efectele specifice acestui act unilateral.

21

Deşi în principiu revocabilă, pentru a nu se ajunge la situaţii de revocare intempestivă a promisiunii şi a se crea astfel prejudicii destinatarului care poate intenţiona să o accepte, în alin. 3 al art. 1327 N.C.civ. s-a prevăzut ca atunci când autorul actului nu a stipulat expres un termen, promisiunea să fie considerată făcută pentru o anumită durată „potrivit cu natura obligaţiei şi cu împrejurările în care a fost asumată”. O asemenea obligaţie, de a menţine promisiunea pentru un anumit interval de timp, instituie o limitare a exerciţiului dreptului de a revoca oferta (recunoscut autorului actului unilateral), fiind menită să asigure evitarea abuzului de drept care s-ar deduce dintr-o revocare intempestivă19. 1.2.2.3. Promisiunea publică de recompensă Este actul unilateral prin care cel care promite în mod public o recompensă în schimbul executării unei prestaţii, este obligat să facă plata, chiar dacă prestaţia a fost executată fără a se cunoaşte promisiunea (art. 1328 alin. 1 N.C.civ.)20. Promisiunea publică de recompensă este o aplicaţie a teoriei angajamentului unilateral întrucât promitentul îşi asumă în mod unilateral obligaţia de a plăti recompensa (premiul), dacă terţul căruia i-a fost destinată promisiunea îndeplineşte condiţiile impuse de promitent (respectiv, de organizatorul concursului).

19

Cu privire la răspunderea ofertantului în cazul revocării intempestive a ofertei, a se vedea C. Stătescu, Actul juridic civil ca izvor de obligaţii, în C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Educational, Bucureşti, 1998, pp. 44-46. 20 În doctrină, s-a arătat că promisiunea publică de recompensă este un act unilateral subiectiv, supus comunicării (se adresează publicului, deci unei persoane nedeterminate, cu titlu oneros şi comutativ. Promitentul nu este animat de intenţia de a face o liberalitate, ci este interesat ca o persoană să îndeplinească o anumită prestaţie şi să obţină un rezultat concret, recompensa fiind numai „preţul” fixat de promitent pentru această activitate, M. Avram, op. cit., p. 269.

22

În acelaşi timp, atitudinea terţului de a executa prestaţia sau de a participa la concurs nu are valoarea acceptării unei oferte, ci reprezintă simple fapte voluntare, licite, de care se poate oricând desista şi care nu au valoare juridică decât în temeiul promisiunii publice şi numai în măsura în care condiţiile stipulate în aceasta sunt îndeplinite. Promisiunea de recompensă se datorează chiar şi în cazul în care terţul a acţionat ignorând promisiunea făcută, deoarece promitentul este ţinut de obligaţia unilateral asumată ori de câte ori un terţ a îndeplinit prestaţia cerută, nefiind necesar ca terţul să acţioneze în vederea recompensei (ceea ce înseamnă că, dacă după îndeplinirea prestaţiei terţul află despre existenţa promisiunii publice de recompensă şi solicită ca aceasta să-i fie acordată, promitentul este ţinut să o plătească). Dispoziţiile art. 1328 alin. 2 N.C.civ. reglementează situaţia în care prestaţia a fost executată de mai multe persoane împreună, când „recompensa se împarte între ele, potrivit contribuţiei fiecăreia la obţinerea rezultatului, iar dacă aceasta nu se poate stabili, recompensa se împarte în mod egal”21. Promisiunea publică de recompensă poate fi revocată în aceeaşi formă în care a fost făcută publică (sau într-o formă echivalentă), dar ea nu produce efecte faţă de cel care a executat prestaţia mai înainte de revocarea ei (art. 1329 alin. 1 şi 2 N.C.civ.). Dispoziţiile legale reglementează şi posibilitatea acordării unei despăgubiri echitabile (fără posibilitatea de a depăşi însă, recompensa promisă) celor care înainte de publicarea revocării au făcut cheltuieli legate de executarea prestaţiei (cu rezerva situaţiei în care promitentul dovedeşte că rezultatul cerut nu putea fi obţinut), iar dreptul la acţiunea în despăgubire se prescrie în termen de un an de la data publicării revocării (art. 1329 alin. 3 şi 4 N.C.civ.). 21

Separat de această ipoteză, atunci când prestaţia a fost executată nu împreună, ci separat de mai multe persoane, recompensa se cuvine aceleia care a comunicat cea dintâi rezultatul (art. 1328 alin. 3 N.C.civ.).

23

1.3.

Clasificarea contractelor. Criterii de clasificare

1.3.1. Criterii de clasificare Pentru prima dată, într-o reglementare de importanţa Codului civil este introdusă o clasificare a contractelor (Secţiunea a 2-a din Titlul II al Cărţii a V-a – „Despre obligaţii”). Până la acest moment, clasificarea actelor juridice a rămas doar pe seama doctrinei, astfel încât în literatura de specialitate nu a existat unanimitate de păreri cu privire la criteriile de clasificare şi la numărul de clasificări ale contractelor. Criteriile de clasificare şi categoriile de contracte ce rezultă din dispoziţiile art. 1171-1177 N.C.civ.: 1.3.1.1. După existenţa sau nu a unei obligaţii în contrapartidă la momentul încheierii actului, se distinge între contracte sinalagmatice şi contracte unilaterale. Astfel, potrivit art. 1171, contractul este sinalagmatic, atunci când obligaţiile născute din acesta sunt reciproce şi interdependente. În caz contrar, contractul este unilateral, chiar dacă executarea lui presupune obligaţii în sarcina ambelor părţi. Aşadar, este contract sinalagmatic22 acela în care fiecare parte este deopotrivă, creditor şi debitor al celeilalte părţi, încă din momentul încheierii contractului. Reciprocitatea obligaţiilor presupune ca ele să aibă ca izvor comun acelaşi contract. În cazul contractului unilateral23, dimpotrivă, numai o parte contractantă îşi asumă obligaţii (deci, o parte este creditor, iar cealaltă debitor). Caracterul unilateral al contractului se păstrează şi atunci când, pe parcursul executării se nasc obligaţii şi 22

În principiu, contractele cu titlu oneros sunt în acelaşi timp, contracte sinalagmatice. 23 Contractul unilateral nu trebuie confundat cu actul juridic unilateral, pentru că în timp ce primul este rezultatul acordului de voinţă între două sau mai multe persoane (şi doar generează „unilateral” obligaţii în sarcina uneia dintre părţi), actul juridic unilateral este rezultatul unei singure voinţe (de ex. testamentul, renunţarea la un drept, actul de opţiune succesorală).

24

în sarcina celeilalte părţi (de exemplu, în situaţia contractului de depozit, când deponentul va trebui să restituie cheltuielile făcute de depozitar cu bunul). 1.3.1.2. După scopul urmărit de părţi, există contracte cu titlu oneros şi contracte cu titlu gratuit. Este considerat cu titlu oneros, contractul prin care fiecare parte urmăreşte să îşi procure un avantaj în schimbul obligaţiilor asumate (art. 1172 alin. 1). Avantajul pe care tinde să-l obţină fiecare parte este de natură patrimonială, aceasta fiind esenţial pentru contractele cu titlu oneros (de exemplu, în cazul contractului de vânzarecumpărare, vânzătorul se obligă să predea bunul vândut, iar cumpărătorul să plătească preţul, fiecare dintre părţi acţionând astfel, în contrapartidă). Dimpotrivă, atunci când una dintre părţi urmăreşte să procure celeilalte părţi un beneficiu, fără a obţine în schimb un avantaj, contractul este cu titlu gratuit (art. 1172 alin. 2). De data aceasta, debitorul se obligă să presteze în favoarea celeilalte părţi (creditorul), fără a primi, însă, ceva în schimb (se întâmplă astfel, de exemplu, în cazul contractului de donaţie, al contractului de comodat, de împrumut cu titlu gratuit, în cazul contractului de mandat gratuit). 1.3.1.3. După cunoaşterea existenţei şi întinderii drepturilor şi obligaţiilor la momentul încheierii contractului, se face deosebire între contracte comutative şi contracte aleatorii24. Este comutativ contractul în care, la momentul încheierii sale, existenţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor este certă, iar 24

În Codul civil anterior se considera (art. 947) ca fiind comutativ acel contract cu titlu oneros, în care obligaţia unei părţi este echivalentul obligaţiei celeilalte părţi, definiţie care a fost criticată în doctrină, întrucât a introdus confuzia între contractele cu titlu oneros, în general, şi contractele comutative, deşi acestea din urmă reprezintă doar una dintre cele două specii ale contractului cu titlu oneros (a se vedea în acest sens, L. Pop, op. cit., pp. 107-108).

25

întinderea acestora este determinată sau determinabilă (art. 1173 alin. 1). Rezultă că, în cazul contractului comutativ, părţile nu au doar certitudinea existenţei prestaţiilor pe care şi le datorează, dar cunosc şi întinderea acestora, din chiar momentul realizării acordului lor de voinţă (majoritatea contractelor cu titlu oneros sunt contracte comutative, în care părţile îşi stabilesc aşadar, de la început, întinderea drepturilor şi obligaţiilor: contractul de vânzare-cumpărare, contractul de locaţiune, contractul de antrepriză etc.). Contractul aleatoriu este acela care, prin natura lui sau prin voinţa părţilor, oferă cel puţin uneia dintre ele şansa unui câştig şi o expune totodată la riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment viitor şi incert (art. 1173 alin. 2). Potrivit definiţiei, existenţa şi întinderea prestaţiilor părţilor (sau cel puţin, ale uneia dintre ele) depind de un eveniment viitor şi incert (alea) – fie că acest eveniment este sigur că se va produce în viitor, dar la momentul încheierii contractului nu se ştie când anume (de exemplu, în cazul contractului de rentă viageră), fie nu se ştie dacă evenimentul se va produce (cum se întâmplă, de exemplu, în situaţia contractului de asigurare de răspundere civilă auto, dacă nu se produce riscul asigurat înăuntrul termenului). Deci, specificul contractelor aleatorii constă în aceea că, încă din momentul încheierii contractului, părţile se supun şansei de câştig şi riscului de a pierde, raportat la un eveniment viitor şi nesigur ca realizare. 1.3.1.4. După rolul voinţei părţilor în stabilirea conţinutului contractului, acestea pot fi consensuale, solemne sau reale. Contractul este consensual atunci când se formează prin simplul acord de voinţă al părţilor (art. 1174 alin. 2). În cazul contractelor consensuale, voinţa juridică poate îmbrăca orice formă, ele dând expresie principiului 26

consensualismului (potrivit căruia, ceea ce este relevant pentru constituirea valabilă a contractului este manifestarea consimţământului liber şi neviciat al părţilor, fără să intereseze modalitatea de exteriorizare a acestuia). Majoritatea contractelor sunt consensuale, excepţiile de la această regulă fiind prevăzute de lege. Este solemn acel contract pentru a cărui validitate trebuie îndeplinite anumite formalităţi prevăzute de lege (art. 1174 alin. 3). Deci, pentru formarea valabilă a contractelor solemne este necesar ca voinţa părţilor să fie însoţită de îndeplinirea anumitor formalităţi expres prevăzute de lege, în absenţa cărora actului nu i se recunoaşte eficienţa juridică urmărită de părţi. Solemnitatea ad validitatem este o condiţie esenţială, de fond care trebuie respectată. De regulă, este vorba de forma înscrisului autentic pe care trebuie să o capete manifestarea de voinţă a părţilor pentru contractele solemne (de exemplu, contractul de donaţie, contractul de înstrăinare a terenurilor prin acte între vii, contractul de ipotecă). Alteori, chiar forma înscrisului sub semnătură privată constituie condiţie de validitate pentru contractul solemn (de exemplu, contractul de cesiune asupra mărcii, contractul de voluntariat). Contractul real este acela pentru a cărui validitate este necesară predarea unui bun al debitorului (art. 1174 alin. 3). Formarea valabilă a unor asemenea contracte nu se reduce la realizarea acordului de voinţă al părţilor, fiind necesară remiterea unui bun sau unor bunuri de către o parte (debitorul) către cealaltă parte (creditorul)25.

25

Existenţa acestor categorii de contracte a fost criticată în doctrină (a se vedea L. Pop, op. cit., pp. 119-120), considerându-se că, de fapt, remiterea bunului ar trebui privită ca fiind executarea unei obligaţii create prin contractul consensual respectiv. Prin reglementarea dată însă, noul Cod civil a rămas fidel concepţiei

27

Sunt considerate reale, de exemplu: contractul de împrumut de consumaţie, contractul de comodat, contractul de depozit, contractul de gaj cu deposedare. 1.3.1.5. După modalitatea în care părţile negociază clauzele contractului, se poate distinge între contracte negociate şi contracte de adeziune. Sunt contracte negociate cele care constituie regula şi care reprezintă rezultatul „negocierilor”, al discuţiilor libere între părţile contractante. Noul Cod civil se ocupă de reglementarea expresă a contractului de adeziune, stabilind prin dispoziţiile art. 1175 că există un asemenea contract „atunci când clauzele sale esenţiale sunt impuse ori sunt redactate de una dintre părţi, pentru aceasta sau urmare a instrucţiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare”. Specificul acestor contracte de adeziune constă în aceea că ele nu se formează pe baza discuţiilor sau a negocierilor libere, ci pe baza adeziunii părţii mai slabe din punct de vedere economic la proiectul de contract a cărui redactare este realizată de către partea mai puternică. În aceste contracte, opţiunea aderentului se reduce între a încheia sau a nu încheia contractul, la stabilirea conţinutului căruia voinţa sa nu a avut nicio contribuţie, întrucât ofertantul a stabilit, de la început, toate clauzele26. Prin reglementarea acestui tip de contract, noul Cod civil vine să dea expresie unei realităţi juridice, precum şi să concretizeze o orientare a doctrinei şi a practicii dreptului privat care au identificat existenţa unor asemenea contracte, în opoziţie cu cele negociate. tradiţionale, potrivit căreia fără remiterea materială a bunului, contractele reale nu se pot forma. 26 Pentru amănunte în legătură cu categoria de contracte negociate, contracte de adeziune, contracte forţate, a se vedea L. Pop, op. cit., pp. 126-131.

28

Sunt considerate contracte de adeziune, de exemplu: contractul de transport pe calea ferată, contractul de telefonie fixă şi celulară, contractul de furnizare a apei, electricităţii, gazului, contractele dintre comercianţi şi consumatori. 1.3.1.6. După structura lor, se poate distinge între contracte simple şi contracte complexe sau contracte-cadru. În timp ce contractele simple sunt acelea prin intermediul cărora se realizează o singură operaţie juridică, în situaţia contractelor complexe, sunt realizabile două sau mai multe operaţii juridice. Noul Cod civil reglementează (art. 1176) situaţia contractului-cadru, înţeles ca „acordul prin care părţile convin să negocieze, să încheie sau să menţină raporturi contractuale ale căror elemente esenţiale sunt determinate de acesta (alin. 1). Modalitatea de executare a contractului – cadru, în special termenul şi volumul prestaţiilor, precum şi, dacă este cazul, preţul acestora sunt precizate prin convenţii ulterioare (alin. 2).

29

CAPITOLUL II FORMAREA CONTRACTULUI. CONDIŢII ESENŢIALE 2.1. Elementele contractului

structurale

ale

încheierii

valabile

a

2.1.1. Enumerare După ce în art. 1178 N.C.civ. este enunţat principiul libertăţii formei, în sensul că încheierea contractului se realizează prin simplul acord de voinţă al părţilor, capabile de a contracta, dacă legea nu impune o anume formalitate, prin dispoziţiile art. 1179 N. C.civ. sunt enumerate condiţiile esenţiale necesare pentru validitatea contractului27, respectiv: 1. capacitatea de a contracta; 2. consimţământul valabil al părţilor; 3. un obiect determinat, posibil şi licit; 4. o cauză valabilă a obligaţiilor. Aceste elemente de formare valabilă a contractului se regăsesc şi în reglementarea Codului civil de la 1865 (art. 948 ), cu singura deosebire că, anterior, se prevedea „caracterul licit al cauzei”, iar nu „cauză valabilă a obligaţiilor”. În afara acestor condiţii de fond sau intrinseci ale contractului, se observă că norma legală nu instituie şi o anumită condiţie de formă, ca element constitutiv al actului; ea este menţionată doar pentru ipoteza în care dispoziţii ale legii speciale ar impune-o (art. 1179 alin. 2). 27

Condiţiile de validitate nu se confundă însă, cu condiţiile de eficacitate a contractelor, pentru că, în timp ce primele trebuie respectate pentru ca un contract să se formeze valid şi să producă efecte între părţile contractante originare, cele de eficacitate trebuie îndeplinite pentru ca un contract valabil încheiat şi efectele lui să fie opozabile şi terţelor persoane, în sensul că situaţia juridică născută din contract se impune a fi respectată şi de acestea (sunt asemenea condiţii de eficacitate, de ex., înscrierea în registre comerciale publice, în cărţile funciare, în anumite arhive electronice, în registre notariale).

30

În felul acesta, se pune accentul pe libertatea de voinţă contractuală, fără ca aceasta să fie supusă, de principiu, unor rigori formale, solemne, asigurându-se astfel, celeritatea circuitului civil. Cu privire la cele patru condiţii de fond, ele pot fi grupate în două mari componente: acordul de voinţe al părţilor (reprezentat de consimţământul părţilor şi capacitatea lor de a contracta) şi conţinutul contractului (obiectul şi cauza fiind cele care dau conţinutul actului juridic). 2.2

Capacitatea de a contracta 2.2.1. Noţiuni generale

2.2.1.1. Definiţie Este acea condiţie generală, de fond, esenţială pentru încheierea contractului, care constă în aptitudinea subiectelor de drept de a deveni titulare de drepturi şi obligaţii, prin încheierea de acte juridice, regula fiind aceea a capacităţii, iar excepţia, de strictă reglementare, a incapacităţii. Anterior noului Cod civil, sediul materiei privind capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu atât a persoanei fizice, cât şi a persoanei juridice, se regăsea în principal, în dispoziţiile Decretului nr. 54/1958. Astfel, potrivit art. 5 alin. 2 din Decretul nr. 54/1958, „capacitatea de folosinţă (a persoanei fizice) este capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii”, iar capacitatea de exerciţiu este „capacitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, săvârşind acte juridice” (alin. 3). În privinţa persoanei juridice, nu exista o definiţie a capacităţii de folosinţă, aplicându-se însă, pornindu-se de la corelaţia dintre capacitatea juridică a acesteia şi capacitatea sa civilă şi de la formularea generală a art. 5 alin. 2, aceeaşi abordare a conceptului de capacitate (înţeles ca aptitudine a subiectului colectiv de drept civil de a avea drepturi şi obligaţii civile). 31

La fel, în privinţa capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice, în absenţa unei definiţii legale, aceasta era înţeleasă în doctrină28, ca reprezentând aptitudinea subiectului colectiv de drept civil, de a dobândi drepturi şi exercita drepturi subiective civile şi de a-şi asuma şi îndeplini obligaţiile civile, prin încheierea de acte juridice de către organele sale de conducere. 2.2.1.2. Principiul capacităţii de a contracta. Excepţii Noul Cod Civil păstrează, evident, principiul capacităţii de a contracta, care reprezintă regula, excepţiile fiind de strictă reglementare şi aplicare. În acest sens, potrivit art. 1180 N. C. civ., poate contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă de lege şi nici oprită să încheie anumite contracte, iar dispoziţiile art. 1181 N.C.civ. fac trimitere, în privinţa capacităţii de a contracta, la dispoziţiile generale cuprinse în Cartea I a Codului („Despre persoane”)29.

28

A se vedea, de ex., Gh. Beleiu, op. cit., 505. Potrivit art. 28 N.C.civ. „Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor (1) Orice persoană are capacitate de folosinţă şi, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, capacitate de exerciţiu (2); art. 29 dispune: „Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă sau lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege (1). Nimeni nu poate renunţa, în tot sau în parte, la capacitatea de folosinţă sau la capacitatea de exerciţiu (2)”. De asemenea, este reglementată dobândirea capacităţii de exerciţiu a minorului prin efectul căsătoriei (art. 39), capacitatea de exerciţiu anticipată a minorului, când pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exerciţiu (art. 40), capacitatea de exerciţiu restrânsă pentru minorul care a împlinit vârsta de 14 ani. Pentru situaţia minorului care a împlinit vârsta de 15 ani este reglementată posibilitatea întocmirii de către acesta a anumitor acte juridice referitoare la munca, la îndeletnicirile artistice sau sportive ori la profesia sa, cu încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, cazuri în care minorul exercită singur drepturile şi îndeplineşte tot astfel obligaţiile născute din aceste acte (art. 42). 29

32

În ce priveşte persoanele fizice, persoanele incapabile de a contracta, întrucât nu pot exprima un consimţământ valabil sunt, potrivit art. 43 N.C.civ., minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani şi interzişii judecătoreşti, situaţii în care actele se încheie prin reprezentanţii lor legali, în condiţiile prevăzute de lege30. 2.2.1.3. Capacitatea persoanei juridice Şi în privinţa persoanei juridice, regula este, de asemenea, aceea a capacităţii (persoana juridică poate avea orice drepturi şi obligaţii civile, afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice, conform art. 206 N.C.civ.). Principiul capacităţii de a întocmi acte juridice este subordonat principiului specialităţii capacităţii în situaţia persoanelor juridice fără scop patrimonial, având în vedere că acestea pot avea „doar acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut” (art. 206 alin. 2 N.C.civ.). Deşi regula este ca persoana juridică să dobândească aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii de la data înfiinţării acesteia31, se recunoaşte în acelaşi timp, o capacitate de folosinţă anticipată, în sensul ca aceasta să poată, chiar de la data actului de înfiinţare, să dobândească drepturi şi să îşi asume obligaţii, însă

30

Cu toate acestea, persoana lipsită de capacitate de exerciţiu poate încheia singură actele anume prevăzute de lege, actele de conservare, precum şi actele de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la momentul încheierii lor (art. 43 alin. 3 N.C.civ.). 31 Înfiinţarea persoanei juridice se face potrivit modalităţilor reglementate de art. 194 N.C.civ., respectiv: a) prin actul de înfiinţare al organului competent, în cazul autorităţilor şi al instituţiilor publice, al unităţilor administrativteritoriale, precum şi al operatorilor economici care se constituie de către stat sau de către unităţile administrativ-teritoriale. În toate cazurile, actul de înfiinţare trebuie să prevadă în mod expres dacă autoritatea publică sau instituţia publică este persoană juridică; b) prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, autorizat, în condiţiile legii; în orice alt mod prevăzut de lege.

33

numai în măsura necesară pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil (art. 205 alin. 3 N.C.civ.). O derogare de la capacitatea de folosinţă anticipată (recunoscută doar în legătură cu naşterea valabilă a persoanei juridice) este reglementată în legătură cu liberalităţile care pot fi primite în condiţiile dreptului comun, de la data actului de înfiinţare sau, în cazul fundaţiilor testamentare, din momentul deschiderii succesiunii testatorului, chiar şi în cazul în care liberalităţile nu sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil (art. 208 N.C.civ.). În ce priveşte modalitatea de exercitare a drepturilor şi de îndeplinire a obligaţiilor de către persoana juridică, aceasta se realizează prin intermediul organelor de administrare ale persoanei juridice, de la data constituirii lor32. 2.2.1.4. Sancţiunea nerespectării incapacităţii de a încheia acte juridice Fiind vorba de nerespectarea unei condiţii de fond, esenţială şi de validitate a contractului, sancţiunea care intervine, în principiu, este aceea a nulităţii actului încheiat cu neobservarea regulilor referitoare la capacitatea civilă a persoanei. a) În cazul persoanei fizice, actele făcute de cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, precum şi actele făcute de tutore fără autorizarea instanţei de tutelă, atunci când această autorizare este cerută de lege, sunt lovite de nulitate relativă, chiar fără dovedirea vreunui prejudiciu (art. 44 N.C.civ.).

32

Potrivit art. 209 N.C.civ, au calitatea de organe de administrare persoanele fizice sau persoanele juridice care, prin lege, actul de constituire sau statut, sunt desemnate să acţioneze, în raporturile cu terţii, individual sau colectiv, în numele şi pe seama persoanei juridice.

34

Caracterul nulităţii este determinat, fără îndoială, de natura interesului ocrotit, care este unul personal, dar în acelaşi timp, se observă instituirea unui regim specific prin noua reglementare, câtă vreme nu se cere să se facă dovada existenţei unei vătămări, a unui prejudiciu, ceea ce se întâmplă de obicei în cazul nesocotirii unor norme de interes particular pentru a atrage anulabilitatea. Pe de altă parte, această sancţiune nu este înlăturată de simpla declaraţie a celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă în sensul că este capabil să contracteze şi doar în situaţia în care incapabilul a folosit manopere dolosive, instanţa va putea, la cererea părţii induse în eroare, să considere valabil contractul, dacă apreciază că aceasta ar constitui o sancţiune civilă adecvată (art. 45 N.C.civ.). În ce priveşte invocarea nulităţii relative, ea poate fi făcută de către incapabilul însuşi care, în apărare, poate pretinde nulitatea actului pentru incapacitatea sa rezultată din minoritate ori din punerea sub interdicţie judecătorească, fără ca pe de altă parte, persoanele capabile de a contracta să poată opune minorului sau interzisului judecătoresc incapacitatea acestuia. Acţiunea în anulare poate fi exercitată de reprezentantul legal, de minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, precum şi de ocrotitorul legal, iar în situaţia în care actul s-a încheiat fără autorizarea instanţei de tutelă, necesară potrivit legii, aceasta va sesiza procurorul pentru promovarea acţiunii. Actul anulabil poate fi confirmat de către minorul devenit major (când este vorba de actul făcut singur de acesta în timpul minorităţii, atunci când trebuia să fie reprezentat sau asistat). De asemenea, este posibilă confirmarea actului anulabil făcut de tutore fără respectarea tuturor formalităţilor cerute pentru încheierea lui valabilă, dar aceasta, după ce a avut loc descărcarea tutorelui (art. 48 N.C.civ.). b) În cazul persoanei juridice, lipsa capacităţii de folosinţă (cu excepţia celei recunoscute anticipat), ca şi nerespectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă pentru persoanele 35

juridice fără scop patrimonial sunt sancţionate cu nulitate absolută. În schimb, atunci când este vorba despre acte încheiate de organele de administrare ale persoanei în alcătuirea cărora au intrat incapabili, cei cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cei decăzuţi din dreptul de a exercita o funcţie în cadrul acestor organe, precum şi cei declaraţi prin lege sau prin actul de constituire incompatibili să ocupe o astfel de funcţie, sancţiunea care intervine este aceea a nulităţii relative. Aceasta înseamnă că actul nu poate fi anulat pentru simpla împrejurare că persoanele care au făcut parte din organele de administrare şi de control au fost incapabile sau incompatibile, dacă nu s-a produs o vătămare33. 2.3.

Consimţământul 2.3.1. Noţiuni generale

2.3.1.1. Definiţie Reprezintă acel element esenţial, de fond care constă în manifestarea la exterior a hotărârii de a încheia actul juridic. Consimţământul poate fi înţeles deopotrivă, în accepţiunea de manifestare unilaterală de voinţă făcută de oricare dintre părţile unui act bilateral sau de autorul actului unilateral, precum şi ca acord de voinţe în actele bi- sau multilaterale. Contractul apare aşadar, ca fiind produsul întâlnirii concordante dintre voinţele individuale ale viitoarelor părţi contractante34. 2.3.1.2. Mecanismul formării contractului În acest sens, dispoziţiile art. 1182 N.C.civ. stabilesc că încheierea contractului se face prin negocierea lui de către părţi sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta 33 34

Conform art. 211 N.C.civ. L. Pop, op. cit., p. 155.

36

(acordul de voinţă fiind alcătuit din două elemente: oferta şi acceptarea35). Îşi găseşte de asemenea, reglementare în noul Cod civil principiul bunei-credinţe de care trebuie să dea dovadă părţile în iniţierea şi desfăşurarea negocierilor pentru încheierea contractului (fiind, de exemplu, considerată ca lipsită de exigenţele bunei-credinţe, conduita părţii care iniţiază sau continuă negocieri fără intenţia de a încheia contractul, altfel spus, jocandi causa). O asemenea atitudine este sancţionată, partea care se află astfel în culpă fiind ţinută să răspundă de prejudiciul cauzat celeilalte părţi (respectiv, cheltuielile angajate în vederea negocierilor, renunţarea de către cealaltă parte la alte oferte şi alte împrejurări asemănătoare). 2.3.2. Valabilitatea consimţământului. Viciile de consimţământ 2.3.2.1. Condiţii de validitate a consimţământului Pentru a fi valabil exprimat şi a produce efecte juridice, consimţământul trebuie dat în cunoştinţă de cauză şi în deplină libertate, respectiv să nu fie afectat de vicii care să-l altereze36. În acest sens, dispoziţiile art. 1204 N.C.civ. statuează, cu referire la condiţiile consimţământului, că acesta trebuie să fie serios, liber şi exprimat în cunoştinţă de cauză (potrivit art. 953 35

Noţiunea ofertei de a contracta este reglementată prin dispoziţiile art. 11881195 N.C.civ., iar în ce priveşte acceptarea ofertei, aceasta are sediul materiei în dispoziţiile art. 1196-1200 N.C.civ. 36 Contractul încetează de a fi valabil atunci când consimţământul uneia sau alteia dintre părţi este afectat de un viciu care îi alterează luciditatea sau libertatea. Aceasta, deoarece consimţământul este o voinţă la baza formării căreia se află procesul de reflexie şi deliberare al autorului său. De aceea, numai prin deliberare, fiecare parte va decide sau nu să se angajeze juridic, a se vedea T. R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 54-55; D. Chirică, Tratat de drept civil. Contracte speciale, vol. I, Vânzarea şi schimbul, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 225.

37

din Codul civil de la 1865, consimţământul nu este valabil, când este dat prin eroare, smuls prin violenţă sau surprins prin dol). 2.3.2.2. Lipsa discernământului Pentru ca actului juridic să i se recunoască efectele (de a da naştere, modifica ori stinge raporturi civile concrete), este necesar ca exprimarea consimţământului să provină de la o persoană cu discernământ, adică de la o persoană care să aibă puterea efectivă de a aprecia asupra consecinţelor juridice care se vor produce în baza respectivului act. Conform art. 1205 alin. 1 N.C.civ., este anulabil contractul încheiat de o persoană care, la momentul încheierii acestuia se afla, fie şi numai vremelnic, într-o stare care o punea fie şi numai vremelnic în neputinţă de a-şi da seama de urmările faptei sale37. 2.3.2.3. Viciile de consimţământ. Enumerare Potrivit art. 1206 N.C.civ. consimţământul este viciat atunci când este dat din eroare, surprins prin dol sau smuls prin violenţă (alin. 1). De asemenea, consimţământul este viciat în caz de leziune. 2.3.3. Valabilitatea consimţământului Eroarea-viciu de consimţământ

(continuare).

2.3.3.1. Definiţie şi reglementare Eroarea reprezintă falsa reprezentare a realităţii la momentul încheierii actului. Spre deosebire de reglementarea anterioară, în care eroarea era tratată într-un singur text (art. 954 şi, cu caracter 37

Este supus anulării şi contractul încheiat de o persoană pusă sub interdicţie ulterior întocmirii actului, dacă la momentul exprimării consimţământului cauzele punerii sub interdicţie existau şi erau îndeobşte cunoscute (art. 1205 alin. 2 N.C.civ.).

38

general, în dispoziţiile art. 953, 961, alături de alte vicii de consimţământ), în noul Cod civil sediul materiei se regăseşte în mai multe articole (art. 1207-1213), care reglementează diferite feluri de erori care pot apărea la momentul încheierii actului (eroarea nescuzabilă, eroarea asumată, eroarea de calcul, eroarea de comunicare sau de transmitere), cu sancţiunile corespunzătoare care pot interveni. 2.3.3.2. Condiţii Pentru a atrage anularea actului, este necesar ca partea să se fi aflat într-o eroare esenţială, iar cealaltă parte să ştie sau, după caz, să fi trebuit să ştie că faptul asupra căruia a purtat eroarea era esenţial pentru încheierea contractului. Este considerată ca având caracter esenţial eroarea38 care : – poartă asupra naturii sau obiectului contractului (error in negotio şi error in corpore); – poartă asupra identităţii obiectului prestaţiei sau asupra unei calităţi a acestuia ori asupra unei alte împrejurări considerate esenţiale de către părţi în absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat (error in substantia); – poartă asupra identităţii persoanei sau asupra unei calităţi a acesteia în absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat (error in persona, în cazul contractelor încheiate intuitu personae). Este de asemenea, considerată esenţială, eroarea de drept care priveşte o normă juridică determinantă, potrivit voinţei părţilor, pentru încheierea contractului39.

38

Conform art. 1207 N.C.civ. Potrivit art. 1207 N.C.civ., eroarea de drept este esenţială atunci când priveşte o normă juridică determinantă, potrivit voinţei părţilor, pentru încheierea contractului (alin. 3). Eroarea care priveşte simplele motive ale contractului nu este esenţială, cu excepţia cazului în care prin voinţa părţilor asemenea motive au fost considerate hotărâtoare (alin. 4). 39

39

În felul acesta, a fost tranşată controversa din doctrină, care, în absenţa unei reglementări exprese, admitea40 sau nu anulabilitatea actului pentru eroare de drept, considerându-se că falsei reprezentări a unei asemenea realităţi juridice i se opune maxima nemo censetur ignorare legem (nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii). Era însă un argument neconvingător, acesta tras din obligativitatea cunoaşterii legii de către toţi destinatarii ei, câtă vreme el se constituie, mai degrabă, într-un deziderat decât într-o realitate şi aceasta, mai ales în condiţiile instabilităţii şi fluctuaţiei legislative prezente. Totuşi, eroarea de drept nu va putea fi invocată în cazul dispoziţiilor legale accesibile şi previzibile (art. 1208 alin. 2). Chiar pentru ipoteza erorii esenţiale, când partea a avut o falsă reprezentare a realităţii care să o îndreptăţească la a cere anularea actului, legiuitorul a prevăzut un remediu de natură să salvgardeze actul încheiat, atunci când cealaltă parte este de acord cu executarea, urmând ca prevederile contractuale să fie adaptate în mod corespunzător (art. 1213). În felul acesta, se asigură o mai mare stabilitate a circuitului civil şi soliditatea raporturilor contractuale. 2.3.3.3. Aspecte particulare Noul Cod civil reglementează şi eroarea nescuzabilă, căreia nu i se recunoaşte caracteristica de viciu de consimţământ, sancţionabil cu anularea41, întrucât aceasta ar fi incompatibilă cu 40

Conform opiniei dominante exprimate în doctrină (a se vedea, de ex., Gh. Beleiu, Drept civil român: Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a VIII-a, revăzută şi adăugită de M. Nicolae şi P. Truşcă, Ed. Universul juridic, p. 177, J. Kocsis, Unele aspecte teoretice şi practice privind eroarea de drept, în Dreptul nr. 8/1992, I. Deleanu, Ficţiunile juridice, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, pp. 149-176. În sens contrar, A. Ionaşcu, Drept civil. Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, p. 235. 41 Potrivit art. 1208 alin. 1 N.C.civ., contractul nu poate fi anulat dacă faptul asupra căruia a purtat eroarea putea fi, după împrejurări, cunoscut cu diligenţe rezonabile.

40

buna-credinţă şi cerinţele unei conduite corecte şi oneste, care trebuie să caracterizeze pe omul diligent (vigililantibus non dormientibus iura inveniunt). Astfel, eroarea este nescuzabilă, atunci când ea este consecinţa unei conduite culpabile a celui care reclamă anularea actului (căci neglijenţa victimei erorii face ca aceasta să fie nescuzabilă când ea putea şi trebuia să se informeze, iar cealaltă parte nu avea, după circumstanţe, această obligaţie). De asemenea, nu intervine anulabilitatea actului, atunci când eroarea poartă asupra unui element cu privire la care riscul de eroare a fost asumat de cel care îl invocă sau, după împrejurări, trebuia să fie asumat de către acesta (eroarea asumată), precum şi atunci când este vorba despre o simplă eroare de calcul, ce poate fi îndreptată printr-o simplă rectificare (aşa-numita eroare de calcul), cu rezerva situaţiei în care a fost vorba despre o eroare asupra cantităţii, esenţială pentru încheierea actului. 2.3.3.4. Sancţiunea Dacă până la reglementarea actuală şi de altfel, în absenţa unor norme ale dreptului pozitiv, în doctrină şi jurisprudenţă s-a considerat că eroarea-obstacol (cea care poartă asupra naturii contractului sau asupra identităţii obiectului acestuia) se sancţionează cu nulitatea absolută, prin dispoziţiile noului Cod civil (art. 1207 alin. 1) s-a prevăzut anulabilitatea actului pentru eroarea esenţială, care, sub aspect terminologic, trebuie înţeleasă ca atrăgând nulitatea relativă. În felul acesta, au fost valorificate observaţiile critice exprimate în doctrina română sau străină42 şi, de asemenea, a fost îmbrăţişată teoria modernă a contractului, conform căreia sancţiunea în cazul erorii trebuie să fie nulitatea relativă, pentru că, în fapt, nu este pus în pericol interesul general, ci sunt puse în 42

Gh. Beleiu, op. cit., p. 177; D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 156, L. Pop, op. cit., p. 239; J. Flour, J. Luc- Aubert, E. Savaux, Droit civil. Les obligations, Ed. Armand Colin, Paris, 2002, p. 135.

41

cauză interesele părţilor contractante, existând riscul de a fi lezate. Nulitatea relativă într-o asemenea situaţie prezintă, însă, o particularitate, întrucât ambele sau toate părţile contractante se află în eroare şi toate au dreptul de a promova acţiunea în anulare. 2.3.4. Valabilitatea consimţământului (continuare). Dolul-viciu de consimţământ43 2.3.4.1. Definiţie şi reglementare Dolul este acel viciu de consimţământ care constă în inducerea în eroare a unei persoane cu ajutorul unor mijloace viclene sau dolosive ori prin omisiunea, în mod fraudulos, de informare a cocontractantului asupra unor împrejurări care se cuvenea să fie dezvăluite (art. 1214 N.C.civ.). Aşadar, privit ca fapt delictual săvârşit cu intenţie de către autorul său, dolul presupune un element material şi unul intenţional ori subiectiv. Sub aspectul elementului material se observă că noua reglementare44 acordă atenţie nu doar faptului comisiv (acţiunea, constând în folosirea de manopere frauduloase, de natură să provoace eroarea), ci şi faptului omisiv (atitudinea negativă, de a nu aduce la cunoştinţă celeilalte părţi împrejurări care trebuia să fie dezvăluite). În ce priveşte dolul prin omisiune sau reticenţă, se admitea, în doctrină şi jurisprudenţă, chiar şi în absenţa unei reglementări, că simpla tăcere a unei părţi contractante este de natură, în anumite cazuri, să inducă în eroare pe cealaltă parte şi 43

Dolul contractual se deosebeşte de dolul delictual care constă în acţiunea sau inacţiunea deliberată a unei persoane prin care se încalcă dreptul subiectiv sau interesul legitim al altei persoane. Iniţial, în dreptul roman, a fost sancţionat numai dolul ca delict civil care dădea victimei dreptul de a obţine repararea pagubei. 44 Potrivit art. 960 C.civ. anterior, dolul este cauză de nulitate atunci când mijloacele viclene întrebuinţate de una din părţi, sunt astfel, încât este evident că, fără aceste maşinaţii cealaltă parte n-ar fi contractat.

42

să o determine să încheie un contract pe care altfel nu l-ar fi încheiat45. Se considera, însă, că tăcerea este constitutivă de dol numai excepţional, adică în acele cazuri în care exista obligaţia legală a unei părţi de a informa pe cealaltă parte46. Noul Cod civil vine să dea expresie acestei realităţi, concretizând, de altfel, o orientare a doctrinei şi jurisprudenţei în materie, şi să sancţioneze neîndeplinirea obligaţiei de informare ce revine părţii contractuale. În mod deosebit, problema dolului prin reticenţă evidenţiază raportul dintre „obligaţia de informare” ce revine părţii mai experimentate ori profesioniste sau care deţine „informaţii privilegiate”, pe de o parte, şi „obligaţia de a se informa” care incumbă fiecărei părţi contractante, pe de altă parte. De exemplu, în contractele de adeziune sau în cele încheiate cu consumatorii, „partea mai slabă” trebuie să fie informată asupra tuturor elementelor esenţiale care stau la baza declaraţiei sale de voinţă, iar, în caz contrar, aceasta poate pretinde că a fost victima unui dol prin reticenţă47. 2.3.4.2. Condiţii Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească dolul pentru a atrage anulabilitatea actului se desprind din conţinutul art. 1214, 1215 N.C.civ., respectiv: dolul să provină de la cocontractant ori de la reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părţi (i); prin acţiunile comisive ori omisive săvârşite să fi fost provocată eroarea celeilalte părţi, indiferent de caracterul esenţial 45

A se vedea, de ex., P. Andrei, Dolul prin reticenţă în literatura juridică şi în practica judiciară, în R.R.D. nr. 9/1982; D. Cosma, op. cit., p. 167; D. Chirică, Contractele speciale civile şi comerciale, vol. I, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2005, pp. 261-267. 46 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil, vol. I, Ed. Naţională, 1928, pp. 134-135. 47 A se vedea M. Nicolae, Actul juridic civil, în Instituţii de drept civil. Curs selectiv pentru licenţă, 2009-2010, Ed. Universul Juridic, 2009, p. 32.

43

sau neesenţial al acesteia (ii); dolul să fie dovedit (întrucât nu se presupune) (iii). (i) Pentru că dolul are o dimensiune delictuală (contractuală), este firesc să apară condiţia ca acesta să provină de la cealaltă parte contractantă sau de la reprezentantul acesteia48. Pentru ipoteza în care dolul s-ar datora unei terţe persoane, străine de contract, în principiu nu poate fi sancţionat contractantul nevinovat, pentru că aceasta ar fi o soluţie injustă49. În schimb, dolul va fi imputabil cocontractantului în cazul în care se dovedeşte că a cunoscut (sau, după caz, trebuia să cunoască) manoperele dolosive ale terţului şi totuşi, nu a avertizat cealaltă parte asupra erorii ce i-a fost provocată. În această situaţie, independent de anularea contractului, autorul dolului răspunde pentru prejudiciile ce ar putea rezulta (art. 1215 alin. 2). (ii) Dacă în vechiul text din Codul civil (art. 960) se menţiona expres condiţia ca dolul să fi fost determinant la încheierea contractului (întrucât „fără acele maşinaţiuni, este evident că cealaltă parte nu ar fi contractat”), astfel încât eroarea provocată să fi privit elemente hotărâtoare pentru încheierea contractului, în noua reglementare nu mai este instituită această condiţie, fiind suficient ca prin atitudinea dolosivă a părţii să fi fost provocată o eroare, chiar dacă aceasta nu a fost esenţială (art. 1214 alin. 2). Aşadar, în noua concepţie a Codului este pus accentul pe dimensiunea delictuală a dolului, fiind suficient că a existat o asemenea atitudine a părţii, în absenţa căreia nu s-ar fi încheiat 48

Evident, cerinţa nu funcţionează în cazul actelor juridice unilaterale (testamentul, confirmarea unui drept, renunţarea la un drept), câtă vreme acestea sunt rezultatul voinţei unei singure persoane. 49 Spre deosebire de reglementarea anterioară, noul Cod conţine dispoziţii (art. 1215) care rezolvă şi chestiunea dolului comis de un terţ.

44

acel contract ori el s-ar fi încheiat în condiţii diferite, rămânând victimei dolului să aleagă dacă solicită anularea contractului sau despăgubiri. În felul acesta, rămâne lipsită de relevanţă distincţia care se făcea în doctrină şi jurisprudenţă între dolul principal (cel care, purtând asupra elementelor esenţiale dădea drept la acţiunea în anulare) şi dolul incidental sau secundar, care purtând asupra unor elemente nedeterminante nu ar fi justificat anularea actului. (iii) Dolul trebuie să fie dovedit de către victima acestuia (potrivit art. 1214 alin. 4, dolul nu se presupune), întrucât el nu rezultă din conţinutul actului, nici măcar dintr-un eventual dezechilibru între prestaţiile la care s-au obligat părţile actului. Fiind vorba de o faptă delictuală (de un fapt juridic), pentru dovada lui se admite orice mijloc de probă. 2.3.4.3. Sancţiunea dolului Fiind vorba de un viciu de consimţământ, sancţiunea care intervine este aceea a anulabilităţii actului. În acelaşi timp, însă, dolul este şi un delict civil, astfel încât în ipoteza în care autorul dolului a cauzat un prejudiciu, se va naşte un raport juridic de natură delictuală, respectiv, un raport de răspundere în cadrul căruia cel prejudiciat, victima dolului, are dreptul să ceară şi să obţină repararea prejudiciului50. Astfel, dacă prin admiterea acţiunii în anulare nu a fost posibilă repunerea părţii în situaţia anterioară, adică prejudiciul ce i-a fost cauzat nu este reparat în întregime, partea va putea acţiona pe autorul dolului pentru a obţine despăgubiri. În acest sens, dispoziţiile art. 1257 N.C.civ. stabilesc posibilitatea pentru cel al cărui consimţământ a fost surprins prin dol, să pretindă, în afară de anularea actului şi daune interese sau, dacă preferă menţinerea contractului, să solicite reducerea prestaţiei sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţit. 50

În acest sens, v. L. Pop, op. cit., p. 267.

45

2.3.5. Valabilitatea consimţământului (continuare). Violenţa 2.3.5.1. Definiţie şi reglementare În concepţia noului Cod civil, violenţa, ca viciu de consimţământ, este înţeleasă ca „temerea justificată indusă fără drept de cealaltă parte sau de un terţ, de aşa manieră încât partea ameninţată putea să creadă, după împrejurări, că, în lipsa consimţământului său, viaţa, persoana, onoarea sau bunurile sale ar fi expuse unui pericol grav şi iminent” (art. 1216). Rezultă că nu violenţa în sine este cu adevărat viciu de consimţământ, ci sentimentul de teamă (temerea) care i-a fost indusă victimei şi care a împiedicat-o să-şi manifeste, în mod liber, voinţa de a contracta. Altfel spus, victima violenţei ştie că încheie un contract dezavantajos pentru ea, dar cu toate acestea, îşi exprimă consimţământul pentru a scăpa de un rău mult mai grav care i-ar putea fi cauzat51. Această temere poate exista nu numai în raport cu persoana contractantului sau cu bunurile acesteia, ci şi în legătură cu persoane apropiate părţii (soţul, soţia, ascendenţii ori descendenţii, conform art. 1216 alin. 4). Având în vedere dispoziţiile art. 1216 alin. 3, rezultă că în situaţia persoanelor apropiate părţii este vorba de o constrângere fizică efectivă îndreptată împotriva acestora şi de natură să insufle temere părţii contractante. 2.3.5.2. Condiţii Pentru a atrage anularea actului, violenţa trebuie: să fie determinantă pentru încheierea actului juridic (i); să fie injustă (ii). (i) Necesitatea caracterului determinant al violenţei rezultă din dispoziţiile art. 1216 N.C.civ., potrivit cărora temerea 51

Vezi L. Pop, op. cit., p. 270.

46

trebuie să fie „justificată” şi de aşa natură încât partea putea să creadă că, în absenţa consimţământului, era expusă unui pericol grav şi iminent. În stabilirea caracterului determinant al violenţei trebuie să se ţină seama, aşa cum dispune art. 1216 alin. 4 N.C.civ., de „vârsta, starea socială, sănătatea şi caracterul celui asupra căruia sa exercitat violenţa, precum şi de orice altă împrejurare ce a putut influenţa starea acestuia la momentul încheierii contractului”. Este vorba aşadar, de o serie de elemente de fapt, care vor fi la aprecierea organului jurisdicţional, pentru a se stabili dacă a fost vorba de caracterul hotărâtor al violenţei la momentul încheierii contractului, de natură să afecteze valabilitatea acestuia. (ii) Caracterul injust al ameninţării victimei. Întrucât nu orice ameninţare constituie, prin ea însăşi, violenţă-viciu de consimţământ, se cere ca aceasta să reprezinte o încălcare a legii (să fie ilicită), pentru a atrage nevalabilitatea actului. Astfel, dacă ameninţarea priveşte exerciţiul cu bunăcredinţă al unui drept subiectiv, ea nu se poate constitui în viciu de consimţământ, întrucât partea tinde doar la realizarea beneficiului pe care legea i-l recunoaşte. Ameninţarea cu exerciţiul unui drept. În schimb, în concepţia noului Cod reprezintă violenţă „temerea insuflată prin ameninţarea cu exerciţiul unui drept făcută cu scopul de a obţine avantaje nejustificate” (art. 1217). Într-adevăr, de data aceasta, exercitarea dreptului este deturnată de la scopul său şi capătă un caracter abuziv, ceea ce este de natură să-l scoată de sub protecţia legii52.

52

Se întâmplă astfel, de ex., în cazul ameninţării debitorului cu urmărirea sau chemarea sa în judecată de către creditor, cu scopul de a-l determina pe acesta să încheie un angajament excesiv, adică, de a obţine un alt rezultat decât cel pe care l-ar fi putut pretins în mod legitim.

47

Temerea reverenţiară. Faptul că ameninţarea trebuie să fie determinantă, rezultă în mod implicit şi din dispoziţiile art. 1219 N.C.civ., care nu recunosc caracterul de viciu de consimţământ simplei temeri reverenţiare, izvorâte din respect, fără ca aceasta să fi fost însoţită de violenţă. De asemenea, ameninţarea cu un rău nu este, în concepţia noului Cod civil, considerată constitutivă de violenţă, atunci când ea rezultă dintr-o stare de necesitate, decât în măsura în care cealaltă parte a profitat de această împrejurare (art. 1218 N.C.civ.)53. 2.3.5.3. Violenţa săvârşită de un terţ Prin dispoziţiile noului Cod civil (art. 1220 N.C.civ.) este reglementată situaţia violenţei exercitate de un terţ faţă de contract, însă ea constituie viciu de consimţământ numai atunci când partea al cărei consimţământ nu a fost viciat cunoştea sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască violenţa exercitată de terţ. Rezultă că nu se cere ca ameninţarea cu un rău al cărei autor este terţa persoană să fie şi rezultatul coparticipării efective a celeilalte părţi, dar, cel puţin, aceasta să fi cunoscut sau să fi trebuit să cunoască despre violenţa exercitată (deci, să fi existat cel puţin o complicitate, de pe urma căreia să fi profitat, prin influenţarea comportamentului celeilalte părţi, nevoite astfel, să încheie contractul). 2.3.5.4. Sancţiune Ca şi în cazul dolului, independent de anularea contractului partea va putea cere şi repararea prejudiciului cauzat prin fapta ilicită. Aşadar, în situaţia în care autorul violenţei este cealaltă parte contractantă, partea prejudiciată va avea la îndemână două 53

În doctrină se exprimase un punct de vedere contrar, în sensul că ameninţarea într-o asemenea situaţie este asimilabilă violenţei-viciu de consimţământ, având în vedere că şi în cazul stării de necesitate dimensiunea volitivă a consimţământului poate fi grav afectată, D. Cosma, op. cit., p. 174.

48

acţiuni împotriva acesteia: una în anularea contractului şi, dacă repunerea în situaţia anterioară nu este suficientă pentru acoperirea prejudiciului, şi o acţiune în răspundere civilă. Dacă autorul violenţei este un terţ, partea se va putea îndrepta împotriva acestuia cu acţiunea în răspundere, iar împotriva celeilalte părţi contractante, cu acţiune în anulare54. 2.3.6. Valabilitatea Leziunea

consimţământului

(continuare).

2.3.6.1. Definiţie şi reglementare Este leziune, potrivit art. 1221 N.C.civ., atunci când una dintre părţi, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane, o prestaţie considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestaţii. Rezultă, din această definiţie, că noul Cod îmbrăţişează concepţia subiectivă despre leziune, conform căreia pentru a exista acest viciu de consimţământ55, nu este suficientă 54

A se vedea, în acest sens, dispoziţiile art. 1220 alin. 2 şi ale art. 1257 N.C.civ (acestea din urmă, referitoare la pretinderea de daune interese sau la reducerea corespunzătoare a prestaţiilor, fiind aplicabile deopotrivă, în cazul dolului). 55 În doctrină au fost exprimate mai multe opinii, care au negat caracterul de viciu de consimţământ al leziunii. Astfel, în sensul că leziunea nu afectează consimţământul, ci este o condiţie a anulării contractului pentru incapacitatea unuia dintre contractanţi, a se vedea D. Cosma, op. cit., p. 153; de asemenea, leziunea a fost apreciată şi ca o cauză distinctă, specială de anulare a contractului pentru încălcarea cerinţei echilibrului prestaţiilor care se datorează în contrapartidă (P. Vasilescu, Relativitatea actului juridic civil. Repere pentru o nouă teorie a actului de drept privat, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 235). În sensul că leziunea este o cauză specială de desfiinţare a contractului şi nicidecum un viciu al consimţământului întrucât rostul său este acela de a asigura echilibrul contractual, ceea ce este în strânsă legătură cu valoarea prestaţiilor care alcătuiesc obiectul raportului de obligaţii contractual şi cu obiectul contractului, a se vedea L. Pop, op. cit., p. 312. Prin reglementarea noului Cod se curmă practic, această controversă, recunoscându-se leziunii natura de cauză ce afectează valabilitatea consimţământului, prin vicierea acestuia.

49

disproporţia între prestaţiile părţilor, ci este necesar să se şi profite „de starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi”. Aceasta înseamnă că, pe lângă dezechilibrul contraprestaţiilor există o parte a cărei voinţă este mai slabă în faţa celuilalt contractant, aşa încât, de la început poziţia contractuală a părţilor este inegală. De asemenea, dacă potrivit reglementării anterioare, leziunea era limitată, ca domeniu de aplicare, doar la situaţia minorilor – care, având vârsta de 14 ani împliniţi, încheiau singuri acte de administrare, fără încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, dacă aceste acte le pricinuiau vreo vătămare – potrivit noului Cod civil leziunea este recunoscută şi în cazul majorului, cu condiţia ca diferenţa de prestaţie să depăşească jumătate din valoarea pe care o avea, la momentul încheierii contractului, prestaţia promisă sau executată de partea lezată (art. 1222 alin. 2). Sub aspectul categoriei actelor juridice care pot fi atacate pentru leziune, noile dispoziţii legale exclud de la incidenţa acestei sancţiuni contractele aleatorii, tranzacţia, precum şi alte contracte anume prevăzute de lege (art. 1224). 2.3.6.2. Condiţii Pentru a exista leziune, ca viciu de consimţământ, este necesar să fie îndeplinite următoarele cerinţe: – leziunea să fie o consecinţă directă a actului respectiv; – leziunea să existe nu doar în raport cu momentul încheierii actului, ci să subziste până la data cererii de anulare; – disproporţia de valoare între prestaţii să fie considerabilă. Astfel, în cazul minorului, trebuie să fie vorba de o obligaţie excesivă asumată de acesta prin raportare la starea sa patrimonială, la avantajele pe care le obţine din contract ori la ansamblul circumstanţelor (art. 1221 alin. 3). 50

În cazul majorului, caracterul însemnat ori considerabil al leziunii există doar atunci când disproporţia depăşeşte jumătate din valoarea pe care o avea prestaţia promisă sau executată de partea lezată. 2.3.6.3. Sancţiunea Considerată viciu de consimţământ, leziunea este sancţionată cu anularea actului lezionar. Partea prejudiciată are însă posibilitatea să aleagă menţinerea contractului, dar cu reducerea obligaţiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţită. Chiar şi în situaţia în care partea alege să promoveze acţiune în anulare, instanţa va putea să menţină contractul, dacă cealaltă parte oferă, în mod echitabil, o reducere a propriei creanţe sau, după caz, o majorare a propriei obligaţii (art. 1222 alin. 3). Dreptul la acţiunea în anulare sau în reducerea prestaţiilor pentru leziune se prescrie în termen de 2 ani de la data încheierii contractului (art. 1223). 2.4.

Obiectul contractului

2.4.1. Noţiuni generale Punând capăt controverselor apărute în doctrină56, determinate, de altfel, de terminologia imprecisă a Codului civil 56

Astfel, s-a considerat fie că actul juridic nu ar avea un obiect propriu, distinct, analizându-se doar obiectul obligaţiei sau obligaţiilor generate de acel act (M. B. Cantacuzino, Curs de drept civil, Ed. Scrisul românesc, Craiova, f.a., p. 432), fie că obiectul actului juridic ar consta în crearea, modificarea unui raport juridic (A. Ionaşcu, op. cit., p. 96), fie că obiectul actului juridic ar consta în interesele reglementate de părţi prin mijlocirea actului juridic (D. Cosma, op. cit., p. 213), fie că obiectul actului juridic este însuşi obiectul raportului juridic, respectiv conduita părţilor, adică acţiunile şi inacţiunile la care acestea sunt îndrituite ori pe care trebuie să le îndeplinească (Tr. Ionaşcu, Curs de drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, p. 290; Gh. Beleiu, op. cit., p. 162).

51

de la 1865 (care uneori foloseşte sintagma „obiectul contractului sau al convenţiei”, alteori, pe aceea de „obiect al obligaţiei”), noul Cod civil stabileşte, prin dispoziţiile art. 1225, că obiectul contractului este reprezentat de „operaţiunea juridică, precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi altele asemenea, convenită de părţi, astfel cum reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale”. Rezultă că obiectul contractului este constituit din operaţiunea juridică avută în vedere de părţi la momentul încheierii acestuia (de a vinde şi, respectiv, de a cumpăra, de a închiria un bun ori de a efectua o lucrare sau de a presta un serviciu etc.). Pentru a fi valabil, obiectul contractului trebuie să fie determinat şi licit, sub sancţiunea nulităţii absolute (obiectul este considerat ilicit atunci când este prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori bunelor moravuri). Operaţia juridică este, aşadar, distinctă de prestaţia la care debitorul s-a îndatorat şi care reprezintă obiectul obligaţiei văzută ca raport juridic57. Astfel, potrivit art. 1226 N.C.civ., obiectul obligaţiei este prestaţia la care se angajează debitorul şi, sub sancţiunea nulităţii absolute, trebuie să fie determinat sau cel puţin determinabil şi licit. 2.4.2. Valabilitatea obiectului 2.4.2.1. Condiţii de validitate. Enumerare. Indiferent că este vorba de prestaţiile părţilor sau de bunuri ca obiect derivat al obligaţiilor născute din contract, trebuie îndeplinite aceleaşi condiţii, şi anume: – să existe; condiţia este îndeplinită când bunul este prezent ca atare în momentul încheierii actului, dar şi în situaţia 57

Între obiectul contractului şi obiectul obligaţiei contractuale există o strânsă legătură, în sensul că operaţia juridică încheiată de părţi determină şi prestaţia la care este îndreptăţit creditorul şi îndatorat debitorul.

52

bunurilor viitoare (în lipsa unei prevederi exprese, contractele pot purta şi asupra bunurilor viitoare, conform art. 1228 N.C.civ.); – să fie în circuitul civil (numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul unei prestaţii contractuale – art. 1229); – să fie posibil; în cazul unei imposibilităţi iniţiale, la momentul încheierii actului, pentru una dintre părţile actului, contractul rămâne valabil încheiat; – să fie determinat sau determinabil; sub acest aspect, noul Cod civil conţine dispoziţii referitoare la determinarea obiectului de către un terţ sau prin raportare la un factor de referinţă58, precum şi dispoziţii privind determinarea calităţii obiectului (în sensul că, atunci când nu poate fi stabilită potrivit contractului, calitatea prestaţiei sau a obiectului acesteia trebuie să fie rezonabilă sau, după împrejurări, cel puţin de nivel mediu). 2.4.2.2. Sancţiunea Intervine sancţiunea nulităţii absolute atunci când obiectul contractului este nedeterminat şi ilicit. Aceeaşi sancţiune operează, cu referire la obiectul obligaţiei actului juridic, atunci când nu este respectată cerinţa referitoare la caracterul determinabil sau cel puţin determinabil şi licit al acestuia. 58

Potrivit art. 1232 N.C.civ, atunci când preţul sau orice alt element al contractului urmează să fie determinat de un terţ, acesta trebuie să acţioneze în mod corect, diligent şi echidistant (1). Dacă terţul nu poate sau nu doreşte să acţioneze ori aprecierea sa este în mod manifest nerezonabilă, instanţa, la cererea părţii interesate, va stabili, după caz, preţul sau elementul nedeterminat de către părţi (2). De asemenea, potrivit art. 1234, atunci când, potrivit contractului, preţul se determină prin raportare la un factor de referinţă, iar acest factor nu există, a încetat să mai existe ori nu mai este accesibil, el se înlocuieşte, în absenţa unei convenţii contrare, cu factorul de referinţă cel mai apropiat.

53

2.5.

Cauza 2.5.1. Noţiuni generale

2.5.1.1. Definiţie şi reglementare Până la reglementarea adusă prin noul Cod civil nu a existat o definiţie legală a noţiunii de cauză, referirea la aceasta în vechiul Cod, fiind doar în enumerarea condiţiilor esenţiale ale convenţiei şi cu referire la prezumţia de existenţă şi de validitate a cauzei. Această lacună legislativă a făcut posibile mai multe construcţii teoretice cu privire la înţelesul acestei noţiuni. Noul Cod civil vine să curme însă controversele din doctrină, statuând prin dispoziţiile art. 1235 faptul că prin cauză se înţelege „motivul care determină pe fiecare parte să încheie contractul”. Altfel spus, cauza răspunde la întrebarea „pentru ce” sau „în ce scop” s-a încheiat actul juridic, vizând aşadar, scopul urmărit de părţi (causa finalis). 2.5.2. Valabilitatea cauzei 2.5.2.1. Condiţii de validitate. Enumerare Pentru a fi valabilă, cauza actului juridic trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii (desprinse din dispoziţiile art. 1236, 1237 N.C.civ.): a) să existe; b) să fie licită; c) să fie morală. a) În ce priveşte inexistenţa cauzei, ea se poate datora lipsei de discernământ sau, particularizat, pe diferitele tipuri de acte, lipsei contraprestaţiei (în contractele sinalagmatice), nepredării bunului (în contractele reale), lipsei intenţiei de a gratifica (în actele cu titlu gratuit), adică, lipsei scopului imediat la încheierea actului. 54

b) Caracterul licit al cauzei presupune ca aceasta să fie conformă legii şi ordinii publice (art. 1236 alin. 2). Cauza este considerată ilicită şi atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative. c) În sfârşit, cauza trebuie să fie morală, adică să nu fie contrară bunelor moravuri, respectiv regulilor de convieţuire socială. 2.5.2.2. Proba cauzei Ca şi în reglementarea anterioară, dispoziţiile noului Cod civil păstrează o dublă prezumţie în privinţa cauzei: – prezumţia de existenţă a cauzei (contractul este valabil, chiar atunci când cauza nu este prevăzută expres – art. 1239 alin. 1), ceea ce înseamnă că, fiind prezumată de lege, cauza nu trebuie să fie dovedită, demonstrată direct; – prezumţia de valabilitate a cauzei (existenţa unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară – art. 1239 alin. 2), care funcţionează indiferent de faptul că acest element este menţionat sau nu în instrumentele probatorii preconstituite, cum ar fi înscrisurile. Ambele prezumţii instituite au însă caracter relativ (iuris tantum), ceea ce înseamnă că pot fi înlăturate prin proba contrară şi că orice persoană care invocă lipsa ori nevalabilitatea cauzei este ţinută să facă dovada susţinerilor sale. 2.5.2.3. Sancţiunea Potrivit art. 1238 alin. 1 N.C.civ., lipsa cauzei atrage nulitatea relativă a contractului, cu excepţia cazului în care contractul a fost greşit calificat şi poate produce alte efecte juridice. Noua reglementare vine să pună capăt interpretărilor din doctrină şi jurisprudenţă (apărute, de altfel, în condiţiile în care textul anterior statua doar în sensul potrivit căruia „obligaţia fără 55

cauză sau fondată pe o cauză falsă nu poate avea niciun efect”), după care, în aprecierea sancţiunii care intervine pentru lipsa cauzei, ar trebui făcută distincţia între „cauzele lipsei de cauză”. Se aprecia astfel, că, atunci când lipsa cauzei este determinată de lipsa discernământului, sancţiunea ar trebui să constea în nulitatea relativă, iar atunci când se datorează lipsei scopului imediat al angajamentului contractual (respectiv, lipsei contraprestaţiei în contractele sinalagmatice; lipsei predării bunului, în contractele reale; lipsei riscului, în contractele aleatorii; lipsei intenţiei de a gratifica, în contractele cu titlu gratuit), sancţiunea aplicabilă trebuie să fie a nulităţii absolute. Întrucât prin dispoziţiile noului Cod civil este sancţionată expres lipsa cauzei cu nulitatea relativă (fără să se facă vreo distincţie între „cauzele” care pot să atragă lipsa de cauză, iar unde legiuitorul nu distinge, nici interpretul nu poate să o facă), rezultă că nu mai pot avea suport în continuare teoriile care apreciază asupra unui regim distinct al nulităţii în funcţie de situaţiile care ar atrage lipsa cauzei. În ce priveşte cauza ilicită sau imorală, aceasta atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună sau, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia să o cunoască (art. 1238 alin. 2 N.C.civ.). Rezultă că, pentru a fi atrasă sancţiunea nulităţii absolute este necesar să existe caracterul ilicit sau imoral al angajamentului contractual, adică ambele părţi să fi urmărit un scop de această natură (în afara legii sau contravenind ordinii publice şi bunelor moravuri), pentru că, altminteri, ar însemna ca partea să se prevaleze de comportamentul său imoral şi să obţină desfiinţarea actului (or, nimănui nu îi este permis să se prevaleze de propria sa turpitudine – „nemo auditur propriam turpitudinem allegans”). În felul acesta, se asigură protecţia părţii contractante de bună-credinţă, care nu este pusă în situaţia de a suporta consecinţele nulităţii contractului (cum s-ar fi întâmplat în ipoteza în care mobilul ilicit sau imoral ar fi aparţinut unei singure părţi, 56

care ar fi putut să invoce nulitatea actului dezavantajând astfel partea care a contractat cu bună-credinţă). 2.6.

Forma actului juridic

2.6.1. Definiţie Forma actului juridic desemnează acea condiţie generală, extrinsecă, de exteriorizare a voinţei, făcută cu intenţia de a crea, modifica ori stinge un raport juridic concret. Sintagma „forma actului juridic” este folosită într-o dublă accepţiune, una restrânsă (stricto sensu), care vizează tocmai modalitatea de exteriorizare a voinţei juridice şi cealaltă, în sens larg (lato sensu), care priveşte diferitele cerinţe de formă necesare unui act juridic pentru a-şi produce efectele (forma cerută ad validitatem, forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi, forma cerută ad probationem, pentru probarea actului). 2.6.2. Principiul consensualismului Privită în înţelesul său restrâns, forma actului juridic este cârmuită de principiul consensualismului, care presupune că singura condiţie necesară şi suficientă pentru încheierea unui contract este simpla manifestare sau exteriorizare a voinţei libere şi neviciate a părţilor, fără să se impună acesteia respectarea anumitor formalităţi. În Codul civil anterior nu exista o reglementare expresă, cu caracter de normă generală a acestui principiu, care era dedus, însă, din mai multe texte (referitoare la consensualism în materia anumitor acte juridice – de exemplu, vânzarea-cumpărarea – sau la excepţiile de la acest principiu). Noul Cod civil vine să consacre, însă, principiul consensualismului prin dispoziţiile art. 1178 referitoare la libertatea formei şi ale art. 1240 privitoare la formele de exprimare a consimţământului. Astfel, potrivit acestui din urmă text, voinţa de a contracta poate fi exprimată verbal sau în scris (alin. 1). Voinţa poate fi 57

exprimată şi printr-un comportament care, potrivit legii, convenţiei părţilor, practicilor stabilite între acestea sau uzanţelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de a produce efectele juridice corespunzătoare (alin. 2). Rezultă că, pentru a fi producătoare de efecte juridice, nu se cere ca manifestarea de voinţă a părţilor să fie supusă unor exigenţe particulare, fiind suficientă exteriorizarea acesteia (solus consensus obligat), fără vreun alt formalism contractual. Principiul consensualismului şi al libertăţii formei se constituie astfel, într-un factor de celeritate, de simplificare a circuitului juridic şi economic. 2.6.3. Forma cerută ad validitatem (ad solemnitatem) 2.6.3.1. Definiţie Forma cerută pentru validitatea actului juridic este acea condiţie specială şi esenţială care presupune îndeplinirea unor formalităţi prevăzute de lege, în absenţa cărora actul nu ar putea lua naştere în mod valabil. Aşadar, prin excepţie de la principiul consensualismului, există categorii de acte juridice a căror constituire valabilă presupune respectarea unor formalităţi prestabilite de lege. Instituirea prin lege a formei necesare pentru însăşi valabilitatea actului este menită să atenueze inconvenientele care pot apărea în legătură cu forma consensuală59 şi se datorează, de

59

Principiul consensualismului prezintă şi unele inconveniente economice, deoarece încheierea contractului consensual nu lasă, de regulă, urme. În acest fel, în raporturile dintre părţile contractante pot să apară anumite incertitudini asupra existenţei sau asupra conţinutului contractului, prin care se favorizează contestaţiile, în cazul în care o parte este lipsită de loialitate; aşadar, în caz de litigiu, părţile riscă să se confrunte cu dificultăţi de probă, adeseori insurmontabile. În ce-i priveşte pe terţi, consensualismul conduce adeseori la o anumită confidenţialitate a contractului, care îi pune în situaţia de a ignora efectele pe care acesta le-a produs; or, contractul constituie un fapt social pe care terţii ar putea avea interesul să-l cunoască, (L. Pop, op. cit., p. 391).

58

asemenea, unor raţiuni diferite, care pot varia de la un act la altul60. Astfel, de exemplu, în cazul donaţiilor este vorba de atenţionarea părţilor asupra importanţei deosebite pe care aceasta o are asupra patrimoniului donatorului, în timp ce în cazul înstrăinărilor de terenuri, forma autentică asigură certitudinea şi securitatea statică şi, mai ales, dinamică a circuitului civil. Se poate spune că forma ad validitatem nu contrazice şi nici nu anihilează libertatea contractuală, dar că ea reprezintă un mijloc eficient de garantare a exercitării acestei libertăţi, fiind vorba, mai degrabă, de un formalism de protecţie (prin aceea că legiuitorul atrage atenţia asupra importanţei sau a consecinţelor actelor încheiate). De regulă, forma impusă contractelor solemne este aceea a înscrisului autentic (contractul de donaţie, contractul de ipotecă, subrogaţia convenţională în drepturile creditorului consimţită de debitor), dar există şi situaţii în care forma substanţială ad validitatem este cea a înscrisului sub semnătură privată (de exemplu, contractul de arendare, contractele prin care se dobândeşte un drept de folosinţă pe durată limitată asupra unor bunuri imobile, în condiţiile art. 5 din Legea nr. 282/2004, efectele de comerţ sau titlurile de credit61). Noile dispoziţii legale nu recunosc forma constitutivă convenţională, stabilindu-se în acest sens prin art. 1242 alin. 2 că „dacă părţile s-au învoit ca un contract să fie încheiat într-o anumită formă, pe care legea nu o cere, contractul se socoteşte valabil chiar dacă forma nu a fost respectată”.

60

M. Nicolae, op. cit, în Instituţii de drept civil…, p. 57. Atunci când solemnitatea sau formalitatea constă în declararea consimţământului părţilor în formă scrisă, formalismul are drept consecinţă şi preconstituirea unui mijloc de dovadă a contractului, deosebit de preţios în eventualitatea naşterii unui litigiu, ceea ce este de natură a le conferi un grad mai mare de certitudine asupra existenţei şi conţinutului acestuia (D. Cosma, op. cit., p. 250). 61

59

2.6.3.2. Sancţiune Nerespectarea formei cerute ad solemnitatem, având în vedere că reprezintă un element constitutiv al actului, se sancţionează cu nulitatea absolută. Va fi, însă, considerat valabil actul pentru care părţile, iar nu legea, au prevăzut o anumită condiţie de formă, pe care ulterior nu au mai respectat-o (art. 1242 alin. 2). 2.6.4. Forma ad probationem 2.6.4.1. Definiţie Forma ad probationem este acea condiţie impusă de lege sau de părţi, care constă în întocmirea unui înscris cu scopul de a proba actul juridic civil valabil încheiat. Potrivit art. 1241 N.C.civ., înscrisul care constată încheierea contractului poate fi sub semnătură privată sau autentic, având forţa probantă prevăzută de lege (respectiv, de element constitutiv al contractului sau doar aceea de valoare probatorie). Este vorba despre aşa-numitul formalism probatoriu, ceea ce înseamnă că dovada existenţei sau conţinutului unor contracte nu se poate face prin alte mijloace de probă (martori ori prezumţii), părţile fiind ţinute să redacteze contractul în formă scrisă. Raţiunea pentru care, în anumite cazuri, se cere să fie îndeplinită o anume formă pentru probaţiunea unor acte juridice trebuie pusă în legătură, pe de o parte, cu importanţa respectivelor acte, iar pe de altă parte, cu avantajul practic pe care îl prezintă această cerinţă (care permite o consemnare fidelă a conţinutului actului civil şi, astfel, prevenirea litigiului, iar în caz de neînţelegere între părţi, o facilitare a sarcinii organului jurisdicţional de a stabili şi aplica dreptul). Forma ad probationem este instituită, de exemplu, în legătură cu contractul de tranzacţie (art. 2272 N.C.civ.), contractul de depozit voluntar (art. 2104 N.C.civ.), contractul de cesiune a 60

drepturilor patrimoniale de autor, contractul de sponsorizare, contractul de asigurare. Noul Cod civil reglementează şi forma contractelor electronice, statuând, prin dispoziţiile art. 1245, că acele contracte care se încheie prin mijloace electronice sunt supuse condiţiilor de formă prevăzute de legea specială. O asemenea reglementare a fost impusă şi este rezultatul informatizării societăţii moderne, care a făcut posibilă încheierea contractelor în formă electronică. 2.6.4.2. Sancţiune Nerespectarea formei cerute ad probationem nu atrage nevalabilitatea actului, aşa cum se întâmplă în cazul formei ad validitatem, ci imposibilitatea dovedirii actului cu alt mijloc de probă. Deci, nu este vorba despre afectarea convenţiei în sine, ca act juridic (negotium iuris), ci de consecinţele sub aspect probator care se produc. În acelaşi timp, această imposibilitate de dovedire a actului juridic cu alt mijloc de probă (cu rezerva acceptării mărturisirii şi a începutului de dovadă scrisă) este o sancţiune drastică, întrucât înseamnă, practic, decăderea celui interesat din dreptul de a proba62 (or, idem est non esse aut non probari). 2.6.5. Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi 2.6.5.1. Definiţie Prin forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi a actului juridic se înţelege acea condiţie necesară pentru ca actul juridic să fie opozabil şi persoanelor care nu au participat la încheierea lui, în scopul ocrotirii drepturilor şi intereselor lor. Este, aşadar, o cerinţă de formă justificată pe ideea de protecţie a terţilor faţă de efectele prejudiciabile ale unor acte juridice. 62

În acest sens, Gh. Beleiu, op. cit., Drept civil român. Introducere în dreptul civil..., ed. a XI-a, p. 178.

61

Aceasta, întrucât, dacă un act valabil încheiat produce efecte obligaţionale între părţile contractante, el reprezintă în acelaşi timp, o realitate juridică şi pentru terţi, care datorează respect situaţiei noi astfel create, dar pentru aceasta este necesar să fie asigurată opozabilitatea actului. Opozabilitatea actului se asigură prin îndeplinirea unor formalităţi de publicitate (îndeosebi înscrieri, notări în cartea funciară pentru înstrăinările de drepturi imobiliare, dar şi înscrieri în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare – în situaţia constituirii gajului şi a altor garanţii reale mobiliare –, înregistrarea contractelor de arendare într-un registru special, notificarea cesiunii de creanţă etc.). Prin dispoziţiile art. 1244 N.C.civ., cu referire la forma cerută pentru înscrierea în cartea funciară, se statuează asupra necesităţii încheierii prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute, a convenţiilor care strămută sau constituie drepturi reale care urmează a fi înscrise în cartea funciară, o astfel de cerinţă fiind distinctă însă de formalitatea de publicitate propriu-zisă (i.e., de intabularea sau înscrierea provizorie a dreptului tabular – art. 881 alin. 2 N.C.civ.), dar şi de notarea (pentru opozabilitate) a drepturilor, actelor sau altor raporturi juridice în legătură cu imobilele înscrise în cartea funciară (art. 902 şi urm. N.C.civ.). 2.6.5.2. Sancţiune Nerespectarea acestei cerinţe de formă este sancţionată cu inopozabilitatea actului juridic, ceea ce înseamnă posibilitatea, pentru terţul interesat, de a ignora actul invocat de părţi împotriva sa. Ca atare, deşi valabil şi producător de efecte juridice în relaţia dintre părţi, actul rămâne ineficace faţă de cel de-al treilea, ceea ce înseamnă, de fapt, că părţile se văd în imposibilitate de a se prevala de acel act faţă de terţi (de exemplu, creditorul ipotecar nu poate urmări bunul ipotecat în mâinile terţului dobânditor care ar fi transcris înaintea lui actul de înstrăinare). 62

CAPITOLUL III NULITATEA ACTULUI JURIDIC 3.1.

Dispoziţii generale

3.1.1. Noţiune Codul civil anterior nu conţinea în textele sale o definiţie a nulităţii şi nici o reglementare sistematică a acestei sancţiuni. Potrivit noului Cod civil63, s-a dat o reglementare unitară nulităţii contractelor, cuprinzând o clasificare principală a nulităţilor, regimul lor juridic, principalele cauze de nulitate, efectele nulităţii, problemele validării contractului lovit de nulitate. În continuare, însă, lipseşte din Cod o definiţie a nulităţii. Potrivit opiniilor exprimate în literatura de specialitate64, prin nulitate se înţelege acea sancţiune de drept civil care constă în desfiinţarea retroactivă, în tot sau în parte, a efectelor unui act juridic, din cauza nesocotirii dispoziţiilor legale edictate pentru încheierea lui valabilă. 3.2.

Clasificarea nulităţilor. Categorii de nulităţi 3.2.1. Criterii de clasificare Nulităţile pot fi clasificate după următoarele criterii:

a) După natura interesului (general ori individual) ocrotit prin dispoziţia legală încălcată la momentul încheierii actului, se distinge între nulitatea absolută şi nulitatea relativă; 63

Conform Secţiunii a 4-a, intitulată Nulitatea contractului, din Titlul II (Izvoarele obligaţiilor), Cap. I (Contractul). 64 A se vedea, de ex., Gh. Beleiu, op. cit., p. 214, A. Ionaşcu, op. cit. (Drept civil. Partea generală), p. 105; D. Cosma, op. cit., p. 293; L. Pop, op. cit., p. 435; M. Nicolae, op. cit (Instituţii de drept civil…), p. 90.

63

b) După întinderea efectelor sale, nulitatea poate fi parţială (atunci când desfiinţează doar parte din efectele actului juridic, celelalte menţinându-se deoarece nu contravin legii) şi totală (desfiinţează în întregime efectele actului juridic); Cu privire la această clasificare a nulităţilor, trebuie observat că ea decurge din concepţia despre nulitate, care a evoluat de la teza nulităţii totale şi iremediabile la teza proporţionalizării efectelor nulităţii în raport cu finalitatea legii, spunându-se că trebuie înlăturate numai acele efecte care ar contraveni scopului dispoziţiei încălcate, menţinându-se, în acelaşi timp, celelalte efecte (nulitatea fiind, astfel, parţială şi remediabilă). Noul Cod civil vine şi reglementează această concepţie modernă despre nulitate, stabilind că acele clauze care nesocotesc ordinea publică şi bunele moravuri trebuie considerate nescrise, adică neproducătoare de efecte juridice (ceea ce înseamnă că celelalte clauze care nu contravin legii rămân să-şi producă efectele, actul juridic fiind astfel salvat de la sancţiunea nulităţii totale)65. Astfel, potrivit art. 1255 N.C.civ.: „(1) Clauzele contrare legii, ordinii publice sau bunelor moravuri şi care nu sunt considerate nescrise atrag nulitatea contractului în întregul său numai dacă sunt, prin natura lor, esenţiale sau dacă, în lipsa acestora, nu s-ar fi încheiat. (2) În cazul în care contractul este menţinut în parte, clauzele nule sunt înlocuite de drept cu dispoziţiile legale aplicabile. (3) Dispoziţiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător şi clauzelor care contravin unor dispoziţii legale imperative şi sunt considerate de lege nescrise”. 65

Astfel cum s-a arătat în doctrină (M. Nicolae, op. cit., Instituţii…., p. 91), nu toate clauzele sunt însă compatibile cu sancţiunea nulităţii parţiale, ci doar acelea referitoare la „nevalabilitatea sau lipsa obiectului în actele cu clauze multiple, nevalabilitatea consimţământului unora din părţi în actele plurilaterale, precum şi nevalabilitatea unor elemente nedeterminante la încheierea unor acte juridice”.

64

Aplicaţii ale acestei concepţii vizând nulitatea parţială se regăsesc în noul Cod civil în mai multe materii. De exemplu, în materia liberalităţilor, conform art. 1009 alin. 1, „este considerată nescrisă clauza prin care, sub sancţiunea desfiinţării liberalităţii sau restituirii obiectului acesteia, beneficiarul este obligat să nu conteste validitatea unei clauze de inalienabilitate ori să nu solicite revizuirea condiţiilor sau a sarcinilor. (2) De asemenea, este considerată nescrisă dispoziţia testamentară prin care se prevede dezmoştenirea ca sancţiune pentru încălcarea obligaţiilor prevăzute la alin. (1) sau pentru contestarea dispoziţiilor din testament care aduc atingere drepturilor moştenitorilor rezervatari ori sunt contrare ordinii publice sau bunelor moravuri”. Tot astfel, în materia publicităţii drepturilor, actelor sau faptelor juridice sunt considerate nescrise şi deci, sancţionate cu nulitatea, clauzele vizând renunţarea sau restrângerea dreptului de a îndeplini o asemenea formalitate de publicitate, precum şi orice clauză penală sau altă sancţiune stipulată pentru a împiedica exerciţiul acestui drept (art. 19 alin. 2). Tot nescrisă este considerată stipulaţia vizând exonerarea de răspundere pentru evicţiune provenită din faptul însuşi al vânzătorului sau din cauze anterioare, pe care, cunoscându-le la momentul înstrăinării, acesta le-a ascuns cumpărătorului (art. 1699). c) După modalitatea de consacrare legislativă, există nulitate expresă (prevăzută ca atare, de o dispoziţie legală) şi nulitate virtuală sau implicită (deşi nu este expres prevăzută de lege, ea rezultă neîndoielnic, din modul în care este reglementată o anumită condiţie de valabilitate a actului juridic66);

66

Cu privire la nulitatea virtuală, dispoziţiile art. 1253 stabilesc că „în afara cazurilor în care legea prevede sancţiunea nulităţii, contractul se desfiinţează şi atunci când sancţiunea nulităţii absolute sau, după caz, relative trebuie aplicată pentru ca scopul dispoziţiei legale încălcate să fie atins”.

65

d) După felul condiţiei de valabilitate nerespectate, se deosebeşte între nulitatea de fond (aceea care intervine în cazul nerespectării unei condiţii de fond a actului juridic, cum sunt cele referitoare la capacitate, obiect, cauză, consimţământ) şi nulitatea de formă (în cazul nerespectării formei cerute ad validitatem); e) După modul de valorificare, se distinge între nulitatea judiciară (cea care operează pe temeiul unei hotărâri judecătoreşti) şi nulitatea amiabilă (care are la bază acordul părţilor). 3.2.2. Categorii de nulităţi. Nulitatea absolută şi nulitatea relativă Este absolută acea nulitate care sancţionează nerespectarea, la momentul încheierii actului juridic, a unei dispoziţii legale imperative, care ocroteşte un interes general, obştesc67. În acest sens, dispoziţiile art. 1246 N.C.civ. statuează: „este nul contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes general”. Este relativă acea nulitate care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic, a unei dispoziţii legale care ocroteşte un interes particular sau individual. Astfel, potrivit art. 1248 N.C.civ. „contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes particular este anulabil”. Din cele două texte menţionate anterior rezultă că, şi sub aspect terminologic, se face distincţie între nulitatea absolută şi cea relativă pentru că, în timp ce în cazul celei dintâi, „contractul este nul”, în cazul celei de-a doua, „contractul este anulabil”. De asemenea, trebuie arătat că legiuitorul (prin dispoziţiile art. 1252 N.C.civ.) instituie prezumţia de nulitate relativă, ceea ce 67

Potrivit art. 1250 N.C.civ., contractul este lovit de nulitate absolută în cazurile anume prevăzute de lege, precum şi atunci când rezultă neîndoielnic din lege că interesul ocrotit este unul general.

66

înseamnă că, în cazurile în care natura nulităţii nu este determinată ori nu reiese în chip neîndoielnic din lege, contractul este lovit de nulitate relativă. 3.2.3. Regimul juridic al nulităţii 3.2.3.1. Noţiune Prin regim juridic al nulităţii se înţeleg regulile cărora le este supusă nulitatea absolută şi relativă, după caz. Întrucât regulile aplicabile sunt diferite, în aceasta rezidă şi importanţa calificării şi încadrării corespunzătoare a nulităţii în una din cele două categorii. 3.2.3.2. Regimul juridic al nulităţii absolute se desprinde din dispoziţiile art. 1247 şi 1249 N.C.civ. Astfel: A) Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, pe cale de acţiune sau de excepţie (art. 1247 alin. 2). Aceasta înseamnă că oricine pretinde şi reclamă un interes (deci nu numai părţile şi avânzii lor cauză, dar şi procurorul, autorităţile publice competente, alte terţe persoane prejudiciate prin actul încheiat şi deci, interesate să obţină desfiinţarea actului) poate invoca nulitatea. B) Instanţa este obligată să invoce din oficiu nulitatea actului. Această obligaţie a instanţei derivă din funcţia organului jurisdicţional de a restabili ordinea de drept încălcată, fără să reprezinte, aşadar, o nesocotire a limitelor învestirii sau o depăşire a principiului disponibilităţii (în absenţa invocării de către părţi a nulităţii). C) Nulitatea absolută nu este susceptibilă de confirmare decât în cazurile prevăzute de lege. Această regulă se explică prin natura interesului ocrotit de norma a cărei încălcare atrage nulitatea absolută. Totuşi, inadmisibilitatea confirmării nulităţii absolute nu se confundă cu 67

validarea actului prin îndeplinirea ulterioară a cerinţelor legale, nerespectate în momentul încheierii actului (de exemplu, obţinerea autorizaţiei administrative, până la anularea actului), validare care decurge din concepţia despre nulitate, ca şi din regula potrivit căreia convenţiile trebuie să fie interpretate în sensul în care să producă efecte juridice, iar nu în sensul de a nu produce nici unul68 (actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat). D) Nulitatea absolută poate fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie, dacă prin lege nu se prevede altfel. Aceasta înseamnă că funcţionează regula imprescriptibilităţii în ce priveşte nulitatea absolută, indiferent de calea procedurală folosită pentru valorificarea ei (acţiune sau excepţie), cu rezerva situaţiilor expres prevăzute de lege, când nulitatea absolută poate fi prescriptibilă69. 3.2.3.3. Regimul juridic al nulităţii relative Potrivit dispoziţiilor art. 1248 şi 1249 N.C.civ., regimului juridic al nulităţii relative îi sunt aplicabile următoarele reguli: A) Nulitatea relativă poate fi invocată numai de cel al cărui interes este ocrotit prin dispoziţia legală încălcată (art. 1248 alin. 1), ceea ce înseamnă că, de principiu, nulitatea relativă poate fi pretinsă sau opusă numai de către partea interesată, prejudiciată prin încheierea respectivului act. Cu toate acestea, există situaţii în care, în afara persoanei interesate şi tocmai în ideea asigurării unei reale protecţii a 68

Gh. Beleiu, op. cit., p. 227. O astfel de excepţie este instituită, de ex., prin dispoziţiile art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, care stabilesc că prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate (deci, şi atunci când este absolută), dreptul la acţiune se prescrie în termen de 18 luni de la intrarea în vigoare a prezentei legi. 69

68

acesteia, nulitatea relativă mai poate fi invocată şi de către alte persoane, cum ar fi: creditorii chirografari, pe calea acţiunii oblice; reprezentantul legal al celui lipsit de capacitate de exerciţiu; ocrotitorul legal al minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă sau consiliul de familie; succesorii părţii ocrotite (cu rezerva ipotezei în care ar fi vorba despre acţiuni strict personale). B) Nulitatea relativă nu poate fi invocată din oficiu de către instanţa de judecată (art. 1248 alin. 2). Aşadar, în măsura în care persoana ocrotită de norma încălcată nu se prevalează de nulitatea relativă, neinvocând-o, instanţa nu va putea să facă din oficiu aprecieri asupra acesteia, să o pună în dezbaterea părţilor şi să se pronunţe asupra ei. C) Nulitatea relativă poate fi confirmată (art. 1248 alin. 4). Confirmarea nulităţii se poate face de către persoana interesată sau de succesorii ei în drepturi, în mod expres ori tacit. În privinţa acestei ultime modalităţi de confirmare, ea poate rezulta, de exemplu, din executarea actului anulabil sau din neinvocarea nulităţii înăuntrul termenului de prescripţie. În ambele ipoteze însă, cel în cauză trebuie să fi cunoscut cauza de nulitate pentru ca astfel, atitudinea lui să valoreze confirmare a nulităţii. D) Sub aspectul prescripţiei extinctive, nulitatea relativă poate fi invocată pe cale de acţiune numai în termenul de prescripţie prevăzut de lege. Potrivit art. 2517 N.C.civ., termenul general de prescripţie este de 3 ani, iar momentul de la care începe să curgă este diferit, în funcţie de cauza de anulabilitate invocată. Astfel, conform art. 2529 alin. 1 N.C.civ., prescripţia curge: a) în caz de violenţă, din ziua când aceasta a încetat; b) în cazul dolului, din ziua când a fost descoperit; 69

c) în caz de eroare ori în celelalte cazuri de anulare, din ziua când cel îndreptăţit, reprezentantul său legal ori cel chemat de lege să îi încuviinţeze sau să îi autorizeze actele, a cunoscut cauza anulării, dar nu mai târziu de împlinirea a 18 luni din ziua încheierii actului juridic. De asemenea, potrivit art. 2517 alin. 2, în cazurile în care nulitatea poate fi invocată de o terţă persoană (creditor chirografar, reprezentant, ocrotitor legal, etc.), prescripţia începe să curgă, dacă prin lege nu se dispune altfel, de la data când terţul a cunoscut cauza de nulitate. Dacă invocarea nulităţii relative pe cale de acţiune este supusă prescripţiei extinctive, în schimb, atunci când este vorba de valorificarea pe cale de excepţie, anulabilitatea actului poate fi opusă întotdeauna de cel căruia i se cere executarea actului (quae temporalia sunt ad agendum, perpetua sunt ad excipiendum). În acest sens, dispoziţiile art. 1249 alin. 2 N.C.civ. statuează că „partea căreia i se cere executarea contractului poate opune oricând nulitatea relativă a contractului, chiar şi după împlinirea termenului de prescripţie a dreptului la acţiunea în anulare”. 3.2.3.4. Comparaţie de regim juridic între nulitatea absolută şi nulitatea relativă Trebuie menţionat că nu există deosebiri de efecte între nulitatea absolută şi nulitatea relativă, în sensul că în toate cazurile de nesocotire a normei legale, indiferent că interesul ocrotit este unul general sau particular, actul nul este lipsit de efectele juridice în vederea căruia a fost edictat. În privinţa deosebirilor, ele sunt de regim juridic şi, aşa cum rezultă din cele prezentate anterior, constau în următoarele: A) În timp ce nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, nulitatea relativă poate fi invocată numai de persoana al cărei interes a fost nesocotit la încheierea actului; 70

B) Dacă nulitatea absolută trebuie să fie invocată din oficiu de instanţa de judecată, nulitatea relativă nu poate fi invocată de instanţă din oficiu; C) În timp ce nulitatea absolută nu este susceptibilă de confirmare, decât în mod excepţional, în cazurile prevăzute de lege, nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare de către partea interesată; D) Dacă nulitatea absolută este imprescriptibilă, putând fi invocată oricând, pe cale de acţiune sau de excepţie, în schimb, nulitatea relativă poate fi invocată pe cale de acţiune doar înăuntrul termenului de prescripţie şi numai atunci când este opusă pe cale de excepţie invocarea se poate face nelimitat în timp (de către partea căreia i se cere executarea contractului anulabil). 3.3.

Efectele nulităţii

3.3.1. Noţiune Prin efectele nulităţii se înţeleg consecinţele juridice ale aplicării sancţiunii nulităţii70, respectiv urmările survenite în cazul desfiinţării în întregime sau în parte, a unui act juridic lovit de nulitate. În esenţă, efectul nulităţii se exprimă în adagiul quod nullum est, nullum producit effectum (ceea ce este nul nu produce niciun efect) şi aceasta, indiferent că nulitatea este absolută sau relativă. Dacă în vechiul Cod civil nu existau texte de principiu referitoare la efectele nulităţii, în noua reglementare efectele nulităţii sunt definite prin dispoziţiile art. 1254-1265.

70

Cu privire la definiţia efectelor nulităţii, a se vedea, Gh. Beleiu, op. cit., p. 228; D. Cosma, op. cit., p. 336; 359; M. Nicolae, op. cit., p. 105-106.

71

3.3.2. Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii 3.3.2.1. Noţiune Principiul retroactivităţii este acea regulă potrivit căreia toate efectele actului încheiat cu nesocotirea dispoziţiilor legale sunt înlăturate nu numai pentru trecut (ex tunc), de la momentul realizării acordului de voinţă, ci şi pentru viitor (ex nunc), ajungându-se să se considere că, de fapt, actul juridic nu a fost niciodată încheiat. Acest principiu este consacrat prin dispoziţiile art. 1254 N.C.civ., potrivit cărora „contractul lovit de nulitate este considerat a nu fi fost niciodată încheiat”. Justificarea acestei reguli trebuie pusă în legătură cu principiul legalităţii, care presupune ca, pentru restabilirea ordinii de drept nesocotite la momentul încheierii actului, să fie înlăturate toate efectele produse pe temeiul unui asemenea act. Altminteri, ar însemna ca sancţiunea aplicată să fie una pur formală şi să nu conducă la restabilirea legalităţii. 3.3.2.2. Consecinţele aplicării principiului retroactivităţii efectelor nulităţii. Repunerea părţilor în situaţia anterioară Urmează a se distinge după cum actul juridic a fost executat sau nu. Astfel: a) În ipoteza în care actul nu a fost executat, eficacitatea lui încetează, aşa încât nu se mai poate cere îndeplinirea prestaţiilor rezultate dintr-un asemenea act. Datorită efectului retroactiv al nulităţii, se consideră că între părţi nu a existat niciodată vreun raport juridic generator de drepturi şi obligaţii, pe temeiul căruia să se poată pretinde executarea prestaţiilor. b) Atunci când actul a fost executat în tot sau în parte, problema este mai complicată, datorită situaţiilor de fapt şi de 72

drept care au putut apărea între momentul încheierii actului şi acela al anulării, punându-se însă problema restituirii prestaţiilor, care rămân fără temei urmare a anulării actului. Dreptul de restituire aparţine celui care a efectuat prestaţia supusă restituirii sau, după caz, unei alte persoane îndreptăţite, potrivit legii (art. 1636 N.C.civ.), iar în ce priveşte modalitatea de restituire a prestaţiilor, aceasta se face prin natură sau prin echivalent (în acest din urmă caz, valoarea prestaţiilor apreciinduse la momentul în care debitorul a primit ceea ce trebuie să restituie71). 3.3.2.3. Situaţia contractelor cu executare succesivă Potrivit noii reglementări, restituirea prestaţiilor trebuie să aibă loc în vreuna din modalităţile arătate (în natură sau prin echivalent), chiar şi în cazul contractelor cu executare succesivă (art. 1254 alin. 2). Anterior, în absenţa unei asemenea prevederi legale, se considera că în cazul contractelor cu executare succesivă (ex., contract de locaţiune, de prestări servicii) există o imposibilitate obiectivă de restabilire în natură a situaţiilor anterioare, întrucât serviciul procurat (de exemplu, folosinţa bunului pentru locatar) până la momentul anulării contractului, nu mai poate face obiectul restituirii. Se considera că, într-un asemenea caz, nulitatea operează ca o simplă reziliere, producând efecte doar pentru viitor. Prin dispoziţiile noului Cod civil însă, se prevede şi pentru o asemenea situaţie posibilitatea restituirii – prin echivalent –, aşa încât contractele cu executare succesivă nu se 71

Potrivit art. 1640 N.C.civ.: Dacă restituirea nu poate avea loc în natură din cauza imposibilităţii sau a unui impediment serios ori aceasta priveşte prestarea unor servicii deja efectuate, restituirea se face prin echivalent (1). În cazurile prevăzute la alin. (1), valoarea prestaţiilor se apreciază la momentul în care debitorul a primit ceea ce trebuie să restituie (2).

73

mai pot constitui în excepţie de la principiul retroactivităţii efectelor nulităţii, astfel cum se considera anterior în doctrină şi jurisprudenţă. 3.3.2.4. Situaţia debitorului de bună-credinţă Potrivit art. 1641 alin. 1 N.C.civ., dacă bunul a pierit în întregime sau a fost înstrăinat, iar cel obligat la restituire este de bună-credinţă ori a primit bunul în temeiul unui act desfiinţat cu efect retroactiv, fără culpa sa, acesta trebuie să restituie valoarea cea mai mică dintre cele pe care bunul le-a avut la data primirii, a pieirii sau, după caz, a înstrăinării. Se observă că accentul nu este pus pe ideea de protecţie a debitorului de bună-credinţă (care să fie exonerat de obligaţia restituirii pe considerente de echitate, pentru a nu i se îngreuna situaţia), ci pe ideea reechilibrării situaţiei părţilor, bunacredinţă funcţionând doar în sensul luării în considerare a celei mai mici contraprestaţii posibile. Are loc deci, doar o atenuare a obligaţiei de restituire şi nu înlăturarea totală a acesteia, care ar fi de natură să greveze situaţia celeilalte părţi. În schimb, debitorul de rea-credinţă, adică acela care a distrus sau a înstrăinat cu rea-credinţă bunul primit sau contractul a fost desfiinţat retroactiv din culpa sa (conform art. 1642 alin. 1), este ţinut să restituie valoarea cea mai mare dintre cele pe care bunul le-a avut la data primirii, a pieirii sau, după caz, a înstrăinării. 3.3.3. Excepţii de la repunerea părţilor în situaţia anterioară Dacă, în principiu, tot ce s-a executat în temeiul unui act juridic desfiinţat trebuie restituit, de aşa manieră încât părţile să ajungă în situaţia în care s-ar fi aflat dacă actul nu s-ar fi încheiat, există anumite ipoteze în care, pentru diferite raţiuni, prestaţiile efectuate nu sunt supuse restituirii, fiind menţinute în tot sau în parte. 74

Astfel: a) debitorul de bună-credinţă este liberat de la restituire în natură şi de la restituirea unui echivalent egal cu valoarea bunului, dacă acesta piere fără culpa sa. Într-un asemenea caz, restituirea prin echivalent pe care o datorează este egală cu indemnizaţia de asigurare primită sau, după caz, presupune cedarea dreptului de a primi indemnizaţii de asigurare (art. 1641 alin. 2). b) fructele produse de bunul supus restituirii rămân ale posesorului se bună-credinţă, care va suporta, însă, cheltuielile făcute cu producerea lor (art. 1645 alin. 1)72. c) incapabilul (persoana care nu are capacitatea de exerciţiu deplină) este ţinut la restituirea prestaţiilor doar în limita îmbogăţirii sale, apreciată la data cererii de restituire – art. 1647 alin. 1). În ce priveşte sarcina probei acestei îmbogăţiri, ea incumbă celui care solicită restituirea. În schimb, excepţia nu va funcţiona şi se datorează restituirea integrală, atunci când, cu intenţie sau din culpă gravă, persoana incapabilă a făcut ca restituirea să fie imposibilă (art. 1647 alin. 2). 3.3.4. Efectele nulităţii faţă de terţi Dacă în relaţia dintre părţi nulitatea actului înseamnă, de principiu, desfiinţarea efectelor acestuia pentru trecut şi pentru viitor, se pune problema în ce fel această sancţiune care intervine influenţează situaţia terţilor. Deşi terţii nu sunt legaţi în mod direct prin contractul încheiat de părţi, în sensul că nu li se pot impune drepturile şi 72

În schimb, când cel obligat la restituire a fost de rea-credinţă, ori când cauza restituirii îi este imputabilă, el este ţinut, după compensarea cheltuielilor făcute pentru producerea lor, să restituie fructele pe care le-a dobândit sau putea să le dobândească (art. 1645 alin. 2 N.C.civ.).

75

obligaţiile născute din acesta în maniera în care li se opun părţilor (cu valoarea obligativităţii), în acelaşi timp, terţii sunt ţinuţi să respecte realitatea juridică născută între părţi. Există situaţii când efectele nulităţii se pot răsfrânge asupra unor terţe persoane care au contractat cu părţile şi au dobândit drepturi care depind de actul lovit de nulitate. De exemplu, dacă este declarat nul un contract translativ de proprietate, aceasta va avea drept consecinţă şi desfiinţarea drepturilor constituite sau transferate de către dobânditor asupra bunului în favoarea unor terţi (dreptul de ipotecă ar trebui să înceteze ipso facto, pornind de la principiul potrivit căruia nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuşi sau cel potrivit căruia desfiinţarea actului principal are drept consecinţă desfiinţarea actului subsecvent). În acest sens, dispoziţiile art. 1648 N.C.civ. statuează că, atunci când bunul supus restituirii a fost înstrăinat, acţiunea în restituire poate fi exercitată şi împotriva terţului dobânditor, sub rezerva regulilor de carte funciară sau a efectului dobândirii cu bună-credinţă a bunurilor mobile, ori, după caz, a aplicării regulilor privitoare la uzucapiune. Deci, ceea ce ar putea paraliza o acţiune în restituire îndreptată împotriva terţului, constituindu-se astfel în excepţie de la resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis, ar fi regulile de carte funciară (de exemplu, cazul subdobânditorului de bunăcredinţă al unui drept real imobiliar înscris în cartea funciară, când acţiunea în rectificare produce efecte şi faţă de terţe persoane). De asemenea, terţul subdobânditor de bună-credinţă al unui bun mobil corporal devine proprietarul acestuia fără ca titlul său să-i mai poată fi pus în discuţie, chiar atunci când se desfiinţează titlul autorului său. Uzucapiunea (prescripţia achizitivă) reprezintă o altă modalitate de paralizare de către terţ a acţiunii îndreptate împotriva sa, după desfiinţarea titlului autorului. Celelalte acte juridice (în afara actelor de dispoziţie), făcute în favoarea unui terţ de bună-credinţă, sunt opozabile 76

adevăratului proprietar sau celui care are drept de restituire, cu excepţia contractelor cu executare succesivă, care, sub condiţia respectării formalităţilor de publicitate prevăzute de lege, vor continua să producă efecte pe durata stipulată de părţi, dar nu mai mult de un an de la data desfiinţării titlului constituitorului (art. 1649 N.C.civ.). 3.4.

Reguli de drept care înlătură efectele nulităţii

3.4.1. Precizări prealabile Astfel cum s-a arătat, nulitatea presupune lipsirea actului juridic civil de efectele în vederea cărora a fost încheiat, pentru că ceea ce este nul nu poate produce efecte valabile. Cu toate acestea, există situaţii în care, deşi actul juridic este lovit de nulitate, lui i se poate recunoaşte valabilitatea, în tot sau în parte, întrucât sunt principii de drept fondate pe raţiuni mai puternice, care în conflict sau în concurs cu regula quod nullum est, nullum producit effectum, o înlătură sau, după caz, o anihilează73. Au valoarea unor asemenea reguli, de natură să înlăture efectele nulităţii: – conversiunea actului juridic; – validarea contractului; – validitatea aparenţei în drept (error communis facit ius); – răspunderea civilă delictuală. 3.4.1.1. Conversiunea actului juridic Conversiunea presupune transformarea unei operaţii juridice într-o altă operaţie juridică, determinată de faptul că un act lovit de nulitate totală poate produce efectele altui act juridic, ale cărui condiţii de validitate le îndeplineşte. Până la adoptarea noului Cod civil nu exista o reglementare de principiu a conversiunii, ci doar aplicaţii ale acesteia (de exemplu, în materia înscrisurilor autentice nule, care 73

M. Nicolae, op. cit. (în Instituţii de drept …), p. 115.

77

valorează totuşi, înscrisuri sub semnătură privată, conform art. 1772 C.civ. sau, în jurisprudenţă, considerarea contractelor de înstrăinare a terenurilor care nu au respectat cerinţa formei autentice, ca fiind simple antecontracte). Noul Cod civil dă expresie, prin dispoziţiile art. 1260, instituţiei conversiunii. Astfel, potrivit textului menţionat, un contract lovit de nulitate absolută va produce totuşi efectele actului juridic pentru care sunt îndeplinite condiţiile de fond şi de formă prevăzute de lege. Rezultă că, pentru a putea opera conversiunea, este necesar să fie îndeplinite următoarele condiţii: – actul nul să fie desfiinţat efectiv şi total; – să existe un element de diferenţă între actul nul şi actul valabil; – actul socotit valabil să îndeplinească toate condiţiile de validitate, iar acestea să se regăsească în chiar actul desfiinţat. Nu va opera însă conversiunea, dacă intenţia de a exclude aplicarea acesteia este stipulată în chiar contractul lovit de nulitate sau rezultă neîndoielnic din scopurile urmărite de părţi la data încheierii contractului (art. 1260 alin. 2 N.C.civ.). 3.4.1.2. Validarea contractului Noul Cod civil reglementează şi posibilitatea validării contractului, atunci când nulitatea este acoperită prin confirmare sau prin alte moduri anume prevăzute de lege (art. 1261-1265). Confirmarea anulabilităţii actului înseamnă renunţarea la dreptul de a invoca nulitatea înăuntrul termenului de prescripţie şi trebuie să rezulte din voinţa certă a părţii, expresă sau tacită. Pentru a produce efecte confirmarea şi actul anulabil să devină valabil şi să producă efecte juridice, trebuie întrunite următoarele cerinţe: – condiţiile de validitate a contractului trebuie să fie îndeplinite în momentul confirmării acestuia; 78

– manifestarea de voinţă în sensul confirmării trebuie făcută de parte numai în măsura cunoaşterii cauzei de anulabilitate, iar în caz de violenţă, numai după încetarea acesteia; – în lipsa confirmării exprese, este suficient ca obligaţia să fie executată în mod voluntar la data la care ea putea fi valabil confirmată de către partea interesată; – actul confirmativ, în cazul confirmării exprese, trebuie să cuprindă obiectul, cauza şi natura obligaţiei şi să facă menţiune despre motivul acţiunii în nulitate. O dispoziţie specială cuprinde legea (art. 1263 alin. 3) pentru situaţia actelor minorului, în sensul că, atunci când au fost încheiate fără încuviinţarea persoanei abilitate să o facă, aceasta va putea să ceară anularea actului sau, dimpotrivă, să-l confirme, dacă această încuviinţare era suficientă pentru ca actul să fie considerat valabil. Pe de altă parte, minorul devenit major poate confirma singur actul făcut în timpul minorităţii, atunci când el trebuia să fie reprezentat sau asistat. La fel, după descărcarea tutorelui, el poate să confirme actul făcut de tutorele său fără respectarea tuturor formalităţilor cerute pentru încheierea sa valabilă (art. 48 N.C.civ.). În privinţa efectelor confirmării, ele se produc în mod retroactiv, de la momentul încheierii contractului şi constau în renunţarea la mijloacele şi excepţiile ce puteau fi opuse pentru a se obţine anularea actului. Această confirmare a actului poate fi făcută, însă, numai în măsura în care nu aduce atingere drepturilor câştigate şi conservate de către terţii de bună-credinţă (art. 1265 alin. 1 N.C.civ.). Confirmarea făcută de una dintre părţi nu împiedică invocarea nulităţii contractului de către cealaltă parte, atunci când fiecare dintre părţi ar putea invoca o nulitate una împotriva celeilalte. Altfel spus, actul confirmativ nu produce efecte 79

extensive, de natură să acopere cauze de nulitate care puteau fi invocate şi de alte părţi decât titularul actului confirmativ. De asemenea, faptul că este confirmat un contract anulabil pentru vicierea consimţământului prin dol sau violenţă nu implică renunţarea la dreptul de a cere daune-interese74. 3.4.1.3. Validitatea aparenţei în drept (error communis facit ius) Noţiunea şi efectele validităţii aparenţei în drept îşi găsesc reglementare în dispoziţiile art. 17 N.C.civ. Potrivit textului menţionat, atunci când actul juridic a fost încheiat într-o situaţie de eroare comună şi invincibilă, instanţa va putea, ţinând seama de aceste împrejurări, să considere că actul astfel întocmit va produce faţă de cel aflat în eroare, aceleaşi efecte ca şi când ar fi valabil (cu rezerva situaţiei în care desfiinţarea actului nu i-ar produce niciun prejudiciu). O aplicaţie a acestui principiu se regăseşte în materia căsătoriei (art. 293 alin. 2 N.C.civ.), atunci când soţul unei persoane declarate moarte s-a recăsătorit şi, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată, noua căsătorie rămâne valabilă, dacă soţul celui declarat mort a fost de bunăcredinţă (prima căsătorie considerându-se desfăcută pe data încheierii noii căsătorii). Rezultă că eroarea şi buna-credinţă a soţului recăsătorit salvează cea de-a doua căsătorie care este, prin ipoteză, nulă (pentru încălcarea impedimentului decurgând din bigamie) deoarece prima căsătorie era în fiinţă, din moment ce soţul declarat mort era în viaţă, astfel încât hotărârea declarativă de moarte este de la început lovită de nulitate absolută.

74

Potrivit art. 1257 N.C.civ., în caz de violenţă sau dol, cel al cărui consimţământ este viciat are dreptul de a pretinde, în afară de anulare, şi dauneinterese sau, dacă preferă menţinerea contractului, de a solicita numai reducerea prestaţiei sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţit.

80

3.4.1.4. Principiul răspunderii civile delictuale (frauda comisă de incapabil) În cazul incapabilului minor, dacă acesta ar săvârşi un delict civil cu ocazia încheierii actului (de exemplu, prin manopere dolosive, cum ar fi falsificarea datei naşterii din actul de identitate, ar crea o aparenţă înşelătoare că este major), el nu va putea cere anularea respectivului act, deoarece cealaltă parte ar fi prejudiciată75. Este vorba, în asemenea cazuri, de faptul că principiul ocrotirii incapabilului cedează în faţa principiului răspunderii civile delictuale, ceea ce înseamnă că în temeiul regulilor executării în natură a obligaţiilor şi reparării în natură şi integrale a pagubelor, actul anulabil va fi menţinut, întrucât reprezintă cea mai bună reparare a prejudiciului ce s-ar produce cocontractantului prin fapta ilicită a minorului76.

75

Potrivit art. 45 N.C.civ.: „Nulitatea relativă nu este înlăturată de simpla declaraţie a celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă că este capabil să contracteze (alin. 1). Dacă însă, a folosit manopere dolosive, instanţa, la cererea părţii induse în eroare, poate considera valabil contractul atunci când apreciază că aceasta ar constitui o sancţiune civilă adecvată (alin. 2)”. 76 În acest sens, M. Nicolae, op. cit. (în Instituţii de drept civil …), p. 117.

81

CAPITOLUL IV EFECTELE CONTRACTULUI 4.1.

Efectele contractului între părţi

4.1.1. Noţiune. Reglementare Prin efectele actului juridic, în general, se înţeleg drepturile subiective şi obligaţiile civile la care dă naştere, pe care le modifică sau stinge un asemenea act. Spre deosebire de reglementarea anterioară, când efectelor contractelor şi principiilor care le guvernează le erau consacrate doar două texte (art. 969 şi 973), în noul Cod civil este consacrată o reglementare mult mai largă, atât pentru efectele contractului în relaţia dintre părţi (art. 1270-1279), cât şi pentru efectele contactului faţă de terţi (art. 1280-1294). 4.1.1.1. Principiile efectelor între părţi. Enumerare Sunt considerate principii ale efectelor contractului între părţi şi ele rezultă din textele menţionate anterior (art. 1270-1279), următoarele: – principiul forţei obligatorii (pacta sunt servanda); – principiul irevocabilităţii; – principiul relativităţii. 4.1.2. Principiul forţei obligatorii este reglementat ca atare prin dispoziţiile art. 1270 N.C.civ. , potrivit cărora „contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante”, ceea ce înseamnă că efectele actului se impun părţilor cu valoare obligatorie, întocmai ca legea. Ca o consecinţă a acestei obligativităţi, contractul se poate modifica sau poate înceta doar prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege, iar executarea acestuia trebuie să se facă cu bună-credinţă. 82

De asemenea, obligativitatea efectelor presupune executarea întocmai sau conformă a contractului, pentru ca astfel, ambele părţi să-şi poată realiza interesul contractual77. Fundamentul principiului forţei obligatorii este dat de necesitatea asigurării stabilităţii şi siguranţei raporturilor juridice generate de actele juridice civile, precum şi de imperativul moral al respectării cuvântului dat. 4.1.2.1. Excepţie de la obligativitatea efectelor contractului Ca excepţie de la principiul forţei obligatorii, dispoziţiile noului Cod civil reglementează în art. 1271 teoria impreviziunii, care presupune posibilitatea pentru părţi de a revizui clauzele iniţiale ale contractului, atunci când s-au schimbat împrejurările avute în vedere iniţial, de aşa manieră încât s-a ajuns la ruperea echilibrului contractual. Astfel, o simplă modificare a împrejurărilor, care a avut drept consecinţă doar caracterul mai oneros al executării, nu va exonera părţile de îndeplinirea obligaţiilor asumate (art. 1271 alin. 1). În schimb, părţile vor fi obligate să negocieze pentru adaptarea contractului, dacă executarea devine excesiv de oneroasă pentru una dintre ele, din cauza unei schimbări a împrejurărilor (rebus sic non stantibus) care să aibă una din următoarele caracteristici: – a survenit după încheierea contractului; – nu putea fi avută în vedere, în mod rezonabil la data încheierii contractului; – partea lezată nu trebuie să suporte riscul producerii unor asemenea modificări.

77

Potrivit art. 1272 N.C.civ., contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar şi la toate urmările pe care legea, obiceiul sau echitatea le dă obligaţiei, după natura sa (alin. 1). Clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg, deşi nu sunt stipulate în mod expres (alin. 2).

83

Pentru ipoteza în care părţile nu ajung la un acord de renegociere a contractului într-un termen rezonabil, instanţa de judecată este cea care poate să dispună, la cererea acestora, adaptarea contractului, în aşa fel încât să fie distribuite în mod echitabil, între părţi, pierderile şi beneficiile care rezultă din schimbarea împrejurărilor iniţiale78. Dacă nu este posibilă o asemenea adaptare a contractului, instanţa va putea să dispună încetarea contractului, la momentul şi în condiţiile pe care le va stabili (art. 1271 alin. 3). 4.1.3. Principiul irevocabilităţii efectelor contractului 4.1.3.1. Noţiune Ca o consecinţă a principiului forţei obligatorii a contractului (actului juridic, în general), principiul irevocabilităţii efectelor acestuia presupune ca actului bilateral să nu i se poată pune capăt prin voinţa numai a uneia din părţi, iar actului unilateral să nu i se poată pune capăt prin manifestarea de voinţă, în sens contrar, din partea autorului actului. O consacrare a acestui principiu, al irevocabilităţii, o regăsim în materia actelor bilaterale, în dispoziţiile art. 1270 alin. 2 N.C.civ. (contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege). Deşi în privinţa actului unilateral nu există un text asemănător, cu caracter de principiu, care să stipuleze regula irevocabilităţii, trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 1325, potrivit cărora, dacă prin lege nu se prevede altfel, dispoziţiile legale privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător actelor unilaterale. 78

În legătură cu revizuirea judiciară a contractelor pentru cauză de impreviziune, s-a arătat că ea îşi găseşte fundamentul teoretic şi juridic în principiul bunei-credinţe la care se adaugă şi principiul solidarităţii contractuale, întrucât ambele dau naştere obligaţiilor de cooperare, de loialitate, de coerenţă, de tolerare şi de adaptare a contractului în dinamica sa la nevoile concilierii intereselor acestora în faţa evoluţiilor din mediul economic şi social, L. Pop, op. cit. p. 540.

84

4.1.3.2. Excepţii Prin excepţie de la principiul irevocabilităţii, există, în materia actelor bilaterale, reglementată posibilitatea denunţării unilaterale79, în sensul că, atunci când acest drept a fost recunoscut uneia dintre părţi, el poate fi exercitat atât timp cât executarea contractului nu a început (art. 1276 alin. 1)80. Dacă este vorba despre contracte cu executare succesivă sau continuă, dreptul de denunţare poate fi exercitat şi după începerea executării, dar denunţarea nu va produce efecte în privinţa prestaţiilor executate sau aflate în curs de executare. De asemenea, există posibilitatea denunţării unilaterale de către oricare din părţi (deci, în absenţa unei stipulaţii în acest sens pentru una dintre ele), în situaţia contractului încheiat pe perioadă nedeterminată, dar cu condiţia respectării unui termen rezonabil de preaviz. Dispoziţiile noului Cod civil reglementează o serie de aplicaţii ale excepţiei de la principiul irevocabilităţii. Cu titlu de exemplu, menţionăm: în materie de mandat (conform art. 2030 alin. 1 lit. a), contractul de mandat încetează prin revocarea sa de către mandant); în materia contractului de depozit (potrivit art. 2115 alin. 1, deponentul poate să solicite oricând restituirea bunului depozitat, chiar înăuntrul termenului convenit); în cazul contractului de locaţiune (potrivit art. 1816 N.C.civ., dacă locaţiunea a fost făcută fără determinarea duratei, oricare dintre părţi poate denunţa contractul prin notificare). De asemenea, există excepţii de la irevocabilitate şi în categoria actelor unilaterale: testamentul (potrivit art. 1034 N.C.civ. este un act revocabil); retractarea revocării testamentului 79

Revocarea convenţiei prin consimţământul mutual al părţilor nu se poate constitui în excepţie de la principiul irevocabilităţii, ci reprezintă un aspect al principiului libertăţii contractuale, deoarece, aşa cum convenţia se încheie prin acordul liber de voinţă (mutuus consensus), tot astfel i se poate pune capăt (mutuus dissensus). 80 Nu există o asemenea posibilitate, de stipulare a unei clauze în sensul revocării actului în materia donaţiei, potrivit art. 1015 N.C.civ. o astfel de clauză fiind lovită de nulitate absolută.

85

(art. 1053 N.C.civ.); revocarea renunţării la moştenire (art. 1123 N.C.civ.). 4.1.4. Principiul relativităţii efectelor contractului între părţi 4.1.4.1. Noţiune Principiul relativităţii efectelor contractului trebuie înţeles ca regula de drept conform căreia un act produce efecte numai faţă de autorii sau autorul său, el neputând să profite ori să dăuneze altor persoane. Altfel spus, actul bilateral dă naştere la drepturi şi obligaţii numai pentru părţile lui, iar actul unilateral obligă pe autorul lui (res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest). Consacrarea acestui principiu se regăseşte în dispoziţiile art. 1280 N.C.civ. („contractul produce efecte numai între părţi, dacă prin lege nu se prevede altfel”) şi este justificat, pe de o parte, de natura voliţională a actului juridic (pentru că este firesc ca cineva să devină debitor sau creditor numai dacă şi-a manifestat voinţa în acest sens, nu şi dacă nu a făcut-o), iar pe de altă parte, prin necesitatea de a nu se aduce atingere libertăţii persoanei. 4.1.4.2. Conţinut. Categoriile de parte, avândcauză şi terţ Aplicarea principiului relativităţii presupune distincţia între noţiunile de părţi, avânzi-cauză şi terţi. Astfel, parte este persoana care încheie actul juridic, personal sau prin reprezentant81, şi în patrimoniul ori asupra căreia se produc efectele actului respectiv, având în vedere că a exprimat un interes personal cu ocazia încheierii acestuia82. 81

Despre instituţia reprezentării, noul Cod civil conţine reglementări în dispoziţiile art. 1295-1314. 82 Este considerată parte nu numai persoana care este parte în actul juridic bilateral sau multilateral, ci şi autorul actului juridic civil unilateral.

86

Avânzii-cauză (habentes causam) reprezintă o categorie de persoane intermediară părţilor şi terţilor propriu-zişi, întrucât, deşi nu au participat la încheierea actului, totuşi, suportă efectele acestuia, datorită legăturii juridice pe care o au cu părţile actului83. Sunt consideraţi, ca aparţinând acestei categorii: succesorii universali şi cei cu titlu universal; succesorii cu titlu particular; creditorii chirografari. Este succesor universal persoana care dobândeşte un patrimoniu, adică o universalitate de bunuri (ca în cazul moştenitorului legal unic, legatarului universal, persoanei juridice dobânditoare a unui patrimoniu prin efectul comasării), iar succesor cu titlu universal cel care dobândeşte o fracţiune dintr-un patrimoniu (situaţia moştenitorilor legali, legatarilor cu titlu universal, persoanei juridice dobânditoare a unei părţi din patrimoniul persoanei juridice divizate). Succesorii cu titlu particular sunt aceia care dobândesc un anumit drept, privit individual (ut singuli), astfel cum se întâmplă în cazul cumpărătorului, donatarului, legatarului cu titlu particular84.

83

În doctrină (L. Pop, op. cit., p. 567) a fost criticată această categorie a avânzilor-cauză, considerându-se că în realitate, aceştia devin părţi în contractele încheiate de către autorul lor şi intră în categoria aşa-numitelor părţi derivate, survenite, substituindu-se sau înlocuind părţile contractante originare, care au fost persoanele de la care au dobândit patrimoniul sau parte din patrimoniu. 84 Pentru a fi vorba de calitatea de succesor cu titlu particular, este necesar să fie îndeplinite următoarele condiţii: să fie vorba de drepturi şi obligaţii strâns legate de bunul dobândit de succesorul cu titlu particular; să fie vorba de acte (încheiate de autor cu alte persoane) cu dată anterioară datei actului încheiat de dobânditor cu autorul de la care a obţinut bunul; dacă actul, în raport de care se pune problema calităţii de având-cauza a succesorului cu titlu particular, era supus, potrivit legii, unor condiţii de publicitate, este necesar ca acestea să fi fost îndeplinite. În absenţa îndeplinirii acestor condiţii, succesorul cu titlu particular nu are calitatea de având-cauză, ci pe aceea de terţ.

87

În legătură cu aceste categorii, a succesorilor universali, cu titlu universal şi cu titlu particular, reglementarea se regăseşte în dispoziţiile art. 1282 N.C.civ., potrivit cărora: „(1) La moartea unei părţi, drepturile şi obligaţiile contractuale ale acesteia se transmit succesorilor săi universali sau cu titlu universal, dacă din lege, din stipulaţia părţilor ori din natura contractului nu rezultă contrariul. (2) Drepturile contractuale accesorii unui bun sau care sunt strâns legate de acesta se transmit, odată cu bunul, succesorilor cu titlu particular ai părţilor.” Creditorii chirografari sunt aceia care nu au o garanţie reală (ipotecă sau gaj) care să le asigure realizarea creanţei, ci au drept garanţie, doar un drept de gaj general asupra tuturor bunurilor prezente şi viitoare ale debitorului lor. Potrivit art. 2324 alin. 1 N.C.civ., „cel care este obligat personal răspunde cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare. Ele servesc drept garanţie comună a creditorilor săi”. Calitatea de avânzi-cauză a creditorilor chirografari constă în aceea că ei suferă, în mod direct, influenţa actelor juridice încheiate de debitor cu alte persoane, acte prin care patrimoniul acestuia se măreşte sau se micşorează. Aşadar, sub rezerva fraudei debitorului (când are deschisă acţiunea revocatorie85), creditorul chirografar este ţinut să respecte actele încheiate de debitor, acestea fiindu-i opozabile. Terţii sunt persoane străine de contract, adică aceia care nu şi-au dat consimţământul (direct sau prin reprezentant) la încheierea unui anumit act juridic şi nici nu au devenit părţi, în vreun fel (aşa-numitele părţi survenite) pe parcursul existenţei contractului. De aceea, străini fiind faţă de raportul juridic născut 85

Potrivit art. 1562 alin. 1 N.C.civ., „dacă dovedeşte un prejudiciu, creditorul poate cere să fie declarate inopozabile faţă de el actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale, cum sunt cele prin care debitorul îşi creează sau îşi măreşte o stare de insolvabilitate”.

88

din contract, terţii nu pot deveni debitori şi, în principiu, nici creditori, prin efectele unui contract la încheierea căruia nu au participat (acestea neputându-li-se opune cu valoarea obligativităţii, ca în situaţia părţilor). 4.1.4.3. Excepţii de la relativitatea efectelor contractelor Sunt considerate excepţii de la relativitatea efectelor contractului situaţiile în care acestea se produc faţă de persoane care nu au participat nici direct şi nici prin reprezentant la încheierea actului. În categoria excepţiilor considerate aparente86 de la principiul relativităţii intră: situaţia avânzilor-cauză, promisiunea faptei altuia, simulaţia, reprezentarea, acţiunile directe. Este apreciată ca veritabilă excepţie stipulaţia pentru altul sau „contractul în favoarea unei terţe persoane”. 4.1.4.3.1. Promisiunea faptei altuia, nereglementată ca atare în Codul civil anterior (decât sub forma unor aplicaţii, ca în cazul art. 1546 alin. 2), îşi găseşte sediul în noul Cod civil în dispoziţiile art. 1283, care se ocupă însă, doar de efectele unei asemenea promisiuni. Potrivit definiţiei date în doctrină87, promisiunea faptei altuia reprezintă un contract prin care o persoană (debitorul promitent) se obligă faţă de creditorul beneficiar să obţină consimţământul unei terţe persoane de a încheia personal sau prin 86

Excepţiile sunt doar aparente pentru că nu are loc o veritabilă extensiune a efectelor contractului asupra terţilor, în condiţiile în care succesorii iau de fapt, prin voinţa lor, locul părţii actului juridic; în cazul promisiunii faptei altuia, terţul se obligă şi devine parte dacă astfel doreşte; în situaţia simulaţiei, dreptul terţului de a invoca actul public sau de a opta între actul public şi cel secret izvorăşte din lege; în cazul reprezentării, cel reprezentat intră în noţiunea de parte, iar nu de terţ; în situaţia acţiunilor directe (ca în cazul contractului de antrepriză şi al celui de mandat), dreptul creditorului de a acţiona pe un debitor al debitorului său decurge dintr-o dispoziţie a legii, iar nu din actul juridic. 87 A se vedea, de ex., Gh. Beleiu, op. cit., p. 209; L. Pop, op. cit., p. 596.

89

reprezentant un anumit contract sau să ratifice actul încheiat în absenţa sa. Sub aspectul efectelor unui asemenea contract, art. 1283 stabileşte că „acela care se angajează la a determina un terţ să încheie sau să ratifice un act este ţinut să repare prejudiciul cauzat dacă terţul refuză să se oblige sau, atunci când s-a obligat şi ca fideiusor, dacă terţul nu execută prestaţia promisă”. Cu toate acestea, răspunderea promitentului este înlăturată dacă acesta asigură executarea obligaţiei terţului, fără a se produce vreun prejudiciu creditorului. 4.1.4.3.2. Simulaţia este operaţia juridică potrivit căreia printr-un act public, dar nereal (denumit simulat), se creează o altă situaţie decât aceea stabilită printr-un act juridic ascuns, secret, dar adevărat. Dacă în Codul civil anterior simulaţiei îi era rezervat un singur text (art. 1175), în noul Cod civil, prin dispoziţiile art. 1289-1294, sunt reglementate efectele, atât în relaţiile dintre părţi, cât şi faţă de terţi, raporturile părţilor cu creditorii dobânditorului aparent, proba simulaţiei, aplicarea simulaţiei actelor juridice unilaterale. Astfel, între părţi produce efecte contractul secret (dar cu condiţia ca acesta să îndeplinească toate elementele de fond necesare pentru încheierea sa valabilă), în timp ce pentru terţul de bună-credinţă produce efecte actul public, acesta având însă opţiunea să invoce simulaţia împotriva părţilor, dacă aceasta le vatămă drepturile. 4.1.4.3.3. Reprezentarea (larg reglementată prin dispoziţiile art. 1295-1314 N.C.civ.) constituie acel procedeu tehnico-juridic prin care o persoană, numită reprezentant încheie un act juridic în numele şi pe seama altei persoane, numită reprezentat, în aşa fel încât efectele actului se produc direct şi nemijlocit în persoana reprezentatului. 90

Aşadar, contractul încheiat de reprezentant, în limitele împuternicirii, în numele reprezentatului produce direct efecte între reprezentat şi cealaltă parte, acesta fiind motivul pentru care reprezentarea este considerată o aparentă excepţie de la principiul relativităţii. 4.1.4.3.4. Stipulaţia pentru altul este veritabila excepţie de la principiul relativităţii întrucât constituie actul bilateral prin care o parte, numită stipulant, convine cu cealaltă parte, numită promitent, ca aceasta din urmă să efectueze o prestaţie în favoarea unei a treia persoane (terţ beneficiar). Potrivit art. 1284 N.C.civ. „oricine poate stipula în numele său, însă în beneficiul unui terţ (1). Prin efectul stipulaţiei, beneficiarul dobândeşte dreptul de a cere direct promitentului executarea prestaţiei (2)”. Rezultă că dreptul terţului se naşte direct şi în puterea convenţiei dintre stipulant şi promitent, acesta fiind motivul pentru care stipulaţia pentru altul este considerată excepţie de la relativitatea efectelor actului. Terţului beneficiar nu i se poate impune însă acceptarea unui drept, astfel încât dacă nu este de acord cu stipulaţia, dreptul său se consideră a nu fi existat niciodată (art. 1286 alin. 1). 4.1.5. Principiul opozabilităţii efectelor contractului faţă de terţi 4.1.5.1. Noţiune şi conţinut Dacă în Codul civil de la 1865 nu a existat reglementată noţiunea de opozabilitate a efectelor contractului faţă de terţi, noul Cod civil vine să dea expresie acestei instituţii fundamentale, de natură să asigure eficacitatea contractului şi în raporturile faţă de terţe persoane, neparticipante la încheierea actului. Astfel, potrivit art. 1281 N.C.civ., contractul este opozabil terţilor, care nu pot aduce atingere drepturilor şi obligaţiilor 91

născute din contract. Terţii se pot prevala de efectele contractului, însă fără a avea dreptul de a cere executarea lui, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. Explicaţia acestei opozabilităţi a efectelor faţă de terţi trebuie găsită în realitatea potrivit căreia orice contract generează şi efecte juridice externe, care nu pot fi ignorate, nesocotite de către cei care nu au participat la formarea actului. Deşi efectele obligaţionale se manifestă doar în relaţia dintre părţile contractante (în sensul că terţii nu pot deveni creditori sau debitori printr-un contract faţă de care sunt străini), în acelaşi timp, ca realitate faptică, cea născută din contract este opozabilă tuturor. De aceea, diferenţa dintre părţi şi terţi este aceea că terţii nu sunt obligaţi să execute prestaţiile promise în contract, dar ei sunt ţinuţi să se abţină de la orice comportament care ar putea constitui un obstacol în executarea prestaţiilor (terţii nu au vreo obligaţie pozitivă născută din contract, de a da sau a face ceva, dar au obligaţia de a nu face, adică de abstenţiune, în sensul de a respecta situaţia născută din contract). Există situaţii când terţii pot înlătura această opozabilitate, în măsura în care le-au fost prejudiciate drepturile. Se întâmplă astfel, de exemplu, atunci când creditorul recurge la acţiunea oblică, în virtutea dreptului de gaj general, solicitând inopozabilitatea contractului încheiat de debitorul său cu un terţ pentru a-l pune în imposibilitate de a-şi valorifica drepturile. Într-o asemenea ipoteză, deşi contractul în cauză nu este desfiinţat, el continuând să producă efecte între părţi, faţă de terţ devine inopozabil. La fel, în cazul simulaţiei, care creează aparenţe false în circuitul civil, necorespunzătoare înţelegerii reale a părţilor (din actul secret), ceea ce se opune terţului este contractul aparent (deci nu are loc opozabilitatea convenţiei reale a părţilor). 92

Terţii vor putea invoca şi obţine inopozabilitatea convenţiei publice, în măsura în care aceasta îi prejudiciază, prevalându-se de actul secret al părţilor88.

88

Potrivit art. 1290 N.C.civ. simulaţia nu poate fi invocată de părţi, de către succesorii lor universali, cu titlu universal sau cu titlu particular şi nici de către creditorii înstrăinătorului aparent împotriva terţilor care, întemeindu-se cu bună-credinţă pe contractul public, au dobândit drepturi de la achizitorul aparent (1). Terţii pot invoca simulaţia împotriva părţilor, atunci când aceasta le vatămă drepturile (2).

93

CAPITOLUL V PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ. NOŢIUNE ŞI EFECTE 5.1.

Noţiunea prescripţiei extinctive

5.1.1. Definiţie şi reglementare În noul Cod civil, la fel ca şi în reglementarea anterioară89, nu se regăseşte o definiţie a prescripţiei extinctive, înţelegerea noţiunii urmând să se facă pornind de la prevederea ce consacră obiectul şi efectul prescripţiei extinctive. Potrivit art. 2500 N.C.civ.: „(1) Dreptul material la acţiune, denumit în continuare drept la acţiune, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege. (2) În sensul prezentului titlu, prin drept la acţiune se înţelege dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forţei publice, să execute o anumită prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică sau să suporte orice altă sancţiune, după caz”. Rezultă că prescripţia extinctivă este înţeleasă ca acea sancţiune care stinge dreptul la acţiune neexercitat înăuntrul termenului prescris de lege. Totodată, sub aspect terminologic, prin prescripţia extinctivă urmează a se înţelege nu numai sancţiunea de drept civil, ci şi totalitatea normelor de drept civil care reglementează stingerea dreptului la acţiune în materia raporturilor juridice civile. Sub acest din urmă aspect, noul Cod civil vine să dea o reglementare de ansamblu instituţiei prescripţiei extinctive, preocupându-se de aceasta (prin dispoziţiile Cărţii a VI-a, Titlul I), de domeniul, termenele, cursul prescripţiei, suspendarea şi întreruperea acesteia. 89

Sediul principal al materiei se regăsea în Decretul nr. 167/1958, care a adus modificări esenţiale Titlului XX din Codul civil („Despre Prescripţie”).

94

5.2.

Efectul prescripţiei extinctive

5.2.1. Reglementare Anterior reglementării date prin noul Cod civil, disputa doctrinară în legătură cu ceea ce face obiectul prescripţiei extinctive era rezultatul unor dispoziţii contradictorii ale Codului civil, care, pe de o parte, enumerau prescripţia printre modurile de stingere a obligaţiilor civile (art. 1091, art. 1837), iar pe de altă parte, vizau prescrierea acţiunilor în justiţie (art. 1890, 1900, 1903, 1904 C.civ.). De aici, s-a tras concluzia că prin prescripţie se poate stinge, pe de o parte, dreptul subiectiv şi obligaţia civilă corelativă, iar pe de altă parte, acţiunea în justiţie. După apariţia Decretului nr. 167/1958, care se referă, prin dispoziţiile art. 1 alin. 1, la stingerea dreptului subiectiv, controversa în legătură cu efectul prescripţiei extinctive s-a păstrat, considerându-se, deopotrivă că aceasta duce la stingerea a însuşi dreptului subiectiv civil sau doar la stingerea dreptului la acţiune în sens material. 5.2.2. Accepţiune Noul Cod Civil vine să tranşeze această dispută doctrinară (care avea şi consecinţe practice, în funcţie de opinia îmbrăţişată), statuând expres că, ceea ce se stinge prin efectul prescripţiei extinctive, este dreptul la acţiune în sens material. De asemenea, pentru a înlătura eventuale interpretări diferite în legătură cu accepţiunea noţiunii de drept la acţiune în sens material, acesta este definit prin dispoziţiile art. 2500 alin. 2, ca fiind „dreptul de a constrânge o persoană să execute o anumită prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică sau să suporte orice sancţiune civilă, după caz”.

95

Din faptul că prin prescripţia extinctivă se stinge doar dreptul la acţiune astfel înţeles, decurg următoarele consecinţe juridice: – supravieţuirea dreptului subiectiv civil, ca şi a obligaţiei corelative corespunzătoare (care se transformă astfel, din perfecte devenind imperfecte, în sensul că nu se mai bucură de o sancţiune în justiţie); – imprescriptibilitatea dreptului la acţiune în sens procesual, ceea ce înseamnă că, deşi s-a împlinit termenul de prescripţie extinctivă, titularul dreptului la acţiune poate totuşi sesiza organul jurisdicţional (în cadrul procedurii judiciare urmând să se verifice dacă într-adevăr, este împlinit cursul prescripţiei extinctive, dacă nu există cauze de întrerupere sau de suspendare a prescripţiei, de natură să facă posibilă depăşirea acestei excepţii şi judecata pe fond a cauzei).

96

CAPITOLUL VI DOMENIUL PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE 6.1. Noţiunea extinctive

şi

determinarea

domeniului

prescripţiei

6.1.1. Noţiune Se înţelege prin domeniul prescripţiei extinctive sfera drepturilor subiective civile, ale căror acţiuni cad sub incidenţa acestei instituţii, altfel spus, determinarea sferei drepturilor subiective civile prescriptibile, care trebuie deosebite de cele imprescriptibile extinctiv. Ca atare, sub aspectul prescripţiei extinctive, se face distincţie între drepturi prescriptibile şi drepturi imprescriptibile extinctiv. 6.1.2. Determinarea domeniului prescripţiei extinctive. Criterii Criteriul principal de delimitare a domeniului prescripţiei extinctive îl reprezintă natura drepturilor subiective civile, după care se distinge între: a) domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor patrimoniale şi b) domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor personale nepatrimoniale. a) Domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor patrimoniale. a. 1) Drepturi patrimoniale prescriptibile extinctiv. Drepturile patrimoniale reprezintă principalul domeniu al prescripţiei, alcătuit îndeosebi din drepturile de creanţă. În acest sens, dispoziţiile art. 2501 alin. 1 N.C.civ. conţin o reglementare apropiată celei anterioare, statuând: „Drepturile la

97

acţiune având un obiect patrimonial sunt supuse prescripţiei extinctive, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel”90. De asemenea, în alin. 2 al textului menţionat este introdusă precizarea conform căreia sunt supuse prescripţiei extinctive şi alte drepturi la acţiune, indiferent de obiectul lor, în cazurile anume prevăzute de lege. Aşadar, deşi prescriptibilitatea este rezervată, în principal, drepturilor subiective patrimoniale, legea poate stabili şi alte categorii de drepturi care, deşi nu se înscriu sferei drepturilor patrimoniale, sunt de asemenea, prescriptibile. a. 2) Drepturi patrimoniale imprescriptibile extinctiv. Potrivit art. 2502 alin. 2 N.C.civ., dreptul la acţiune este imprescriptibil în cazurile prevăzute de lege, precum şi ori de câte ori, prin natura sau obiectul dreptului subiectiv ocrotit, exerciţiul său nu poate fi limitat în timp. Anterior, prin dispoziţiile art. 21 din Decretul nr. 167/1958, se stabilea că „dispoziţiile decretului de faţă nu se aplică dreptului la acţiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitaţiune, servitute şi superficie”, avându-se în vedere, deci, tot natura dreptului subiectiv ocrotit, dar preferânduse la acel moment, o enumerare a acelor drepturi considerate ca fiind în afara domeniului de acţiune a prescripţiei extinctive. Sunt considerate, prin raportare la acest criteriu, al naturii şi obiectului dreptului subiectiv ocrotit, ca având caracter imprescriptibil: – acţiunea în revendicare mobiliară şi imobiliară întemeiată pe dreptul de proprietate publică (art. 865 alin. 3 cu referire la art. 563 alin. 2 N.C.civ.);

90

Potrivit art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958: Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege.

98

– acţiunea în revendicare mobiliară şi imobiliară întemeiată pe dreptul de proprietate privată (art. 563 alin. 2 N.C.civ.); – acţiunea de partaj (art. 669 N.C.civ.); – acţiunea negatorie, prin care proprietarul bunului cheamă în judecată pe cel care pretinde că este titularul unui drept real asupra bunului respectiv (art. 564 alin. 2 N.C.civ.); – acţiunea confesorie de superficie, potrivit căreia titularul unui asemenea drept poate chema în judecată pe cel care îi tulbură exercitarea dreptului, inclusiv pe proprietarul terenului (art. 696 alin. 2 N.C.civ.). Pe de altă parte, uneori natura dreptului ocrotit nu este suficientă să ducă la concluzia imprescriptibilităţii acţiunii, atunci când prin dispoziţie expresă a legii se prevede contrariul. Astfel, este prescriptibilă extinctiv (în termen de un an) acţiunea în revendicare imobiliară în cazul reglementat de art. 572 N.C.civ. referitor la avulsiune91. De asemenea, acţiunea confesorie prin care se urmăreşte apărarea unui drept de uzufruct, de uz sau de abitaţie este supusă termenului general de prescripţie, de 10 ani, prevăzut de art. 2518 alin. 1 pct. 1 N.C.civ., având în vedere că nu este vorba de drepturi reale declarate de lege imprescriptibile şi nici nu sunt supuse altui termen de prescripţie. În afara drepturilor la acţiune imprescriptibile extinctiv după natura sau obiectul dreptului subiectiv ocrotit, dispoziţiile noului Cod civil stabilesc, prin articolul 2502 alin. 2 că mai au acest caracter, de imprescriptibilitate, drepturile referitoare la: 91

Potrivit art. 572 N.C.civ., proprietarul terenului de la care o apă curgătoare a smuls brusc o porţiune de mal din teren, alipind-o la terenul altui proprietar riveran, nu pierde dreptul de proprietate asupra părţii desprinse, dacă o revendică în termen de un an de la data faptului. Anterior, reglementarea se regăsea în dispoziţiile art. 498 C.civ. şi ea era cunoscută doar în doctrină sub denumirea de avulsiune. Noul Cod civil vine să dea conţinut acestei situaţii printr-un text care are chiar denumirea marginală de „avulsiune”.

99

1. acţiunea privitoare la apărarea unui drept nepatrimonial, cu excepţia cazului în care prin lege se dispune altfel; 2. acţiunea în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept; 3. acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic; 4. acţiunea în constatarea nulităţii absolute a certificatului de moştenitor, dacă obiectul său îl constituie fie stabilirea masei succesorale, fie partajul succesoral, sub condiţia acceptării moştenirii în termenul prevăzut de lege. b) Domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor personale nepatrimoniale. Regula imprescriptibilităţii. Drepturile personale nepatrimoniale sunt imprescriptibile extinctiv, acţiunea prin care se tinde la protecţia acestora nefiind limitată în timp, tocmai avându-se în vedere caracterul perpetuu al unor asemenea drepturi, inseparabile de persoana umană. Până la adoptarea noului Cod civil, imprescriptibilitatea unor astfel de drepturi era lipsită de o consacrare legală, ea fiind însă acceptată unanim de doctrină şi de jurisprudenţă, considerându-se că „că este de principiu că drepturile nepatrimoniale inseparabile de persoana omului, cum sunt dreptul la nume, la domiciliu etc. sunt drepturi perpetue, imprescriptibile”. Noul Cod Civil dă o reglementare de principiu acestei chestiuni, stabilind prin dispoziţiile menţionate, ale art. 2502 alin. 2 pct. 1, că este imprescriptibilă acţiunea privind apărarea unui drept nepatrimonial, în afară de cazul în care prin lege se dispune altfel. Aşadar, atunci când prin lege se dispune altfel, acţiunile nepatrimoniale sunt prescriptibile extinctiv. 100

Sunt calificate ca atare, de către noul Cod civil: – acţiunea în tăgada paternităţii introdusă de soţul mamei sau de mama copilului (termenul de prescripţie fiind de 3 ani, conform art. 430 alin. 1 respectiv, art. 431 alin. 1 N.C.civ.; acţiunea are, însă, caracter imprescriptibil atunci când este introdusă de copil); – acţiunea în anularea adopţiei poate fi introdusă în termen de 6 luni de la descoperirea erorii sau a dolului, dar nu mai târziu de 2 ani de la data încheierii adopţiei (art. 479 alin. 2); – acţiunea în anularea căsătoriei poate fi cerută în termen de 6 luni (art. 301 alin. 1). 6.1.3. Aspecte speciale privind domeniul prescripţiei extinctive reglementate de noul Cod civil 6.1.3.1. Situaţia drepturilor accesorii Prin dispoziţiile art. 2503 alin. 1 este reglementată situaţia prescripţiei drepturilor accesorii, stabilindu-se că, în măsura în care dreptul principal este prescriptibil, atunci şi aceste drepturi accesorii sunt supuse aceluiaşi regim92. Această regulă trebuie pusă în legătură cu principiul de drept accesorium sequitur principale, din aplicarea căruia decurg două consecinţe principale, respectiv: 1) imprescriptibilitatea dreptului subiectiv principal are ca efect imprescriptibilitatea dreptului subiectiv accesoriu şi 2) prescripţia dreptului la acţiune privind un drept accesoriu nu atrage şi prescripţia dreptului la acţiune privind un drept principal93.

92

În reglementarea dată de Decretul nr. 167/1958, această regulă îşi găsea expresia în dispoziţiile art. 1 alin. 1, potrivit cărora „odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii”. 93 Pentru amănunte, a se vedea M. Nicolae, Prescripţia extinctivă, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2004, p. 586.

101

Astfel, dobânda fiind un accesoriu al creanţei principale, prescripţia dreptului la acţiune în realizarea acesteia atrage şi prescripţia dreptului la acţiune pentru plata dobânzilor. O reglementare distinctă conţine însă noul Cod civil, astfel cum se va arăta în continuare, cu privire la prescripţia acţiunii ipotecare, deşi dreptul de ipotecă este un drept real accesoriu. 6.1.3.2. Situaţia prestaţiilor succesive Potrivit art. 2503 alin. 2 N.C.civ. „ în cazul în care un debitor este obligat la prestaţii succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare dintre aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie deosebită, chiar dacă debitorul continuă să execute una sau alta dintre prestaţiile datorate”94. Este vorba de prescrierea succesivă a prestaţiilor astfel datorate (ca în cazul chiriilor, arenzilor, dobânzilor, rentelor), indiferent de izvorul lor concret, contractual sau extracontractual. Cu toate acestea, dispoziţiile referitoare la curgerea distinctă a prescripţiei nu sunt aplicabile atunci când prestaţiile succesive alcătuiesc prin finalitatea lor, rezultată din lege sau din convenţie, un tot unitar (art. 2503 alin. 3). Este cazul, de exemplu, al contractului de antrepriză, când sunt stabilite termene pentru diferite faze de execuţie a lucrărilor sau a contractului de vânzare cu plata preţului în rate, când părţile pot stabili diferite modalităţi de plată, interesând finalmente să aibă loc achitarea integrală a preţului.

94

În cazul Decretului nr. 167/1958 reglementarea acestei chestiuni se regăseşte în art. 12, potrivit căruia: „În cazul în care un debitor este obligat la prestaţiuni succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare dintre aceste prestaţiuni se stinge printr-o prescripţie deosebită”.

102

6.1.3.3. Prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa garantată Conform art. 2504 alin. 1 N.C.civ., prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa principală nu atrage stingerea dreptului la acţiunea ipotecară. În acest din urmă caz, creditorul ipotecar va putea urmări, în condiţiile legii, doar bunurile mobile şi imobile ipotecate, însă numai în limita valorii acestor bunuri. Acest text reprezintă o excepţie de la regula potrivit căreia „accesoriul urmează soarta principalului”, fiind vorba despre o prescripţie specială a acţiunii ipotecare. Aşadar, deşi acţiunea principală referitoare la valorificarea creanţei s-a stins prin efectul prescripţiei, aceasta nu are consecinţe asupra prescripţiei garanţiei ipotecare, ce supravieţuieşte stingerii prin prescripţie a acţiunii principale (ceea ce înseamnă că bunurile ipotecate vor putea fi urmărite în continuare). 6.1.3.4. Compensaţia şi dreptul de retenţie Dispoziţiile noului Cod civil conţin şi reglementarea prescripţiei în cazul creanţelor reciproce, stabilind că aceasta nu este de natură să împiedice stingerea lor prin compensaţie, după cum nu este de natură să împiedice exercitarea dreptului de retenţie, dar cu condiţia ca dreptul de acţiune să nu fi fost stins în momentul în care s-ar fi putut opune fie compensaţia, fie dreptul de retenţie (art. 2505). 6.2.

Modul în care operează prescripţia extinctivă 6.2.1. Invocarea prescripţiei extinctive

6.2.1.1. Titularii dreptului de invocare a prescripţiei Până la adoptarea noului Cod civil, în doctrină au existat controverse în legătură cu modalitatea în care operează prescripţia extinctivă. 103

Astfel, pornindu-se de la dispoziţiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958 („instanţa judecătorească şi organul arbitral sunt obligate ca, din oficiu, să cerceteze dacă dreptul la acţiune sau la executare silită este prescris”), s-a susţinut95 că efectele prescripţiei se produc de drept, în temeiul legii, fiind independente de existenţa unui litigiu. În cazul în care s-ar declanşa un proces, instanţa nu ar face decât să constate că efectele prescripţiei s-au produs. Pe de altă parte, criticându-se această susţinere, s-a arătat96 că, deşi nu se poate tăgădui existenţa art. 18 din Decret, potrivit acestui text rezultă doar obligaţia organului de jurisdicţie de „a cerceta” (iar nu de a aplica) dacă dreptul la acţiune este stins prin prescripţie şi, deci, el trebuie interpretat restrictiv, întrucât prescripţia extinctivă, deşi este o instituţie de interes public, aplicarea acesteia este o chestiune subiectivă, particulară, fiind lăsată la aprecierea celui în favoarea căruia curge prescripţia. Într-o altă opinie97, s-a afirmat că prescripţia este o sancţiune jurisdicţională care operează „prin efectul hotărârii judecătoreşti”, deoarece trebuie constatată de către instanţă, iar în lipsa unei sancţiuni jurisdicţionale, prescripţia nu-şi produce efectele. Noul Cod civil vine să tranşeze această dispută doctrinară, stabilind, prin dispoziţiile art. 2512 alin. 1, faptul că „prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant, şi fără a fi ţinut să producă vreun titlu contrar ori să fi fost de bună-credinţă”. Aşadar, prescripţia nu operează de drept, ci ea trebuie să fie invocată pentru a fi producătoare de consecinţe juridice, pentru că stingerea dreptului material la acţiune nu poate fi opusă decât de cel în beneficiul căruia a curs şi s-a împlinit prescripţia. 95

În acest sens, Gh. Beleiu, Natura juridică a prescripţiei extinctive (III), SCJ nr. 4/1985, p. 340. 96 M. Nicolae, op. cit. (Prescripţia...), p. 591. 97 Tr. Ionaşcu, E. Barasch, Nulitatea actului juridic civil în Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1967, p. 378.

104

În ce priveşte organul jurisdicţional, potrivit art. 2512 alin. 2 N.C.civ., acesta „nu poate aplica prescripţia din oficiu”. Înseamnă că legiuitorul a îmbrăţişat punctul de vedere potrivit căruia normele care reglementează regimul prescripţiei extinctive sunt de ordine privată, dispozitive, fiind la îndemâna persoanei în folosul căreia curge să o invoce sau, dimpotrivă, să renunţe la beneficiul acesteia (şi să execute voluntar obligaţia după împlinirea termenului de prescripţie98). În felul acesta, accentul a fost deplasat de la sfera ocrotirii şi apărării ordinii publice la aceea a ocrotirii intereselor private. Ca atare, organul jurisdicţional, deşi poate invoca din oficiu excepţia prescripţiei extinctive, nu ar putea-o aplica în acelaşi fel, dacă partea interesată nu se prevalează de beneficiul împlinirii prescripţiei. Interdicţia invocării prescripţiei din oficiu operează şi pentru situaţia în care aceasta s-ar face în folosul statului sau al unităţilor sale administrativ-teritoriale (art. 2512 alin. 3), care sunt astfel considerate pe poziţie de egalitate juridică cu orice altă parte. În acelaşi timp, împrejurarea că invocarea prescripţiei este lăsată la aprecierea persoanei interesate nu are şi consecinţa posibilităţii nesocotirii de către părţi a normelor imperative care reglementează instituţia prescripţiei. Astfel, sunt interzise – sub sancţiunea nulităţii absolute – clauzele care fie direct, fie indirect ar declara imprescriptibilă o acţiune care, potrivit legii, ar fi prescriptibilă sau, dimpotrivă, ar

98

În acest sens, dispoziţiile art. 2506 N.C.civ. statuează că: (1) După împlinirea prescripţiei, cel obligat este îndreptăţit să refuze executarea prestaţiei. (2) Cel care a executat de bunăvoie obligaţia după ce dreptul la acţiune s-a prescris, nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit. (3) Recunoaşterea unui drept prescris, făcută printr-un act scris, precum şi constituirea de garanţii în folosul titularului dreptului a cărui acţiune este prescrisă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu ştia că termenul de prescripţie era împlinit. În aceste cazuri, sunt aplicabile regulile de la renunţarea la prescripţie.”

105

declara imprescriptibilă o acţiune pe care legea o consideră prescriptibilă (art.2515 alin. 2). În schimb, părţile (cu deplină capacitate de exerciţiu) vor putea, în limitele şi condiţiile prevăzute de lege, să modifice prin acordul lor expres: durata termenelor de prescripţie99 sau cursul prescripţiei (prin fixarea începutului acestuia ori prin modificarea cauzelor legale de suspendare sau de întrerupere). O asemenea disponibilitate a părţilor nu este recunoscută de legiuitor pentru ipoteza acţiunilor derivate din contractele de adeziune, de asigurare şi a celor supuse legislaţiei privind protecţia consumatorului, precum şi, în general, în situaţia drepturilor la acţiune de care părţile nu pot să dispună. Referitor la titularii dreptului de a invoca prescripţia extinctivă, noul Cod civil are în vedere, pe lângă partea în folosul căreia a curs prescripţia, şi pe codebitorii unei obligaţii solidare sau indivizibile, pe fideiusori, care se pot prevala de efectele împlinirii termenului de prescripţie, chiar dacă unul dintre debitori a neglijat să o facă. Dată fiind natura raporturilor juridice care se creează între codebitorii solidari, între debitorii ţinuţi la executarea unei obligaţii indivizibile, ori între debitori şi fideiusori, este firesc ca fiecăruia dintre aceştia să i se recunoască posibilitatea de a trage consecinţele care se nasc în favoarea lor, atunci când termenul prescripţiei s-a împlinit, chiar dacă debitorul neglijent nu a valorificat această apărare. Aceasta, întrucât o hotărâre judecătorească nefavorabilă nu este opozabilă codebitorului care nu a fost parte în proces, deoarece relativitatea efectelor acesteia nu se poate extinde asupra lui, în măsura în care poate face dovada contrară situaţiei reţinute de instanţă în absenţa prezenţei acestuia la dezbateri (în caz 99

Potrivit art. 2515 alin. 4 N.C.civ.: „Termenele de prescripţie pot fi reduse sau micşorate, prin acordul expres al părţilor, fără însă ca noua durată a acestora să fie mai mică de un an şi nici mai mare de 10 ani, cu excepţia termenelor de prescripţie de 10 ani sau mai lungi care pot fi prelungite până la 20 de ani”.

106

contrar, s-ar nesocoti principiul dreptului de apărare şi al contradictorialităţii). Cu alte cuvinte, codebitorul solidar poate valorifica dreptul de a opune împlinirea prescripţiei, pe cale de excepţie (de exemplu, în cadrul contestaţiei la executare s-ar opune, susţinând că dreptul a cărui executare se pretinde era prescris la data pronunţării hotărârii care constituie titlu) sau chiar pe cale principală, în cadrul unei acţiuni care să aibă ca obiect constatarea inexistenţei dreptului de creanţă al pârâtului, ca urmare a intervenirii prescripţiei extinctive şi a stingerii obligaţiei de plată corelative (bineînţeles, admisibilitatea unei astfel de acţiuni trebuie apreciată cu respectarea dispoziţiilor art. 111 C.pr.civ.). În mod asemănător, fideiusorului îi sunt opozabile şi acesta se poate prevala de efectele favorabile ale hotărârii pronunţate în contradictoriu cu debitorul său (de exemplu, dacă în contradictoriu cu acesta a fost respinsă acţiunea creditorului, constatându-se că dreptul la acţiune era prescris la data sesizării instanţei, faţă de fideiusor nu va mai subzista obligaţia de garanţie asumată). În schimb, dacă în urma unei astfel de judecăţi, debitorul ar fi căzut în pretenţii, dar fără ca acesta să valorifice în proces apărarea decurgând din împlinirea termenului de prescripţie, o va putea face fideiusorul ulterior. Posibilitatea valorificării în această modalitate a apărării de către codebitor sau fideiusor100 decurge din modalitatea în care se repercutează, la exterior, relativitatea efectelor hotărârii judecătoreşti în asemenea situaţii (dată fiind legătura juridică specială, de drept substanţial, existentă) şi care depinde de rezultatul favorabil sau nefavorabil al judecăţii101. 100

Având în vedere caracterul accesoriu al garanţiei fideiusorului, soarta acesteia nu poate fi, în principiu, alta decât cea a obligaţiei principale. 101 Pentru particularităţile principiului relativităţii şi ale opozabilităţii efectelor hotărârii judecătoreşti în situaţia debitorilor legaţi prin obligaţii solidare, indivizibile, in solidum, ca şi faţă de fideiusori, a se vedea A. Nicolae, Relativitatea şi opozabilitatea efectelor hotărârii judecătoreşti, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, pp. 201-205, 350-353.

107

Pe de altă parte, în valorificarea beneficiului prescripţiei extinctive, atunci când unul dintre debitorii solidari nu a făcut-o, trebuie să fie vorba de cauze comune sau personale celui care le invocă ulterior, iar nu de cauze care să fi privit exclusiv pe cel care nu le-a valorificat iniţial (de exemplu, suspendarea ori întreruperea cursului prescripţiei extinctive să se fi datorat unor motive care priveau exclusiv situaţia personală a respectivului debitor şi care doar pe acesta l-ar fi pus în imposibilitate de a acţiona). Creditorul celui interesat poate, de asemenea, să invoce intervenirea prescripţiei, atunci când acesta a neglijat să o facă (de exemplu, dacă este vorba de prescrierea datoriei debitorului său către un alt creditor, pentru că în felul acesta iese un element al pasivului din patrimoniul debitorului său, crescându-i astfel, gradul de solvabilitate). 6.2.1.2. Mijloacele procesuale de invocare a prescripţiei Ca regulă, prescripţia extinctivă poate fi opusă pe cale de apărare de cel în folosul căruia a curs. Mijlocul concret de valorificare, în această situaţie, este acela al excepţiei (considerată, în doctrină şi jurisprudenţă, ca fiind o excepţie de fond, întrucât vizează exerciţiul dreptului material la acţiune). Prescripţia extinctivă poate fi pusă, însă, în valoare şi pe cale principală, prin formularea unei acţiuni principale (de exemplu, acţiunea în constatarea inexistenţei dreptului de creanţă al pârâtului, ca urmare a împlinirii prescripţiei102), ori de câte ori există interesul clarificării, pe cale judecătorească, a unei situaţii juridice incerte103. 102

Bineînţeles că, într-o asemenea situaţie, trebuie verificate condiţiile reglementate de art. 111 C.pr.civ., vizând caracterul subsidiar al acţiunii în constatare (dacă partea are la îndemână acţiunea în realizare - de ex., contestaţia la executare, evident că nu poate uza de acţiunea în constatare. 103 În doctrină (I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Ed. Servo-Sat, 2001, p. 79), s-a arătat că exercitarea unei acţiuni în constatare poate fi făcută şi de către creditor, dacă plata a fost efectuată după împlinirea termenului de

108

6.2.1.3. Momentul până la care se poate invoca prescripţia La fel ca în reglementarea anterioară (art. 1842 C.civ.104), prin dispoziţiile noului Cod civil (art. 2513 alin.1), se statuează că prescripţia poate fi opusă pentru prima dată chiar şi în apel. O regulă specială este instituită pentru materia arbitrajului, situaţie în care prescripţia poate fi opusă pe tot parcursul soluţionării litigiului (art. 2513 alin. 2 N.C.civ.). 6.2.2. Renunţarea la prescripţia extinctivă 6.2.2.1. Noţiune Pornindu-se de la faptul că prescripţia nu operează de drept (ipso iure), ci doar în măsura în care partea în folosul căreia a curs o invocă (art. 2512), legiuitorul reglementează posibilitatea renunţării la prescripţia dobândită (câştigată)105, stabilind prin art. 2507 N.C.civ., că „nu se poate renunţa la prescripţie cât timp nu a început să curgă, dar se poate renunţa la prescripţia împlinită, precum şi la beneficiul termenului scurs pentru prescripţia începută şi neîmplinită”. Aşadar, textul reglementează posibilitatea renunţării la prescripţia neîmplinită (dar al cărei termen a început să curgă), precum şi renunţarea la beneficiul prescripţiei împlinite, interzicând însă, renunţarea la prescripţie, cât timp aceasta nu a început să curgă.

prescripţie, pentru că acesta are interesul „ să se constate existenţa dreptului de a nu restitui plata ce i s-a făcut şi a inexistenţei dreptului debitorului plătitor la restituirea ei”. 104 Potrivit art. 1842 C.civ., ”prescripţia poate fi opusă în cursul unei instanţe până la momentul când Curtea de Apel va pronunţa definitiva sa decizie, asupra căreia nu mai poate reveni după lege, afară numai de cazul când cel în drept a o opune ar trebui să se prezume, după împrejurări, că a renunţat la dânsa”. 105 Reglementarea posibilităţii renunţării la prescripţia împlinită exista şi în vechiul Cod (prevederile art. 1838).

109

6.2.2.2. Condiţiile renunţării Întrucât renunţarea la prescripţie este un act juridic pur abdicativ, pentru a fi valabil, este necesar ca acesta să îndeplinească toate condiţiile de fond şi de formă prevăzute de lege pentru validitatea actului juridic. Având în vedere că, prin efectele sale (stingerea dreptului de a invoca prescripţia), actul renunţării este la fel de grav ca în situaţia înstrăinării unui bun, pentru a fi valabil se cere existenţa capacităţii necesare pentru întocmirea actelor de dispoziţie. În acest sens, potrivit art. 2509 N.C.civ., „cel lipsit de capacitatea de a înstrăina sau, după caz, de a se obliga nu poate renunţa la prescripţie”. Reglementarea nu este nouă, în mod asemănător stabilindu-se prin Codul civil anterior (potrivit art. 1840: „cel ce nu poate înstrăina nu poate renunţa la prescripţie”). 6.2.2.3. Formele renunţării La fel ca în reglementarea anterioară106, renunţarea la prescripţie poate fi expresă sau tacită (art. 2508 N.C.civ.). În privinţa renunţării tacite, pentru a fi valabilă şi producătoare de efecte juridice, textul stabileşte că trebuie să fie neîndoielnică şi să rezulte din manifestări neechivoce (cum ar fi, de exemplu, plata datoriei sau a dobânzilor creanţei prescrise făcută în cunoştinţă de cauză). 6.2.2.4. Efectele renunţării În privinţa efectelor renunţării, urmează a se distinge după cum a fost vorba de renunţarea la prescripţia deja împlinită (când, după renunţare începe să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel) şi, respectiv, renunţarea la beneficiul termenului scurs. În cazul renunţării la prescripţia împlinită are loc doar stingerea dreptului material la acţiune, ceea ce înseamnă că 106

Potrivit art. 1839 C.civ.: „Renunţarea la prescripţie este sau expresă sau tacită. (2) Renunţarea tacită rezultă dintr-un fapt care presupune delăsarea dreptului câştigat”.

110

dreptul subiectiv civil şi obligaţia corelativă subzistă, bucurânduse de protecţia acţiunii judiciare (pentru exercitarea căreia începe să curgă un nou termen de prescripţie). Printr-o reglementare nouă, inexistentă anterior, prin dispoziţiile art. 2510 N.C.civ., se stabileşte că „atunci când s-a renunţat la beneficiul termenului scurs până la data renunţării se vor aplica regulile referitoare la întreruperea prescripţiei prin recunoaşterea dreptului”107. În ce priveşte întinderea efectelor renunţării, ca urmare a faptului că este vorba de un act personal, renunţarea nu poate fi opusă decât autorului ei şi succesorilor acestuia. Potrivit art. 2511 N.C.civ., renunţarea la beneficiul prescripţiei nu poate fi invocată împotriva codebitorilor solidari ori ai unei obligaţii indivizibile sau împotriva fideiusorilor. În mod asemănător de altfel, era tratată problema întinderii efectelor renunţării şi în reglementarea anterioară, neputându-se opune consecinţele actului abdicativ creditorului, codebitorului sau proprietarului108. Chiar dacă actuala reglementare face referire expresă la imposibilitatea invocării renunţării doar împotriva codebitorilor solidari, debitorii unei obligaţii indivizibile sau împotriva fideiusorilor, trebuie recunoscută aceeaşi situaţie şi creditorilor (care, pe calea acţiunii oblice ar putea oricum ataca renunţarea frauduloasă făcută de debitorul lor).

107

Potrivit art. 2537 alin. 1 pct. 1 N.C.civ., prescripţia se întrerupe „...prin recunoaşterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripţia”. 108 Conform art. 1843 C.civ., „creditorii şi orice altă persoană interesată pot să opună prescripţia câştigată debitorului sau codebitorului lor, ori proprietarului, chiar şi dacă acel debitor, codebitor sau proprietar renunţă la dânsa”.

111

CAPITOLUL VII CURSUL PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE 7.1.

Începutul prescripţiei extinctive

7.1.1. Regula generală privind începutul prescripţiei extinctive În reglementarea Decretului nr. 167/1958, regula se regăseşte în dispoziţiile art. 7 alin. 1, potrivit cărora: „Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune”. În mod asemănător, în Codul civil de la 1865 se prevede în art. 1886: „Nici o prescripţie nu poate începe a curge mai înainte de a se naşte acţiunea supusă acestui mod de stingere”. Noul Cod civil nu mai reia în dispoziţiile sale această regulă generală, potrivit căreia începutul prescripţiei extinctive este legat de naşterea dreptului la acţiune, stabilind, dimpotrivă, că este necesar ca titularul dreptului să fi avut cunoştinţă de naşterea acestui drept sau, după împrejurări, să fi trebuit să cunoască faptul că s-a născut. În acest sens, dispoziţiile art. 2523 N.C.civ. statuează: „Prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui”. Data naşterii dreptului la acţiune nu trebuie confundată sau identificată cu naşterea dreptului subiectiv. Este vorba, în realitate, de momentul în care a fost încălcat, nesocotit dreptul subiectiv, apărând astfel şi posibilitatea de a se cere protecţia lui pe calea justiţiei, cu restabilirea situaţiei anterioare109. 109

Este adevărat că, uneori, prescripţia extinctivă priveşte drepturi care trebuie exercitate înăuntrul unui anumit interval de timp, fără să se pună problema unei încălcări efective a acelui drept (cum se întâmplă, de ex., în cazul dreptului de opţiune succesorală), astfel încât în această situaţie începutul prescripţiei extinctive nu este legat de naşterea dreptului la acţiune.

112

Pentru că în practică au apărut şi pot apărea multe situaţii în care titularul dreptului să nu fi cunoscut imediat că a avut loc încălcarea dreptului său subiectiv sau, deşi a ştiut să nu fi putut acţiona din diferite motive (de. ex., este încă victima violenţei fizice sau morale sub imperiul căreia s-a încheiat actul), legiuitorul a legat, prin dispoziţiile art. 2523 N.C.civ., naşterea dreptului la acţiune de momentul în care titularul acestuia a cunoscut sau trebuia să cunoască, după împrejurări, că a avut loc o astfel de încălcare a dreptului. 7.1.2. Câteva din regulile speciale privind începutul cursului prescripţiei extinctive, derogatorii de la norma generală, înscrise în noul Cod civil Dispoziţiile noului Cod civil instituie o serie de reguli speciale referitoare la momentul de la care poate începe, în anumite situaţii, să curgă prescripţia extinctivă. Sunt avute în vedere: A) Dreptul la acţiunea în executarea obligaţiilor de a da sau a face În cazul obligaţiilor de a da sau a face, prescripţia începe să curgă de la data când obligaţia devine exigibilă şi creditorul trebuia astfel să o execute. Pentru ipoteza în care dreptul este afectat de un termen suspensiv sau de o condiţie suspensivă, prescripţia începe să curgă de la data la care termenul sau condiţia s-au împlinit (art. 2524). Această regulă specială se regăsea şi în dispoziţiile art. 7 alin. 3 din Decretul nr. 167/1958 („dacă dreptul este sub condiţie suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripţia începe să curgă de la data când s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul”), precum şi în dispoziţiile art. 1885 alin. 1 C.civ. (abrogate prin efectul Decretului nr. 167/1958). Deci, în afara dreptului subiectiv pur şi simplu, există situaţii de drepturi afectate de modalităţi (condiţia, termenul), pentru care prescripţia nu poate începe să curgă mai înainte de 113

împlinirea ori îndeplinirea lor (pentru că înainte de împlinirea termenului suspensiv creditorul nu poate cere executarea obligaţiei de către debitor, după cum atâta vreme cât dreptul subiectiv este afectat de o condiţie suspensivă, debitorul nu datorează nimic, neputându-se concepe astfel, ca dreptul la acţiune să se nască înaintea naşterii dreptului subiectiv). B) Dreptul la acţiunea în restituirea prestaţiilor În absenţa unei reglementări, prescripţia dreptului la acţiunea în restituirea prestaţiilor în temeiul unui act juridic ulterior desfiinţat, a primit în doctrină şi în practică interpretări diferite, propunându-se mai multe soluţii în legătură cu momentul de începere a cursului prescripţiei110, respectiv: data hotărârii definitive a organului de jurisdicţie prin care s-a constatat nulitatea absolută ori s-a pronunţat nulitatea relativă; data hotărârii definitive în cazul nulităţii relative şi data încheierii actului juridic în cazul nulităţii absolute; data stabilită de art. 9 din Decretul nr. 167/1958 în cazul nulităţii relative şi data naşterii dreptului la acţiune în condiţiile dreptului comun în cazul nulităţii absolute; data stabilită de art. 8 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, care poate fi determinată nu numai de existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive care să proclame nulitatea actului, ci şi de alte împrejurări (cum ar fi notificarea făcută de vânzător că nu mai consimte la încheierea actului în formă autentică). Noul Cod civil vine şi pune capăt acestei controverse doctrinare determinate de o lacună legislativă, generatoare şi de jurisprudenţă neunitară, stabilind, prin dispoziţiile art. 2525, că: „Prescripţia dreptului la acţiune în restituirea prestaţiilor făcute în temeiul unui act anulabil ori desfiinţat pentru rezoluţiune sau altă cauză de ineficacitate începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a desfiinţat actul”, cu excepţia cazului când dreptul la acţiune a fost exercitat chiar în procesul în care s-a pronunţat desfiinţarea actului [deci, când a existat capăt 110

A se vedea în acest sens, M. Nicolae, op. cit. (Prescripţia ...), p. 508.

114

de cerere referitor la repunerea în situaţia anterioară, distinct de acela al anulării ori rezolvirii (desfiinţării) actului]. Se observă că reglementarea nu este aplicabilă şi nulităţii absolute, când, prin analogie, urmează ca situaţia să fie rezolvată după regula generală înscrisă în art. 2528 alin. 2 N.C.civ. referitoare la repararea pagubei cauzate pentru îmbogăţirea fără justă cauză (când prescripţia începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea). Aceasta, deoarece, fiind nul actul juridic, care era temeiul prestaţiei executate, înseamnă că ne găsim în faţa unei îmbogăţiri fără justă cauză sau a unei plăţi nedatorate, ce trebuie restituită. C) Dreptul la acţiunea în executarea prestaţiilor succesive Dreptul la acţiunea în executarea unor prestaţii succesive (art. 2526) începe să curgă de la data la care fiecare prestaţie devine exigibilă, iar dacă prestaţiile alcătuiesc un tot unitar, de la data ultimei prestaţii neexecutate. Aceasta întrucât, astfel cum s-a arătat anterior, este vorba de prescrierea succesivă a prestaţiilor astfel datorate (ca în cazul chiriilor, arenzilor, dobânzilor, rentelor), indiferent de izvorul lor concret, contractual sau extracontractual. D) Dreptul la acţiunea în anularea actului juridic Potrivit art. 2529 N.C.civ., prescripţia dreptului la acţiunea în anularea unui act juridic începe să curgă de la momente diferite, în funcţie de cauza de nulitate relativă invocată111. Astfel: a) în caz de violenţă, din ziua când aceasta a încetat; 111

O reglementare asemănătoare există în Decretul nr. 167/1958, care, în art. 9, stabileşte că prescripţia dreptului la acţiune în anularea unui act juridic pentru violenţă începe să curgă de la data la care aceasta a încetat (1). În caz de viclenie ori eroare sau în celelalte cazuri de anulare, prescripţia începe să curgă de la data când cel îndreptăţit, reprezentantul său legal sau persoana chemată de lege să-i încuviinţeze actele, a cunoscut cauza anulării, dar nu mai târziu de împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului (2).

115

b) în cazul dolului, din ziua când a fost descoperit; c) în caz de eroare ori în celelalte cazuri de anulare, din ziua când cel îndreptăţit, reprezentantul său legal ori cel chemat de lege să-i încuviinţeze sau să îi autorizeze actele a cunoscut cauza anulării, însă nu mai târziu de 18 luni de la data încheierii actului juridic. Se observă că, în cazul violenţei, există un singur moment (obiectiv) de la care prescripţia începe să curgă: data încetării violenţei, deoarece numai din acest moment victima violenţei a putut acţiona (altminteri, fiind sub imperiul temerii provocate de violenţă, victima este împiedicată să acţioneze pentru anularea actului). La fel, în cazul dolului, există un singur moment, de data aceasta subiectiv, de la care prescripţia poate începe să curgă: acela al descoperirii manoperelor dolosive, frauduloase care au viciat consimţământul. În acelaşi timp, textul trebuie coroborat cu dispoziţiile art. 2523 N.C.civ., după care „titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea dreptului la acţiune” (în speţă, dolul, de a cărui descoperire depinde naşterea dreptului la acţiune). În caz de eroare, precum şi în celelalte cazuri de anulare (de exemplu, leziune, lipsa discernământului, existenţa unor incapacităţi, lipsa autorizaţiei), se identifică două momente (alternative) de la care prescripţia poate începe să curgă, respectiv: un moment subiectiv (determinat de cunoaşterea cauzei) şi un moment obiectiv, al împlinirii termenului de 18 luni din ziua încheierii actului. Totodată, atunci când cel îndreptăţit să ceară anularea actului nu are capacitate deplină de exerciţiu, prescripţia începe să curgă de la data când cauza de anulare a fost cunoscută de către reprezentantul legal al incapabilului sau de persoana chemată să-i autorizeze actele. 116

Prin instituirea, alternativ, a două momente de la care să înceapă a curge prescripţia extinctivă, legiuitorul a urmărit, pe de o parte, să asigure ocrotirea celor îndreptăţiţi să ceară anularea actului juridic, iar pe de altă parte, să asigure şi realizarea funcţiilor instituţiei prescripţiei extinctive, aceea de a păstra stabilitatea raporturilor juridice112 (ameninţată, dacă anularea actului s-ar putea solicita oricând, indiferent de data întocmirii lui). Cu caracter de noutate, în dispoziţiile art. 2529 alin. 2 se găseşte reglementată şi situaţia în care un terţ faţă de contract ar fi interesat să ceară anularea actului113, stabilindu-se că într-o asemenea ipoteză, prescripţia începe să curgă, dacă prin lege nu se dispune altfel, de la data când terţul a cunoscut existenţa cauzei de nulitate. E) Dreptul la acţiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită În mod asemănător cu reglementarea din art. 8 din Decretul nr. 167/1958114, noul Cod civil stabileşte prin dispoziţiile art. 2528 faptul că prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

112

A se vedea în acest sens, M. Nicolae, op. cit. (Prescripţia …), p. 511. O aplicaţie a acestei reguli se regăseşte în art. 316 alin. 2 N.C.civ. privind actele încheiate de unul dintre soţi, care prejudiciază grav interesele familiei şi când soţul neparticipant la întocmirea actului respectiv poate cere anularea acestuia în termen de un an, care începe să curgă de la data la care soţul vătămat a luat cunoştinţă de existenţa actului. 114 Potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea (alin. 1). Dispoziţiile alineatului precedent se aplică prin asemănare şi în cazul îmbogăţirii fără just temei (alin. 2). 113

117

Rezultă, la fel ca în cazul acţiunii în anulare, că legiuitorul stabileşte două momente de la care să poată începe a curge prescripţia: un moment subiectiv, al cunoaşterii pagubei şi pe cel care răspunde de ea; un moment obiectiv, al datei la care titularul dreptului trebuia, după împrejurări, să cunoască elementele menţionate (paguba şi pe cel care răspunde de ea). Aşadar, prescripţia dreptului la acţiune nu începe să curgă de la data când s-a produs paguba (deşi dreptul la acţiune trebuie considerat că a luat naştere la acest moment), legiuitorul detaşând acest moment de cel al naşterii dreptului subiectiv, tocmai în ideea de a asigura o veritabilă protecţie victimei. Totodată, pentru a nu amâna un timp nejustificat începerea cursului prescripţiei (periclitând astfel, stabilitatea circuitului civil), legiuitorul a prevăzut un al doilea moment, obiectiv, de la care să înceapă a curge prescripţia (cel la care păgubitul trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea). Se realizează astfel, aşa cum s-a afirmat în doctrină115, armonizarea necesităţii ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalităţii practice a prescripţiei extinctive. 7.2.

Suspendarea cursului prescripţiei extinctive

7.2.1. Noţiune Prin suspendarea cursului prescripţiei extinctive urmează a se înţelege acea modificare a cursului acesteia constând în oprirea, de drept, a curgerii termenului de prescripţie pe timpul cât durează situaţiile, limitativ prevăzute de lege, care îl pun în imposibilitate de a acţiona pe titularul dreptului de acţiune. În sistemul Decretului nr. 167/1958, cauzele de suspendare a cursului prescripţiei erau reglementate prin art. 13116 şi 14117, iar efectele suspendării se regăseau în dispoziţiile art. 15118. 115

În acest sens, M. Nicolae, op. cit. (Prescripţia ...), p. 596. Potrivit art. 13 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia se suspendă: cât timp cel împotriva căreia curge este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte 116

118

Noul Cod civil instituie cauze de suspendare generală prin dispoziţiile art. 2532, care reprezintă sediul materiei. Astfel, prescripţia este considerată că nu începe să curgă, iar dacă a început să curgă, ea se suspendă, în următoarele situaţii: 1. între soţi, cât timp durează căsătoria şi nu sunt separaţi în fapt; Textul reprezintă o preluare a art. 14 alin. 3 din Decretul nr. 167/1958, cu menţiunea că suspendarea cursului prescripţiei intervine dacă este îndeplinită cumulativ şi condiţia referitoare la lipsa separării în fapt a soţilor în timpul căsătoriei; altminteri, deşi căsătoriţi, dar fiind separaţi în fapt, prescripţia îşi urmează cursul. 2. între părinţi, tutore sau curator şi cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu restrânsă; În mod asemănător, prescripţia era considerată că nu curge şi în reglementarea anterioară (art. 14 alin. 2, Decr. nr. 167/1958), atunci când era vorba de incapabil, datorită necesităţii de a asigura de întrerupere; b) pe timpul cât creditorul sau debitorul face parte din Forţele Armate ale României, iar acestea sunt pe picior de război; c) până la rezolvarea reclamaţiei administrative făcută de cel îndreptăţit, cu privire la despăgubiri sau restituiri, în temeiul unui contract de transport sau de prestare a serviciilor de poştă şi de telecomunicaţii, însă cel mai târziu de la împlinirea unui termen de 3 luni socotit de la înregistrarea reclamaţiei. 117 Conform acestui text: „Între părinţi sau tutore şi cei care se află sub ocrotirea lor, între curator şi acei pe care îi reprezintă precum şi între orice altă persoană care, în temeiul legii sau al hotărârii judecătoreşti, administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, prescripţia nu curge cât timp socotelile nu au fost date şi aprobate (1). Prescripţia nu curge împotriva celui lipsit de capacitate de exerciţiu, cât timp nu are reprezentant legal şi nici împotriva celui cu capacitate restrânsă, cât timp nu are cine să-i încuviinţeze actele (2). Prescripţia nu curge între soţi în timpul căsătoriei (3)”. 118 Potrivit art. 15 din Decretul nr. 167/1958: „După încetarea suspendării, prescripţia îşi reia cursul, socotindu-se şi timpul scurs înainte de suspendare (1). Prescripţia nu se va împlini totuşi, înainte de expirarea unui termen de 6 luni, socotit de la încetarea cauzei de suspendare, cu excepţia prescripţiilor mai scurte de 6 luni, care nu se vor împlini decât după expirarea unui termen de o lună de la suspendare (2)”.

119

o deplină ocrotire unor astfel de persoane, cărora nu li se putea opune sancţiunea prescripţiei, cât timp se aflau într-o astfel de stare de incapacitate. 3. între orice persoană care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecătoreşti sau al unui act juridic, administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, cât timp administrarea nu a încetat şi socotelile nu au fost date şi aprobate; În această situaţie, care vizează raporturile între cel care administrează în temeiul legii sau al unei hotărâri judecătoreşti (lichidator judiciar, administratorul-sechestru), suspendarea operează până la darea şi aprobarea socotelilor de către organul competent, fiind vorba de o imposibilitate morală de a acţiona, dată fiind natura raporturilor dintre părţi119. 4. în cazul celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cât timp nu are reprezentant sau ocrotitor legal, în afară de cazurile în care există o dispoziţie legală contrară; Suspendarea prescripţiei operează pe durata lipsei reprezentantului sau a ocrotitorului legal şi ea este determinată de imposibilitatea juridică de a acţiona a celui care se află într-o asemenea situaţie. 5. cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului existenţa datoriei şi exigibilitatea acesteia; Acest caz de suspendare, nou introdus, poate viza, de exemplu, situaţia în care este vorba de un moştenitor al creditorului, care nu a cunoscut despre existenţa unei creanţe a autorului său, iar debitorul îi ascunde în mod deliberat această realitate. În acelaşi timp, prescripţia acţionează în această situaţie şi ca o aplicaţie a sancţionării dolului, pentru că este vorba despre o ascundere dolosivă şi prin omisiune a existenţei debitului. 119

În acest sens, M. Nicolae, op. cit, p. 535.

120

6. pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă a neînţelegerilor dintre părţi, însă numai dacă acestea au fost ţinute în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripţie; Este, de asemenea, o cauză de suspendare nou reglementată, justificată prin aceea că părţile care încearcă rezolvarea amiabilă a neînţelegerilor dintre ele nu pot fi sancţionate prin opunerea prescripţiei dreptului la acţiune, ceea ce ar însemna ca atitudinea lor, deschisă unei soluţionări fără a se mai recurge la forţa coercitivă a statului, să se întoarcă împotriva lor. 7. în cazul în care cel îndreptăţit la acţiune trebuie sau poate, potrivit legii, să folosească o anumită procedură prealabilă, cum sunt reclamaţia administrativă, încercarea de împăcare sau altele asemenea, cât timp nu a cunoscut şi nici nu trebuia să cunoască rezultatul acelei proceduri, însă nu mai mult de trei luni de la înregistrarea cererii, dacă legea nu a stabilit un alt termen; Textul reprezintă o preluare (şi în acelaşi timp, o extindere a domeniului său de aplicare) a dispoziţiei art. 13 alin. 1 lit. c) din Decretul nr. 167/1958 (privitoare însă numai la rezolvarea reclamaţiei administrative şi aplicabilă îndeosebi în relaţiile comerciale), care o face să fie incidentă şi în alte materii (de exemplu, şi în contencios administrativ, precum şi acolo unde legea prevede necesitatea obţinerii altor autorizări sau încuviinţări prealabile). 8. în cazul în care titularul dreptului sau cel care l-a încălcat face parte din forţele armate ale României, cât timp acestea se află în stare de mobilizare sau de război. Sunt avute în vedere şi persoanele civile care se găsesc în forţele armate pentru raţiuni de serviciu impuse de necesităţile războiului. Noua dispoziţie legală reia, dezvoltând-o (şi cu referire la situaţia persoanelor civile aflate în forţele armate) prevederea 121

cuprinsă în art. 13 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, iar explicaţia acestui caz de suspendare trebuie găsită în raţiuni vizând imposibilitatea materială, fizică de a acţiona a titularului dreptului a cărui acţiune se prescrie. 9. în cazul în care cel împotriva căruia curge sau ar urma să curgă prescripţia este împiedicat de un caz de forţă majoră120 să facă acte de întrerupere, cât timp nu a încetat această împiedicare; forţa majoră, când este temporară, nu constituie o cauză de suspendare a prescripţiei decât dacă survine în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripţie. La fel ca şi în reglementarea anterioară (art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958), noul Cod civil recunoaşte forţei majore caracterul de eveniment care creează un obstacol de neînlăturat pentru efectuarea unor acte de întrerupere a cursului prescripţiei. De asemenea, forţa majoră trebuie să privească pe cel împotriva căruia curge prescripţia (iar nu pe cel în favoarea căruia aceasta operează) şi, totodată, să survină în ultimele 6 luni dinaintea expirării termenului. 7.2.2. Efectele suspendării prescripţiei extinctive 7.2.2.1. Efectul general al prescripţiei extinctive este, potrivit art. 2534 alin. 1 N.C.civ., acela al opririi de drept a cursului prescripţiei, cât timp durează cauza de suspendare. După

120

Potrivit art. 1352 alin. 2 N.C.civ., forţa majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil. Cazul fortuit este de asemenea, reglementat prin art. 1352 alin. 3, fiind înţeles ca „un eveniment care nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs”. În vechea reglementare a Codului civil, nu erau reglementate forţa majoră şi cazul fortuit, definiţia acestora fiind lăsate pe seama doctrinei (unde controversa era determinată şi de faptul că, de ex., în materia răspunderii contractuale, se punea semnul egalităţii între forţa majoră şi cazul fortuit).

122

ce această cauză de suspendare a încetat, prescripţia îşi reia cursul, luându-se în considerare şi perioada de timp scursă anterior. 7.2.2.2. Suspendarea prescripţiei produce şi un efect special, constând în prorogarea momentului împlinirii termenului de prescripţie cu o perioadă de 6 luni (excepţie făcând prescripţiile mai mici de 6 luni, pentru care împlinirea prescripţiei intervine după trecerea unui termen de o lună de la încetarea suspendării), termen considerat necesar de legiuitor pentru ca titularul dreptului la acţiune să aibă timp îndestulător pentru a face acte de întrerupere (art. 2534 alin. 2 N.C.civ.). 7.3.

Întreruperea cursului prescripţiei extinctive

7.3.1. Noţiune Prin întreruperea cursului prescripţiei extinctive urmează a se înţelege acea modificare a cursului acesteia constând în înlăturarea prescripţiei scurse înainte de apariţia unei cauze întreruptive şi începerea unei alte prescripţii extinctive. Sediul materiei se regăseşte în dispoziţiile art. 2537-2542 N.C.civ. În sistemul Decretului nr. 167/1958, reglementarea întreruperii prescripţiei se află în art. 16-17, texte care au venit să înlocuiască prevederile anterioare din Codul civil (art. 18651871). Cauzele de întrerupere sunt, la fel ca în reglementarea anterioară, legale, limitative şi producătoare de efecte de drept. Asemenea cauze întreruptive produc efecte doar dacă au intervenit după ce a început să curgă prescripţia. Dacă intervin însă, înainte de a începe curgerea prescripţiei, efectul va fi doar de întârziere, de amânare a prescripţiei. Pe de altă parte, dacă intervenirea acestor cauze are loc după împlinirea termenului de prescripţie, nu se mai produce niciun efect întreruptiv, dreptul la acţiune fiind deja stins. 123

Aşadar, conform reglementării aduse prin noul Cod civil, prescripţia se întrerupe: 1. printr-un act voluntar de executare sau prin recunoaşterea, în orice mod, a dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripţia (art. 2537 alin. 1 pct. 1); În sistemul Decretului nr. 167/1958, acest caz de întrerupere viza doar recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie (art. 16 lit. a), fără să se facă referire şi la îndeplinirea vreunui act voluntar de executare. Ipoteza actului voluntar de executare, cu efect întreruptiv de prescripţie a fost reglementată însă în Codul de procedură (art. 4052 alin. 1 lit. a)121), ca urmare a modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 138/2000. În ce priveşte accepţiunea actului recognitiv al dreptului, noul Cod civil aduce un plus de reglementare, stabilind prin dispoziţiile art. 2538, că această recunoaştere se poate face unilateral sau convenţional şi că poate fi expresă ori tacită (în acest din urmă caz, trebuind să rezulte fără echivoc din manifestări care să ateste existenţa dreptului celui împotriva căruia curge prescripţia (de exemplu, plata parţială a datoriei, achitarea, în tot sau în parte, a dobânzilor sau penalităţilor, solicitarea unui termen de plată). Totodată, recunoaşterea tacită poate fi invocată şi de cel îndreptăţit la restituirea unei prestaţii făcute în executarea unui act juridic ce a fost desfiinţat pentru nulitate, rezoluţiune şi orice altă cauză de ineficacitate, atât timp cât bunul individual determinat, primit de la cealaltă parte cu ocazia executării actului desfiinţat, 121

Potrivit acestui text, cursul prescripţiei se întrerupe pe data îndeplinirii de către debitor, înainte de începerea executării silite sau în cursul acesteia, a unui act voluntar de executare a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu ori a recunoaşterii, în orice alt mod, a datoriei. În acelaşi timp, O.U.G. nr. 138/2000 a abrogat art. 16 alin. 1 lit. c) din Decretul nr. 167/1958, care reglementa drept act întreruptiv de prescripţie, „actul începător de executare”.

124

nu este pretins de aceasta din urmă, pe cale de acţiune reală ori personală. 2. prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau arbitrale, prin înscrierea creanţei la masa credală în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererii de intervenţie în cadrul urmăririi silite pornite de alţi creditori ori prin invocarea, pe cale de excepţie, a dreptului a cărui acţiune se prescrie; Faţă de textul din Decretul nr. 167/1958 (art. 16 alin. 1 lit. b), care se referea numai la introducerea cererii de chemare în judecată sau arbitrale, căreia îi asocia efectul întreruptiv de prescripţie, noua reglementare adaugă elemente care vizează procedura insolvenţei, cu înscrierea creanţei la masa credală, precum şi faza urmăririi silite, în cadrul căreia pot fi formulate cereri de intervenţie, ca şi cea vizând invocarea, pe cale de excepţie, a dreptului a cărui acţiune se prescrie. În situaţia reglementată de art. 2537 alin. 1 pct. 3 N.C.civ., producerea efectului întreruptiv al prescripţiei nu are loc dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă; în schimb, dacă cererea a fost introdusă la un organ de jurisdicţie sau de urmărire penală necompetent ori dacă este nulă pentru neîndeplinirea cerinţelor de formă, prescripţia va fi întreruptă. Acest efect întreruptiv era condiţionat de rezultatul judecăţii şi în reglementarea anterioară a Decretului nr. 167/1958122. În plus însă, noul Cod civil reglementează situaţia în care, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, este introdusă o nouă cerere de chemare în judecată. Această nouă cerere va avea drept consecinţe recunoaşterea caracterului întreruptiv al prescripţiei determinat de 122

Potrivit art. 16 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia nu este întreruptă, dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea.

125

cererea de chemare în judecată sau de arbitrare anterioară, cu condiţia însă, de a fi admisă. De asemenea, cu caracter novator (şi curmând în acest sens disputa doctrinară şi jurisprudenţială), noul Cod civil vine şi reglementează corelaţia dintre pierderea puterii executorii a hotărârii judecătoreşti şi autoritatea de lucru judecat a acesteia. Astfel, prin dispoziţiile art. 2539 alin. 3 se statuează: „Prescripţia nu este întreruptă nici dacă hotărârea judecătorească sau arbitrală şi-au pierdut puterea executorie prin împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită. În acest caz însă, dacă dreptul la acţiune este imprescriptibil sau nu s-a prescris încă, se va putea face o nouă cerere de chemare în judecată ori de arbitrare, fără a se putea opune excepţia autorităţii de lucru judecat”. 3. prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în faţa instanţei de judecată până la citirea actului de sesizare; în cazul în care despăgubirile se acordă, conform legii, din oficiu, începerea urmăririi penale întrerupe cursul prescripţiei, chiar dacă nu a avut loc constituirea ca parte civilă; Prin această normă legală (inexistentă în Decretul nr. 167/1958) se asigură şi corelaţia cu reglementarea din materia procesuală penală (art. 19-22 C.pr.pen.) referitoare la momentul până la care se poate constitui partea civilă în procesul penal (atât în faza urmăririi penale, cât şi în faţa instanţei). 4. prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripţia este pus în întârziere; În această situaţie însă, punerea în întârziere este întreruptivă de prescripţie numai dacă ea este urmată de chemarea în judecată (a celui în folosul căruia curge prescripţia) în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere (art. 2540). 5. în alte cazuri prevăzute de lege. 126

7.3.2. Efectele întreruperii prescripţiei Conform art. 2541 alin. 1 şi 2 N.C.civ., întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit cauza de întrerupere, începând să curgă o nouă prescripţie (reglementarea fiind similară cu cea din art. 17 alin. 1 şi 2 din Decretul nr. 167/1958). Aşadar, este vorba despre două efecte juridice pe care le produce întreruperea cursului prescripţiei, respectiv: a) înlăturarea, ştergerea prescripţiei scurse anterior datei cauzei de întrerupere şi b) începerea cursului unei noi prescripţii extinctive posterior încetării cauzei de întrerupere. Noul Cod civil conţine reglementări (inexistente în Decretul nr. 167/1958123) referitoare la natura noii prescripţii care începe să curgă după ce a operat întreruperea, în funcţie de cauza de întrerupere care a avut loc. Astfel, dacă prescripţia s-a întrerupt prin efectul cererii de chemare în judecată sau de arbitrare, începe să curgă o prescripţie având un alt obiect decât dreptul material la acţiune (respectiv, dreptul de a cere şi de a obţine executarea silită) şi aceasta, de la momentul la care hotărârea de admitere a acţiunii a rămas definitivă (art. 2541 alin. 4). Atunci când întreruperea s-a produs prin efectul recunoaşterii, va începe să curgă o prescripţie de acelaşi fel cu cea înlăturată, adică prescripţia dreptului material la acţiune (cum rezultă din art. 2541 alin. 3). 7.3.3. Beneficiul întreruperii prescripţiei Cu caracter de noutate faţă de reglementarea existentă în materie anterior, prin dispoziţiile art. 2542 N.C.civ. se statuează asupra beneficiului întreruperii prescripţiei, în sensul că el este recunoscut celui de la care emană actul întreruptiv (neputând fi 123

Despre natura noii prescripţii care începe să curgă după ce a operat întreruperea se făceau însă distincţii în doctrină, în sensul celor legiferate, în raport de cauzele de întrerupere. A se vedea în acest sens, M. Nicolae, op. cit. (în Instituţii de drept civil …), p. 157.

127

opus decât celui împotriva căruia a fost îndreptat un asemenea act). La fel, atunci când prescripţia a fost întreruptă prin recunoaşterea dreptului de către cel în folosul căruia curgea, efectele întreruperii profită celui împotriva căruia a curs şi nu pot fi opuse decât autorului recunoaşterii. De asemenea, este prevăzut (art. 2543 N.C.civ.) caracterul extensiv al efectului întreruptiv, în sensul că întreruperea prescripţiei împotriva debitorului principal sau contra fideiusorului produce efecte în privinţa amândurora. Aşadar, dacă întreruperea a operat cu privire la dreptul la acţiune al debitorului principal, trebuie considerat că, neîmplinindu-se, în ce-l priveşte, prescripţia dreptului de a obţine valorificarea creanţei, nici în privinţa fideiusiunii - garanţie accesorie - nu se poate considera împlinit termenul. 7.4.

Termenele de prescripţie extinctivă

7.4.1. Termenul general de prescripţie extinctivă Până la reglementarea adusă prin noul Cod civil, nu exista o dispoziţie cu caracter de principiu, care să stabilească un termen de prescripţie general, calificarea în acest sens fiind făcută de doctrină şi de jurisprudenţă, în sensul că este general acel termen care îşi găseşte aplicaţie practică ori de câte ori nu este incident un termen special. În acest sens au fost interpretate prevederile art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 (termenul prescripţiei este de trei ani). Prin dispoziţiile art. 2517 N.C.civ. se stabileşte, însă, în mod expres (şi sub denumirea marginală „Termenul general de prescripţie”) că: „Termenul prescripţiei este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen”. Acest termen este aplicabil însă numai raporturilor juridice obligaţionale (adică acelora care au în conţinutul lor drepturi de creanţă cu îndatoriri corelative) şi în măsura în care nu există reglementate termene speciale prin alte dispoziţii. 128

7.4.2. Termene speciale de prescripţie 7.4.2.1. Termenul de 10 ani Este reglementat prin art. 2518 N.C.civ. şi are în vedere prescrierea dreptului la acţiune privitor la: 1. drepturile reale care nu sunt declarate prin lege imprescriptibile ori nu sunt supuse altui termen de prescripţie; Prin această dispoziţie este modificat, în sensul reducerii duratei, termenul de prescripţie instituit anterior în materia drepturilor reale imobiliare (conform art. 1890 C.civ., de 30 de ani). 2. repararea prejudiciului moral sau material cauzat unei persoane prin tortură ori acte de barbarie sau, după caz, a celui cauzat prin violenţă ori agresiuni sexuale comise contra unui minor sau asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa; Este vorba de o reglementare nouă, inexistentă anterior, iar durata mai mare a termenului, deşi este vorba în principal, despre valorificarea unor pretenţii materiale trebuie găsită în importanţa deosebită a valorilor lezate prin actele ilicite ce constituie, în ipotezele menţionate, cauzele producerii prejudiciului. 3. repararea prejudiciului adus mediului înconjurător. 7.4.2.2. Termenul de prescripţie de 2 ani Potrivit art. 2519 N.C.civ., dreptul la acţiune întemeiat pe un raport de asigurare sau reasigurare se prescrie în termen de 2 ani. În mod asemănător, în Decretul nr. 167/1958 se prevedea că termenul de prescripţie în raporturile ce izvorăsc din asigurare este de 2 ani (dar în afara acelor raporturi ce izvorăsc din 129

asigurările de persoane în care obligaţiile devin exigibile prin ajungerea la termen sau prin amortizare). 7.4.2.3. Termenul de prescripţie de un an Este reglementat prin dispoziţiile art. 2520 N.C.civ. cu privire la dreptul la acţiune în cazul: 1) ospătarilor sau hotelierilor pentru serviciile pe care le prestează; 2) profesorilor, institutorilor, maeştrilor şi artiştilor, pentru lecţiile date cu ora, cu ziua sau cu luna; 3) medicilor, moaşelor, asistentelor şi farmaciştilor, pentru vizite, operaţii sau medicamente; 4) vânzătorilor cu amănuntul pentru plata mărfurilor vândute şi a furniturilor livrate; 5) meşteşugarilor şi artizanilor, pentru plata muncii lor; 6) avocaţilor, împotriva clienţilor, pentru plata onorariilor şi cheltuielilor; 7) notarilor publici şi executorilor judecătoreşti, în ceea ce priveşte plata sumelor ce le sunt datorate pentru actele funcţiei lor; 8) inginerilor, arhitecţilor, geodezilor, contabililor şi altor liber-profesionişti, pentru plata sumelor ce li se cuvin. În mod asemănător, un termen de un an se regăseşte şi în dispoziţiile art. 1904 C.civ. anterior (privitor la creanţe ale medicilor, chirurgilor, farmaciştilor, pentru vizite, operaţii şi medicamente; ale negustorilor pentru mărfurile ce vând la particulari; ale directorilor de pensionate pentru preţul pensiunii şcolarilor şi a altor maiştri pentru preţul uceniciei; ale servitorilor ce se tocmesc cu anul, pentru plata simbriei). Termenul de un an este reglementat prin dispoziţiile noului Cod civil (art. 2521 alin. 1) şi cu privire la dreptul la acţiune pentru restituirea sumelor încasate din vânzarea biletelor pentru un spectacol care nu a mai avut loc. În sistemul Decretului nr. 167/1958 termenul de prescripţie pentru dreptul la acţiune în asemenea situaţii era mult 130

mai scurt (respectiv, de 60 zile de la data la care spectacolul urma să aibă loc, conform art. 24 din Decret). Tot un termen de un an prevede noul Cod civil (art. 2521 alin. 2) pentru acţiunea izvorâtă dintr-un contract de transport de bunuri terestru, aerian sau pe apă, îndreptată împotriva transportatorului, cu rezerva situaţiei în care contractul de transport a fost încheiat pentru a fi executat succesiv sau, după caz, combinat, cu acelaşi mijloc de transport sau cu mijloace de transport diferite (şi când termenul de prescripţie este de 3 ani). Cu privire la aceste raporturi izvorâte din contractul de transport şi la acţiunea care le sancţionează, Decretul nr. 167/1958 prevedea în art. 4 alin. 4 că termenul de prescripţie este de un an „atunci când contractul a fost încheiat spre a fi executat succesiv cu mijloace de transport felurite”.

131

CAPITOLUL VIII DECĂDEREA. NOŢIUNE, REGLEMENTARE ŞI REGIM JURIDIC 8.1.

Definiţie

Prin decădere urmează a se înţelege acea sancţiune de drept civil care constă în stingerea dreptului subiectiv prin neexercitarea lui înăuntrul termenului stabilit de lege sau de părţi. Este vorba de o sancţiune care operează de drept, independent de vreo culpă a titularului, prin simpla împlinire a termenului de decădere. Elementele acestei definiţii se regăsesc în dispoziţiile art. 2545 N.C.civ. potrivit cărora: „Prin lege sau prin voinţa părţilor se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârşirea unor acte unilaterale (1). Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condiţiile legii, a săvârşirii lor (2)”. 8.2.

Reglementare

8.2.1. Absenţa reglementării în Codul civil de la 1865 Anterior adoptării noului Cod civil nu exista o reglementare generală, de principiu, a decăderii şi a termenelor de decădere, dar doctrina şi jurisprudenţa făceau aplicaţii ale acestei categorii de termene, distincte de cele de prescripţie, în mai multe materii. Erau astfel considerate, de exemplu, termenul de 1 an pentru revocarea donaţiei pentru ingratitudine (art. 831 C.civ.); termenul de 3 ani (prevăzut de art. 1909 alin. 2 C.civ. pentru revendicarea bunului pierdut sau furat); termenul de 1 an pentru transmiterea notificării (art. 22 din Legea nr. 10/2001). 132

În absenţa unui text de principiu, se considera că trebuie aplicate, prin analogie, dispoziţiile art. 103 C.pr.civ.124, care vizau însă decăderea în materia termenelor procedurale. 8.2.2. Reglementarea actuală Noul Cod civil vine să acopere această lacună legislativă, consacrând instituţiei decăderii Titlul II din Cartea a VI-a („Despre prescripţia extinctivă, decăderea şi calculul termenelor”), prin care se reglementează noţiunea şi modalitatea de instituire a termenelor de decădere, regimul juridic al acestor termene, renunţarea la beneficiul decăderii şi modalitatea de invocare a decăderii. 8.3.

Instituirea termenelor de decădere

8.3.1. Instituirea termenelor prin lege sau prin voinţa părţilor Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 2545 alin. 1 N.C.civ., termenele de decădere (denumite în doctrină şi termene prefixe sau termene de forcluziune125) îşi pot avea izvorul nu doar în lege, ci şi în voinţa părţilor (în sensul că şi acestea pot, de comun acord, să stabilească un termen, dincolo de care dreptul subiectiv neexercitat să fie considerat stins). Mai mult, un asemenea termen de decădere poate exista şi în legătură cu actele unilaterale, în cazul cărora, nerespectarea intervalului defipt pentru exercitarea dreptului conduce la împiedicarea săvârşirii actului. Cu toate acestea, termenele de decădere nu pot fi instituite, fiind nulă clauza prin care se stabileşte un termen de decădere ce 124

Potrivit art. 103 C.pr.civ.: „Neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal, atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei. În acest din urmă caz, actul de procedură se va îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării; în acelaşi termen vor fi arătate şi motivele împiedicării”. 125 Pentru amănunte, a se vedea, M. Nicolae, op. cit. (Prescripţia extinctivă …), pp. 73-79.

133

ar face excesiv de dificilă exercitarea dreptului sau săvârşirea actului de către persoana interesată (art. 2546 N.C.civ.). De asemenea, pentru ca un termen să fie considerat de decădere, este necesar ca intenţia legiuitorului să fie neîndoielnică în acest sens (fie să fie prevăzut expres astfel, fie să rezulte din reglementarea consecinţelor neexercitării dreptului126). Aceasta întrucât, spre deosebire de termenele de prescripţie extinctivă, cele de decădere sunt considerate termene riguroase, de drept strict, nesusceptibile în principiu, de suspendare, întrerupere sau repunere în termen. În măsura în care această natură a termenului nu rezultă din conţinutul normei legale, urmează să fie aplicate regulile de la prescripţia extinctivă (conform art. 2547 N.C.civ.). Precizarea textului de lege este importantă, având în vedere că, de cele mai multe ori, legiuitorul nu indică şi natura termenelor pe care le fixează, iar delimitarea termenelor de prescripţie de cele de decădere este adeseori anevoioasă. Ca atare, ori de câte ori nu va rezulta neîndoielnic faptul că termenul este unul de decădere, regimul juridic aplicabil va fi acela specific prescripţiei extinctive. 8.4.

Regimul juridic şi efectele decăderii

8.4.1. Regimul juridic al termenelor de decădere Din punctul de vedere al regulilor care le sunt aplicabile, termenele de decădere se deosebesc esenţial de cele de prescripţie, în sensul că ele nu sunt, de principiu, susceptibile de suspendare şi întrerupere (cu excepţia situaţiei în care prin lege se dispune altfel). 126

De exemplu, prin art. 22 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, s-a statuat că „Nerespectarea termenului de un an prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”. Reglementarea unei asemenea sancţiuni vizând pierderea a însuşi dreptului subiectiv a avut drept consecinţă calificarea termenului ca fiind unul de decădere.

134

8.4.1.1. Suspendarea termenelor de decădere Cu toate regulile derogatorii de la regimul prescripţiei extinctive, totuşi, la fel ca în cazul acesteia, forţa majoră are consecinţe asupra termenului de decădere, fie în sensul amânării începutului acestuia, fie în sensul suspendării lui, dacă a intervenit după ce termenul a început să curgă. În acest sens, dispoziţiile art. 2548 alin. 2 N.C.civ. stabilesc: „ (…) forţa majoră împiedică, în toate cazurile, curgerea termenului, iar dacă termenul a început să curgă, el se suspendă (…). Termenul de decădere nu se socoteşte însă împlinit decât după 5 zile de la data când suspendarea a încetat”. Aplicându-se în mod corespunzător dispoziţiile referitoare la suspendare din materia prescripţiei extinctive, aceasta înseamnă că, de la data la care cauza de suspendare a încetat, durata termenului îşi reia cursul, socotindu-se pentru împlinirea acesteia şi timpul scurs înainte de suspendare. 8.4.1.2. Întreruperea termenelor de decădere Dispoziţiile art. 2548 alin. 3 N.C.civ. instituie o cauză de întrerupere a termenului de decădere, constând în introducerea unei cereri de chemare în judecată (sau de arbitrare), atunci când valorificarea dreptului subiectiv presupune un asemenea demers judiciar. Aşadar, cererea de chemare în judecată, de arbitrare ori de punere în întârziere vor produce efect întreruptiv, fiind aplicabile, prin analogie, regulile privitoare la întreruperea prescripţiei (referitoare la efectele întreruperii, beneficiul întreruperii, ca şi extinderea efectului întreruptiv asupra debitorului principal sau fideiusorului). 8.4.2. Renunţarea la beneficiul decăderii Având în vedere că termenele de decădere pot fi instituite şi prin acordul părţilor, rezultă că în mod asemănător se poate renunţa la acestea. 135

În acelaşi timp, dacă este vorba despre termene de decădere stabilite printr-o dispoziţie a legii care ocroteşte un interes privat, este posibilă renunţarea de către partea în favoarea căreia termenul a fost stipulat (art. 2549 alin. 1 N.C.civ.). Pentru a fi producătoare de efecte, este necesar ca renunţarea să intervină după împlinirea termenului. Pentru ipoteza în care renunţarea intervine înainte de împlinirea termenului, regulile incidente sunt cele privitoare la întreruperea prescripţiei prin recunoaşterea dreptului subiectiv. Termenele de decădere de ordine publică, adică acelea instituite prin norme imperative, care protejează interese generale şi de la care nu se poate deroga (ele neputând fi nici modificate, în sensul măririi sau micşorării), nu pot face obiect al renunţării. În acest sens, dispoziţiile art. 2549 N.C.civ. stabilesc că: „Părţile nu pot renunţa, nici anticipat şi nici după începerea cursului lor, la termenele de decădere de ordine publică şi nici nu le pot modifica, micşorându-le sau mărindu-le, după caz”. 8.4.3. Invocarea decăderii Potrivit art. 2550 N.C.civ. decăderea poate fi opusă de partea interesată în condiţiile art. 2513, ceea ce înseamnă că poate fi invocată pentru prima dată şi în faţa instanţei de apel, iar în materie de arbitraj, pe tot parcursul soluţionării litigiului. Spre deosebire, însă, de termenele de prescripţie (unde organul de jurisdicţie competent nu poate aplica prescripţia din oficiu127), în situaţia decăderii organul jurisdicţional este obligat să invoce şi să aplice din oficiu termenul de decădere, indiferent 127

Conform art. 2512 N.C.civ., prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant, şi fără a fi ţinut să producă vreun titlu contrar ori să fi fost de bună-credinţă (1). Organul de jurisdicţie competent nu poate aplica prescripţia din oficiu (2). Dispoziţiile prezentului articol sunt aplicabile chiar dacă invocarea prescripţiei ar fi în interesul statului sau al unităţilor sale administrativ-teritoriale (3).

136

dacă cel interesat îl pune în discuţie, cu excepţia cazului în care este vorba despre un drept de care părţile pot dispune în mod liber. 8.5. Regimul juridic al decăderii comparativ cu cel al prescripţiei extinctive 8.5.1.

Comparaţie între prescripţia extinctivă şi decădere Din reglementarea prescripţiei şi a decăderii, astfel cum este dată ea de dispoziţiile noului Cod civil, reiese existenţa unor asemănări, care apropie cele două instituţii, precum şi a unor deosebiri importante, care fac să nu se confunde, întrucât atrag regimuri juridice distincte128. 8.5.1.1. În privinţa asemănărilor, urmează să reţinem129: – ambele au o reglementare expresă şi presupun existenţa unor termene, precum şi inacţiunea titularului dreptului subiectiv pe tot intervalul de timp prescris de lege; – regulile de calcul sunt aceleaşi, indiferent că este vorba de un termen de prescripţie sau de un termen de decădere; – imposibilitatea de a acţiona determinată de forţa majoră (contra non valentem agere …) este producătoare de efecte juridice, indiferent că termenul este de prescripţie sau de decădere; – introducerea cererii de chemare în judecată sau de arbitrare produce efecte întreruptive ale curgerii termenului, atât în cazul prescripţiei extinctive, cât şi în cazul decăderii;

128

Până la adoptarea noului Cod civil, în absenţa unei reglementări exprese a decăderii, paralelismul care se făcea între cele două instituţii, cu identificarea elementelor de apropiere şi de diferenţă era rezultatul aprecierilor şi opiniilor exprimate în doctrină. 129 A se vedea în acest şi M. Nicolae, op. cit. (Prescripţia …), pp. 77-79.

137

– ambele pot fi invocate atât în faţa primei instanţe, cât şi direct în apel. 8.5.1.2. Între cele două instituţii există însă şi deosebiri importante, care fac să fie disociate, atrăgând un regim juridic distinct. Astfel: – în timp ce decăderea este, de principiu, o instituţie de drept public, întrucât organul de jurisdicţie este obligat să o invoce şi să o aplice din oficiu, prescripţia extinctivă poate fi valorificată doar după cererea părţii interesate, instanţa de judecată neputând să o invoce din oficiu; – după izvorul lor, termenele de prescripţie extinctivă pot fi numai legale, în timp ce termenele de decădere pot fi atât legale, cât şi convenţionale; – în mod obişnuit, termenele de prescripţie sunt susceptibile de suspendare, întrerupere şi repunere în termen, în timp ce termenele de decădere curg ireversibil (în mod excepţional acestea fiind supuse suspendării – pentru forţă majoră – sau întreruperii, atunci când se recunoaşte cererii de chemare în judecată, de arbitrare sau notificării de punere în întârziere un asemenea efect); – ca efecte juridice, în timp ce prescripţia extinctivă stinge doar dreptul la acţiune în sens material, decăderea este o sancţiune mult mai drastică, ce stinge însuşi dreptul subiectiv, împiedicând astfel valorificarea dreptului, atât pe cale de acţiune, cât şi pe cale de excepţie; – ca mod de apărare, prescripţia nu acţionează de plin drept, ea trebuind să fie invocată de persoana protejată, în timp ce decăderea de ordine publică poate fi invocată de instanţă din oficiu, chiar dacă persoana căreia i-ar profita respectiva sancţiune nu o invocă.

138

CAPITOLUL IX DREPTUL DE PROPRIETATE 9.1

Proprietatea privată

9.1.1. Definirea legală a dreptului de proprietate a fost completată prin reglementarea noului Cod civil (în raport cu art. 480 C.civ.) în sensul celor evidenţiate de doctrină. Noua reglementare defineşte acest drept prin conţinutul său, adică prin atributele conferite de dreptul de proprietate: posesia, folosinţa şi dispoziţia. Astfel, în noua reglementare, se consfinţeşte dreptul real al titularului de a poseda, de a folosi şi de a dispune (jus posidendi, jus utendi, jus fruendi şi jus abutendi) de bunul său, proprietate privată, atribute ce pot fi exercitate în mod absolut, exclusiv şi perpetuu, cu respectarea limitelor legale. 9.1.2. Conţinutul juridic al dreptului de proprietate este acelaşi cu cel din textul art. 480 C.civ. şi anume, atributele dreptului de proprietate: - Posesia (jus posidendi) reprezintă sub aspect juridic aproprierea stăpânirii bunului care este obiectul dreptului de proprietate, practic, relaţia dintre proprietar şi bunul său. Astfel, posesia ca element de drept exprimă dreptul de a apropria şi a stăpâni bunul spre deosebire de posesia exercitată ca stare de fapt. - Folosinţa (jus utendi şi jus fruendi) ca atribut al dreptului de proprietate, spre deosebire de termenul folosit în limbajul comun, în terminologia juridică reprezintă dreptul proprietarului de a se servi personal de bunul său în funcţie de natura acestuia. Desigur, această prerogativă a titularului nu trebuie exercitată abuziv130. Exercitarea acestui atribut nu exclude însă dreptul proprietarului de a nu se folosi de bunul său fără a-şi pierde prin neuz dreptul de proprietate. 130

A se vedea art. 15 N.C.civ. – despre abuzul de drept.

139

Cea de a doua latură a atributului folosinţei, (jus fruendi, fructus) reprezintă dreptul proprietarului de a culege fructele produse periodic de bunul său, fără a se consuma substanţa acestuia. Astfel, fructele se deosebesc de producte care consumă substanţa bunului. Fructele sunt, conform art. 483 C.civ. şi art. 548 N.C.civ, naturale, industriale sau civile; -

Dispoziţia (jus abutendi, abusus) este atributul dreptului de proprietate care are două forme: dispoziţia materială şi dispoziţia juridică.

a) Dispoziţia materială se referă la bunurile corporale, inclusiv drepturile de creanţă a căror substanţă juridică este în materialitatea titlului. Dispoziţia materială presupune dreptul proprietarului ca, el însuşi sau prin altă persoană, să consume substanţa bunului, să culeagă productele, să modifice, să transforme sau să distrugă bunul. b) Dispoziţia juridică. Exercitarea acestui atribut se realizează prin acte juridice de dispoziţie între vii (inter vivos) sau pentru cauză de moarte (mortis causa). În acest sens, acte de înstrăinare a dreptului de proprietate între vii pot fi: vânzarea, donaţia, contractul de rentă viageră, contractul de întreţinere etc., iar pentru cauză de moarte – legatul. 9.1.3. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate În Codul civil la art. 480 sunt enumerate caracterele juridice ale dreptului de proprietate (exclusiv şi absolut), iar în noul Cod civil la art. 555 alin. 1 se adaugă şi al treilea caracter consacrat de doctrină, şi anume perpetuitatea. Astfel, în noua reglementare, dreptul de proprietate este absolut, exclusiv şi perpetuu. 140

a) Caracterul absolut al dreptului de proprietate, într-o primă abordare, poate fi privit în sensul diferenţierii de drepturile relative131, fără a fi luat în considerare numai caracterul său opozabil erga omnes care, de altfel, caracterizează toate drepturile absolute. Acest caracter trimite mai degrabă la un drept deplin, complet. b) Caracterul exclusiv prin care se înţeleg, nu numai puterile depline ale titularului dreptului, ci şi monopolul132 acestuia asupra bunului său şi excluderea terţilor, inclusiv a autorităţilor publice. Excepţie face proprietatea comună, caz în care există mai mulţi proprietari asupra aceluiaşi bun în acelaşi timp, situaţie în care am putea vorbi de exercitarea în comun a monopolului de către coproprietari. c) Caracterul perpetuu este corolarul perpetuităţii dreptului de proprietate privată, în sensul că acesta durează atâta timp cât există bunul. Aşadar, dreptul de proprietate, drept perpetuu, include şi ideea transmisibilităţii sale, fie prin acte juridice între vii, fie pe calea succesiunii. De asemenea, caracterul perpetuu al dreptului de proprietate este evidenţiat şi de imprescriptibilitatea dreptului de proprietate, care nu se stinge prin neuz, limita de timp a dreptului de proprietate fiind determinată de pieirea bunului. Aşadar, dreptul de proprietate este transmisibil, cu excepţia bunurilor care fac obiectul dreptului de proprietate publică sau a cazurilor de inalienabilitate legală ori convenţională a bunurilor proprietate privată.

131

A se vedea Gh. Beleiu, Drept civil român, ed. a VIII-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003; G. Boroi, Drept civil. Partea generală, Ed. All Beck, Bucureşti. 132 A se vedea Fr. Terré, Ph. Simmler, Droit civil. Les biens, Ed. Dalloz, ediţia a II-a, Paris, p. 94.

141

9.1.4. Limitele exercitării dreptului de proprietate privată Dispoziţiile art. 480 C.civ. şi ale art. 555 N.C.civ., astfel cum am văzut, precizează în mod expres atributele şi caracterele dreptului de proprietate dar în limitele determinate de lege, condiţie legală absolută pentru exercitarea prerogativelor acestui drept. Art. 556 N.C.civ. distinge la alin. 1 limitele materiale ale exercitării dreptului de proprietate, determinate de limitele corporale ale bunului care formează obiectul dreptului de proprietate, cu îngrădirile stabilite de lege. Astfel, limitarea priveşte atât corporabilitatea bunului, cât şi voinţa legiuitorului. Un astfel de exemplu l-ar putea constitui dreptul proprietarului de a folosi subsolul proprietăţii sale imobiliare, însă, potrivit art. 44 alin. (5) din Constituţie, acesta poate fi folosit şi de o autoritate publică pentru executarea unor lucrări de interes general. Alineatul 2 al art. 556 precizează posibilitatea limitării exercitării atributelor dreptului de proprietate prin efectul legii. Aceste limite juridice au în vedere chiar conţinutul juridic al dreptului de proprietate. Alineatul 3 al aceluiaşi articol menţionează că limitările se pot face şi prin convenţie, dacă legea nu o interzice. Cu alte cuvinte, limitările pot fi rezultatul voinţei legiuitorului, a judecătorului sau a proprietarului. Se impune, însă, o precizare, şi anume că limitele exercitării dreptului de proprietate privată, indiferent de sorgintea lor, nu înseamnă şi nu ar putea însemna lipsirea titularului de dreptul său. Excepţiile de la garantarea dreptului de proprietate sunt doar cele prevăzute de Constituţie, şi anume: exproprierea pentru cauză de utilitate publică şi confiscarea. 9.1.5. Dobândirea dreptului de proprietate Cât priveşte modurile de dobândire a dreptului de proprietate privată, la modurile prevăzute de Codul civil s-au mai 142

adăugat în noul Cod civil hotărârea judecătorească şi actul administrativ (art. 557 alin. 1 şi alin. 2). Remarcăm faptul că această nouă reglementare a fost preluată din doctrină, care, în mod constant, a considerat că hotărârea judecătorească este un mod de dobândire a dreptului de proprietate, chiar în lipsa unei prevederi exprese din Codul civil, atunci când aceasta este constitutivă sau translativă de proprietate (art. 888 N.C.civ.) . De asemenea, înscrierea în Cartea funciară, cu respectarea dispoziţiilor legale, a bunurilor imobile este un mod de dobândire a dreptului de proprietate, ceea ce corespunde efectului constitutiv al intabulării – reglementare nouă şi de mult aşteptată (alin. 4 al art. 557 N.C.civ.). Cât priveşte dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, credem că se cuvine să punem în evidenţă faptul că uzucapiunea imobiliară are o reglementare complet nouă în noul Cod civil. Uzucapiunea imobiliară cunoaşte două forme: uzucapiunea extratabulară (art.930) şi uzucapiunea tabulară (art.931). Uzucapiunea extratabulară are în vedere dobândirea dreptului de proprietate sau a unor dezmembrăminte ale acestuia în folosul celui care l-a posedat timp de 10 ani: dacă proprietarul înscris în Cartea funciară a decedat ori, după caz, şi-a încetat existenţa; dacă a fost înscrisă în Cartea funciară declaraţia de renunţare la proprietate; dacă imobilul nu era înscris în Cartea funciară. După împlinirea termenului de 10 ani dobânditorul, prin uzucapiune, al dreptului de proprietate sau al unor dezmembrăminte poate face înscrierea în Cartea funciară, înscriere care este constitutivă a dreptului astfel dobândit. Uzucapiunea tabulară se referă la dobândirea dreptului de proprietate asupra unui imobil sau ca titular al unui drept real 143

de către persoana care a fost înscrisă, fără cauză legitimă, în Cartea funciară. Condiţiile legale, în această situaţie sunt ca acela înscris să fi fost de bună credinţă şi să posede timp de 5 ani după momentul înregistrării iar posesia să fie utilă (neviciată). Menţionăm următoarele: - termenul uzucapiunii începe să curgă, pentru uzucapiunea extratabulară, de la data decesului sau, după caz, a încetării existenţei persoanei juridice ori a înregistrării declaraţiei de renunţare la proprietate; - viciile posesiei suspendă curgerea termenului de uzucapiune; - joncţiunea posesiilor este permisă, posesorul actual putând să unească propria posesie cu cea a autorului său; - termenul pentru uzucapiune nu este caracterizat ca fiind prescripţie achizitivă în noul Cod civil, care, de altfel, nu reglementează decât prescripţia extinctivă. 9.1.6. Riscul pieirii bunului Este, de regulă, suportat de proprietar, dar în noua reglementare se prevede că acesta poate fi asumat şi de către o altă persoană, dacă prin lege nu se dispune altfel. 9.1.7. Întinderea dreptului de proprietate asupra terenurilor Prevăzută în Codul civil la art. 489, sub titlul „Despre dreptul de accesiune relativ la lucrurile imobile”, proprietatea pământului cuprinde în sine „proprietatea suprafeţei şi a subfeţei lui”; în noul Cod civil, art. 559 alin. 1 nu face altceva decât să precizeze că proprietatea terenului, luată ca un dat, se întinde şi asupra subsolului şi a spaţiului de deasupra terenului, cu respectarea limitelor legale. Alineatul 2 al acestui articol face precizarea, exempli gratia, în ceea ce priveşte întinderea dreptului 144

proprietarului asupra terenului, că ar fi, de pildă, vorba despre „ridicarea oricăror construcţii deasupra şi în subsolul terenului, plantaţiile şi lucrările pe care le găseşte de cuviinţă, în afară de excepţiile prevăzute de lege, putând trage toate foloasele pe care acestea le-ar produce”. Totodată, proprietarul terenului este ţinut să respecte, în limitele şi în condiţiile determinate de lege, drepturile terţilor asupra resurselor minerale ale subsolului, izvoarelor şi apelor subterane, lucrărilor şi instalaţiilor subterane etc. De asemenea, în economia reglementării se regăsesc şi prevederi privind apele de suprafaţă şi albiile acestora care aparţin proprietarului terenului pe care se formează sau curg apele, izvoarele şi lacurile aflate pe terenul respectiv, în condiţiile legii. Cât priveşte folosirea apelor, se regăsesc dispoziţii generale în art. 604-609 N.C.civ.. 9.1.8. Stingerea dreptului de proprietate Se bucură în noul Cod civil (art. 562) de o reglementare aparte, care, desigur, are în vedere proprietatea privată. 9.1.8.1. Pieirea bunului O primă precizare care ţine de esenţa dreptului de proprietate şi priveşte stingerea acestui drept se referă la pieirea bunului, deci a obiectului dreptului de proprietate. Dreptul de proprietate nu se pierde prin neuz, acesta fiind imprescriptibil. Cu toate acestea, dreptul de proprietate poate fi dobândit de altă persoană în condiţiile determinate de lege. 9.1.8.2. Abandonarea unui bun mobil de către proprietarul său reprezintă un mod de stingere a dreptului de proprietate. Cât priveşte însă un bun imobil, renunţarea la dreptul de proprietate se face numai prin declaraţie autentică, dacă acesta este înscris în Cartea funciară. 145

Momentul stingerii dreptului de proprietate asupra bunului mobil este momentul abandonării acestuia, iar pentru bunul imobil este momentul înscrierii în Cartea funciară a declaraţiei de renunţare. 9.1.8.3. Exproprierea ca mod de stingere a dreptului de proprietate privată (alin. 3 art. 562) nu este prevăzută în noul Cod civil în termeni direcţi, ci găsim numai reglementarea condiţiilor în care se poate face. De fapt, exproprierea pentru cauză de utilitate publică este prevăzută de Constituţia României la art. 44 alin. 3, tot în mod indirect, ca excepţie de la prevederea constituţională privind garantarea şi ocrotirea proprietăţii private, şi anume: „Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.” (subl. ns.). Sediul materiei acestei operaţiuni juridice complexe, pe lângă prevederile constituţionale, se găseşte în Codul civil (art. 981) şi în noul Cod civil (art. 562 alin. 3), în Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică şi în H.G. nr. 583 din 31 august 1994, de aprobare a Regulamentului privind procedura de lucru a comisiilor pentru efectuarea procedurilor prealabile în vederea declarării utilităţii pentru lucrări de interes naţional sau de interes local. Toate aceste reglementări constituie dreptul comun în materia exproprierii. O altă reglementare specială este dată prin Legea nr. 198 din 22 mai 2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de autostrăzi şi drumuri naţionale, completată şi modificată prin Legea nr. 184/2008 care, faţă de reglementarea iniţială, credem că putem afirma, este o lege complet nouă atât cât priveşte cauzele exproprierii, care s-au extins şi la drumurile judeţene şi locale, dar, mai ales, cu privire la încălcarea 146

dispoziţiilor constituţionale privind dreapta şi prealabila despăgubire. Astfel, modificarea cuprinsă în art. 4 alin. 1 al Legii nr. 184/2008 prevede că Guvernul sau autoritatea publică competentă, după caz, aprobă prin hotărâre suma globală a despăgubirilor estimată de expropriator după un raport de evaluare, aceasta însemnând stabilirea unilaterală de către expropriator a valorii despăgubirilor, fără acordul proprietarului imobilului supus exproprierii. Prin Legea nr. 184/2008 au fost, de asemenea, modificate şi termenele iniţial stabilite. Astfel, cererea pentru plata despăgubirilor trebuie depusă în termen de 10 zile de la data aducerii la cunoştinţă publică, prin afişare la sediul Consiliului local pe raza căruia se află şi imobilul supus exproprierii (art. 5 alin. 2), şi nu în termen de 30 de zile cum era prevăzut iniţial şi care este un termen minim general. Mai mult decât atât, potrivit art. 9 alin. 1, expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii stabilite unilateral şi consemnate, se poate adresa, în condiţiile legii, instanţei judecătoreşti în termen de 30 de zile de la data când i-a fost comunicată hotărârea (administrativă) de stabilire a cuantumului despăgubirii fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator. De asemenea, o altă modificare importantă a reglementării exproprierii este prevăzută de alin. 2 al aceluiaşi articol 9, potrivit căruia lucrările de utilitate publică privind drumurile, care fac obiectul reglementării, nu pot fi suspendate sau sistate la cererea vreunei persoane ce ar putea invoca existenţa unor litigii privind proprietatea sau posesia imobilului expropriat. Credem că nu este greu de observat neconstituţionalitatea acestor reglementări din legile speciale, respectiv nr. 198/2004 şi nr. 184/2008, care încalcă dispoziţiile art. 44 alin. 3 şi ale alin. 6 din Constituţie, despăgubirea nefiind fixată prin acordul comun 147

între proprietar şi expropriator, şi nefiind în acest mod nici „dreaptă” şi nici „prealabilă”. a) Procedura judiciară. Dispoziţiile aplicabile etapei judiciare, anume art. 44 alin. 6 din Constituţia României, dispun: „Despăgubirile prevăzute la alineatele (3) şi (5) se stabilesc de comun acord cu proprietarul, iar în caz de divergenţă prin justiţie”; este vorba de o procedură civilă specială, ce se completează cu dispoziţiile legale ale procedurii civile de drept comun şi anume: - Instanţa se sesizează după epuizarea procedurilor administrative; - Instanţa competentă133 se sesizează printr-o cerere de chemare în judecată (cererea de expropriere) a oricărei persoane (fizice sau juridice) care poate proba un drept real sau un interes legitim privind imobilele supuse exproprierii. În cazul în care în cerere nu sunt chemate în judecată toate persoanele aflate într-o atare situaţie, judecătorul are obligaţia de a cita toate persoanele. b) Soluţionarea cererii presupune verificarea îndeplinirii condiţiilor cerute de lege pentru expropriere şi stabilirea cuantumului despăgubirilor. Părţile pot însă încheia o tranzacţie în faţa instanţei cu privire la expropriere şi la despăgubiri, situaţie în care instanţa ia cunoştinţă de aceasta şi pronunţă o hotărâre de expedient. De asemenea, stabilirea şi distribuirea despăgubirilor de către instanţă are în vedere şi dovedirea drepturilor celor care solicită să fie despăgubiţi iar în caz de litigiu între persoanele care formulează cereri de despăgubire, drepturile acestora se stabilesc de către instanţa sesizată în cadrul procedurii exproprierii, chiar

133

Instanţa competentă este tribunalul în raza căruia este situat imobilul supus exproprierii.

148

dacă procesul îmbracă un caracter complex134 în funcţie de drepturile solicitate prin acţiuni reale sau personale pretinse prin cererile de despăgubire. c) Efectele juridice ale exproprierii sunt multiple şi complexe, putând să se regăsească atât în planul drepturilor reale cât şi în planul drepturilor de creanţă135. Credem că este necesar să precizăm că efectele sunt aceleaşi, indiferent dacă există o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă sau o înţelegere a părţilor încheiată anterior etapei judiciare a procedurii. 9.1.8.4. Confiscarea Este o sancţiune cu caracter excepţional ce înfrânge inviolabilitatea dreptului de proprietate privată şi, pe cale de consecinţă, nu poate fi consacrată decât în reglementările constituţionale. Ca sancţiune, confiscarea este reglementată în legislaţia penală şi în legislaţia contravenţională care statuează condiţiile în care se poate dispune confiscarea bunurilor folosite sau destinate săvârşirii infracţiunilor sau contravenţiilor ori care sunt rezultatul unor asemenea fapte. Credem că reglementarea constituţională de la art. 44 alin. 9, pentru a pune în evidenţă caracterul excepţional al confiscării, prin care titularul dreptului poate fi lipsit de proprietatea asupra bunului său, conţine dispoziţia potrivit căreia averea dobândită licit nu poate fi confiscată iar caracterul licit al dobândirii este prezumat (alin. 8). Noul Cod civil, la alin. 4 al art. 562, reglementează acest mod de stingere a dreptului de proprietate printr-o negaţie, ignorând, astfel, reguli de tehnică legislativă: „Nu pot fi supuse 134

A se vedea Fl. Baias şi B. Dumitrache, Discuţii pe marginea Legii 33/1994, în Revista Dreptul nr. 4/1995. 7 A se vedea mai pe larg, V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2009, p. 158.

149

confiscării decât bunurile destinate sau folosite pentru săvârşirea unor infracţiuni ori contravenţii sau cele rezultate din acestea”. 9.2.

Dreptul de proprietate publică

9.2.1. Cadrul de reglementare Constituţia României, la art. 136 alin. 1, consacră proprietatea, instituţie fundamentală, ca fiind publică sau privată. Alineatul 2 din reglementarea constituţională desemnează pe cei doi titulari ai proprietăţii publice, şi anume: statul şi unităţile administrativ-teritoriale; se precizează că această formă a proprietăţii este garantată şi ocrotită de lege, aşa cum la art. 44 alin. 2, se consfinţeşte că proprietatea privată este garantată şi ocrotită, în mod egal, de lege, indiferent de titular. Art. 136 alin. 3 enumeră principalele categorii de bunuri care sunt obiectul exclusiv al proprietăţii publice: „Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică...”, iar la alin. 4 se consacră exercitarea dreptului de proprietate publică de către fiecare dintre cei doi titulari. Reglementările constituţionale, cu caracter general, privind dreptul de proprietate publică, au fost dezvoltate în cadrul Legii nr. 213/1998136 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia. Cadrul legal constituţional şi cel stabilit prin Legea nr. 213/1998 sunt completate şi de dispoziţiile Codului civil prin art. 475, art. 476, art. 478, art. 479, art. 1844, Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală, cu modificările şi completările ulterioare137, Legea nr. 18/1991 a fondului funciar (art. 121-124), Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru 136

Publicată în M.Of. nr. 448 din 22 noiembrie 1998. Republicată în M.Of. nr. 123 din 20 februarie 2001, după ce a fost de mai multe ori modificată, ultima dată fiind prin Legea nr. 131 din 24 iunie 2008. 137

150

cauză de utilitate publică, O.U.G. nr. 34 din 28 iunie 2006138, privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică. În noul Cod civil, proprietatea publică este reglementată pentru prima dată separat într-un titlu - VI (Cartea a III-a). În art. 858, este definit dreptul de proprietate publică prin desemnarea celor doi titulari: statul şi unităţile administrativ-teritoriale cărora le aparţin, cu acest titlu, bunurile care, prin natura lor sau prin declaraţia legii, sunt de uz ori de interes public, cu condiţia să fi fost dobândite prin unul din modurile prevăzute de lege. Prin această definiţie sunt precizate şi criteriile pentru determinarea bunurilor care fac parte din domeniul public: uzul şi interesul public. Prin această dispoziţie pozitivă a dreptului de proprietate publică se renunţă la definiţia negativă din Codul civil („Bunurile care nu sunt ale nimănui (...)” - art. 475 alin. 2 C.civ şi art. 476 privind bunurile „care nu sunt proprietate particulară, sunt considerate ca dependinţe ale domeniului public”). Reglementarea dreptului de proprietate publică din noul Cod civil se situează, de fapt, în limitele impuse de Constituţie şi de Legea nr. 213/1998, iar regimul juridic al acesteia, cu privire la subiectele, obiectul, conţinutul şi caracterele acestui drept sunt preluate din Legea nr. 213/1998. Astfel, art. 859 N.C.civ., precizând obiectul exclusiv al dreptului de proprietate publică, preia integral textul art. 136 alin. 3 din Constituţie, iar alin. 2 al acestui articol menţionează că celelalte bunuri (în afara celor menţionate la alin. 1) ce aparţin statului sau unităţilor administrativ teritoriale fac parte, după caz, din domeniul public sau din domeniul privat al acestora. Precizarea, credem, nu era necesară deoarece o a treia posibilitate nu există. 138

Publicată în M.Of. nr. 418 din 15 mai 2006.

151

Noul Cod civil delimitează, în art. 860, domeniul public naţional, judeţean şi local, delimitare ce se face potrivit legii, menţionând la alin. 3 că bunurile care fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice a statului sau a unităţilor administrativ teritoriale potrivit unei legi organice nu pot fi trecute din domeniul public al statului în domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale sau invers, decât ca urmare a modificării legii organice. În celelalte cazuri această operaţiune juridică se poate face în condiţiile legii. 9.2.2. Titularii dreptului de proprietate publică sunt: a) Statul Român, asupra bunurilor din domeniul public de interes naţional; b) unităţile administrativ teritoriale (comuna, oraşul, municipiul şi judeţul), asupra bunurilor din domeniul public de interes local şi judeţean; Se cuvine să menţionăm că statul şi unităţile administrativteritoriale sunt şi titulari ai dreptului de proprietate privată asupra bunurilor din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale. Acest drept are, desigur, regimul de proprietate privată, acelaşi pentru toate persoanele fizice sau persoanele juridice de drept public sau cu caracter privat. Statul şi unităţile administrativ-teritoriale sunt singurele subiecte care îşi pot apropria bunurile din domeniul public care aparţin acestuia prin destinaţia lor „de uz şi de interes public”, precum şi bunurile din domeniul privat cu regim juridic de drept comun apte de a participa la circuitul civil şi comercial al unei economii axate pe piaţa liberă. 9.2.3. Conţinutul, limitele şi caracterele dreptului de proprietate publică Doctrina a considerat, după intrarea în vigoare a Constituţiei din anul 1991, că exerciţiul prerogativelor dreptului de proprietate publică, adică posesia, folosinţa şi dispoziţia, 152

îmbracă o formă specifică139, şi anume exercitarea lor în regim de drept public140. Această concepţie se regăseşte, de altfel, în art. 2 din Legea nr. 213/1998 care prevede: „Statul şi unităţile administrativ teritoriale exercită posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul public, în limitele şi în condiţiile legii”. După cum vom preciza, în cele ce urmează, posesia şi folosinţa nu se exercită, neapărat, în mod direct de către titularul dreptului de proprietate publică, în special în situaţia bunurilor de uz public. Cât priveşte limitele exercitării dreptului de proprietate publică, art. 862 N.C.civ. conţine o nouă dispoziţie ce nu se regăseşte în Legea nr. 213/1998, şi care precizează că exercitarea dreptului de proprietate publică se face în limitele prevăzute de noul Cod civil şi de lege, fiind susceptibilă, astfel, de orice limite pentru respectarea dreptului de proprietate privată, compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile. Aşadar, ne exprimăm opinia, alături de alţi autori, că cele două forme de proprietate, privată şi publică, care îmbracă regimuri juridice diferite, dreptul de proprietate publică fiind, de fapt, o excepţie de la dreptul comun, sunt în mod egal garantate şi ocrotite de lege. Aşadar, dreptul de proprietate publică nu este reglementat „preferenţial” faţă de dreptul de proprietate privată. Aceste prevederi au caracter de noutate faţă de reglementările anterioare (Legea nr. 213/1998); textul este astfel corelat cu dispoziţiile art. 53 din Constituţie referitor la restrângerea exercitării unor drepturi sau al unor libertăţi, desigur, numai prin lege şi numai dacă se impune „...pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor...”. 139

C. Oprişan, Regimul general al proprietăţii în România, în Studii de Drept românesc, nr. 1/1995, p.7. 140 A se vedea L. Pop, L.M. Harosa, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 117.

153

Conform reglementării noului Cod civil, limitele exercitării dreptului de proprietate publică au în vedere, cum am precizat deja, situaţia în care limitările sunt compatibile cu uzul şi folosul public căruia îi sunt destinate bunurile respective. Un astfel de exemplu ar fi servitutea de trecere în favoarea unui imobil proprietate privată pe un imobil proprietate publică, care, credem, este de uz şi de interes public (art. 13 din Legea nr. 213/1998). Menţionăm că în reglementarea noului Cod civil nu mai există servitutea de trecere ca servitute legală, fiind vorba, astfel, de un drept de trecere, o limită legală a dreptului de proprietate publică (art. 621 N.C.civ.). În cazul unei incompatibilităţi, aceasta se constată printrun acord între titularul proprietăţii publice şi persoana interesată sau, în caz de divergenţă, pe cale judecătorească, situaţie în care persoana interesată are dreptul la o justă şi promptă despăgubire. Observăm că acest calificativ „promptă” nu are niciun fel de înţeles în plan juridic; credem că va trebui să se găsească o soluţie deoarece „prompt” nu presupune un termen. 9.2.4. Modurile de dobândire şi de stingere a dreptului de proprietate publică A. Dobândirea dreptului de proprietate publică în noul Cod civil, în conformitate cu prevederile art. 863, preluând soluţiile legale existente, se face prin: achiziţie publică, expropriere pentru cauză de utilitate publică, donaţie sau legat acceptat în condiţiile legii, dacă bunul prin natura sau prin voinţa dobânditorului devine de uz ori de interes public, prin transferul din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ teritoriale în domeniul public al acestora, conform legii. Un nou mod de dobândire a proprietăţii publice, potrivit aceluiaşi articol, litera d), este convenţia cu titlu oneros, dacă 154

bunul prin natura lui sau prin voinţa dobânditorului, devine de uz şi de interes public. Credem că este necesar să observăm că acest nou mod de dobândire a dreptului de proprietate publică, prin convenţie cu titlu oneros, este de fapt un contract de vânzare-cumpărare supus reglementărilor de drept comun. Dorinţa dobânditorului de a destina bunul astfel dobândit uzului şi interesului public ţine de cauza contractului, adică de motivele părţilor de a încheia contractul. Dobânditorul, care nu poate fi decât unul din cei doi titulari ai dreptului de proprietate publică, respectiv statul sau unităţile administrativ-teritoriale îşi exprimă astfel, conform principiului libertăţii contractuale, voinţa în limitele legii. B. Dreptul de proprietate publică se stinge (art. 864 N.C.civ.) dacă bunul a pierit ori dacă a fost trecut în domeniul privat, în cazul în care uzul sau interesul public nu mai există. 9.2.5. Caracterele dreptului de proprietate publică Dreptul de proprietate publică este un drept absolut, exclusiv şi perpetuu. Bunurile ce fac obiectul dreptului de proprietate publică sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile. În Constituţie, la art. 136 alin. 4, se consacră doar inalienabilitatea bunurilor proprietate publică şi textul ni se pare absolut suficient, deoarece imprescriptibilitatea şi insesizabilitatea sunt efectele juridice ale faptului că aceste bunuri nu sunt alienabile. Astfel, ele nu pot fi dobândite de nicio persoană prin uzucapiune şi nu pot fi urmărite prin procedura executării silite, nefiind susceptibile de vânzare prin licitaţie publică în vederea satisfacerii creanţelor creditorului. 9.2.6. Exercitarea dreptului de proprietate publică Art. 861 alin. 3 N.C.civ. prevede laconic „În condiţiile legii, bunurile proprietate publică pot fi date în administrare sau în folosinţă, pot fi concesionate ori închiriate”. 155

Desigur, în aceste moduri titularii dreptului de proprietate publică îşi pot exercita prerogativele (atributele) ce ţin de conţinutul juridic al acestui drept. Exercitarea dreptului de proprietate publică se poate face asupra unor bunuri direct şi nemijlocit de către autorităţile publice competente sau de alte autorităţi publice, în calitate de organe de conducere ale persoanelor juridice, titulari ai acestui drept de proprietate. În cele mai multe cazuri, exercitarea atributelor sau a unora dintre acestea se realizează prin intermediul unor subiecte de drept civil. Astfel, cea mai mare parte a bunurilor proprietate publică sunt încredinţate, prin acte de putere141, sau prin norme juridice, unor anumite persoane juridice, adeseori înfiinţate în acest scop. Unele bunuri sunt atribuite prin contract unor persoane juridice de drept privat ori chiar persoanelor fizice. Alteori pot fi date în folosinţă, cu titlu gratuit, pe termen limitat, în favoarea instituţiilor de utilitate publică, ori închiriate. Temeiul legal al încredinţării unor bunuri proprietate publică în scopul folosirii sau exploatării lor se regăseşte în Constituţie, în textul art. 136 alin. 4 şi în Legea nr. 213/1998 – art. 17. Aşadar, se poate spune că aceste moduri de exercitare, prin altul, în putere publică a dreptului de proprietate publică reprezintă un mod specific numai proprietăţii publice. 9.2.7. Drepturile reale derivate din dreptul de proprietate publică Drepturile reale constituite pentru exercitarea dreptului de proprietate publică, prin altul, sunt, conform art. 866 N.C.civ., următoarele: - dreptul de administrare; - dreptul de concesiune; - dreptul de folosinţă cu titlu gratuit. 141

A se vedea L. Pop, M. Harosa, op.cit., pag.131.

156

Deoarece închirierea nu dă naştere unui drept real, se vor aplica dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 213/1998 art. 14-16, conform cărora închirierea bunurilor proprietate publică se aprobă, după caz, prin hotărâre a Guvernului sau a consiliilor locale. A. Dreptul de administrare Potrivit Legii nr. 213/1998, titularii dreptului de administrare nu pot fi decât: regiile autonome; prefecturile şi autorităţile publice centrale şi locale cu personalitate juridică (ministere, agenţii naţionale, consilii judeţene şi consilii locale); instituţiile publice de interes naţional, judeţean sau, după caz, local. Titularii dreptului de administrare au calitate procesuală cu privire la acest drept, cu obligaţia de a indica titularul dreptului de proprietate. Constituirea dreptului de administrare, conform art. 12 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 şi art. 867 alin. 1 N.C.civ., se dispune (în putere publică) prin hotărâre a Guvernului sau a consiliului local. Aşadar, între titularul dreptului de proprietate publică şi cel al dreptului de administrare există raporturi administrative. Dreptul de administrare derivat din dreptul de proprietate publică în cadrul raporturilor de drept civil are o fiinţă proprie, de sine stătătoare, fiind un drept real principal, absolut, opozabil tuturor (erga omnes), dar inopozabil titularului dreptului de proprietate publică, el putând fi retras, revocat de către autoritatea publică ce l-a constituit. Natura juridică a raporturilor de drept public dintre titularul dreptului de proprietate şi titularul dreptului de administrare, care exclude opozabilitatea, după cum am menţionat mai sus, face ca dreptul de administrare să nu fie un dezmembrământ al dreptului de proprietate; amintim în acest context şi inalienabilitatea bunurilor proprietate publică care, de 157

asemenea, face imposibilă dezmembrarea dreptului de proprietate publică. Conţinutul juridic al dreptului de administrare Potrivit art. 12 alin. 3 din Legea nr. 213/1998, titularul acestui drept poate să posede, să folosească şi să dispună de bunul aflat în administrare, în condiţiile stabilite în actul de atribuire. a) Posesia titularului dreptului de administrare nu cuprinde decât elementul corpus, deoarece animus (intenţia de a poseda pentru sine) nu are cum să existe. Aşadar, sub aspectul intenţiei, titularul dreptului real nu poate să se considere decât un titular al dreptului real de administrare. b) Folosinţa conferită titularului dreptului de administrare presupune posibilitatea, dar şi obligaţia de a utiliza bunurile proprietate publică, conform actului de constituire sau, cu alte cuvinte, de a le „pune în lucru” conform obiectului său de activitate. Titularii dreptului de administrare pot culege fructele naturale sau industriale produse de bunurile pe care le au în administrare, dacă legea nu prevede altfel. Cu privire la fructele civile (cum ar fi, de exemplu, chiriile), acestea se cuvin în cotă parte de 20-50 % titularului dreptului de administrare, iar cota parte de 50-80% se face venit la bugetul de stat sau, după caz, la bugetul local (art. 16 din Legea nr. 213/1998). c) Dispoziţia: Dat fiind că dreptul de proprietate publică este inalienabil, inclusiv nesusceptibil de dezmembrăminte, dispoziţia nu poate privi decât o eventuală transmitere a dreptului de administrare, potrivit reglementărilor în vigoare. Astfel, este prevăzută posibilitatea transmiterii, fără plată, a unor bunuri în stare de funcţionare, care nu mai sunt 158

necesare titularului dreptului, cu alte cuvinte, de la o instituţie publică, în administrarea altei instituţii publice. Poate fi, însă, vorba şi de o dispoziţie materială a titularului dreptului de administrare în cadrul executării unor lucrări cum ar fi, de pildă, tăieri de arbori, exploatarea bogăţiilor subsolului, excavarea de pământ etc. B. Dreptul de concesiune asupra bunurilor proprietate publică Reglementarea legală: Constituţia României (art. 136 alin. 4, teza a II-a), Legea nr. 213/1998 şi Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 şi Normele metodologice de aplicare aprobate prin H.G. nr. 168 din 15 februarie 2007142. De menţionat că această nouă reglementare, prin OUG nr. 34/2006, spre deosebire de Legea nr. 219/1998, în prezent abrogată, nu îngăduie decât concesionarea bunurilor proprietate publică. Reglementarea actuală, care pare a avea ca obiect al concesionării numai bunurile proprietate publică, în realitate priveşte atât lucrările publice cât şi serviciile publice, aşa cum se prevede la art. 1 din OUG nr. 134 din 19 aprilie 2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii publice143. Dreptul de concesionare asupra bunurilor din domeniul public este privit ca un drept real. Titularul dreptului de concesiune asupra bunurilor proprietate publică poate fi orice persoană fizică sau persoană juridică română sau străină (art. 871 alin. 2 N.C.civ.). 142

Publicată în M.Of. nr. 146 din 28 februarie 2007. Publicată în M.Of. nr. 418 din 15 mai 2006, care a suferit modificări succesive, ultima fiind prin OUG nr. 72 din 17 iunie 2009; publicate în M.Of. nr. 426 din 23 iunie 2009. 143

159

Constituirea dreptului de concesiune se face prin contractul de concesiune care, ad validitatem, trebuie să îmbrace forma scrisă, iar părţile sunt o autoritate publică numită concedent, care transmite, pe o perioadă determinată, unei persoane denumită concesionar (care acţionează pe riscul şi pe răspunderea sa) dreptul şi obligaţia de a exploata un bun proprietate publică în schimbul unei redevenţe. Contractul de concesiune apare, astfel, ca un contract intuitu personae, solemn, sinalagmatic, cu titlu oneros, comutativ, cu executare succesivă şi constitutiv de drepturi reale. Conţinutul juridic al contractului de concesiune, ca şi dreptul de administrare presupune, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 213/1998, dreptul concesionarului de a poseda, a folosi şi a dispune de bunul concesionat în limitele prevăzute de lege şi de contractul de concesionare. Astfel, posesia, ca atribut de drept, aparţine concesionarului în această calitate, iar folosinţa (usus şi fructus) înseamnă dreptul de a culege sau de a percepe în proprietate fructele produse de bunurile concesionate. Atributul dispoziţiei materiale asupra bunurilor poate fi concretizat, în condiţiile legii şi ale contractului de concesionare, prin dobândirea în proprietate a productelor. Doctrina a furnizat aceste soluţii, care au fost preluate de noul Cod civil în art. 872 alin. 2. Inalienabilitatea dreptului de concesiune ca drept intuitu personae şi-a găsit consacrarea în art. 872 alin. 1 N.C.civ., care precizează că, sub sancţiunea nulităţii absolute, concesionarul nu poate înstrăina şi nici greva bunurile date în concesiune ori bunurile destinate ori rezultate din concesiune şi care trebuie restituite concedentului la stingerea concesiunii. O prevedere specială o constituie dreptul concedentului de a controla modul de exercitare a dreptului de concesiune conform dispoziţiilor legale şi a contractului de concesiune. 160

Apărarea în justiţie a dreptului de concesiune precum şi a dreptului de administrare, reglementată în noul Cod civil, face trimitere la art. 696 alin. 1 din acelaşi Cod, şi anume la acţiunea confesorie de la superficie, dezmembrământ al dreptului de proprietate, ce poate fi intentată împotriva oricărei persoane care împiedică exercitarea acestui drept real, chiar şi împotriva proprietarului. Acţiunea confesorie este aceea prin care se pot apăra dezmembrămintele dreptului de proprietate, iar dreptul de administrare şi dreptul de concesiune nu sunt dezmembrăminte ale dreptului de proprietate publică, deoarece acesta nu este susceptibil de dezmembrăminte, după cum am arătat. Stingerea dreptului de concesiune are loc la împlinirea termenului prevăzut în contract, dar şi în cazul în care interesul naţional sau local o impune, prin denunţarea unilaterală a contractului de către concedent cu plata unei despăgubiri juste şi prealabile. Plata despăgubirii este în sarcina concedentului iar în caz de dezacord este competentă instanţa de judecată. De asemenea, în cazul nerespectării obligaţiilor contractuale de către concesionar, contractul poate fi reziliat de către concedent cu plata unei despăgubiri, în sarcina concesionarului. Tot astfel, în cazul nerespectării obligaţiilor contractuale de către concedent, rezilierea poate fi făcută de concesionar cu plata despăgubirilor în sarcina concedentului. În cazul dispariţiei din cauză de forţă majoră a bunului concesionat sau în cazul imposibilităţii obiective a concesionarului de a-l exploata, stingerea dreptului se face prin renunţare, fără plata unei despăgubiri. Faţă de termenii folosiţi, credem că putem să înţelegem prin „imposibilitate obiectivă” lipsa vinei (sau culpei) concesionarului, iar prin renunţare un mod de încetare a contractului.

161

De altfel, în literatura juridică se opinează că aceste cauze obiective trebuie să fie constatate de concedent, iar renunţarea abuzivă nu duce la încetarea contractului144. Dreptul de concesiune asupra bunurilor proprietate publică este exercitat în regim de drept public, iar prin caracterele juridice, modul de constituire, de exercitare şi mai ales de modificare ori stingere unilaterală prin voinţa concedentului, oferă acestui drept real o poziţie aparte în galeria drepturilor reale. C. Dreptul de folosinţă gratuită asupra bunurilor proprietate publică Temeiul constituţional al acestui drept real este consacrat la art. 136, fraza a doua, teza a II-a, unde se precizează că bunurile proprietate publică pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică. Dispoziţiile constituţionale au fost preluate în Legea nr. 213/1998 art. 17 şi în noul Cod civil, la art. 874 alin. 1. Astfel, „Statul şi unităţile administrativ-teritoriale pot da imobile din patrimoniul lor, în folosinţă gratuită, pe termen limitat, persoanelor juridice fără scop lucrativ, care desfăşoară o activitate de binefacere sau de utilitate publică, ori serviciilor publice”145. În ceea ce priveşte obiectul dreptului real de folosinţă gratuită, acesta se poate constitui atât asupra bunurilor imobile cât şi asupra bunurilor mobile, deoarece bunurile ce fac obiectul acestui drept nu sunt limitate la bunurile imobile, potrivit dispoziţiilor constituţionale146. Titularul147 dreptului real de folosinţă nu poate fi decât o persoană juridică de drept privat, iar noţiunea de serviciu public nu trebuie înţeleasă în sensul de instituţie publică, ci de activităţi desfăşurate în scopul realizării unui interes public. 144

Vezi L.Pop, M.Harosa, op.cit., p. 146. Legea nr.213/1998. 146 A se vedea V.Stoica, op.cit., p. 195. 147 Titularii pot fi asociaţii sau fundaţii. 145

162

Constituirea acestui drept nu se bucură de o reglementare expresă, dar având în vedere titularii dreptului de proprietate asupra bunurilor proprietate publică (statul şi unităţile administrativ-teritoriale), socotim că se aplică aceeaşi regulă de la constituirea dreptului de administrare, respectiv hotărâre de guvern sau a consiliilor locale. Caracterele juridice ale dreptului de folosinţă gratuită asupra bunurilor proprietate publică sunt aceleaşi cu ale dreptului de proprietate publică din care derivă: inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil. Aşadar, titularul dreptului de folosinţă gratuită nu poate nici să cedeze, nici să închirieze folosinţa bunului respectiv. Conţinutul juridic al dreptului la care ne referim cuprinde posesia, ca element de drept, şi folosinţa (jus utendi şi jus fruendi), ceea ce prevede şi noul Cod civil la art. 874 alin. 2. Cât priveşte dispoziţia materială, titularul poate să culeagă anumite producte sau să construiască pe terenul dat în folosinţă. Sintetic exprimat, dreptul de folosinţă gratuită este un drept real intuitu personae, cu titlu gratuit, temporar şi revocabil148.

148

L.Pop, M.Harosa, op.cit., p. 148.

163

CAPITOLUL X LIMITELE JURIDICE ALE DREPTULUI DE PROPRIETATE DIN NOUL COD CIVIL ÎN RAPORT CU SERVITUŢILE NATURALE ŞI LEGALE REGLEMENTATE ÎN CODUL CIVIL Am ales să ne aplecăm în mod special asupra acestor prevederi din noul Cod civil, reglementate în capitolul III – Cartea a III-a, deoarece, prin structurarea acestui capitol149, au fost eliminate, de fapt, servituţile naturale şi servituţile legale reglementate în Codul civil în capitolul I – Titlul IV, „Despre servituţi ce se nasc din situaţia locurilor” şi „Despre servituţile stabilite prin lege” (art. 576-619). În noul Cod civil a fost preluată din doctrină concepţia potrivit căreia servituţile naturale şi legale nu sunt, de fapt, servituţi, ci restricţii legale aduse dreptului de proprietate ce izvorăsc din raporturile de vecinătate. Aşadar, în conceptul noului Cod civil ele sunt calificate ca fiind limite legale ale dreptului de proprietate, regăsindu-se în secţiunea I a capitolului III din Cartea a III-a a noului Cod civil. Reglementarea limitelor juridice ale dreptului de proprietate privată în cadrul acestui capitol aminteşte de conţinutul unui tratat de drept civil prin clasificarea lor ca fiind: limite legale, limite convenţionale şi limite judiciare. 10.1.

Limitele legale Dispoziţiile comune privind aceste limitări (art. 602 N.C.civ.) precizează că legea (deci orice lege) poate limita exercitarea dreptului de proprietate atât în interes public cât şi în interes privat. 149

Capitolul III din Cartea a III-a, Despre bunuri, noul Cod civil.

164

Credem, însă, că nu ar putea fi vorba decât despre o lege organică, fiind în discuţie dreptul de proprietate. Având în vedere interesul ocrotit prin aceste limitări, noul Cod civil precizează, la art. 602 alin. 2, că în cazul limitărilor în interes privat acestea pot fi modificate ori desfiinţate temporar prin acordul părţilor, ceea ce are înţelesul că aceste norme au caracter dispozitiv şi nu imperativ, aşa cum credem că este normal să fie în cazul limitărilor în interes public. Codul nu distinge, însă, normele imperative, cum ar fi în cazul regulilor privind protecţia mediului, protecţie ce reprezintă un interes public major aşa cum, de altfel, precizează şi legea cadru pentru protecţia mediului150, de normele privind buna vecinătate, care pot fi şi dispozitive. În Constituţie, la art. 44 alin. 7, se prevede expres că „Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului”. 10.1.1. Folosirea apelor Art. 604 N.C.civ. introduce, prin paragraful 2 al capitolului III – Secţiunea 1, „reglementări privind folosirea apelor”, începând cu cele care privesc curgerea firească a apelor, ceea ce reprezintă servitutea de curgere a apelor în Codul civil la art. 578; numai că, în noul Cod civil, această limită legală în favoarea fondului superior dă posibilitatea proprietarului fondului inferior să ceară autorizarea justiţiei spre a face, pe fondul său şi pe cheltuiala sa, lucrările necesare pentru schimbarea direcţiei apelor în cazul în care situaţia iniţială îi cauzează prejudicii. Aceste dispoziţii sunt nou introduse în Codul civil. La rândul său, proprietarul fondului superior este obligat să nu efectueze nicio lucrare de natură să agraveze situaţia fondului inferior. Articolul următor, 605 N.C.civ., instituie reguli privind curgerea provocată a apelor, situaţie în care proprietarul fondului inferior nu poate 150

A se vedea OUG nr. 195/22 decembrie 2005, publicată în M.Of. nr. 1196 din 30 decembrie 2005 şi aprobată prin Legea nr. 265/2006.

165

împiedica curgerea apelor. În acest sens, poate fi vorba de ţâşnirea apelor, pe fondul superior ori din cauza unor lucrări subterane sau din secarea terenurilor mlăştinoase ori a apelor folosite în scop casnic, agricol sau industrial, cu condiţia ca această curgere să preceadă vărsarea într-un curs de apă sau într-un şanţ . Într-o asemenea situaţie, proprietarul fondului superior este obligat să aleagă calea şi mijloacele de scurgere de natură să aducă prejudicii minime, fiind, de asemenea, obligat la plata unei despăgubiri juste şi prealabile. Juste – desigur este vorba de prejudiciul integral care trebuie reparat; cât priveşte însă prealabile, condiţia este mai greu de realizat, deoarece curgerea apei este adesea instantanee. Reglementarea din noul Cod precizează că aceste dispoziţii nu se aplică în cazul în care pe fondul inferior se află o construcţie cu curte şi grădină sau un cimitir. Dispoziţiile art. 606 şi 607 N.C.civ., ce se regăsesc printre limitele legale ale exercitării dreptului de proprietate privată, în opinia noastră, sunt, mai degrabă, reguli privind buna vecinătate şi care trebuie respectate şi aplicate în cadrul acestui concept, exprimând buna credinţă ce se impune în relaţiile de vecinătate. O altă limită legală o constituie obligaţia proprietarului vecin de a permite efectuarea de lucrări de irigaţii pe terenul său, în favoarea proprietarului care, în interes propriu, doreşte să folosească sisteme de irigaţii pe propriul teren, desigur, cu cheltuiala sa şi cu o justă şi prealabilă despăgubire a proprietarului care suportă efectuarea lucrării respective. Tot în această categorie, de limite legale, se încadrează şi reglementarea privind întrebuinţarea izvoarelor (art. 608 N.C.civ.). Cât priveşte folosirea apelor, în general, noul cod face trimitere la reglementările speciale în materie. 166

10.1.2. Alte limite legale - fostele servituţi stabilite de lege Următoarele limite legale de la art. 612-616 N.C.civ. le regăsim în Codul civil de la art. 610 la art. 615 ca fiind servituţi stabilite de lege, cu aceleaşi denumiri şi aproape acelaşi conţinut. Astfel: a) Picătura streşinii – art. 615 C.civ. şi art. 611 N.C.civ. sunt identice din punctul de vedere al conţinutului. Proprietarul este obligat să facă streaşina casei sale astfel încât apa provenind de la ploi să nu se scurgă pe terenul vecin; b) Distanţa lucrărilor intermediare cerute pentru construcţii, lucrări sau plantaţii, reglementată în Codul civil la art. 607-610, se regăseşte în noul Cod civil la art. 612-613 cu aproape aceleaşi dispoziţii, cu unele detalii de sistematizare; c) Vederea asupra proprietăţii vecinului, reglementată în Codul civil la art. 611-614 şi reluată în noul Cod civil la art. 614-616, este relativ aceeaşi, cu foarte mici diferenţe privind distanţa minimă faţă de terenul vecin. O reglementare specială, care consacră soluţiile jurisprudenţei, priveşte fereastra de lumină (art. 616 N.C.civ.), care face departajarea unor asemenea deschideri fără ca ele să prilejuiască vederea asupra terenului vecin, faţă de ferestrele sau deschiderile (balcoane) de vedere. 10.1.3. Dreptul de trecere Dreptul de trecere, considerat în noul Cod civil ca o limită legală a dreptului de proprietate, este reglementat de acesta de la art. 617 la art. 620. Dreptul de trecere reglementat în Codul civil, ca servitute de trecere stabilită de lege, drept real, dezmembrământ al 167

dreptului de proprietate, cunoaşte în noul Cod civil o reglementare care schimbă natura juridică a acestui drept ce nu se mai regăseşte printre drepturile reale care puteau fi apărate prin acţiunea confesorie. În literatura de specialitate151 se demonstrează, cu argumente juridice, distincţia dintre dreptul legal de trecere (servitute lato sensu) şi servitutea legală de trecere (stricto sensu), distincţie care, sub aspect practic, în opinia noastră, apare cu adevărat importantă atunci când este vorba de mijloacele juridice de apărare a acestui drept; în mod concret dreptul sau servitutea de trecere, sub aspect practic, sunt identice, dar diferite ca natură juridică. Sub alte aspecte, în noul Cod civil dreptul legal de trecere este imprescriptibil, iar în ceea ce priveşte exercitarea acestui drept, sunt reglementate situaţii speciale în care, dacă lipsa accesului la drumul public se datorează unor acte juridice de partaj, vânzare etc., va trebui menţinută calea de acces anterioară; de asemenea când lipsa accesului este imputabilă proprietarului terenului înfundat, dreptul de trecere poate fi stabilit numai cu consimţământul proprietarului care are acces la calea publică şi cu plata dublului despăgubirii. Ne întrebăm care este despăgubirea ce în acest caz se dublează. Cât priveşte întinderea şi modul de stabilire a dreptului de trecere, acestea sunt determinate prin înţelegerea părţilor, prin hotărâre judecătorească sau printr-o folosinţă comună timp de 10 ani152. 10.1.4. Limite legale - dreptul de trecere pentru utilităţi Alte limite legale prevăzute în noul Cod civil se referă la: dreptul de trecere pentru utilităţi (art. 621) cum ar fi, de pildă, reţelele edilitare de natura conductelor de apă sau gaz, cablurile electrice subterane sau aeriene şi alte asemenea; dreptul de trecere pentru efectuarea unor lucrări (art. 622), cum sunt lucrările 151 152

Vezi V. Stoica, op.cit., p. 119. Termenul general de uzucapiune din noul Cod civil.

168

necesare unui fond învecinat ori dreptul de trecere pentru reintrarea în posesie a unui bun ajuns întâmplător pe fondul respectiv (art. 623). O noutate o constituie reglementarea stării de necesitate (art. 624 N.C.civ.), care permite folosirea sau chiar distrugerea unui bun al altuia, pentru a se apăra pe sine ori pe altul de un pericol iminent. În această situaţie, proprietarul bunului folosit sau distrus are dreptul să ceară o despăgubire, numai de la cel care a fost salvat. Credem că este o redactare incompletă deoarece proprietarul bunului respectiv are dreptul să ceară o asemenea despăgubire şi de la cel care „s-a salvat” apărându-se pe sine. Noul Cod civil precizează că proprietarul care a provocat sau a favorizat apariţia pericolului nu poate cere nicio despăgubire. O precizare necesară cu privire la aceste din urmă limite legale este făcută în noul Cod civil (art. 625), şi anume că aceste îngrădiri legale se completează cu reglementările speciale privind regimul juridic al anumitor bunuri cum ar fi, de pildă, terenurile, construcţiile de orice fel, pădurile, bunurile din patrimoniul naţional cultural, bunurile sacre ale cultelor religioase, precum şi altele asemenea. 10.2.

Limite convenţionale

Sunt limitări aduse dreptului de proprietate prin acte juridice în care titularul dreptului consimte la limitarea dreptului său cu condiţia ca, în acest fel, să nu încalce ordinea publică şi bunele moravuri (art. 626 N.C.civ.). În cadrul limitelor convenţionale o noutate în reglementarea noului Cod civil o constituie clauza de inalienabilitate (art. 627). Astfel, prin convenţie sau testament (act juridic unilateral), se poate interzice înstrăinarea unui bun, însă pentru o durată de cel mult 49 de ani, cu condiţia să existe un 169

interes serios şi legitim. Precizăm că termenul începe să curgă din momentul dobândirii bunului, iar dobânditorul poate să ceară autorizarea instanţei pentru a putea dispune de bun în cazul în care motivul care a determinat clauza de inalienabilitate nu mai există ori un interes superior motivează anularea clauzei. Cât priveşte nulitatea clauzei de inalienabilitate stipulată într-un contract, aceasta atrage nulitatea întregului contract dacă această clauză a fost determinantă la încheierea contractului. Clauza de inalienabilitate poate să nu fie expres menţionată într-o convenţie în cazul în care se naşte obligaţia pentru dobânditorul bunului de a-l transmite unei persoane determinate sau determinabile, clauza de inalienabilitate fiind subînţeleasă. În mod special, alin. 5 al art. 627 din noul Cod civil precizează că „transmiterea bunului pe cale de succesiune nu poate fi oprită prin stipularea inalienabilităţii”. Încercăm să clarificăm această prevedere. O primă întrebare care se pune este aceea în ce mod ar putea fi „oprită” transmiterea bunului către succesori dacă bunul respectiv, chiar cu clauză de inalienabilitate, face parte din patrimoniul defunctului? În cazul în care bunul ar fi extras din acest patrimoniu, cui ar reveni acest bun? Credem că reglementarea din acest alineat ar fi putut să lipsească din noul Cod civil, neexistând impedimentele legale imaginate de redactorii noului Cod civil. Cât priveşte opozabilitatea clauzei de inalienabilitate, această clauză poate fi invocată numai dacă este valabilă şi este supusă formalităţilor de publicitate prevăzute de lege. În situaţia în care clauza de inalienabilitate este prevăzută într-un contract cu titlu gratuit, clauza este opozabilă şi creditorilor anteriori ai dobânditorului – în sensul că aceştia nu-şi pot îndestula creanţele prin vânzarea bunului respectiv. Cu toate acestea, neîndeplinirea condiţiilor de opozabilitate nu îl lipseşte pe beneficiarul clauzei de 170

inalienabilitate de dreptul de a pretinde daune-interese proprietarului care nu se conformează acestei obligaţii. Noul Cod civil prevede sancţiuni pentru nerespectarea clauzei de opozabilitate (art. 629) şi anume: a) rezoluţiunea contractului cerută de înstrăinător în cazul încălcării clauzei de către dobânditor; b) anularea actului de înstrăinare la cererea înstrăinătorului sau a terţului pentru nerespectarea clauzei; c) imposibilitatea urmăririi bunului atâta timp cât clauza produce efecte, dacă prin lege nu se prevede altfel. 10.3.

Limite judiciare

Limitele judiciare sunt stabilite în interes privat şi privesc în mod special relaţiile de vecinătate (art.630). De fapt, limitele judiciare ale exercitării dreptului de proprietate privată sunt stabilite printr-o judecată în echitate, aceasta însemnând aplicarea principiului egalităţii de tratament în situaţii legale. Atâta timp cât Codul civil, pe de o parte, sancţionează denegarea de dreptate (nesoluţionarea unei cereri deduse judecăţii, motivată de absenţa unor dispoziţii legale), iar pe de altă parte, interzice judecătorului să dea hotărâri cu caracter normativ (art. 3 C.civ.), în asemenea situaţii, judecătorul poate soluţiona o pricină, chiar în absenţa unor dispoziţii legale exprese, făcând apel la analogia legii şi la principiile generale de drept. Aşadar, în aplicarea acestei concepţii, judecătorul poate aprecia asupra limitelor intrinseci ale dreptului de proprietate, asupra caracterului normal sau anormal al raporturilor de vecinătate şi poate fixa limitele judiciare ale exercitării dreptului de proprietate153. Noul Cod civil precizează că, în situaţia în care proprietarul cauzează, prin exercitarea dreptului său, 153

A se vedea, mai pe larg, V. Stoica, op.cit., pag. 127.

171

inconveniente mai mari decât cele normale, în relaţiile de vecinătate, instanţa de judecată poate să-l oblige la despăgubiri, precum şi la restabilirea situaţiei anterioare. La fel, în cazul iminenţei cauzării unui prejudiciu, instanţa, pe calea unei ordonanţe preşedinţiale, poate dispune măsurile necesare pentru prevenirea pagubei.

172

CAPITOLUL XI DEZMEMBRĂMINTELE DREPTULUI DE PROPRIETATE Noul Cod civil dă expresie conceptului modern privind dezmembrămintele dreptului de proprietate, potrivit căruia drepturile reale asupra bunului altuia sunt consecinţa dezmembrării atributelor care alcătuiesc conţinutul juridic al dreptului de proprietate. Astfel, asupra aceluiaşi bun se exercită mai multe drepturi reale, cum sunt: dreptul de proprietate, drept complet, deplin, care în conţinutul său include toate atributele (posesia, folosinţa şi dispoziţia), dar şi alte drepturi reale constituite prin divizarea unor atribute ale dreptului de proprietate, mai puţin dispoziţia juridică. Proprietarul dreptului dezmembrat păstrează întotdeauna o parte din atributele dreptului de proprietate, adeseori fiind un nud proprietar. În doctrină, dezmembrămintele dreptului de proprietate au primit, sub aspectul definirii lor, cu unele nuanţe, caracterizarea ca fiind, în esenţă, drepturi reale principale, derivate din dreptul de proprietate privată asupra unui bun proprietatea altei persoane, care se constituie sau se dobândesc prin transferarea unor elemente ale conţinutului juridic al dreptului de proprietate asupra bunului respectiv către o altă persoană sau prin exercitarea acestor elemente de către proprietarul bunului şi o altă persoană154. Aşadar, dezmembrămintele dreptului de proprietate sunt limitate, ca număr, prin lege. În enumerarea Codului civil, ele sunt: a) dreptul de uzufruct; 154

A se vedea V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Humanitas, 2004, p. 167-468; C. Bârsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, 2008, p. 266; E.Chelaru, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. C.H.Beck, 2009, p. 289.

173

b) dreptul de uz; c) dreptul de abitaţie; d) dreptul de servitute. Cât priveşte dreptul de superficie, deşi recunoscut unanim de doctrină şi jurisprudenţă, el nu se regăsea în enumerarea dată de Codul civil. În noul Cod civil, dreptul de superficie este expres reglementat, chiar primul, în enumerarea dezmembrămintelor (art. 699-701). Desigur, în reglementarea noului Cod civil se regăsesc, cu unele completări faţă de Codul civil şi dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie şi dreptul de servitute. După cum am mai menţionat, dezmembrămintele sunt incompatibile cu dreptul de proprietate publică. 11.1.

Superficia

Instituţie nou reglementată în noul Cod civil, superficia reprezintă dreptul de a avea sau de a edifica o construcţie pe terenul altuia, deasupra ori în subsolul acelui teren, asupra căruia superficiarul dobândeşte un drept de folosinţă (art. 693). Cu alte cuvinte, dreptul de superficie este un drept real principal imobiliar, al cărui conţinut juridic cuprinde dreptul de proprietate asupra construcţiei, plantaţiei ori instalaţiei, precum şi dezmembrământul dreptului de proprietate care presupune folosinţa şi, într-o anumită limită, posesia şi dispoziţia asupra terenului proprietatea altei persoane decât titularul dreptului de superficie. 11.1.1. Temeiul legal al dreptului de superficie îl constituie art. 492 C.civ., care consacră ideea că orice „construcţie, plantaţie sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului sunt prezumate a fi făcute de proprietarul acelui pământ, cu cheltuiala sa şi că sunt ale lui până ce se dovedeşte din contra”. Se consacră astfel dreptul de accesiune, dar şi 174

posibilitatea ca proprietarul terenului să nu fie şi proprietarul construcţiei sau al plantaţiei. Ulterior, superficia a fost recunoscută legislativ prin Decretul-Lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privind cărţile funciare155. 11.1.2. Caracterele juridice ale dreptului de superficie Dreptul de superficie, ca drept real principal, se poate constitui numai asupra bunurilor imobile. Iniţial obiectul său este terenul şi apoi construcţia, plantaţia ori lucrarea (în proprietate). Dreptul de superficie este rezultatul dezmembrării dreptului de proprietate asupra terenului, aşadar, este un drept derivat. Această dezmembrare priveşte prerogativa folosinţei şi, în mod limitat, cea a posesiei şi cea a folosinţei. Superficiarul stăpâneşte terenul respectiv ca titular al dreptului de superficie, fiind, astfel, posesor de drept în limitele constituirii superficiei. Aceeaşi dezmembrare conferă titularului dreptului de superficie folosinţa şi chiar dispoziţia conform condiţiilor constituirii sale. Astfel, superficiarul poate înstrăina construcţia, plantaţia sau să o greveze cu sarcini. În funcţie de actul sau faptul juridic în urma căruia dreptul de superficie a luat naştere, conţinutul său juridic este variabil. Spre exemplu, superficiarul îşi poate exercita prerogativele numai asupra unei părţi din teren, respectiv a solului sau a subsolului, sau în mod complet asupra întregului teren. Caracterele dreptului de superficie. Dreptul de superficie este un drept perpetuu dedus din perpetuitatea dreptului de proprietate asupra construcţiei sau plantaţiei, ceea ce îl diferenţiază de dreptul de uzufruct, uz sau abitaţie. Desigur, această perpetuitate a dreptului de superficie, care ţine de natura sa, nu poate fi susţinută atunci când el este constituit 155

Publicat în M.Of. partea I, nr. 95 din 27 aprilie 1938.

175

prin act juridic pe un anumit termen. De altfel, durata maximă a termenului de superficie este de 99 de ani (art. 694 N.C.civ.). Dreptul de superficie este imprescriptibil sub aspect extinctiv, dat fiind că dreptul de proprietate asupra construcţiei, plantaţiei sau lucrării este un drept perpetuu şi, pe cale de consecinţă, imprescriptibil. Însă noul Cod civil renunţă, prin reglementările sale, la ideea perpetuităţii dreptului de superficie, îmbrăţişând, explicit, caracterul temporar al acestui drept. Aceasta presupune că, în cazul constituirii superficiei prin act juridic, este necesar să se precizeze ce se întâmplă cu construcţia, plantaţia ori lucrarea la încetarea superficiei prin ajungerea la termen. În caz contrar, se vor aplica dispoziţiile privind accesiunea. 11.1.3. Dobândirea dreptului de superficie, potrivit reglementării din noul Cod civil, se poate face prin act juridic, precum şi prin uzucapiune sau prin alt mod prevăzut de lege. În toate cazurile se aplică dispoziţiile privind Cartea funciară. Astfel, în cazul construirii pe terenul altuia, superficia se poate înscrie în Cartea funciară pe baza renunţării proprietarului terenului la dreptul de a invoca accesiunea. Menţionăm că dreptul de superficie poate fi dobândit şi prin testament (act juridic unilateral), nu numai prin convenţie. Naşterea dreptului de superficie prin fapt juridic are în vedere dobândirea acestuia prin uzucapiune şi prin moştenire legală. Uzucapiunea este posibilă în măsura în care posesorul terenului se comportă ca un superficiar, iar nu ca un proprietar cum ar fi în cazul posesiei ca stare de fapt. Desigur, în condiţiile reglementate de noul Cod civil, uzucapiunea este extratabulară, şi se realizează în termen de 10 ani, sau tabulară, pentru care termenul este de 5 ani. 11.1.4. Întinderea exercitării dreptului de superficie este determinată de actul constitutiv. De regulă, în lipsa unor stipulaţii contrare, exercitarea dreptului este delimitată de 176

suprafaţa de teren pe care urmează să se construiască şi de cea necesară exploatării construcţiei edificate. Prevederi speciale privesc interdicţia modificării construcţiei de către titularul dreptului de superficie, acesta având obligaţia, în cazul reconstruirii, să respecte forma iniţială. În cazul nerespectării acestor dispoziţii, proprietarul terenului poate să ceară, în termen de trei ani, încetarea superficiei sau repunerea în situaţia anterioară. Dreptul de superficie poate fi apărat prin acţiunea confesorie de superficie, acţiune ce poate fi intentată împotriva oricărei persoane chiar şi împotriva proprietarului terenului, dacă ea împiedică exercitarea dreptului. Dreptul la acţiune este imprescriptibil ca şi dreptul de apărat, în măsura în care acesta există. 11.1.5. Încetarea superficiei Dreptul de superficie se stinge prin radierea din Cartea funciară din următoarele cauze: a) la expirarea termenului; b) prin consolidare, dacă terenul şi construcţia devin proprietatea uneia şi aceleiaşi persoane; c) prin pieirea construcţiei, dacă există o stipulaţie expresă în acest sens; d) în alte moduri prevăzute de lege. Efectele încetării superficiei În lipsa unei stipulaţii contrare, proprietarul terenului devine proprietarul construcţiei edificate de superficiar, prin accesiune, cu obligaţia de a plăti construcţia la valoarea de circulaţie de la data expirării termenului. Există şi posibilitatea, în cazul în care construcţia are o valoare mult mai mare decât terenul, ca proprietarul terenului să-l oblige pe superficiar să cumpere terenul la valoarea de piaţă.

177

11.2. Uzufructul Conform Codului civil, la art. 517 „Uzufructul este dreptul de a se bucura cineva de lucrurile ce sunt proprietatea altuia, întocmai ca însuşi proprietarul lor însă cu îndatorirea de a le conserva substanţa”. În noul Cod civil, la art. 703, definiţia uzufructului este, pe fond, aceeaşi, dar poate mai concisă şi mai precisă în sensul că „Uzufructul este dreptul de a folosi bunul altei persoane şi de a culege fructele acestuia, întocmai ca proprietarul, însă cu îndatorirea de a-i conserva substanţa”. Reglementarea aproape identică, având unele diferenţe pe care le vom semnala, în Codul civil şi în noul Cod civil, ne permite să afirmăm că, sub aspectul principalelor caracteristici, nu au survenit modificări importante. Astfel, caracterele juridice ale uzufructului sunt aceleaşi şi anume: - uzufructul este un drept real care conferă titularului său dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă156; - uzufructul este un drept esenţialmente temporar; neputând fi constituit pe o perioadă nelimitată de timp, el este, de regulă, viager; - uzufructul este, în principiu, netransmisibil (intuitu personae). De altfel, în noul Cod civil se menţionează expres că nu poate fi constituit decât în favoarea unei persoane existente. Ceea ce poate transmite uzufructuarul este numai beneficiul (emolumentul) uzufructului, respectiv avantajele economice pe care acest drept le conferă. Un exemplu poate fi dreptul uzufructuarului de a închiria bunul, dat fiind că prin locaţiune se transmite doar dreptul de folosinţă temporară asupra lucrului. 156

G.N. Luţescu, Teoria generală a drepturilor reale, p. 484.

178

Faţă de acest caracter, noul Cod civil face o breşă importantă, aducând o noutate în materie şi anume posibilitatea cesiunii uzufructului (art. 714). În acest fel, în concepţia noului Cod civil s-a renunţat, practic, la caracterul incesibil al dreptului de uzufruct, iar, pe cale de consecinţă, acesta nu mai poate fi considerat că se mai constituie intuitu personae. În noua reglementare uzufructuarul poate ceda dreptul său fără acordul proprietarului, precizându-se chiar că uzufructuarul cedent va fi singurul ţinut faţă de nudul proprietar pentru obligaţia sa născută înainte de cedare, iar uzufructuarul cesionar va fi ţinut pentru obligaţiile născute după data notificării cesiunii. 11.2.1. Obiectul dreptului de uzufruct Din capul locului sunt excluse bunurile din domeniul public. Când este vorba de bunuri din domeniul dreptului de proprietate privată, art. 520 C.civ. precizează că „uzufructul se poate constitui pe tot felul de lucruri mobile şi imobile”, astfel cum, în mod mai concret, prevede şi art. 706 N.C.civ., anume „(...) orice bunuri mobile şi imobile, corporale şi necorporale, inclusiv o masă patrimonială, o universalitate de fapt ori o cotăparte din aceasta”. Dar, mai mult decât atât, în noul Cod civil au fost introduse şi reglementate, în mod expres, dispoziţii speciale privind uzufructul asupra creanţelor, inclusiv asupra unei rente viagere, asupra acţiunilor sau a părţilor sociale, precum şi uzufructul asupra fondului de comerţ (art. 737-745 N.C.civ.). Pentru fiecare asemenea caz, sunt reglementate drepturile şi obligaţiile uzufructuarului. Extinderea sferei bunurilor ce pot face obiectul dreptului de uzufruct la bunuri necorporale este fundamentată pe ideea dezmembrării dreptului de proprietate asupra oricărui bun ce poate face obiectul acestui drept. 179

11.2.2. Dobândirea dreptului de uzufruct În conformitate cu dispoziţiile art. 518 C.civ., „Uzufructul se dobândeşte prin lege sau prin voinţa omului”157, iar în noul Cod civil, dobândirea uzufructului se poate face prin act juridic şi prin uzucapiune, aşadar, prin voinţa omului. 11.2.3. Drepturile şi obligaţiile uzufructuarului şi ale nudului proprietar îşi au originea comună în actul de constituire al uzufructului, iar conţinutul juridic al acestora este variabil. a) Drepturile uzufructuarului sunt: - dreptul uzufructuarului de a obţine posesia şi dreptul de a folosi lucrul care face obiectul uzufructului; - dreptul de a cere şi de a obţine predarea bunului; - dreptul de a-şi apăra uzufructul prin acţiunea confesorie sau acţiunile posesorii în cazul unui imobil; el poate exercita şi acţiunea în grăniţuire; - dreptul de a culege fructele naturale, industriale, civile şi chiar productele. b) Obligaţiile uzufructuarului Acestea constau fie într-o obligaţie generală, la un loc cu toţi cei care formează subiectul pasiv, de a respecta dreptul de proprietate – aşadar dreptul la nuda proprietate, fie în anumite obligaţii ale uzufructuarului, care dau expresie raporturilor speciale dintre uzufructuar şi nudul proprietar (art. 541 C.civ. şi, respectiv, art. 713 N.C.civ.). În acest sens, menţionăm: - obligaţia uzufructuarului de a conserva substanţa bunului; - obligaţia de a folosi lucrul ca un bun părinte de familie; 157

În reglementarea Codului civil în vigoare, nu mai există uzufruct legal, ca urmare a abrogării dispoziţiilor art. 285, art. 338, art. 684 şi art. 1242 C.civ., fiind desfiinţat dreptul de uzufruct al părinţilor asupra bunurilor copiilor.

180

-

obligaţia întocmirii inventarului bunurilor mobile şi de constatare a stării acestor bunuri (art. 540 C.civ. şi art. 723 N.C.civ.); obligaţia uzufructuarului de a da cauţiune (art. 541-544 C.civ. art. 726-728 N.C.civ.).

c) Drepturile nudului proprietar Obligaţiile menţionate ale uzufructuarului devin, în raporturile juridice, drepturi de creanţă ale nudului proprietar. Astfel sunt, de exemplu, dreptul de a cere întocmirea inventarului, conservarea lucrului, efectuarea reparaţiilor de întreţinere, dreptul de a cere despăgubiri, dreptul de a cere restituirea lucrului şi altele asemenea. d) Obligaţiile nudului proprietar În general, nudul proprietar are o obligaţie generală negativă de a nu tulbura exercitarea dreptului de uzufruct. În acest sens, art. 539 alin. 1 C.civ. precizează că „Proprietarul nu poate prin faptul său nici cu orice chip vătăma drepturile uzufructuarului”. Un aspect special îl prezintă reglementarea atât din Codul civil (art. 545, fraza a II-a, teza I), cât şi, corespunzător, în noul Cod civil (art. 729 alin. 2), potrivit căreia „Reparaţiile mari rămân în sarcina proprietarului”, reglementare care a fost interpretată ca fiind o facultate a nudului proprietar, fără a-i crea însă o obligaţie. 11.2.4. Stingerea uzufructului Modurile de stingere a uzufructului, prevăzute în art. 557564 C.civ. şi în art. 746-748 N.C.civ. sunt în număr de şapte, şi anume: - moartea sau, după caz, încetarea existenţei juridice a uzufructuarului; - expirarea termenului pentru care a fost constituit uzufructul; 181

-

consolidarea (când una şi aceeaşi persoană dobândeşte atât calitatea de proprietar cât şi pe aceea de uzufructuar); neuzul timp de 10 de ani, iar în cazul creanţelor, 2 ani; pieirea totală a lucrului supus uzufructului; abuzul de folosinţă; renunţarea uzufructuarului.

Desigur, în afară de aceste moduri specifice de stingere a uzufructului, mai există şi alte moduri, nespecifice, cum ar fi, de pildă, desfiinţarea cu caracter retroactiv a titlului de proprietate ori desfiinţarea pe orice cale a actului juridic prin care s-a constituit uzufructul. 11.3.

Dreptul de uz şi dreptul de abitaţie

Aceste două dezmembrăminte ale dreptului de proprietate se deosebesc de uzufruct deoarece, pe lângă faptul că ele nu sunt cesibile, este interzisă şi cesiunea emolumentului (art. 565-574 C.civ. şi art. 749-754 N.C.civ.). Titularul dezmembrământului respectiv nu îşi poate exercita dreptul decât pentru nevoile lui şi ale familiei sale. Diferenţa dintre dreptul de uz şi dreptul de abitaţie rezultă din obiectul acestor dezmembrăminte. Astfel, dreptul de abitaţie se constituie asupra unei locuinţe, iar dreptul de uz asupra unor bunuri mobile sau imobile, cu excepţia locuinţei. Ca manifestări particulare ale dreptului de uzufruct, dreptul de uz şi dreptul de abitaţie se supun, cât priveşte constituirea, exercitarea şi stingerea lor, regulilor din materia uzufructului. 11.4.

Dreptul de servitute (servituţile)

Faţă de soluţia aleasă de noul Cod civil, potrivit căreia servitutea este sarcina care grevează un imobil pentru uzul sau 182

utilitatea imobilului unui alt proprietar şi că aceasta se poate constitui numai pe temeiul unui act juridic ori prin uzucapiune, se pune problema în raport cu „fostele servituţi naturale sau legale” (în prezent reglementate ca limite legale ale dreptului de proprietate) dacă nu este vorba doar de delimitări doctrinare. Astfel, unii autori158 consideră că acestea pot fi privite ca servituţi „în sens larg”, cum ar fi, de pildă, curgerea apelor, dreptul de trecere şi, poate, chiar obligaţiile de protecţie a mediului şi „servituţile în sens restrâns”, ca dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, aşa cum rezultă din art. 576 C.civ. şi art. 755 alin. 1 N.C.civ. De regulă, servitutea presupune două imobile aparţinând unor proprietari diferiţi, dintre care unul (dintre imobile) este fondul dominant, iar cel care „suportă servitutea” este fondul aservit. Pot fi însă şi situaţii în care servituţile să aibă caracter reciproc. În art. 755 alin. 2 N.C.civ. se menţionează că fondul dominant poate, prin constituirea servituţii, să-şi sporească utilitatea economică sau confortul. Dacă este, însă, să avem în vedere opinia doctrinară cu privire la servitutea în sens larg şi servitutea în sens restrâns, în primul caz titularul fondului dominant are un drept corelativ restrângerii exercitării dreptului de proprietate a fondului aservit. Acest drept potestativ nu este un drept real. De altfel, el nu se regăseşte în enumerarea drepturilor reale de la art. 551 N.C.civ., ce are în vedere zece drepturi reale pe care le denumeşte, precum şi alte drepturi cărora legea le recunoaşte acest caracter. Cea de a doua categorie, servituţile în sens restrâns, adevărate dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, oferă posibilitatea titularului dreptului de a exercita chiar unele prerogative ale dreptului de proprietate ale titularului fondului aservit, prerogative ce constituie conţinutul juridic al acestui drept. Aşadar, numai dreptul de servitute în sens restrâns este un drept real prevăzut în mod expres de art. 551 pct. 6 N.C.civ. 158

A se vedea V. Stoica, op.cit., p. 224.

183

Acest drept real poate fi apărat prin acţiunea confesorie de servitute. 11.4.1. Constituirea servituţii, în general, îmbracă forma contractuală, proprietarii fondurilor vecine putând să stabilească: - servituţi care permit titularului fondului dominant să-şi lărgească sfera de exercitare a dreptului său cu limitarea corespunzătoare a titularului fondului aservit. De exemplu, prin convenţie, proprietarul fondului dominant poate avea dreptul de a planta la o distanţă mai mică decât cea prevăzută de lege sau să deschidă o fereastră de vedere în alte condiţii decât cele prevăzute de lege; -

servituţi care permit titularului fondului dominant să exercite parţial unele prerogative ale dreptului de proprietate asupra fondului aservit, de pildă, să-şi construiască streaşina astfel încât apele fluviale să se scurgă pe terenul vecinului, sau un drept de trecere exclusiv în favoarea fondului dominant.

11.4.2. Conţinutul juridic al dreptului de servitute este variabil, în funcţie de actul de constituire, acesta putând să aibă în vedere şi o utilitate viitoare a fondului dominant (art. 758 N.C.civ.). Servituţile pot fi clasificate după cum urmează: - servituţi aparente şi servituţi neaparente, după cum ele sunt determinate printr-un semn vizibil (o uşă, o fereastră etc.) sau nu (servitutea de a nu construi peste o anumită înălţime); - servituţi continue şi servituţi necontinue, în funcţie de modul de exercitare, care poate fi continuu, fără fapta omului (servitutea de vedere), sau necontinuu, unde 184

-

este necesar faptul actual al omului (servitutea de trecere); servituţi pozitive şi servituţi negative, cele pozitive implicând exercitarea parţială a unor prerogative ale dreptului de proprietate asupra fondului aservit, iar servituţile negative fiind acelea potrivit cărora proprietarul fondului aservit este obligat să se abţină de la exercitarea unora dintre prerogativele dreptului său de proprietate (de exemplu, servitutea de a nu construi).

Regulile privind exercitarea şi conservarea servituţii sunt determinate, în principal, de faptul că aceasta este constituită, de regulă, prin act juridic, aşadar, prin contract. Aplicându-se principiul libertăţii contractuale, pe cale de consecinţă, ne aflăm în situaţia constituirii şi stabilirii libere a servituţilor (art. 620 C.civ. şi, implicit, art. 756 din N.C.civ.). Contractul prin care se constituie servituţile poate fi cu titlu oneros sau cu titlul gratuit. Considerăm, de asemenea, că forma trebuie să fie autentică, având în vedere că este vorba de un dezmembrământ al dreptului de proprietate ce poate să poarte şi asupra terenurilor159. Cât priveşte dobândirea servituţii prin uzucapiune, ceea ce nu reprezintă regula generală, aceasta poate fi numai cea de 30 de ani prevăzută de Codul civil sau de 10 ani în condiţiile noului Cod civil. În acest caz, servitutea se dobândeşte prin posesie ca stare de fapt, dar nu asupra bunurilor altuia, ci a exercitării servituţii, în fapt, asupra bunului altuia. Obligaţiile în sarcina proprietarului fondului aservit sunt, în principal, cele care privesc respectarea obligaţiilor asumate pentru asigurarea uzului şi utilităţii fondului dominant precum şi notarea în cartea funciară, iar obligaţia se transmite, pe această cale, dobânditorilor subsecvenţi ai fondului aservit. 159

A se vedea art. 2 alin. 1 şi alin. 2 din Legea nr.267/2008.

185

Cât priveşte abţinerea proprietarului fondului aservit de a împiedica exercitarea servituţii, aceasta nu-l poate împiedica pe proprietarul fondului aservit de a schimba locul prin care se exercită servitutea, în măsura în care exercitarea servituţii rămâne la fel de comodă pentru proprietarul fondului dominant. 11.4.3. Drepturile şi obligaţiile proprietarului fondului dominant, sunt, în principal: - dreptul de a lua toate măsurile şi de a face pe cheltuiala sa toate lucrările pentru a exercita şi a conserva servitutea; - obligaţia de a nu agrava situaţia fondului aservit şi de a nu cauza prejudicii prin exercitarea servituţii. 11.4.4. Stingerea servituţilor poate să fie determinată pe cale principală prin radierea acestora din cartea funciară (art. 770 N.C.civ.), prin neuz timp de 10 ani (art. 771 N.C.civ.) ori răscumpărarea servituţii de trecere de către proprietarul fondului aservit (art. 772 N.C.civ.).

186

CAPITOLUL XII NOI INSTITUŢII ŞI REGLEMENTĂRI ÎN CUPRINSUL CODULUI CIVIL 12.1.

Proprietatea periodică

Această varietate a proprietăţii, ce este reglementată în noul Cod civil (de la art. 687 la art. 692) trebuie, credem, privită ca o modalitate a dreptului de proprietate. Dreptul de proprietate este un drept pur şi simplu în situaţia în care are ca titular o singură persoană şi a fost dobândit de aceasta în mod ireversibil. Dreptul de proprietate care nu este pur şi simplu, în sensul că dreptul aparţine mai multor persoane simultan şi concomitent asupra unuia sau mai multor bunuri (cazul coproprietăţii) sau existenţa acestuia depinde de un eveniment sau de o împrejurare stabilită de lege ori prin voinţa omului (cum este în cazul proprietăţii rezolubile ori al proprietăţii anulabile), este afectat de modalităţi. Proprietatea periodică se bucură de o reglementare autonomă în capitolul consacrat modalităţilor dreptului de proprietate din noul Cod civil şi în conformitate cu prevederile exprese ale art. 687; aceasta se referă la situaţia în care mai multe persoane exercită succesiv şi repetitiv atributul folosinţei specific dreptului de proprietate asupra unui bun mobil sau imobil, în intervale de timp determinate, egale sau inegale. Cu alte cuvinte, coproprietarii îşi exercită atributele nu în acelaşi timp, ci pe anumite perioade determinate pentru fiecare dintre ei, dar obiectul dreptului de proprietate este acelaşi160. 160

Această categorie de proprietate a luat naştere în staţiunile de vacanţă unde investitorii care au construit, de regulă, imobile pe apartamente aveau dificultăţi să le vândă din cauza preţului ridicat. Astfel investitorul – devenit promotor – a împărţit în perioade de timp de 10-15-30 de zile aceeaşi unitate locativă, pe

187

Bunurile ce fac obiectul dreptului de proprietate sunt bunuri corporale şi trebuie să fie neconsumptibile, proprietarul având obligaţia ca la sfârşitul fiecărei perioade să le pună la dispoziţia următorului titular. 12.1.1. Temeiul proprietăţii periodice îl constituie un act juridic. Aşadar, în principal, acesta este un contract, dar poate fi şi un testament. Această proprietate periodică este cunoscută şi sub numele de multiproprietate (în Franţa) sau proprietate spaţio-temporală sau pe timp împărţit (time sharing). De asemenea, în Belgia, soluţia găsită de legiuitor este diferită de cea consacrată în dreptul francez, consacrându-i-se un regim asemănător regimului juridic al coproprietăţii, dobânditorul unui asemenea drept fiind titularul unui adevărat drept real asupra bunului imobiliar, care, de regulă, este un apartament. Reglementarea din Quebec organizează regimul de folosinţă pe timp parţial în cadrul coproprietăţii. Astfel, fiecare coproprietar dobândeşte un drept real asupra imobilului şi un timp parţial de folosinţă. Credem că, în ceea ce priveşte reglementarea proprietăţii periodice din noul Cod civil, aceasta este o formă distinctă, autonomă, a dreptului de proprietate comună, care nu se confundă cu proprietatea pe cote-părţi. 12.1.2. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate periodică sunt aceleaşi cu cele ale oricărui drept de proprietate, fiind un drept absolut, exclusiv (în sensul că în perioada de timp alocată titularul are plenitudinea atributelor ce intră în conţinutul său juridic) şi perpetuu (în sensul că proprietatea periodică nu se stinge prin neuz). De asemenea, pe perioada de timp ce îi revine, orice proprietar poate încheia valabil, în condiţiile legii, acte juridice care a vândut-o tot atâtor persoane câte asemenea perioade erau cuprinse întrun an calendaristic.

188

precum închirierea, vânzarea, ipotecarea şi altele asemenea (art. 689 N.C.civ.). Astfel, se confirmă dreptul de proprietate al titularului, nemaiputându-se susţine opinia că ar fi vorba de un drept de folosinţă. 12.1.3. Drepturile şi obligaţiile coproprietarilor Obligaţiile şi drepturile se nasc din situaţia specială a acestei categorii de proprietate care, neîndoielnic, presupune acte de administrare şi de conservare care privesc pe toţi coproprietarii. Aşadar, fiecare coproprietar este obligat să facă toate actele necesare, în raport cu cota sa parte, în aşa fel încât să nu împiedice sau să îngreuneze exercitarea drepturilor celorlalţi coproprietari. În cazul reparaţiilor mari, coproprietarul care avansează cheltuielile necesare are dreptul la despăgubiri în raport cu întinderea dreptului celorlalţi coproprietari. Actele prin care se aduce atingere substanţei bunului se pot face numai cu acordul celorlalţi coproprietari, aşadar se impune principiul unanimităţii. La încetarea intervalului, fiecare coproprietar este dator să predea bunul proprietarului următor, în starea de folosinţă iniţială, fără a putea aduce modificări sau a-i schimba destinaţia. Desigur, proprietarii pot încheia un act (contract) de administrare, ceea ce se şi întâmplă de regulă, act ce se încheie, desigur, cu acordul tuturor proprietarilor. 12.1.4. Obligaţia de despăgubire şi excluderea Dispoziţiile cuprinse în art. 691 N.C.civ. am putea spune că reprezintă sancţiuni civile în cazul nerespectării obligaţiilor legale de către coproprietari. Despăgubirile reprezintă repararea prejudiciilor cauzate şi pot avea ca temei juridic fie răspunderea civilă contractuală, fie răspunderea civilă delictuală. Cât priveşte excluderea, aceasta este o sancţiune pe care o poate pronunţa numai instanţa judecătorească şi poate fi dispusă 189

pentru tulburarea gravă a exercitării proprietăţii periodice de către unul dintre coproprietari. Excluderea poate fi cerută de coproprietarul vătămat. Excluderea nu priveşte, desigur, strict persoana coproprietarului turbulent, ci se referă de fapt la pierderea titlului de proprietate. În acest sens, dispoziţiile legale prevăd reguli de procedură. Instanţa sesizată pronunţă, mai întâi, o încheiere de admitere în principiu a cererii de excludere prin care se stabileşte că sunt îndeplinite condiţiile de excludere. Încheierea poate fi atacată cu recurs pe cale separată şi numai după rămânerea definitivă a acesteia se stabileşte preţul vânzării silite, prin expertiză şi se pronunţă hotărârea care ţine loc de contract de vânzare-cumpărare, iar preţul se va consemna la banca stabilită de instanţă. Numai după rămânerea definitivă a hotărârii dobânditorul îşi poate înscrie titlul în cartea funciară, iar transmiţătorul poate ridica suma respectivă. 12.1.5. Încetarea proprietăţii periodice are loc prin radierea din Cartea funciară în cazul în care o singură persoană dobândeşte toate cotele părţi din dreptul de proprietate periodică, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege. 12.2.

Fiducia

Fiducia cunoaşte, pentru prima oară, o reglementare relativ completă prin noul Cod civil (art. 773-791). Credem că trebuie să precizăm că această primă reglementare în legislaţia noastră civilă a avut în vedere şi alte două entităţi juridice avute în vedere de noul Cod civil şi anume masele patrimoniale şi patrimoniile de afectaţiune161, precum şi administrarea bunurilor altuia162.

161 162

A se vedea art. 31-33, în special art. 31 pct. 3 N.C.civ. Art. 792-857 N.C.civ.

190

Originea fiduciei se regăseşte în dreptul roman, reprezentând o convenţie cu caracter real între un înstrăinător şi un dobânditor al unui bun, cu obligaţia dobânditorului de a restitui bunul înstrăinătorului sau unui terţ în anumite circumstanţe predeterminate sau prin care se putea realiza o donaţie prin persoană interpusă. În dreptul modern, această instituţie specifică din Common Law, respectiv, a trustului, creaţie a sistemului de equity, care desemnează raportul juridic creat, prin acte între vii sau pentru cauză de moarte, de o persoană numită fondator (settlor), care transferă unul sau mai multe bunuri sub controlul unui administrator (trustee), în beneficiul unei persoane sau pentru un scop anume, a fost preluată sub diferite forme în sistemele de drept romano-germanice. Cât priveşte reglementarea românească, se poate afirma că este o preluare a reglementărilor franceze163, cu unele particularităţi. Trustul este considerat în peisajul juridic internaţional ca o instituţie unică, iar importanţa sa este subliniată de Convenţia de la Haga privind legea aplicabilă trusturilor. Mai multe state din sistemele de drept romano-germanice au ratificat acordul (de exemplu, Italia, Franţa, Principatul Monaco, Elveţia, Luxemburg, Olanda), iar prin Acordul din 1993 de asociere între România şi Comunităţile Europene se precizează că acordul părţilor nu prejudiciază dreptul părţilor de a adopta măsurile necesare pentru raţiuni de prudenţă, cu scopul de a asigura protecţia investitorilor, depunătorilor, deţinătorilor de titluri şi a persoanelor cărora li se datorează drepturi cu caracter fiduciar. Fiducia, ca instituţie juridică adoptată (transferată164), a răspuns unor nevoi juridice cum ar fi, de pildă, utilitatea practică

163

Art. 2011-2030 din Codul civil francez. Ne aflăm, de fapt, în faţa unui exemplu de transfer de instituţii juridice, una din principalele căi de interconectare a sistemelor de drept. A se vedea Alan 164

191

a trustului, în special prin flexibilitatea şi sfera largă de aplicare a acestuia în relaţiile civile şi comerciale, avându-se în vedere şi interconectarea economică tot mai importantă la nivel mondial. În ceea ce priveşte acest din urmă aspect, se poate observa o legătură între competitivitatea economică a unui stat şi calitatea reglementărilor naţionale de drept. De lege lata, înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil existau, în legislaţia noastră, referiri la fiducie, în acte internaţionale bilaterale sau multilaterale la care România este parte, precum şi în acte normative interne, cum ar fi, de pildă, cele privind organizarea profesiei de avocat165, în legislaţia pieţei de capital, precum şi în alte materii. 12.2.1. Noţiunea Noul Cod civil defineşte fiducia ca fiind operaţiunea juridică prin care unul sau mai mulţi constituitori transferă drepturi reale, drepturi de creanţă, garanţii ori alte drepturi patrimoniale sau un ansamblu de asemenea drepturi, prezente şi viitoare, către unul sau mai mulţi fiduciari care le administrează cu un scop determinat, în folosul unuia sau mai multor beneficiari. Reglementarea precizează că aceste drepturi fiduciare alcătuiesc o masă patrimonială autonomă, distinctă de celelalte drepturi şi obligaţii din patrimoniile fiduciarilor. La o succintă analiză putem pune în evidenţă faptul că părţile contractului de fiducie sunt constituitorul (sau constituitorii) şi fiduciarul (sau fiduciarii), iar beneficiarul (sau beneficiarii) nu sunt parte în contract, astfel, la o primă vedere, s-ar putea desprinde o asemănare cu stipulaţia pentru altul. De asemenea, actuala reglementare din noul Cod civil ne poate conduce spre o necesitate a distingerii unor elemente cât priveşte raportul dintre fiducie şi administrarea bunurilor altuia. Welson - Legal transplants; An aproach to Comparative Law, University of Georgia Press, ed. a II-a, 1993. 165 Art. 3 alin. 1 litera g) din Legea nr. 51/1995.

192

Elementele de diferenţiere privesc izvoarele şi calitatea administratorului celor două operaţiuni juridice. Asemănarea este determinată de ideea administrării unor mase patrimoniale, desigur, cu anumite nuanţări, mai ales cu privire la posibilitatea transmiterii inter vivos a unei universalităţi juridice, doctrina opinând pentru posibilitatea unei atari transmiteri doar mortis causa166. În acelaşi timp, ni se pare insuficient de clar conţinutul noţiunii de transfer despre care face vorbire art. 773, deoarece transferul drepturilor şi obligaţiilor dintr-o masă patrimonială în alta nu constituie o înstrăinare. Termenul relativ imprecis presupune o clarificare în perspectiva identificării corecte a mijloacelor juridice ale fiecărei părţi în vederea protejării intereselor sale. Dat fiind caracterul calificat al fiduciarilor, credem că este relevantă determinarea cât mai exactă a naturii drepturilor ce pot forma masa patrimonială fiduciară, enumerarea din cuprinsul art. 773 nefiind aplicabilă telle quelle167. 12.2.2. Izvoarele fiduciei Noul Cod civil precizează că aceste izvoare sunt legea şi contractul, care trebuie încheiate în formă autentică. Referirile la lege din art. 774 N.C.civ. ni se par a nu fi suficient de clare, putând să fie interpretate într-un dublu sens, fie ca o reglementare specială ulterioară, care să prevadă obligativitatea sau posibilitatea unei astfel de operaţiuni juridice, fie adoptarea unui act normativ care să reglementeze suplimentar fiducia. Faptul că alternativa este contractul ne face să ne gândim că este vorba de prima ipoteză.

166

A se vedea L.Pop, M.Harosa, op.cit., p.31. De exemplu, în cazul instituţiilor de credit sunt relevante mai multe texte din OUG nr. 99/2006, care prevăd anumite interdicţii pentru orice persoană juridică ce nu este instituţie de credit. 167

193

12.2.3. Subiectele fiduciei, respectiv constituitor şi fiduciar, în principiu, pot fi orice persoană fizică sau juridică, dar soluţia aleasă are în vedere un fiduciar cu caracter calificat; astfel, art. 776 alin. 2 şi 3 are în vedere ca posibili fiduciari instituţiile de credit, societăţile de investiţii şi de administrare a investiţiilor, societăţile de servicii de investiţii financiare, societăţile de asigurare şi de reasigurare legal înfiinţate şi avocaţii şi notarii publici. În ceea ce îi priveşte pe avocaţi şi pe notarii publici, ni se pare că, potrivit reglementărilor actuale privind fiecare din categoriile profesionale sus menţionate, aceştia nu au încă o legitimitate legală satisfăcătoare. În ceea ce îi priveşte pe avocaţi, aparent există la acest moment un cadru normativ, în Statutul profesiei de avocat; acesta nu corespunde, însă, caracteristicilor principale ale fiduciei şi anume aceea de a se implica în administrarea unei mase patrimoniale distincte168. În cazul notarilor publici, credem că este cu atât mai necesar cu cât singura referire normativă actuală care ar permite derularea activităţilor fiduciare are un caracter pur teoretic, anume cea cuprinsă în art. 8 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale, cu modificările ulterioare, şi care precizează că „notarul public îndeplineşte următoarele acte notariale”: (...) „orice alte operaţiuni prevăzute de lege”. Or, în raport de importanţa fiduciei, coroborată cu lipsa unor garanţii de funcţionare la nivelul celor prevăzute de art. 776 alin. 2, se impune, credem, reglementarea corespunzătoare a modului în care

168

Art. 98 alin. 2 din Statut se referă la bunuri şi sume de bani privite ut singuli, nu ca o masă patrimonială.

194

notarul public poate intra în raporturi fiduciare în această calitate169. Beneficiarul contractului de fiducie poate fi constituitorul, fiduciarul sau o terţă persoană. 12.2.4. Conţinutul contractului de fiducie, sub sancţiunea nulităţii absolute, trebuie să cuprindă toate drepturile transferate, durata transferului (care nu poate depăşi 30 de ani), identitatea constituitorului, a fiduciarului şi a beneficiarului, precum şi scopul fiduciei şi întinderea puterilor administrative şi de dispoziţie ale fiduciarului. Relativ la sancţiunea nulităţii absolute prevăzute pentru încălcarea unor reglementări sau a unor limitări, se poate presupune că aceasta va prilejui apelarea frecventă la instanţă (cum ar fi, de exemplu, nulitatea absolută a contractului de fiducie în cazul unei liberalităţi indirecte în favoarea beneficiarului). 12.2.5. Înregistrarea fiscală, registrul naţional al fiduciilor Tot sub sancţiunea nulităţii absolute, contractul de fiducie trebuie să fie înregistrat la cererea fiduciarului, în termen de o lună de la data încheierii, la organul fiscal competent să administreze sumele datorate de fiduciari la bugetul general consolidat. De asemenea, desemnarea ulterioară a beneficiarului, trebuie să fie făcută printr-un act scris şi supus aceleiaşi înregistrări, neîndeplinirea acestei condiţii legale atrăgând tot sancţiunea nulităţii absolute. Ne întrebăm dacă actul scris nu ar trebui să fie încheiat tot în formă solemnă, ca şi contractul. Registrul naţional al fiduciilor170 asigură cerinţa de opozabilitate faţă de terţi, iar intabularea drepturilor reale

169

A se vedea Horia Marius Tacu, Aspecte privind reglementarea fiduciară în noul Cod civil, în volumul Perspectivele dreptului românesc în Europa Tratatului de la Lisabona, Ed.Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 183 şi urm.

195

imobiliare care fac obiectul contractului de fiducie se poate face numai după înscrierea în registrul naţional al fiduciarilor, precum şi la compartimentul de specialitate al administraţiei publice locale. Deducem că este vorba de intabularea în cartea funciară. 12.2.6. Obligaţia fiduciarului de a da socoteală constituitorului trebuie stipulată în contract şi are în vedere îndeplinirea obligaţiilor acestuia. Aceeaşi obligaţie revine fiduciarului ca, la intervalele prevăzute în contractul de fiducie, să dea socoteală beneficiarului şi reprezentantului constituitorului sau la cererea acestora. 12.2.7. Puterile fiduciarului în raporturile cu terţii sunt socotite cele mai largi asupra masei patrimoniale fiduciare, cu excepţia cazului în care se dovedeşte că terţii aveau cunoştinţă de limitarea acestor puteri. Titularii creanţelor născute în legătură cu bunurile din masa patrimonială fiduciară, precum şi creditorii constituitorului care au o garanţie reală asupra bunurilor acestuia şi a cărei opozabilitate este dobândită, potrivit legii, anterior fiduciei, au dreptul de urmărire, însă numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti. 12.2.8. Răspunderea fiduciarului pentru prejudiciile cauzate prin actele de conservare sau administrare este angajată numai cu privire la drepturile cuprinse în patrimoniul său. Dacă fiduciarul nu-şi îndeplineşte obligaţiile sau pune în pericol interesele ce i-au fost încredinţate, constituitorul, reprezentantul său sau beneficiarul pot cere în justiţie înlocuirea sa. Numirea noului fiduciar şi a administratorului provizoriu se dispune de către instanţa judecătorească. În această situaţie, 170

Modalităţile de înscriere în acest registru vor fi reglementate prin hotărâre a Guvernului, conform art. 781 N.C.civ.

196

noul fiduciar va avea toate drepturile şi obligaţiile prevăzute iniţial în contractul de fiducie. Aceasta ne conduce la concluzia că acest contract de fiducie nu este un contract intuitu personae. 12.2.9. Denunţarea, modificarea şi revocarea contractului de fiducie Contractul poate fi denunţat de constituitor cât timp nu a fost acceptat de beneficiar. După acceptarea de către beneficiar, contractul nu poate fi modificat sau revocat de către părţi ori denunţat unilateral de către constituitor decât cu acordul beneficiarului sau, în lipsă, cu autorizarea instanţei. Încetarea contractului de fiducie are loc prin împlinirea termenului sau prin realizarea scopului urmărit, când aceasta intervine înainte; de asemenea, poate înceta prin renunţarea beneficiarului sau în momentul deschiderii procedurii de insolvenţă împotriva fiduciarului. Efectele încetării contractului de fiducie. La încetarea contractului, masa patrimonială se transferă la beneficiar sau, în lipsa acestuia, la constituitor. 12.3. Administrarea bunurilor altuia Noul Cod civil consacră acestei operaţiuni juridice întregul Titlu al V-lea din Cartea a III-a, reglementarea fiind cuprinsă de la art. 792 la art. 858. După întinderea reglementării, de altfel detaliată, se poate înţelege importanţa care se acordă în economia Codului civil acestor operaţiuni. Noul Cod civil nu dă o definiţie acestei operaţiuni juridice, aşa cum a făcut-o în cazul fiduciei. Reglementarea, care credem că s-a dorit a fi completă, a acestei instituţii, are în vedere multiple aspecte, printre care menţionăm: 197

- persoana care poate dobândi calitatea de administrator şi care nu poate să fie decât persoana fizică cu capacitate deplină de exerciţiu; - calitatea de administrator se dobândeşte prin împuternicire instituită prin convenţie sau legal în vederea administrării unuia sau mai multor bunuri, a unei mase patrimoniale sau a unui patrimoniu; - în general, administrarea se realizează cu titlu gratuit, dar pot fi şi excepţii determinate de lege, de actul constitutiv sau prin înţelegerea ulterioară a părţilor. 12.3.1. Formele de administrare prevăzute de noul Cod civil sunt de două tipuri: forma simplă şi administrarea deplină. Regulile distincte stabilite pentru aceste două forme credem că au doar rolul de model, deoarece părţile, prin actul constitutiv, nu sunt ţinute să se încadreze strict într-unul din aceste tipuri. Ele pot stabili, în baza principiului libertăţii contractuale, întinderea împuternicirii administratorului. În funcţie de complexitatea actelor pe care administratorul este ţinut să le efectueze, se pot aplica dispoziţiile de la administrarea simplă sau de la administrarea deplină – nefiind imposibil să apară, în acest fel, şi forme „mixte de administrare”. Credem, aşadar, cu privire la majoritatea normelor în materie, că este vorba de norme dispozitive. De altfel, reglementarea din noul Cod civil este o reglementare generală, aşa cum precizează şi art. 794 privind domeniul de aplicare, anume că în absenţa unor norme legale speciale, prevederile titlului la care am făcut referire (Titlul V – Cartea a III-a) se aplică în toate cazurile de administrare a bunurilor acestuia.

198

12.3.2. Obligaţiile administratorului faţă de beneficiar sunt aceleaşi, indiferent de tipul de administrare. În principal, administratorul este ţinut, în limitele legii şi ale împuternicirii, să-şi exercite atribuţiile cu diligenţa pe care „un bun proprietar” o depune în administrarea bunurilor sale. Administratorul are obligaţia ca, în cazul unui conflict de interese, să anunţe de îndată pe beneficiar despre orice interese ar avea într-o anumită activitate de natură să-l pună într-o asemenea situaţie, cu excepţia intereselor şi drepturilor născute din actul constitutiv. Administratorului îi este interzis de a dobândi orice drepturi în timpul exercitării calităţii sale, prin orice fel de contract, ci doar prin succesiune. În mod excepţional, administratorul ar putea încheia asemenea acte cu împuternicirea expresă a beneficiarului sau, în caz de împiedicare a acestuia, a instanţei judecătoreşti. O altă interdicţie priveşte folosirea bunurilor administrate în interes propriu fără acordul beneficiarului. Tot o interdicţie priveşte încheierea actelor de dispoziţie cu titlu gratuit referitoare la drepturile sau bunurile care i-au fost încredinţate, cu excepţia cazului în care interesul unei bune administrări o impune. Administratorul trebuie să fie imparţial cu beneficiarii concomitenţi sau succesivi ţinând cont de drepturile şi interesele fiecăruia. Credem că această obligaţie nu are numai o valoare morală, ci că nerespectarea ei, în cazul în care ar cauza prejudicii unor beneficiari, ar putea conduce la obligaţia administratorului de a le repara. În acelaşi context se înscrie şi obligaţia de imparţialitate a administratorului. 12.3.3. Răspunderea administratorului nu poate fi angajată pentru pieirea bunurilor pricinuită de forţa majoră, de 199

vechimea sau de natura perisabilă a bunurilor ori de folosirea obişnuită şi autorizată a acestora. La art. 812 N.C.civ. se reglementează şi o anume atenuare a răspunderii administratorului şi a despăgubirilor datorate de acesta, instanţa judecătorească putând reduce întinderea acestora, ţinând seama de circumstanţele asumării sau de caracterul gratuit al serviciilor administrării. 12.3.4. Obligaţiile administratorului şi ale beneficiarului faţă de terţi Administratorul răspunde personal în cazul în care, în limitele puterilor conferite, îşi asumă obligaţii în numele beneficiarului sau al fiduciarului171. Răspunderea personală a administratorului este angajată, de asemenea, şi în cazul depăşirii puterilor conferite, faţă de terţii cu care a contractat, în măsura în care aceştia nu au cunoscut faptul depăşirii puterilor ori beneficiarul nu a notificat contractele astfel încheiate. Beneficiarul răspunde faţă de terţi pentru prejudiciile cauzate în mod culpabil de administrator în exercitarea atribuţiilor sale numai până la concurenţa câştigului obţinut. Aceste prevederi se aplică în mod corespunzător în cazul masei fiduciare. Această reglementare specială privind răspunderea beneficiarului pentru fapta altei persoane, în special a administratorului, o socotim a fi o răspundere civilă delictuală. În primul rând, credem că este o răspundere pentru fapta altuia şi anume răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, dar cu o limitare legală şi anume numai până la concurenţa câştigului realizat de către beneficiar. Iar dacă ar fi să avem în vedere prevederile art. 16 N.C.civ., referitoare la vinovăţie, ar urma să-şi facă aplicarea alin. 4 al acestui articol, potrivit căruia „Atunci când legea condiţionează efectele juridice ale unei fapte 171

Această precizare legislativă induce ideea că şi fiduciarul poate să administreze masa fiduciară prin această operaţiune juridică, anume a actului de administrare.

200

de săvârşirea sa din culpă, condiţia este îndeplinită şi dacă fapta a fost săvârşită cu intenţie”. Aşadar, beneficiarul răspunde faţă de terţi în condiţiile art. 816 alin. 1 şi dacă prejudiciul cauzat este consecinţa unei fapte săvârşite cu intenţie de către administrator. Teoria aparenţei în drept, cât priveşte actele încheiate de un administrator aparent, îşi găseşte aplicabilitatea cu privire la actele încheiate de acesta cu terţii de bună credinţă (art. 816 N.C.civ.). 12.3.5. Obligaţiile privind inventarul, garanţiile şi asigurarea Administratorul este obligat să facă inventarul, să subscrie o poliţă de asigurare sau să furnizeze o altă garanţie pentru buna exercitare a îndatoririlor sale, cu excepţia existenţei unei clauze în actul constitutiv, a unei înţelegeri ulterioare a părţilor, a unei dispoziţii legale contrare sau a unei hotărâri judecătoreşti. În situaţia în care o asemenea obligaţie în sarcina administratorului a fost stabilită prin lege sau hotărâre judecătorească, pentru motive temeinice instanţa îl poate dispensa de îndeplinirea acesteia, nu însă şi pentru obligaţia de întocmire a inventarului ori privind garanţia sau asigurarea, dacă acestea au fost prevăzute în actul de constituire. Cu alte cuvinte, instanţa nu poate modifica sau ignora clauzele stabilite de părţi, dacă acestea sunt legale. 12.3.6. Administrarea colectivă şi delegarea În cazul în care sunt desemnaţi mai mulţi administratori, în lipsa unor dispoziţii contrare, hotărârile se iau prin voinţa majorităţii acestora. Dacă hotărârile nu pot fi luate din pricina opunerii constante a unora dintre administratori, se poate apela la instanţa judecătorească, mai ales în caz de urgenţă; aceasta poate dispune anumite măsuri cum ar fi, de pildă, stabilirea unui mecanism simplificat de adoptare a hotărârilor, repartizarea atribuţiilor între 201

administratori sau chiar înlocuirea celui sau celor cărora le poate fi imputată situaţia respectivă. Răspunderea pentru hotărârile luate de administratori şi pentru modul de exercitare a atribuţiilor lor este solidară. Delegarea este operaţiunea juridică prin care administratorul deleagă parţial atribuţiile sale sau împuterniceşte un terţ să-l reprezinte la încheierea unui act determinat. Administratorul nu poate însă delega administrarea generală, cu excepţia cazului când aceasta se face către un coadministrator. În această situaţie, administratorul răspunde pentru faptele celui substituit, în măsura în care beneficiarul nu a autorizat în mod expres substituirea, iar în cazul în care aceasta există, răspunde numai pentru lipsa de diligenţă în alegerea şi îndrumarea înlocuitorului. Ne întrebăm care este diferenţa între răspunderea administratorului pentru faptele înlocuitorului, dacă nu are autorizarea beneficiarului, şi răspunderea beneficiarului care are autorizarea beneficiarului, dar poate răspunde pentru lipsa de diligenţă în alegerea şi îndrumarea înlocuitorului. Ni se pare că nu ar fi nicio diferenţă. Terminologia art. 829 N.C.civ. privind delegarea nu este unitară pentru acelaşi actor şi cu acelaşi înţeles. Se foloseşte termenul delegat, înlocuitor sau reprezentanţă. Toţi termenii folosiţi, aşa cum rezultă din context, au acelaşi înţeles, desemnând persoana delegată de administrator, situaţia fiind reglementată de art. 829 N.C.civ. 12.3.7. Darea de seamă anuală Este în obligaţia administratorului de a prezenta beneficiarului anual darea de seamă cu privire la gestionarea bunului, bunurilor ori masei patrimoniale încredinţate. Darea de seamă trebuie să cuprindă toate informaţiile necesare, care să permită verificarea exactităţii sale. De asemenea, 202

la cererea oricărei persoane interesate se poate realiza auditul de către un expert independent. În cazul unei opoziţii din partea administratorului, instanţa judecătorească poate, dacă este solicitată, să desemneze un expert independent pentru verificarea dării de seamă. Totodată, administratorul este obligat să permită beneficiarului, în orice moment, examinarea registrelor şi a documentelor justificative în legătură cu gestiunea. 12.3.8. Încetarea administrării Cauzele de încetare pot fi, în principal: - încetarea dreptului beneficiarului asupra bunurilor administrate; - expirarea termenului sau a condiţiei prevăzute în actul constitutiv; - îndeplinirea scopului administrării sau a cauzei care a dat naştere acesteia; - denunţarea de către beneficiar, după comunicarea către administrator prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire în vederea restituirii bunurilor; - prin înlocuirea administratorului de către beneficiar sau de către instanţa judecătorească, la cererea altei persoane interesate; - prin punerea sub interdicţie judecătorească sau supunerea la procedura insolvenţei, atât în cazul administratorului cât şi al beneficiarului; desigur este vorba de oricare dintre aceştia. Obligaţiile asumate faţă de terţi, ulterior încetării administrării, de un administrator de bună credinţă, îl obligă pe beneficiar şi respectiv pe fiduciar.

203

CAPITOLUL XIII RĂSPUNDEREA CIVILĂ ÎN CADRUL NOULUI COD CIVIL 13.1. Dispoziţii generale privind răspunderea pentru fapta proprie În mod tradiţional, răspunderea civilă este fie o răspundere contractuală, fie una delictuală. Ambele forme ale răspunderii sunt dominate de ideea reparării unui prejudiciu cauzat altuia printr-o faptă ilicită şi, de regulă, culpabilă. Deşi între cele două forme de răspundere nu există deosebiri fundamentale, Codul civil în vigoare le supune unor regimuri sensibil deosebite. În doctrina juridică actuală este aproape unanim susţinută teoria unităţii răspunderii civile, excluzând ideea că fiecare dintre cele două feluri de răspundere ar reprezenta o instituţie juridică distinctă. Noul Cod civil păstrează viziunea dualistă asupra formelor răspunderii civile contractuale şi delictuale, definind fiecare formă şi reglementând, ulterior, în chip unitar clauzele exoneratoare de răspundere. Astfel, art. 1349 din noul Cod civil se referă la răspunderea delictuală, prevăzând că orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile sau inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane (alin. 1). Textul adaugă că cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral. Este de menţionat că prevederile menţionate nu disting, cât priveşte obligaţia de reparare, între prejudiciile patrimoniale şi cele nepatrimoniale (morale). Obligaţia de reparare a prejudiciilor fără caracter patrimonial este consacrată prin alte prevederi exprese ale Codului (de pildă, art. 253 alin. 4). 204

Revenind la prevederile art. 1139 alin. 1 şi 2, vom observa că acestea leagă angajarea răspunderii delictuale nu numai de nerespectarea legii, ci şi de încălcarea „obiceiului locului”, ceea ce poate duce la dificultăţi în stabilirea culpei autorului faptei şi nu pare a răspunde cerinţelor unei societăţi cu adevărat moderne. Pe de altă parte, este de remarcat faptul că textul consacră expres potenţialul cauzator de prejudicii al inacţiunii şi, de aici, posibilitatea angajării răspunderii şi în această ipoteză. Alte cazuri, în care răspunderea delictuală are în vedere nu fapta proprie a celui chemat să răspundă, ci fapta altei persoane, sau răspunderea pentru pagube cauzate de lucruri ori de animale sunt enunţate în alin. 3 al art. 1349 din N.C.civ. Reglementarea cuprinsă în noul Cod civil nu se aplică în cazul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte, aceasta stabilindu-se prin legi speciale (art.1349 alin. 4). Cât priveşte răspunderea contractuală, art. 1350 alin. 1 N.C.civ. enunţă principiul potrivit căruia orice persoană trebuie să-şi execute obligaţiile pe care le-a contractat. Atunci când, fără justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii (alin. 2). Şi, în fine, punând capăt discuţiilor purtate îndelung în doctrină cu privire la dreptul de opţiune între temeiul contractual şi cel delictual ale răspunderii civile şi la cumulul celor două forme ale răspunderii, art. 1350 alin. 3 din N.C.civ. stabileşte că, dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părţi nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli, care i-ar fi mai favorabile. 13.2.

Cauzele exoneratoare de răspundere

Potrivit art.1351 alin. 1 din N.C.civ., răspunderea este înlăturată dacă prejudiciul este cauzat de forţă majoră sau de caz 205

fortuit. Prevederile textului sunt, însă, dispozitive, astfel încât părţile pot conveni contrariul; este vorba, desigur, în acest caz, despre răspunderea contractuală, deoarece în cazul răspunderii delictuale părţile n-au cum să convină asupra agravării răspunderii. În alţi termeni, în acest din urmă caz prevederile art. 1351 N.C.civ. au caracter imperativ. Art. 1351 alin. 1 şi 2 cuprinde definiţii sintetice şi cu mare aplicabilitate practică ale forţei majore şi cazului fortuit. Astfel, forţa majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil. La rândul său, cazul fortuit este definit ca un eveniment ce nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs (art. 1351 alin. 3). O consecinţă logică a valorii exoneratoare a fiecăreia dintre cele două cauze menţionate face obiectul alineatului final al art. 1351, potrivit căruia dacă, potrivit legii, debitorul este exonerat de răspundere contractuală pentru un caz fortuit, el este, de asemenea, exonerat şi în caz de forţă majoră; această dispoziţie are, însă, în vedere numai răspunderea contractuală, astfel cum rezultă chiar din text. Fapta victimei (sau a creditorului) poate exclude, în întregime ori numai parţial, răspunderea civilă a pârâtului; potrivit art. 1352 N.C.civ., nu numai fapta victimei, ci şi fapta terţului înlătură răspunderea, chiar dacă nu au trăsături similare forţei majore, însă numai în cazurile în care, potrivit legii sau convenţiei părţilor (răspunderea contractuală), cazul fortuit este exonerator de răspundere. Această din urmă condiţie nu este prevăzută de lege. În prezent, spre a se apăra de răspundere, pârâtul poate invoca fapta ilicită şi culpabilă a victimei. Pentru această situaţie, doctrina şi jurisprudenţa disting după cum culpa sau răspunderea pârâtului nu este prezumată sau când o asemenea prezumţie legală există. 206

În prima ipoteză, victima este obligată să dovedească existenţa tuturor condiţiilor răspunderii, inclusiv a faptei ilicite şi a culpei autorului. Răspunderea pârâtului va fi diminuată, în situaţia respectivă, dacă şi în măsura în care el va proba că prejudiciul a fost cauzat nu numai de fapta sa, ci şi de fapta ilicită şi culpabilă a victimei. Prin urmare, despăgubirea datorată de pârât va fi proporţională cu contribuţia sa la producerea pagubei; suportarea reparaţiei urmează a fi împărţită între pârât şi victimă. Victima are, însă, o situaţie mai favorabilă în ipoteza în care culpa ori răspunderea pârâtului sau existenţa raportului de cauzalitate, sunt prezumate. Pârâtul va trebui să se apere înlăturând prezumţia respectivă şi dovedind că paguba în întregime ori numai o parte din ea a fost provocată prin fapta victimei. În materie contractuală, aceasta va însemna dovedirea, de către debitor, a faptului că executarea obligaţiilor sale a fost cu neputinţă din cauza faptei culpabile a creditorului. Sub imperiului noului Cod civil, fapta victimei ori fapta unui terţ va avea efect exonerator numai cu observarea condiţiei prevăzute de art. 1352. Mai precizăm că, în prezent ca şi în viitor, dacă alături de fapta pârâtului, fapta terţului a contribuit la cauzarea pagubei, terţul va avea poziţie de coautor; drept urmare, cei doi vor răspunde solidar faţă de victimă. Revenind la forţa majoră şi la cazul fortuit, vom remarca faptul că, după părerea noastră, definirea prin lege a acestor cauze de exonerare nu este de natură să pună cu totul capăt controverselor existente în doctrină. În ambele cazuri, în reglementarea legală este vorba despre evenimente imprevizibile şi invincibile: forţa majoră este absolut invincibilă şi inevitabilă – ceea ce ar însemna nu numai că evenimentul este invincibil, ci şi că nici măcar nu poate fi ocolit, că este, aşadar, insurmontabil. Cât priveşte forţa majoră, reglementarea dată de noul Cod civil, dorindu-se a fi fermă şi categorică, devine tautologică, deoarece adjectivul „invincibil” nu suportă grade de comparaţie şi 207

nici caracterizări ca aceea de „absolut”. În schimb, în definirea cazului fortuit, deşi formulările se vor mai puţin categorice, este vorba, de fapt, despre aceleaşi caractere ale evenimentului exonerator – care, neputând fi prevăzut, este imprevizibil şi neputând fi împiedicat, este invincibil. Mai mult decât atât, credem – în sensul unei părţi a doctrinei – că, de fapt, ceea ce contează decisiv în caracterizarea unui eveniment ca fiind forţă majoră sau caz fortuit este caracterul său invincibil, insurmontabil şi mai puţin faptul că nu a putut fi prevăzut. Textul adaugă, în cazul forţei majore, că este vorba despre un eveniment extern, fără a preciza ce anume se are în vedere în comparaţie cu cazul fortuit. O reglementare expresă are în vedere cazul în care forţa majoră ori cazul fortuit au contribuit la cauzarea unui prejudiciu, alături de fapta săvârşită, cu intenţie ori din culpă, de către autor, caz în care autorul va fi ţinut doar pentru partea de prejudiciu ce i se datorează (art. 1371 N.C.civ.). În general, potrivit prevederii aceluiaşi articol, culpa comună atrage răspunderea civilă numai pentru partea de prejudiciu cauzată de autor (restul urmând a fi suportat de victimă). Consacrarea principiului răspunderii proporţionale cu contribuţia efectivă la producerea prejudiciului va pune capăt, în viitor, controverselor doctrinare privind suportarea prejudiciului în ipoteza culpei comune. Exercitarea normală a unui drept subiectiv exclude caracterul ilicit al faptei şi, deci, înlătură răspunderea (neminem laedit qui suo jure utitur), dar numai dacă fapta a fost săvârşită cu intenţia de a vătăma pe altul (art. 1353 N.C.civ.). Un progres în reglementarea cauzelor exoneratoare de răspundere se referă la precizarea expresă a faptului că nu poate fi obţinută, de către victimă, repararea pagubei provocată de persoana care i-a acordat ajutor în mod dezinteresat ori de lucrul, animalul ori edificiul de care s-a folosit în mod gratuit, dar numai dacă nu s-ar dovedi intenţia sau culpa gravă a celui care, potrivit legii, ar fi chemat să răspundă (art. 1354 N.C.civ.). 208

Excluderea sau limitarea răspunderii contractuale pe calea unui anunţ, adus sau nu la cunoştinţa publicului, poate produce efecte doar dacă cel care îl invocă face dovada că victima cunoştea existenţa anunţului la momentul încheierii contractului; răspunderea delictuală nu poate fi, la rândul ei, limitată sau exclusă printr-un anunţ, dar un asemenea anunţ poate avea ca efect, în sensul art. 1356 alin. 2, aplicarea regulilor legale privind culpa comună. Deşi noul Cod civil nu o spune expres, părţile pot conveni ca răspunderea să existe şi în cazul în care paguba este cauzată de forţa majoră sau de cazul fortuit; este ceea ce rezultă din art. 1351 alin. 1 din N.C.civ. Sunt, tot astfel, valabile clauzele care exclud răspunderea pentru pagube cauzate printr-o simplă imprudenţă sau neglijenţă bunurilor victimei; dar nu se poate exclude sau limita prin convenţie sau act unilateral răspunderea pentru prejudiciul material cauzat altuia cu intenţie sau din culpă gravă. Dispoziţii legale cu deosebire importante pentru domeniul asistenţei medicale sunt cele cuprinse în art. 1355 alin. 3 şi 4 N.C.civ. Potrivit acestora, răspunderea pentru prejudiciile cauzate integrităţii fizice sau psihice ori sănătăţii nu poate fi înlăturată ori diminuată decât în condiţiile legii; pe de altă parte, declaraţia de acceptare a riscului producerii unui prejudiciu nu reprezintă, prin ea însăşi, renunţarea victimei la dreptul de a obţine despăgubiri. Art. 1357 N.C.civ. cuprinde reglementarea unui principiu consacrat în prezent de art. 998-999 C.civ. În redactarea actuală, „Orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara” (art. 998); „Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi acela ce a cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa” (art. 999). Noua reglementare, mai sistematică şi mai clară, exprimă aceleaşi principii. Potrivit art. 1357 N.C.civ., „Cel care 209

cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu intenţie sau din culpă, este obligat să îl repare” (alin. 1); tot astfel, „autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă” (alin. 2). Întreaga reglementare a răspunderii civile delictuale are la bază, în noua reglementare consacrată prin noul Cod civil, ideea de culpă. Cazurile în care răspunderea poate fi angajată în lipsa culpei, astfel cum ele se înfăţişează în cadrul noii reglementări, vor fi semnalate mai târziu. Ni se pare importantă, însă, soluţia aleasă de legiuitor pentru ipoteza în care fapta prejudiciabilă a fost săvârşită fără discernământ. Remarcăm, mai întâi, că noul Cod civil păstrează principiile stabilirii discernământului, aşa cum s-au conturat ele în lumina reglementării legale în doctrină şi jurisprudenţă. Astfel, minorul sub 14 ani şi persoana pusă sub interdicţie judecătorească sunt prezumaţi relativ a nu avea discernământ, în timp ce minorul ce a împlinit 14 ani poate fi exonerat de răspundere doar dacă dovedeşte că nu a avut discernământ la săvârşirea faptei. O stare, chiar vremelnică, de tulburare a minţii poate, de asemenea, să exonereze de obligaţia de despăgubire pe autorul faptei, dar numai dacă această stare nu îi este imputabilă. Pornind de la unele hotărâri judecătoreşti şi de la o serie de propuneri ale doctrinei, noul Cod consacră, sub imperiul principiilor echităţii, obligaţia subsidiară de indemnizare a victimei, ori de câte ori, autorul faptei fiind lipsit de discernământ, nu poate fi angajată nici răspunderea persoanei ce avea, potrivit legii, îndatorirea de a-l supraveghea. Într-o asemenea ipoteză, autorul faptei nu va fi scutit de plata unei indemnizaţii către victimă; indemnizaţia va fi stabilită într-un cuantum echitabil, ţinându-se seama de starea patrimonială a părţilor. Pare evident, în cadrul consacrării legislative a acestei soluţii, că nu ne mai aflăm pe tărâmul răspunderii civile propriuzise, lucru dovedit şi de faptul că legea nu mai vorbeşte despre obligaţia autorului de a despăgubi victima, ci de a-i plăti o 210

indemnizaţie care, cel mai adesea, va fi mai mică decât prejudiciul efectiv suferit; este, însă, neîndoielnic, după părerea noastră, că indemnizaţia nu va putea depăşi cuantumul pagubei suferite de victimă. Noua reglementare obligă, pe de altă parte, la repararea pagubei constând în lezarea unui interes legitim, serios şi care creează, prin felul în care se manifestă, aparenţa unui drept subiectiv. Literatura juridică şi jurisprudenţa au admis şi până în prezent, repararea pagubei create prin vătămarea unui interes, cu condiţia ca acesta să fi avut un caracter de stabilitate, o permanenţă suficientă spre a justifica presupunerea că ar fi continuat şi în viitor; pe de altă parte, se cere – condiţie însuşită de textul menţionat al noului Cod civil (art. 1359) – ca interesul a cărui reparare se pretinde să fi fost licit şi moral. Această ultimă caracterizare nu este reprodusă de text, dar putem presupune că ea a fost absorbită în cerinţa ca interesul să fi fost licit. Legitima apărare (art. 1360) nu exclude, pentru cazul în care autorul a săvârşit o infracţiune prin depăşirea limitelor apărării legitime, obligaţia de a plăti agresorului o indemnizaţie adecvată şi echitabilă; trebuie observat că, şi de data aceasta, legea nu vorbeşte despre o despăgubire, aşadar nu are în vedere repararea prejudiciului; caracterul adecvat şi echitabil al indemnizaţiei urmează, desigur, să fie stabilit de instanţa de judecată. Pe de altă parte, starea de necesitate (art. 1361 N.C.civ.) nu reprezintă o cauză exoneratoare de răspundere pentru acela care a distrus sau a deteriorat bunurile altuia pentru a se apăra pe sine ori bunurile proprii de la un prejudiciu ori pericol iminent. Numai că în acest caz repararea prejudiciului cauzat victimei nu urmează regulile răspunderii civile obişnuite, ci regulile aplicabile îmbogăţirii fără justă cauză. În toate cazurile în care fapta păgubitoare a fost săvârşită sub imperiul legitimei apărări sau al stării de necesitate, în 211

interesul unei terţe persoane, terţul va putea fi acţionat de victimă în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză; este vorba, şi aici, despre o noutate reprezentând consacrarea unei soluţii de jurisprudenţă (art. 1362 N.C.civ.). Potrivit art. 1363 N.C.civ., o persoană se poate exonera de răspunderea pentru paguba cauzată prin divulgarea secretului comercial dovedind că fapta a fost impusă de împrejurări grave ce priveau sănătatea sau siguranţa publică. În schimb, îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege, ca şi ordinul superiorului nu exonerează de răspundere pe acela care putea să îşi dea seama de caracterul ilicit al faptei sale (art. 1364). Vom semnala, în fine, textul art. 1370 N.C.civ., care, pentru ipoteza în care prejudiciul a fost cauzat prin acţiunea simultană sau succesivă a mai multor persoane şi nu se poate stabili cine l-a cauzat, toate persoanele vor răspunde solidar faţă de victimă (art.1370). 13.3.

Răspunderea pentru fapta altuia

Răspunderea pentru fapta altuia este simplificată în noua reglementare. Ea se referă, potrivit art. 1372-1374, la răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie şi la răspunderea comitenţilor pentru prepuşi. În primul caz, cel care, în virtutea legii, a unui contract ori a unei hotărâri judecătoreşti este obligat să supravegheze un minor sau o persoană pusă sub interdicţie răspunde de prejudiciul cauzat altora de aceste din urmă persoane. Răspunderea revine, în principal, părinţilor minorului ori tutorelui acestuia sau al interzisului (art. 104 şi urm. N.C.civ.). Cât priveşte răspunderea celor obligaţi să supravegheze pe minor sau pe interzis, noul Cod civil precizează – într-o manieră superfluă, după părerea noastră – că aceasta subzistă chiar şi în cazul în care făptuitorul nu răspunde pentru fapta proprie, fiind 212

lipsit de discernământ. Cât priveşte limitele acestei răspunderi şi, de fapt, temeiul ei, alin. final al art.1372 N.C.civ. prevede că persoana obligată la supraveghere va fi exonerată de răspundere numai dacă dovedeşte că nu a putut împiedica fapta prejudiciabilă. Reglementarea cuprinsă în noul Cod civil va determina, neîndoielnic, schimbarea jurisprudenţei în materie, dar, după părerea noastră, ea este pe deplin compatibilă cu ideea prezumţiei de culpă a părinţilor (ori, în noile prevederi, a altor persoane chemate să răspundă). Este o prezumţie ce poate fi înlăturată de cei în cauză, prin dovada faptului că nu au putut împiedica fapta prejudiciabilă. Aceasta cu atât mai mult cu cât părinţii vor fi exoneraţi de răspundere dacă dovedesc că sunt îndeplinite cerinţele răspunderii persoanei care avea obligaţia de supraveghere a minorului (art. 1374 alin. 1). Ar rezulta, aşadar, că, în cazul la care ne referim, nu este vorba despre o răspundere obiectivă, ci despre o răspundere bazată pe culpa prezumată a persoanelor responsabile. Art. 1373 N.C.civ. reglementează răspunderea comitenţilor pentru prepuşi. Textul prevede obligaţia comitentului de a repara prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate. Potrivit textului, comitent este acela care, în virtutea unui contract ori în temeiul legii, exercită direcţia, supravegherea şi controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul său ori al altuia. Alin. 3 al articolului menţionat nu stabileşte, de fapt, o cauză de exonerare a comitentului, ci reia una din condiţiile esenţiale ale răspunderii, anume aceea că fapta prepusului să fie săvârşită în legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate de comitent. Textul precizează că nu va răspunde comitentul dacă dovedeşte că victima cunoştea ori putea să cunoască, la data săvârşirii faptei, că prepusul a acţionat fără nicio legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate. Cu alte cuvinte, lipsa legăturii între faptă şi atribuţiile încredinţate prepusului nu este suficientă spre a 213

exonera de răspundere pe comitent, ci este nevoie ca aceasta să fi fost cunoscută sau să fi putut fi cunoscută de victimă la momentul săvârşirii faptei. O asemenea condiţie, firească în cadrul contractului de mandat, nu pare a avea o explicaţie în cadrul răspunderii civile; aceasta cu toate că textul nu face decât să consacre opinia exprimată deja în literatura de specialitate. Este de observat că reglementarea privind răspunderea comitentului pentru prepus nu prevede posibilitatea exonerării comitentului în anumite condiţii, aşa cum s-a prevăzut în cazul răspunderii pentru fapta minorului ori a celui pus sub interdicţie. Putem conchide, în aceste condiţii, că legiuitorul a avut în vedere stabilirea unei răspunderi obiective a comitentului, întemeiată, de pildă, pe ideea de risc, oricum a unei răspunderi fără culpă. În prezenţa unor caractere diferite ale celor două cazuri de răspundere pentru fapta altuia, apare a fi deosebit de însemnată precizarea din alin. 2 al art. 1374 N.C.civ., în sensul că nicio altă persoană în afara comitentului nu răspunde pentru fapta minorului care avea calitatea de prepus; în cazul în care, însă, comitentul este părintele minorului care a comis fapta ilicită, victima are dreptul de a opta asupra temeiului răspunderii. Este de subliniat că reglementarea dată, prin dispoziţiile noului Cod civil, răspunderii pentru fapta altuia, nu se mai referă la răspunderea institutorilor sau ucenicilor, după caz, ce se află sub a lor supraveghere, actualmente prevăzută de art. 1000 alin. 4 C.civ. Dispoziţiile legale respective vor fi abrogate odată cu intrarea în vigoare a noului Cod civil; ele erau, practic, căzute în desuetudine. 13.4. Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale sau de lucruri Răspunderea pentru prejudiciul cauzat atât de animale, cât şi de lucruri este, în redactarea expresă a noului Cod civil (art. 214

1375 şi art. 1376), independentă de orice culpă, aşadar o răspundere obiectivă. În ambele cazuri, răspunderea este condiţionată de exercitarea pazei animalului sau, după caz, a lucrului. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animal revine proprietarului acestuia sau celui care se serveşte de el, chiar dacă animalul a scăpat de sub paza sa. Tot astfel, pentru prejudiciile cauzate de lucruri răspunderea revine proprietarului sau celui care, în temeiul legii ori al unui contract, sau chiar numai în fapt exercită controlul şi supravegherea asupra lucrului şi se serveşte de acesta în interes propriu. Astfel definită noţiunea de pază, ea se aplică şi în cazul prejudiciilor cauzate de animale (art. 1377 din N.C.civ.). Prin reglementarea legală a răspunderii pentru lucruri va înceta caracterul jurisprudenţial al răspunderii, pornite de la formularea neutră a alin. 1 al art. 1000 din C.civ.; cele mai multe dintre demersurile teoretice şi dintre soluţiile practicii judecătoreşti vor fi, după părerea noastră, păstrate. Noutăţile noii reglementări – ele însele consacrări legislative ale unor soluţii existente în doctrină şi în jurisprudenţă – se referă, de pildă, la aplicarea principiilor răspunderii pentru lucruri în ipoteza coliziunii unor vehicule ori în cazuri similare, în asemenea situaţii, potrivit art. 1376 alin. 2, sarcina reparării tuturor prejudiciilor va reveni numai celui a cărui faptă culpabilă întruneşte, faţă de ceilalţi, condiţiile forţei majore. Iată, aşadar, în plin domeniu al răspunderii obiective, o reglementare în care răspunderea celui în a cărui pază se află lucrul depinde de o anume caracterizare a culpei celui care urmează să repare pagubele. Noul cod civil păstrează răspunderea pentru ruina edificiului (art. 1378); aceasta revine proprietarului şi este condiţionată de faptul că pagubele au fost cauzate de lipsa întreţinerii ori de un viciu de construcţie. Un text nou, care consacră o nouă formă de răspundere, alternativă faţă de cea pentru lucruri, este acela al art. 1379 alin. 1 215

N.C.civ., potrivit căruia cel care ocupă un imobil, chiar fără niciun titlu, răspunde pentru prejudiciul cauzat prin căderea sau aruncarea din imobil a unui lucru. Dacă, în acest caz, sunt îndeplinite şi condiţiile răspunderii pentru lucruri, victima are un drept de opţiune spre a obţine repararea pagubei (alin. 2). În ipoteza avută în vedere de art. 1379 nu este nevoie să se dovedească faptul că lucrul ce a pricinuit paguba era în paza celui chemat să răspundă şi nici existenţa culpei acestuia; această din urmă opinie porneşte de la constatarea că cele două forme răspundere sunt echivalente, de vreme ce legiuitorul îngăduie victimei o opţiune între ele. 13.5.

Repararea prejudiciului în cadrul răspunderii delictuale

Repararea prejudiciului în cadrul răspunderii delictuale reprezintă pentru victimă un drept ce se naşte din ziua în care acesta este cauzat (art. 1381 alin. 1 N.C.civ.), chiar dacă dreptul nu poate fi valorificat imediat. Principiul răspunderii solidare a celor ţinuţi la reparaţie faţă de victimă a fost păstrat în noul Cod civil (art. 1382). Cel care a plătit integral despăgubirea are un drept de regres împotriva celorlalţi pentru ceea ce depăşeşte partea din despăgubire ce corespunde propriei sale contribuţii la producerea pagubei (art. 1384). La rândul său, va beneficia de dreptul de regres şi cel care răspunde pentru fapta altuia; acest drept nu va putea, totuşi, să fie exercitat când cel care a cauzat prejudiciul nu este răspunzător pentru acesta. Dacă cel răspunzător pentru fapta altuia este statul, Ministerul Finanţelor se va întoarce în mod obligatoriu, pe cale judiciară, împotriva celui ce a cauzat paguba, dacă acesta răspunde, potrivit legii, pentru producerea pagubei (art. 1384 alin. 1 şi 2 N.C.civ.). Orice prejudiciu dă drept reparaţie (art. 1381 alin. 1 N.C.civ.). Prejudiciul se acoperă integral, dacă legea nu prevede altfel (art. 1385 N.C.civ.). Despăgubirea trebuie să acopere atât 216

pierderea suferită de victimă (damnum emergens), cât şi câştigul pe care l-ar fi putut realiza în condiţii obişnuite (lucrum cessans). În ce priveşte pierderea şansei de a obţine un avantaj, aceasta prilejuieşte o reparaţie proporţională cu probabilitatea obţinerii avantajului (art. 1385 alin. final). Noul Cod civil prevede (art. 1385 alin. 2) că pot fi acordate despăgubiri şi pentru un prejudiciu viitor, dacă producerea lui este neîndoielnică. Repararea prejudiciului se face (de regulă) în natură, prin restabilirea situaţiei anterioare (art. 1386 alin. 1 N.C.civ.); dacă acest lucru nu este posibil sau dacă victima nu este interesată întro asemenea reparaţie, se va plăti o despăgubire stabilită prin acordul părţilor sau, după caz, de instanţă. În stabilirea cuantumului despăgubirii se va avea în vedere, dacă legea nu prevede altfel, data producerii pagubei (art. 1386 alin. 2 N.C.civ.). În cazul prejudiciului viitor despăgubirea va putea fi modificată ori chiar suprimată, în funcţie de mărimea ulterioară a pagubei (art. 1386 alin. final). Vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii produce, în primul rând, un prejudiciu patrimonial reglementat prin art. 13871389 N.C.civ., în timp ce, pentru aceleaşi vătămări poate fi acordată, în condiţiile art. 1391 o despăgubire. Cât priveşte repararea pagubei cu caracter patrimonial, despăgubirea pentru vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii va cuprinde echivalentul câştigului din muncă de care victima a fost lipsită sau nu îl mai poate dobândi, precum şi cheltuielile de îngrijire medicală şi, dacă este cazul, orice alte prejudicii materiale, ca de pildă cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viaţă ale victimei. Despăgubirea pentru prejudiciile cauzate prin moartea unei persoane va fi acordată numai celor îndreptăţiţi la întreţinere din partea celui decedat şi numai în mod excepţional şi 217

celui căruia victima îi presta în mod curent întreţinere fără să fi fost legal obligată (art. 1390 N.C.civ.). Este îndreptăţit la restituirea cheltuielilor făcute pentru îngrijirea sănătăţii victimei sau, după caz, pentru înmormântarea acesteia, cel care a făcut aceste cheltuieli (art. 1392 N.C.civ.). Repararea prejudiciilor fără caracter patrimonial produse prin vătămarea sănătăţii ori a integrităţii corporale (art. 1391 N.C.civ.) va putea avea în vedere, în principiu, restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială, suferită de victimă. Mai pot fi acordate despăgubiri şi ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului supravieţuitor pentru durerea încercată prin moartea victimei, prin aplicarea unei prezumţii legale privind existenţa unor asemenea suferinţe. Art. 1391 îngăduie, totuşi, acordarea unor despăgubiri şi altor persoane care ar dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu. Amintim că, prevederile art. 253-256 N.C.civ. rămânând aplicabile, persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost lezate sau ameninţate poate cere despăgubiri ori, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, care i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile (art. 253 alin. 1). Textul precizează că, în aceste cazuri, dreptul la acţiune este supus prescripţiei extinctive. În fine, precizăm că în cazul în care despăgubirea decurge dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripţii mai lungi decât cea civilă, termenul respectiv se aplică şi dreptului la acţiune în răspundere civilă.

218

CAPITOLUL XIV CONTRACTELE SPECIALE 14.1.

Consideraţii generale

Noul Cod civil defineşte contractul ca fiind acordul de voinţă dintre două sau mai multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica, transmite sau stinge un raport juridic (art. 1166). Prevăzând, în art. 1167 alin. 1, că toate contractele se supun regulilor generale stabilite prin noul Cod civil, noua reglementare înţelege să unifice totalitatea dispoziţiilor de drept privat în această materie, renunţându-se la existenţa unor prevederi diferite în cazul obligaţiilor civile şi în acela al obligaţiilor comerciale. Reguli particulare privind anumite contracte sunt prevăzute fie în noul Cod civil, fie în legi speciale (art. 1167 alin. 2). Potrivit doctrinei actuale, în cazul contractelor nenumite, dacă părţile nu au prevăzut alte reguli, sunt aplicabile normele din partea generală a dreptului obligaţional, dat fiind că reglementarea prevăzută pentru contractul numit cel mai înrudit este o reglementare specială, aplicabilă numai în cazurile anume prevăzute de lege. Noul Cod civil prevede, însă, cu titlu de reglementare generală, că în cazul contractelor nereglementate prin lege se aplică prevederile generale în materia contractului, iar dacă acestea nu sunt îndestulătoare, regulile speciale privitoare la contractul cu care se aseamănă cel mai mult (art. 1168). Este expres prevăzută obligaţia părţilor de a acţiona cu bună credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe tot timpul executării sale (art. 1170); aceasta este o obligaţie ce nu poate fi înlăturată sau limitată de părţi. 219

Este interesant că obligaţia de a acţiona cu bună-credinţă este reluată în noul Cod cu privire la negocierile prealabile încheierii contractului, prevăzându-se că este contrară exigenţelor bunei credinţe conduita părţii care iniţiază sau continuă negocieri fără intenţia de a încheia contractul (art. 1183 alin. 3); partea care iniţiază, continuă sau rupe negocierile contrar bunei credinţe răspunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte părţi (alin. 4). Într-o asemenea ipoteză, întrucât nu suntem pe tărâm contractual, se vor aplica, în opinia noastră, regulile răspunderii civile delictuale. O reglementare modernă este aceea care obligă părţile să păstreze, în negocierile precontractuale, confidenţialitatea, indiferent dacă se încheie sau nu contractul (art. 1184); încălcarea acestei obligaţii atrage răspunderea părţii în culpă. În enumerarea principalelor categorii de contracte, noul Cod civil include, într-o reglementare expresă, contractul de adeziune, contractul-cadru şi contractul încheiat cu consumatorii (art. 1175-1177). Oferta este obiectul unor multiple prevederi din noul Cod civil. O dispoziţie nouă consideră că este suficient ca părţile să se pună de acord asupra elementelor esenţiale ale contractului, chiar dacă lasă unele elemente secundare spre a fi convenite ulterior ori încredinţează determinarea acestora unei alte persoane. În lipsa altor posibilităţi, oricare dintre părţi va putea cere instanţei să dispună completarea contractului, ţinând seama, după împrejurări, de natura acestuia şi de intenţia părţilor (art. 1182 alin. 3). Credem că intervenţia instanţelor ar putea avea loc numai în ipoteza în care părţile au acceptat această soluţie în mod expres, la încheierea contractului, altfel putându-se ajunge la violarea libertăţii contractuale a acestora. 220

O serie de prevederi ale noului Cod civil urmăresc, în chip manifest, asigurarea egalităţii părţilor, protecţia partenerilor mai slabi economic, eliminarea unor clauze leonine din cuprinsul contractului. Este, de pildă, cazul prevederilor din art. 1203 N.C.civ., asupra clauzelor neuzuale, care condiţionează includerea valabilă în contract a anumitor clauze standard de acceptarea expresă, în scris, a acestora, de către cealaltă parte. Asemenea clauze sunt acelea care prevăd, în folosul celui care le propune, limitarea răspunderii, dreptul de a denunţa unilateral contractul, de a suspenda executarea obligaţiilor, sau care prevăd, în detrimentul celeilalte părţi, decăderea din drepturi ori din beneficiul termenului, limitarea dreptului de a opune excepţii, restrângerea libertăţii de a contracta cu alte persoane, reînnoirea tacită a contractului, legea aplicabilă, clauze compromisorii sau prin care se derogă de la competenţa instanţelor judecătoreşti. Cât priveşte valabilitatea consimţământului exprimat la încheierea contractului, art. 1205 alin. 1 N.C.civ. prevede că este anulabil contractul încheiat de o persoană care, la momentul încheierii acestuia, se afla, fie şi numai vremelnic, într-o stare care o punea în neputinţă de a-şi da seama de urmările faptei sale; este neîndoielnic că dovada lipsei discernământului este în sarcina celui care cere anularea contractului. Mai mult decât atât, potrivit alineatului 2 al aceluiaşi articol, contractul încheiat de o persoană pusă ulterior sub interdicţie poate fi anulat dacă, la momentul facerii actului, cauzele punerii sub interdicţie existau şi erau îndeobşte cunoscute. Şi de astădată proba revine celui care cere anularea, dar ea este evident, mai complexă, incluzând şi caracterul notoriu al lipsei discernământului. Reglementarea viciilor de consimţământ aduce, în noul Cod civil, inovaţii notabile. Astfel, art. 1208, care reglementează eroarea nescuzabilă, prevede în alin. 2 că eroarea de drept nu poate fi invocată în cazul dispoziţiilor legale accesibile şi previzibile. Aceasta înseamnă că, principial, aşa cum a decis 221

jurisprudenţa şi până în prezent, invocarea erorii de drept ca viciu de consimţământ este admisă în dreptul românesc, în pofida principiului nemo censetur ignorare legem. Consacrând soluţia jurisprudenţei, împărtăşită şi de o parte a doctrinei, noul Cod civil stabileşte, totuşi, condiţii în care invocarea necunoaşterii legii nu este îngăduită. Dar, chiar şi aşa este de lămurit ce ar însemna, în redactarea art. 1208 alin. 2 din N.C.civ., dispoziţii legale, „inaccesibile” şi „imprevizibile”. Este sigur că termenul imprevizibil are aici un înţeles cu totul altul decât cel ce caracterizează forţa majoră. În aceeaşi materie, a viciilor de consimţământ, mai semnalăm o soluţie originală, cuprinsă în art. 1217 N.C.civ., care, în domeniul violenţei, prevede că temerea insuflată prin ameninţarea cu exerciţiul unui drept constituie violenţă dacă a fost făcută cu scopul de a obţine avantaje materiale; aici este vorba despre a nu da efecte adagiului potrivit căruia „nemine laedit qui suo iure utitur”. În realitate, soluţia la care s-a oprit legiuitorul ar putea avea temei în invocarea abuzului de drept, de vreme ce este vorba despre o ameninţare având scopul de a obţine avantaje nejustificate. Vom adăuga, în fine, că prin art. 1221, noul Cod civil extinde leziunea peste limitele reglementării actuale, în al căror cadru erau cuprinse numai acte prejudiciabile încheiate de minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă. Noua reglementare nu leagă existenţa leziunii de lipsa deplinei capacităţi de exerciţiu, ea fiind valabilă şi în cazul minorilor, dar şi al persoanelor având deplină capacitate de exerciţiu. Sunt, însă, prevăzute alte condiţii în prezenţa cărora există acest viciu de consimţământ (de pildă ca leziunea să depăşească o jumătate din valoarea prestaţiei promise sau executate de partea lezată), şi, în parte, alte efecte pentru leziune; astfel, victima leziunii poate să ceară, la alegerea sa, fie anularea contractului, fie reducerea obligaţiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţită. Nu pot, totuşi, să fie atacate pentru leziune contractele aleatorii, tranzacţia precum şi alte contracte anume prevăzute de lege. 222

Cât priveşte forma contractului, vom menţiona doar prevederea cuprinsă în art. 1245 N.C.civ., potrivit căreia contractele care se încheie prin mijloace electronice sunt supuse condiţiilor de formă prevăzute de legea specială. Interpretarea contractului se face după regulile cunoscute. Cu toate acestea, potrivit art. 1269 alin. 2 N.C.civ., stipulaţiile înscrise în contractele de adeziune se interpretează împotriva celui care le-a propus; reamintim că, de regulă, dacă un contract rămâne neclar după aplicarea regulilor de interpretare, el va fi interpretat în favoarea celui care se obligă (art. 1269 alin. 1). Actualul Cod civil nu cuprinde dispoziţii legate de ceea ce, în doctrină, se constituie în teoria impreviziunii. În schimb, noul Cod civil conţine dispoziţii legate de ipoteza în care, din cauza schimbării împrejurărilor, după încheierea contractului, executarea obligaţiilor devine, pentru una dintre părţi, excesiv de oneroasă. Reglementarea consecinţelor impreviziunii porneşte, desigur, de la statornicirea principiului forţei obligatorii a contractului (art. 1270), prin care se reia formularea din actualul Cod civil, în sensul că un contract valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante. Principiul este întărit prin precizarea că „părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă” (art. 1271 alin. 1 N.C.civ.). Cu toate acestea, dacă executarea obligaţiilor unei părţi a devenit excesiv de oneroasă (alin. 2), instanţa judecătorească poate dispune fie adaptarea contractului pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile decurgând din schimbarea împrejurărilor, fie încetarea contractului în condiţii pe care le stabileşte. Pentru aplicarea acestor prevederi este, însă, necesar ca schimbarea circumstanţelor să nu fi putut să fie avută în vedere în mod rezonabil la încheierea contractului şi cu privire la această schimbare partea lezată să trebuiască să suporte riscul producerii. 223

Titlul IX al reglementării date prin noul Cod civil priveşte diferite contracte speciale. Sunt avute în vedere o serie de contracte reglementate pentru prima oară în noul Cod civil, ca, de pildă, contractul de furnizare, contractul de report, contractul de transport, contractul de agenţie, cel de intermediere, contractul de cont curent, de asigurare, de rentă viageră, de întreţinere, jocul şi pariul etc. Reglementarea contractelor speciale este, însă, fragmentată prin plasarea contractului de donaţie într-un cu totul alt capitol al reglementării, modalitate în care este frântă şi reglementarea materiei succesiunilor; despre această neîndemânare legislativă am mai vorbit însă, astfel că nu stăruim. 14.2.

Contractul de vânzare

Beneficiază de o reglementare amplă (art. 1650-1762), care, însă, nu schimbă nimic fundamental în materie. Trebuie semnalat de la început că din noua reglementare lipsesc prohibirea vânzării între soţi – ceea ce, însă, nu a atras şi renunţarea la revocarea donaţiilor între aceştia, pe timpul căsătoriei – , precum şi retractul litigios (deşi actuala reglementare a acestuia a fost declarată ca fiind constituţională). Printre formele vânzării a fost reglementată vânzarea după mostră sau model, cu precizarea că, în cazul acesteia, strămutarea proprietăţii are loc la data predării bunului. Se păstrează reglementarea, în noul Cod civil, a unor forme „inedite” de vânzare, anume vânzarea pe încercate şi, mai ales, vânzarea pe gustate (art. 1681-1682). Una dintre problemele cele mai controversate în materia contractelor speciale este, în prezent, aceea a vânzării bunului altuia. Principial, întrucât nemo plus iuris ad alium tranfere potest quam ipse habet, vânzătorul trebuie să fie proprietarul lucrului vândut. Fără a distinge dacă părţile ştiau sau nu, la încheierea contractului, că bunul vândut nu aparţinea vânzătorului, noul Cod 224

civil consacră, într-o reglementare sincretică, validitatea contractului de vânzare-cumpărare având ca obiect bunul altuia (art. 1683 şi urm.), prevăzând că, dacă vânzătorul nu asigură transmiterea dreptului de proprietate către cumpărător, acesta din urmă poate cere rezoluţiunea contractului, restituirea preţului şi, dacă este cazul, daune-interese (art. 1683 alin. 4). O reglementare cuprinzătoare (art. 1730-1740) este consacrată de noul Cod civil dreptului de preempţiune. Este prima reglementare amplă dată în această materie după abrogarea textelor Legii fondului funciar (nr.18/1991), care reglementa dreptul de preempţiune la vânzarea terenurilor agricole situate în afara perimetrului localităţilor. Sancţiunea nerespectării de către vânzător a dreptului de preempţiune nu se limitează, în reglementarea dată de noul Cod civil, la posibilitatea anulării contractului încheiat cu terţul; art. 1733 consacră o soluţie ingenioasă, prevăzând că „prin exercitarea preempţiunii, contractul de vânzare se consideră încheiat între preemptor şi vânzător în condiţiile cuprinse în contractul încheiat cu terţul, iar acest din urmă contract se desfiinţează retroactiv”. Sunt, tot astfel, stabilite regulile aplicabile în cazul concursului de preemptori (art. 1734), exercitarea dreptului în cadrul executării silite şi stingerea dreptului convenţional de preempţiune (art. 1738 şi art. 1740). Art. 1737 alin. 1 N.C.civ. stabileşte că dacă dreptul convenţional la preempţiune poartă asupra unui imobil, el se notează în cartea funciară. Este reluată obligativitatea respectării dreptului de preempţiune la vânzarea unor terenuri (prevăzută anterior în Legea nr.18/1991), numai că, de această dată, ea se aplică terenurilor forestiere şi are ca beneficiar pe coproprietari sau pe vecini (art. 1746). În ce priveşte vânzarea unei moşteniri, aceasta nu se poate face, sub sancţiunea nulităţii absolute, decât în formă autentică (art. 1747 alin. 2). Potrivit art. 1750 şi art. 1751, 225

vânzătorul rămâne răspunzător pentru datoriile moştenirii vândute dar, dacă nu s-a stabilit altfel, cumpărătorul va rambursa vânzătorului sumele plătite de acesta pentru datoriile şi sarcinile succesiunii, inclusiv sumele pe care moştenirea i le datorează. În cazul contractului de schimb, art. 1764 N.C.civ. trimite, în mod corespunzător, la regulile privind vânzarea; art. 1765 prevede, de asemenea, că în lipsă de stipulaţie contrară, cheltuielile pentru încheierea contractului vor fi suportate în mod egal de părţi. 14.3.

Contractul de furnizare

Contractul de furnizare este, în noua reglementare, acela prin care o parte – furnizorul – se obligă să transmită proprietatea asupra unei cantităţi determinate de bunuri şi să le predea, la unul sau mai multe termene ulterioare încheierii contractului ori în mod continuu, sau să presteze anumite servicii, la termene ulterioare sau în mod continuu, iar cealaltă parte – beneficiarul – se obligă să preia bunurile sau să primească prestarea serviciilor şi să plătească preţul lor. Dispoziţiile privind contractul de furnizare se întregesc, în mod corespunzător, cu cele privind contractul de vânzare. 14.4.

Contractul de report

Contractul de report este acela prin care reportatorul cumpără cu plata imediată titluri de credit şi valori mobiliare circulând în comerţ şi se obligă, totodată, să revândă reportatului titluri sau valori imobiliare de aceeaşi specie la o anumită scadenţă, în schimbul unei sume determinate. Contractul de report se perfectează prin predarea titlurilor sau valorilor mobiliare, iar în cazul când acestea sunt nominative, prin îndeplinirea formalităţilor necesare pentru transmiterea lor. 226

14.5.

Contractul de locaţiune

Contractul de locaţiune este definit ca fiind contractul prin care o parte – locatorul – se obligă să asigure celeilalte părţi – locatarul – folosinţa unui bun pentru o anumită perioadă, în schimbul unui preţ numit chirie. Locaţiunea se prezintă fie sub forma închirierii, având ca obiect bunuri imobile sau bunuri mobile, fie, atunci când se referă la bunuri agricole, sub forma arendării. În principiu, orice bun, mobil sau imobil, poate fi obiect al locaţiunii. Contractul se consideră încheiat odată ce părţile convin asupra bunului şi a preţului (art. 1781); chiria poate consta nu numai într-o sumă de bani, ci şi în orice alte bunuri ori prestaţii (art. 1780). Noul Cod civil stabileşte, în art. 1783, durata maximă a locaţiunii, anume 30 de ani; dacă părţile au stipulat un termen mai lung, acesta se reduce de drept la 30 de ani. Observăm că, deşi reglementarea cuprinde reguli particulare cu privire la închirierea locuinţelor şi cu privire la arendă, nu se prevăd alte termene minime sau maxime privind încheierea contractului. În schimb, potrivit art. 1784 alin. 3 N.C.civ., dacă legea nu dispune altfel, locaţiunile încheiate de persoanele care, potrivit legii, nu pot face decât acte de administrare nu vor depăşi 5 ani, ceea ce are înţelesul că, la fel ca şi în prezent, contractele de locaţiune pe o perioadă mai mare reprezintă acte de dispoziţie. Sunt prevăzute moduri de determinare a duratei locaţiunii, în cazul în care părţile nu au arătat aceasta şi nici nu au dorit să contracteze pe durată nedeterminată (art. 1785). Spre deosebire de garanţia împotriva evicţiunii, reglementată în cazul contractului de vânzare, locatorul este ţinut să îl garanteze pe locatar şi împotriva tulburărilor de fapt venind din partea unui terţ (art. 1793). Remarcăm că, potrivit art. 1798 N.C.civ., contractele de locaţiune încheiate în formă autentică, la fel cu cele încheiate prin 227

înscris sub semnătură privată şi înregistrate la organele fiscale, reprezintă, în condiţiile legii, titluri executorii pentru plata chiriei. În ipoteza în care locatorul înstrăinează bunul dat în locaţiune, dreptul locatarului va fi opozabil dobânditorului: a) în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dacă locaţiunea era notată în această carte; b) în cazul altor imobile, dacă data certă a locaţiunii este anterioară datei certe a înstrăinării; c) în cazul mobilelor supuse unor formalităţi de publicitate, dacă locatarul a îndeplinit acele formalităţi; d) în cazul celorlalte mobile, dacă, la data înstrăinării, bunul se afla în folosinţa locatarului (art. 1811). Reguli speciale sunt stabilite în cazul închirierii de locuinţe. Acestea se referă la denunţarea închirierii în ipoteza în care contractul era încheiat cu sau fără determinarea duratei (art. 1824 şi art. 1825). Legea consacră un drept de preferinţă al chiriaşului la încheierea unui nou contract de închiriere, cu condiţia să-şi fi executat obligaţiile născute în baza închirierii anterioare (art. 1828). În toate cazurile, dacă prin lege nu se prevede altfel, evacuarea chiriaşului din locuinţă nu se poate face decât în baza unei hotărâri judecătoreşti (art. 1831). În fine, o serie de reguli importante sunt stabilite pentru contractul de arendare. Astfel, se prevede că pot fi arendate terenurile agricole (cu sau fără construcţii), inclusiv cele neproductive (care pot fi amenajate şi folosite în producţia agricolă), precum şi animalele, construcţiile de orice fel, maşinile, utilajele şi alte asemenea bunuri destinate exploatării agricole (art. 1836). Sub sancţiunea nulităţii absolute, contractul de arendare se încheie în formă scrisă; el se depune într-un exemplar, spre a fi înregistrat într-un registru special, la secretarul consiliului local (art. 1838). O dispoziţie imperativă obligă pe arendaş, chiar în lipsă de stipulaţie expresă, să asigure bunurile agricole pentru riscul pierderii recoltei ori al pieirii animalelor din cauza unor 228

calamităţi naturale (art. 1839). Nu se prevede, însă, nicio sancţiune pentru neexecutarea acestei obligaţii şi, de altfel, lipsa asigurării sau încheierea acesteia nu par să mai aibă vreo importanţă în cadrul prevederilor art. 1841, care se referă la reducerea arendei stabilite în bani în cazul pieirii recoltei. Oricum, precizăm că, în cazul în care arendarea se face pe mai mulţi ani, reducerea nu se stabileşte decât la finele arendării, când are loc o compensare a recoltelor tuturor anilor de arendare. Foarte importantă este, în opinia noastră, dispoziţia art. 1839 N.C.civ., care îngăduie arendaşului să schimbe categoria de folosinţă a terenului arendat numai cu acordul scris, dat în prealabil, de către proprietar şi cu respectarea dispoziţiilor de drept funciar corespunzătoare. Această condiţie trebuie avută în vedere, după părerea noastră, chiar şi în ipoteza în care s-ar schimba categoria de folosinţă într-una superioară. Asemenea condiţie nu trebuie, desigur, să fie îndeplinită în cazul în care arendaşul amenajează terenuri neproductive arendate, în scopul folosirii lor pentru producţia agricolă. Precizăm, în fine, că, potrivit art. 1849 N.C.civ., arendaşul are drept de preempţiune cu privire la bunurile agricole arendate, aşadar şi referitor la terenul ce face obiectul arendării. 14.6.

Contractul de antrepriză

Prin acest contract antreprenorul se obligă să execute, pe riscul său, o anumită lucrare, materială sau intelectuală, ori să presteze un anumit serviciu pentru beneficiar, în schimbul unui preţ (art. 1851 alin. 1). Preţul poate consta, în concepţia noului Cod civil, într-o sumă de bani sau în orice alte bunuri sau prestaţii. Contractul este de vânzare, iar nu de antrepriză, atunci când, potrivit intenţiei părţilor, executarea nu constituie scopul principal al contractului, avându-se în vedere şi valoarea bunurilor furnizate; este ceea ce prevede art. 1855 N.C.civ., care nu oferă, totuşi, o delimitare clară între cele două contracte. Se 229

mai poate adăuga, în acest sens, faptul că la contractul de vânzare preţul se exprimă întotdeauna în bani. Faptul că antreprenorul procedează la îndeplinirea obligaţiilor ce-i revin pe riscul său îi conferă, juridic vorbind, independenţa ce nu îi permite să fie caracterizat ca prepus al beneficiarului. Cu toate acestea, beneficiarul are dreptul ca, pe propria sa cheltuială, să controleze lucrarea pe parcursul executării ei, fără, însă, a-l stânjeni în mod nejustificat pe antreprenor, precum şi să îi comunice acestuia observaţiile sale (art. 1861 N.C.civ.). Dintre dispoziţiile legale noi în această materie vom menţiona, tot astfel, faptul că, pentru garantarea preţului datorat, antreprenorul beneficiază, potrivit art. 1869, de o ipotecă legală asupra lucrării, constituită şi consemnată în condiţiile legii. În mod distinct sunt reglementate (art. 1874-1880) raporturile ce se nasc din contractul de antrepriză pentru lucrări de construcţii. Lucrările la care se obligă antreprenorul sunt dintre acelea care, potrivit legii, necesită obţinerea autorizaţiei de construire. Beneficiarul este obligat să permită antreprenorului, în măsura necesară, folosirea căilor de acces, a instalaţiilor proprii de alimentare cu apă şi a altor asemenea utilităţi. La finalizarea unei părţi de lucrare ce urmează a fi acoperită prin executarea ulterioară a altor lucrări ori prin montarea unor elemente de construcţii, antreprenorul şi beneficiarul au obligaţia să constate împreună existenţa părţii finalizate şi conformitatea acesteia cu dispoziţiile legale şi cu clauzele contractului. Riscul contractului de antrepriză trece asupra beneficiarului de la data recepţiei provizorii la terminarea lucrării (art. 1878 alin. 2 N.C.civ.). Termenele de garanţie contra viciilor lucrării sunt prevăzute de legea specială (art. 1879). 230

14.7.

Contractul de societate

Este contractul prin care două sau mai multe persoane se obligă reciproc să coopereze pentru desfăşurarea unei activităţi şi să contribuie la aceasta prin aporturi băneşti, în bunuri, în cunoştinţe specifice sau prestaţii, cu scopul de a împărţi beneficiile sau de a se folosi de economia ce ar putea rezulta (art. 1881 alin. 1 N.C.civ.). Fiecare asociat contribuie la suportarea pierderilor proporţional cu participarea la distribuţia beneficiului, dacă prin contract nu s-a stabilit altfel (art. 1881 alin. 2). Societatea se constituie cu sau fără personalitate juridică (alin. 3). Contractul de societate se încheie în formă scrisă; această formă este necesară doar pentru dovada contractului. Când este, însă, vorba despre crearea unei societăţi cu personalitate juridică, contractul se încheie în formă scrisă şi trebuie să prevadă asociaţii, aporturile, forma juridică, denumirea, obiectul şi sediul societăţii, toate acestea sub sancţiunea nulităţii absolute (art. 1884 alin. 2). Dacă prin contractul de societate nu se prevede altfel, durata societăţii este nedeterminată. Înainte de expirarea duratei societăţii, asociaţii o pot prelungi; reglementarea dată prin noul Cod civil nu mai precizează nimic în legătură cu limitarea duratei societăţii la durata vieţii asociaţilor. Cât priveşte regimul aporturilor în societate, art. 1883 N.C.civ. prevede că, în cazul societăţilor cu personalitate juridică, aporturile intră în patrimoniul societăţii, iar în cazul unei societăţi fără personalitate juridică, ele devin coproprietatea asociaţilor, afară de cazul în care aceştia au convenit în mod expres că ele trec în folosinţa lor comună. Dacă aportul constă în bunuri imobile sau în alte drepturi reale imobiliare, legea dispune încheierea contractului în formă autentică.

231

Potrivit art. 1888 N.C.civ., după forma lor, societăţile pot fi: a) simple; b) în participaţie; c) în nume colectiv; d) în comandită simplă; e) cu răspundere limitată; f) pe acţiuni; g) în comandită pe acţiuni; h) cooperative; i) alt tip de societate reglementat de lege. În legătură cu prevederea de la litera i), astfel cum precizează art. 1887 alin. 2 din N.C.civ., “legea poate reglementa diferite tipuri de societăţi în considerarea formei, naturii sau obiectului de activitate”. Observăm că reglementarea (dată prin Capitolul II din Titlul VIII al Codului civil actual) privind diverse feluri de societăţi, în care sunt înfăţişate societăţile universale şi cele particulare, nu a fost preluată în noul Cod civil. Nu au fost preluate nici dispoziţiile (art. 1512 alin. 1 şi 2) privind posibilitatea asociaţilor de a apela la arbitrarea disputelor privind contribuţia la câştiguri şi la pierderi, fie că era vorba despre un alt asociat care arbitra neînţelegerea sau de un terţ. Societăţile de fapt sunt asimilate societăţilor simple (art. 1893). În reglementarea elementelor contractului de societate, noul Cod civil stabileşte modul de formare a capitalului social; capitalul social subscris se divide în părţi egale, numite părţi de interes, care se distribuie asociaţilor proporţional cu aporturile fiecăruia, dacă prin lege ori prin contractul de societate nu se prevede altfel (art. 1894 alin. 2). Drepturile conferite de părţile de interes sunt suspendate până la vărsarea aporturilor la capitalul social (art. 1895 alin. 2). Părţile de interes sunt indivizibile; cele plătite ori vărsate în întregime dau drept de vot în adunarea asociaţilor (art. 1900). 232

Două schimbări de concepţie trebuie observate cu privire la participarea la profit şi la pierderi. Mai întâi, participarea asociaţilor nu mai este legată nemijlocit de suma de bani reprezentând contribuţia. În al doilea rând, s-a renunţat la proporţionalitatea între pierderea la capitalul social şi contribuţia la pierderi; asociaţii sunt, aşadar, liberi să stabilească alte proporţii. Reglementarea privind distribuţia plăţii datoriilor debitorului comun (art. 1906) consacră egalitatea între societate şi creditorul personal, renunţând la protejarea predilectă a intereselor societăţii. Nu se mai acordă preferinţă societăţii creditoare (ca în reglementarea precedentă), chiar când în chitanţă se prevedea expres că plata s-a făcut pentru asociatul creditor; prezumţia era că plata s-a făcut şi pentru societatea creditoare, astfel încât cota trebuia calculată proporţional pentru ambele credite. Asociaţii au dreptul să participe la luarea hotărârilor colective ale adunării asociaţilor, chiar şi atunci când sunt lipsiţi de dreptul de administrare (art. 1910 alin. 2). Asociatul nemulţumit de o hotărâre luată cu majoritate o poate contesta, în termen de 15 zile, la instanţa judecătorească. Cât priveşte administrarea societăţii (art. 1913 şi urm.), noul Cod civil cuprinde norme preluate în general din Legea nr. 31/1990. Administratorii pot fi asociaţi sau neasociaţi, persoane fizice ori persoane juridice, române sau străine; dacă prin contract nu se prevede altfel, societatea este administrată de asociaţi, care au mandat reciproc de a administra unul pentru altul în interesul societăţii. Administratorii răspund personal faţă de societate pentru prejudiciile aduse prin încălcarea legii, a mandatului primit sau prin culpă în administrarea societăţii. Pierderea calităţii de asociat poate avea loc prin cesiunea părţilor în societate (benevolă ori silită), moarte, faliment, punerea sub interdicţie judecătorească, retragere şi excludere. 233

Cât priveşte retragerea, noul Cod civil distinge între societăţile cu durată nedeterminată unde, în principiu, retragerea se poate face după notificarea societăţii, cu un preaviz rezonabil – şi societăţile cu durată determinată, unde retragerea poate avea loc pentru motive temeinice, cu acordul celorlalţi asociaţi (art. 1926-1927). Excluderea din societate poate fi hotărâtă, pentru motive temeinice, de instanţa judecătorească, la cererea unui asociat (art. 1928). Art. 1930 din noul Cod civil stabileşte cauzele generale de încetare a contractului de societate şi, implicit, de dizolvare a societăţii. Faţă de reglementările anterioare au fost adăugate următoarele cauze: consimţământul asociaţilor; împlinirea duratei societăţii (cu excepţia art. 1931); nulitatea societăţii. Acestora li se pot adăuga şi alte cauze, stipulate în contractul de societate. Celor stabilite prin aplicarea art. 1930 li se adaugă şi următoarele cauze enumerate de art. 1938, cu condiţia ca în contractul de societate să nu se fi prevăzut altfel: moartea sau punerea sub interdicţie a uneia dintre persoanele fizice asociate, încetarea calităţii de subiect de drept a uneia dintre persoanele juridice, falimentul unui asociat. Cât priveşte lichidarea societăţii, aceasta urmează, în general, reglementarea din Legea societăţilor comerciale. Potrivit art. 1941 N.C.civ., lichidarea se face, dacă nu s-a prevăzut altfel în contractul de societate ori, ulterior, prin convenţie, de toţi asociaţii sau de un lichidator numit de ei cu unanimitate; dacă aceştia nu se înţeleg, lichidatorul va fi numit de instanţa judecătorească, la cererea oricărui asociat. După plata datoriilor sociale, activul rămas este destinat rambursării aporturilor subscrise şi vărsate de asociaţi, iar eventualul excedent constituie profit net, care va fi repartizat între asociaţi proporţional cu partea fiecăruia la beneficii, dacă nu s-a prevăzut altfel prin actul constitutiv sau prin hotărâre a asociaţilor (art. 1946 alin. 1). În cazul în care activul net este 234

neîndestulător pentru înapoierea în întregime a aporturilor şi pentru plata obligaţiilor sociale, pierderea se suportă de asociaţi potrivit cu contribuţia acestora, stabilită prin contract. Asocierea în participaţiune era reglementată prin art. 251 şi art. 256 din Codul comercial. În această reglementare, iniţiatorul era obligatoriu un comerciant, persoană fizică sau persoană juridică. Noul Cod civil nu precizează nimic în această privinţă. Art. 1953 din N.C.civ. cuprinde dispoziţii noi, referitoare la raporturile dintre asociaţi şi faţă de terţi. Potrivit art. 1949, contractul de asociere în participaţie este contractul prin care o persoană acordă uneia sau mai multor persoane o participaţie la beneficiile şi pierderile uneia sau mai multor operaţiuni pe care le întreprinde. 14.8.

Contractul de transport

Contractul de transport beneficia de reglementări speciale, iar nu de prevederi nemijlocite ale noului Cod civil. Prin acest contract o parte – transportatorul – se obligă, cu titlu principal, să transporte o persoană sau un bun dintr-un loc în altul, în schimbul unui preţ pe care pasagerul, expeditorul sau destinatarul se obligă să îl plătească, la timpul şi locul convenite (art. 1955). Contractul de transport se dovedeşte prin documente de transport, precum scrisoare de trăsură, recipisă de bagaje, foaie de parcurs, conosament, tichet, legitimaţie de călătorie sau altele asemenea, de la caz la caz. Dispoziţiile noului Codul civil privind contractul de transport se aplică tuturor modurilor de transport, în măsura în care nu se dispune altfel prin legi speciale ori – ceea ce se întâmplă foarte rar, sunt aplicabile uzanţe sau practici stabilite între părţi. Nu sunt aplicabile dispoziţiile codului în cazul transportului cu titlu gratuit; în acest caz transportatorul este ţinut doar de o obligaţie de prudenţă şi de diligenţă. 235

Reglementarea cuprinsă în noul Cod civil se referă distinct la contractul de transport de bunuri şi la contractul de transport de persoane şi bagaje. 14.9. Contractul de mandat Potrivit concepţiei clasice, mandatul este contractul prin care o parte – mandatarul – se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte părţi, numită mandant. Reglementarea contractului, prin textele noului Cod civil, nu cuprinde elemente noi sub aspectele generale ale încheierii şi executării contractului şi nici cât priveşte răspunderea părţilor. Codul reglementează, însă, distinct, două varietăţi ale mandatului, anume contractul de comision şi contractul de consignaţie. Contractul de comision este mandatul ce are ca obiect achiziţionarea sau vânzarea de bunuri ori prestarea de servicii pe seama comitentului şi în numele comisionarului, care acţionează cu titlu profesional în schimbul unei remuneraţii numite comision (art. 2043). Contractul se încheie în scris. Terţul contractant este ţinut direct faţă de comisionar pentru obligaţiile sale. Comisionarul este obligat să respecte întocmai instrucţiunile exprese primite de la comitent (art. 2048). Comisionarul nu răspunde faţă de comitent în cazul în care terţul nu-şi execută obligaţiile decurgând din act. Pentru creanţele sale asupra comitentului, comisionarul are un drept de retenţie asupra bunurilor acestuia, aflate în detenţia sa; comisionarul va avea preferinţă faţă de vânzătorul neplătit (art. 2053). Contractul de consignaţie este o varietate a contractului de comision, care are ca obiect vânzarea unor bunuri mobile pe care consignantul le-a predat în acest scop consignatarului (art. 2054). Preţul de vânzare a bunului este cel stabilit de părţile contractului de consignaţie sau, în lipsă, preţul curent al 236

mărfurilor de pe piaţa relevantă, de la momentul vânzării. Dacă consignantul modifică preţul, consignatarul va fi ţinut de aceasta din momentul în care i-a fost adusă la cunoştinţă în scris. Contractul de consignaţie este prezumat a fi oneros, iar remuneraţia la care are dreptul consignatarul se stabileşte prin contract sau, în lipsă, ca diferenţă între preţul de vânzare stabilit de consignant şi preţul efectiv al vânzării (art. 2058). O varietate a contractului de comision este contractul de expediţie; prin acesta, expeditorul se obligă să încheie, în nume propriu şi în contul comitentului, un contract de transport şi să îndeplinească obligaţiile accesorii (art. 2064). Expeditorul care ia asupra sa obligaţia executării transportului, cu mijloace proprii sau ale altuia, în tot sau în parte, are drepturile şi obligaţiile transportatorului. 14.10. Contractul de agenţie Prin acest contract comitentul îl împuterniceşte în chip statornic pe agent fie să negocieze, fie atât să negocieze, cât şi să încheie contracte, în numele şi pe seama comitentului, în una sau mai multe regiuni determinate (art. 2072). Agentul nu poate negocia sau încheia pe seama sa, fără consimţământul comitentului, în regiunea determinată prin contractul de agenţie, contracte privind bunuri şi servicii similare celor ce fac obiectul contractului de agenţie. În lipsă de stipulaţie contrară, agentul poate reprezenta mai mulţi comitenţi, iar comitentul poate să contracteze cu mai mulţi agenţi, în aceeaşi regiune şi pentru acelaşi tip de contracte. Numai dacă se stipulează expres în acest sens, agentul poate reprezenta mai mulţi comitenţi concurenţi în aceeaşi regiune. Trebuie precizat că acest contract nu se regăseşte actualmente nici în Codul civil şi nici în Codul comercial, reglementarea sa fiind, în principal, în Legea nr. 509/2002 privind agenţii comerciali permanenţi. 237

Dar, în timp ce Legea nr. 509/2002 prevede că ea se completează numai cu dispoziţiile contractului de mandat comercial, noul Cod civil (art. 2095 alin. 1) prevede că dispoziţiile Codului se completează cu prevederile referitoare la comision, în măsura în care acestea din urmă sunt compatibile. Agentul este îndreptăţit la comision pentru contractele încheiate pe durata contractului de agenţie, în condiţiile prevăzute de art. 2083 N.C.civ. 14.11. Contractul de intermediere Intermedierea este contractul prin care intermediarul se obligă faţă de client să îl pună în legătură cu un terţ, în vederea încheierii unui contract. Intermediarul nu este prepusul părţilor intermediate; el este independent faţă de acestea în executarea obligaţiilor sale. El are dreptul la o remuneraţie din partea clientului numai în cazul în care contractul intermediat se încheie ca urmare a intermedierii sale (art. 2096 şi urm.). Amintim că mijlocirea ca operaţiune poartă denumiri precum sămsărie, misiţie, brokeraj; în contractul internaţional se utilizează noţiunea de curtaj. 14.12. Contractul de depozit Contractul de depozit este acela prin care depozitarul primeşte de la deponent un bun mobil cu obligaţia de a-l păstra pentru o perioadă de timp şi de a-l restitui în natură (art. 2103 alin. 1). Depozitul este cu titlu gratuit dacă din convenţia părţilor, din uzanţe ori din alte împrejurări (precum profesia depozitarului) nu rezultă obligaţia de a plăti o indemnizaţie. Elementele esenţiale ale contractului de depozit sunt cele reglementate de actualul Cod civil, îndeosebi în ce priveşte obligaţiile celor două părţi. Potrivit art. 2107 N.C.civ., dacă nu s-a convenit altfel, depozitarul răspunde numai în cazul în care nu a 238

depus diligenţa dovedită pentru păstrarea propriilor bunuri (art. 2107 alin. 1). Ca varietăţi ale contractului, noul Cod civil reglementează depozitul necesar (art. 2124-2126) şi depozitul hotelier. Depozitul necesar poate fi dovedit, oricare ar fi valoarea lui, prin orice mijloc de probă (art. 2124 alin. 2). Depozitarul nu poate refuza primirea bunului decât dacă are un motiv serios pentru aceasta. Cât priveşte depozitul hotelier, art. 2127 N.C.civ. prevede că hotelierul este răspunzător potrivit regulilor privind răspunderea depozitarului, pentru prejudiciul adus prin furtul, distrugerea sau deteriorarea bunurilor aduse de client în hotel. Este importantă prevederea potrivit căreia hotelierul răspunde şi pentru vehiculele clienţilor lăsate în garajul sau parcarea hotelului. Sunt asimilate hotelurilor localurile destinate spectacolelor publice, sanatoriile, spitalele, restaurantele, pensiunile, vagoanele de dormit etc. Noul Cod civil se mărgineşte să definească sechestrul judiciar, trimiţând la prevederile Codului de procedură civilă. În schimb, sechestrul convenţional este reglementat în elementele sale principale, prevăzându-se obligaţiile, drepturile şi puterile administratorului-sechestru, conservarea şi înstrăinarea obiectului sechestrului, liberarea administratorului-sechestru, remuneraţia, cheltuielile şi despăgubirile datorate administratorului-sechestru. 14.13. Contractul de împrumut Reglementarea (art. 2144-2170) este diferenţiată pe cele două feluri de împrumut: împrumutul de folosinţă (comodat) şi împrumutul de consumaţie. A. Orice persoană poate fi comodant, dacă nu i s-a interzis prin lege sau prin contract. Comodatarul trebuie să păzească şi să conserve bunul cu prudenţa şi diligenţa unui bun proprietar; el 239

răspunde pentru pieirea bunului împrumutat când aceasta este cauzată de forţa majoră de care comodatarul l-ar fi putut feri întrebuinţând un bun propriu sau când, neputând salva decât unul dintre cele două bunuri, l-a preferat pe al său. În niciun caz – prevede art. 2153 – comodatarul nu poate invoca dreptul de retenţie pentru obligaţiile ce s-ar naşte în sarcina comodantului. În anumite condiţii, prevăzute de art. 2157 din noul Cod civil, contractul de comodat constituie titlu executoriu. B. Împrumutul de consumaţie poartă în mod obişnuit asupra unei sume de bani (caz în care este prezumat a fi cu titlu oneros) sau a altor bunuri fungibile şi consumptibile prin natura lor (caz în care, în lipsa unei stipulaţii contrare, împrumutul se prezumă a fi cu titlu gratuit). Termenul de restituire se presupune a fi stipulat în favoarea ambelor părţi, iar dacă împrumutul este gratuit, numai în favoarea împrumutatului. Dacă nu a fost stabilit un termen de restituire, acesta va fi stabilit de instanţă (art. 2162). Potrivit art. 2167 N.C.civ., dispoziţiile referitoare la împrumutul cu dobândă se aplică, în mod corespunzător în toate cazurile în care, în temeiul unui contract se naşte şi o obligaţie de plată, cu termen, a unei sume de bani sau a altor bunuri de gen. Dobânda se poate stabili în bani ori în alte prestaţii sub orice titlu sau denumire, la care împrumutatul se obligă ca echivalent al folosirii capitalului (art. 2168). Plata anticipată a dobânzii nu se poate efectua decât pe cel mult 6 luni. 14.14. Contractul de cont curent Reglementarea cuprinsă în noul Cod civil este radical modificată faţă de configurarea acestui contract din Codul comercial. Acest din urmă Cod nu cuprindea, de altfel, definiţia contractului. 240

Potrivit art. 2171 N.C.civ., contractul de cont curent este acela prin care părţile, denumite curentişti, se obligă să înscrie într-un cont creanţele decurgând din remiteri reciproce, considerându-le neexigibile şi indisponibile până la încheierea contului. Soldul creditor al contului la încheierea sa constituie o creanţă exigibilă. Dacă plata acestuia nu este cerută, soldul constituie prima remitere dintr-un nou cont şi contractul este reînnoit pe durată nedeterminată. Creanţele ce nu pot face obiectul compensaţiei nu pot face nici obiectul unui cont curent (art. 2172). Din reglementarea cuprinsă în Codul comercial s-a eliminat prevederea finală a art. 372, potrivit căreia încheierea contului curent şi lichidarea diferenţei vor avea loc la scadenţa termenelor stabilite prin convenţii şi, în lipsă, la data de 31 decembrie a fiecărui an. Prin art. 2180 se instituie prezumţia de aprobare a extrasului sau raportului de cont trimis de un curentist celuilalt, dacă nu este contestat de acesta din urmă în termenul prevăzut în contract sau stabilit în mod rezonabil după uzanţele locului sau practicile dintre părţi. 14.15. Contractul de cont bancar şi alte contracte bancare În ipoteza existenţei unui contract de cont bancar, dacă depozitul bancar, creditul sau orice altă operaţiune se realizează prin contul curent, titularul contului poate să dispună în orice moment de soldul creditor al contului, eventual cu respectarea termenului de preaviz stabilit (art. 2184). Instituţia de credit este ţinută, potrivit regulilor de la mandat, pentru executarea împuternicirilor primite de la client (art. 2189). Dreptul la acţiunea în restituirea soldului creditor rezultat la închiderea contului curent se prescrie în 5 ani de la data închiderii contului curent. 241

Sunt, tot astfel, reglementate: depozitul bancar (art. 2191), cu forma depozitului de fonduri şi a depozitului de titluri; facilitatea de credit şi închirierea casetelor de valori (art. 2193-art. 2198). 14.16. Contractul de asigurare Prin acest contract, contractantul asigurării sau asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta din urmă se obligă ca, în cazul producerii riscului asigurat, să plătească o indemnizaţie asiguratului, beneficiarului asigurării ori, după caz, terţului păgubit (art. 2199 N.C.civ.). Reglementarea din noul Cod civil a contractului de asigurare este aproape integral preluată din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România. Poliţa de asigurare poate fi, după caz, nominativă, la ordin sau la purtător. În sensul art. 2203, persoana care contractează asigurarea este obligată să răspundă în scris la întrebările formulate de asigurător, precum şi să declare, la data încheierii contractului, orice informaţii sau împrejurări pe care le cunoaşte şi care, de asemenea, sunt esenţiale pentru evaluarea riscului. Contractul de asigurare este nul în caz de declaraţie inexactă sau reticenţă cu rea-credinţă din partea celui asigurat, ori de contractantul asigurării, cu privire la împrejurări care, dacă ar fi fost cunoscute de către asigurător, l-ar fi determinat pe acesta să nu-şi dea consimţământul ori să nu-l dea în aceleaşi condiţii, chiar dacă declaraţia sau reticenţa nu au avut influenţă asupra producerii riscului asigurat (art. 2204). Noul Cod civil reglementează distinct asigurarea de bunuri, asigurările de credite şi garanţii şi asigurările de pierderi financiare, asigurarea de răspundere civilă, asigurarea de persoane, precum şi coasigurarea, reasigurarea şi retrocesiunea (art. 2214-art. 2241 N.C.civ.). 242

14.17. Contractul de întreţinere Reglementarea consacră regulile izvorâte din practică, din doctrină şi din jurisprudenţă, prevăzând că prin acest contract o parte se obligă să efectueze în folosul celeilalte părţi sau al unui anumit terţ prestaţiile necesare întreţinerii şi îngrijirii pentru o anumită durată (art. 2254 alin. 1 N.C.civ.). În cazul în care prin contract nu s-a prevăzut durata întreţinerii ori s-a prevăzut numai caracterul viager al acesteia, întreţinerea se datorează pentru toată durata vieţii creditorului întreţinerii (alin. 2). Contractul de întreţinere se încheie în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute. Dacă prestarea sau primirea în natură a întreţinerii nu mai poate continua din motive obiective sau dacă debitorul întreţinerii decedează şi nu intervine o înţelegere între părţi, instanţa judecătorească poate să înlocuiască, la cererea oricăreia dintre părţi, fie şi numai temporar, întreţinerea în natură cu o sumă de bani corespunzătoare. În toate cazurile în care întreţinerea a fost înlocuită cu o rentă, devin aplicabile dispoziţiile legale privind contractul de rentă viageră (art. 2261-2262). 14.18. Jocul şi pariul Din reglementarea dată de noul Cod civil în capitolul Jocul şi pariul (art. 2264-art. 2266) vom sublinia, în primul rând, că pentru plata unei datorii născute dintr-un contract de joc sau de pariu nu există drept la acţiune. Dar, potrivit art. 2264 alin. 2, cel care pierde nu poate cere restituirea plăţii făcute de bunăvoie, afară de cazul în care a fost victima unei fraude, ori nu avea deplină capacitate de exerciţiu. Pe cale de consecinţă, potrivit alin. 3 al art. 2264, datoriile născute din contractul de joc sau pariu nu pot constitui obiect de tranzacţie, recunoaştere de datorie, compensaţie, novaţie, remitere de datorie cu sarcină ori alte asemenea acte juridice. 243

14.19. Tranzacţia Tranzacţia este contractul prin care părţile previn sau sting un litigiu, inclusiv în faza executării silite, prin concesii sau renunţări reciproce la drepturi ori prin transferul unor drepturi de la una la alta (art. 2267 N.C.civ.).

244

CAPITOLUL XV DREPT SUCCESORAL MOŞTENIREA LEGALĂ ŞI TESTAMENTARĂ 15.1.

Generalităţi

Noul Cod civil consacră Cartea a IV-a (art. 953-1063) reglementării moştenirii şi liberalităţilor, prevederile Codului urmând să înlocuiască textele Codului din 1865 şi reglementările completatoare în materia succesorală şi, în principal, în domeniul contractului de donaţie. În treacăt fie vorba, socotim că alăturarea, în reglementarea dată de noul Cod civil, a moştenirii legale cu liberalităţile în general şi cu donaţia în special este discutabilă, în condiţiile în care un întreg titlu din Cartea a V-a este consacrat contractelor speciale, din care a fost extras contractul de donaţie. Este de remarcat, însă, că în domeniul succesiunilor inovaţiile aduse de noul Cod civil sunt relativ puţine, legiuitorul mulţumindu-se să păstreze, în liniile sale esenţiale, reglementarea anterioară. Unele dintre soluţiile actuale ale doctrinei şi ale jurisprudenţei şi-au găsit consacrarea expresă în noul Cod. 15.1.1. Moştenirea este definită ca fiind transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în fiinţă (art. 953 N.C.civ.). Data şi locul deschiderii moştenirii – respectiv momentul morţii şi ultimul domiciliu al celui care o lasă – sunt elemente asemănător reglementate şi în prezent, noul Cod civil făcând şi unele precizări cu caracter practic privind dovada ultimului domiciliu al defunctului (cu certificatul de deces sau, după caz, cu hotărârea judecătorească declarativă de moarte, rămasă definitivă). 15.1.2. Moştenirea poate fi legală sau testamentară Noul Cod civil menţine, neîndoielnic, principiul potrivit căruia în dreptul nostru moştenirea legală este regula, iar cea 245

testamentară reprezintă excepţia (vezi, de pildă, art. 955). Textul precizează, firesc, că o parte din patrimoniul defunctului se poate transmite prin moştenire legală, iar cealaltă parte prin moştenire testamentară. 15.1.3. Se păstrează soluţiile existente în materia prohibirii, sub sancţiunea nulităţii absolute, a pactelor asupra unei moşteniri nedeschise. Asemenea acte au în vedere, potrivit art. 956, „drepturi eventuale asupra unei moşteniri nedeschise încă, precum actele prin care se acceptă moştenirea sau se renunţă la aceasta, înainte de deschiderea ei, ori actele prin care se înstrăinează sau se permite înstrăinarea unor drepturi care s-ar putea dobândi la deschiderea moştenirii”. 15.1.4. O importantă inovaţie aduce noul Cod civil în ce priveşte reglementarea nedemnităţii succesorale. În prezent, nedemnitatea, ca sancţiune civilă, priveşte exclusiv moştenirea legală şi se aplică în cazul (1) „condamnatului pentru că a omorât sau a încercat să omoare pe defunct”, (2) al autorului unei „acuzaţii capitale calomnioase împotriva celui care lasă moştenirea” – reglementarea fiind inaplicabilă după abolirea pedepsei cu moartea – şi (3) în cazul moştenitorului care, având cunoştinţă de uciderea celui care lasă moştenirea, nu denunţă omorul (nu şi ucigaşul) organelor competente. Cât priveşte succesiunea testamentară, motivele revocării judecătoreşti a legatelor, care corespunde nedemnităţii succesorale din materia devoluţiunii legale, sunt, pe de o parte, neîndeplinirea sarcinilor ce însoţesc legatul şi, pe de alta, ingratitudinea legatarului constând în atentatul la viaţa testatorului, delicte, cruzimi sau injurii grave la adresa acestuia. Reglementarea adusă de noul Cod civil rezolvă, în chip unitar, chestiunea nedemnităţii în ambele sisteme ale devoluţiunii succesorale, distingând între nedemnitatea de drept 246

şi nedemnitatea judiciară, ambele privind atât moştenirea legală cât şi cea testamentară. Nedemnitatea de drept (art. 958 N.C.civ.) sancţionează persoana condamnată penal pentru o infracţiune săvârşită cu intenţia de a-l ucide (1) pe cel care lasă moştenirea sau (2) pe un alt succesibil care, dacă moştenirea ar fi fost deschisă la data faptei, ar fi înlăturat ori ar fi restrâns vocaţia la moştenire a făptuitorului. Nedemnitatea de drept poate fi constatată oricând, la cererea oricărei persoane interesate sau din oficiu de către instanţa de judecată ori de către notarul public. În cazul nedemnităţii judiciare (art. 959) poate fi declarat nedemn de a moşteni cel care a fost condamnat penal pentru săvârşirea, împotriva celui ce lasă moştenirea, cu intenţie, a unor fapte grave de violenţă, fizică sau morală ori, după caz, a unor fapte ce au avut ca urmare moartea victimei. Tot astfel, poate fi declarat nedemn cel care, cu rea-credinţă, a ascuns, a alterat, a distrus ori a falsificat testamentul defunctului, ca şi persoana care, prin dol sau violenţă, l-a împiedicat pe cel care lasă moştenirea să întocmească, să modifice sau să revoce testamentul. Noul Cod civil prevede un termen de decădere de un an, de la deschiderea moştenirii, în care orice succesibil poate cere instanţei declararea nedemnităţii. Dat fiind că moştenirea vacantă se transmite comunei, oraşului ori municipiului în a cărui rază teritorială se află bunurile la data deschiderii moştenirii, aceste unităţi vor putea cere declararea nedemnităţii dacă nu există alţi moştenitori decât cel a cărui nedemnitate se cere a fi declarată (art. 960). O altă inovaţie cuprinsă în noua reglementare se referă la posibilitatea înlăturării efectelor nedemnităţii prin voinţa expresă a celui care lasă moştenirea. În fine, noua reglementare înlătură vechea injustiţie consacrată de legea civilă prin care, în cazul reprezentării succesorale, nedemnitatea celui reprezentat făcea imposibilă venirea la succesiune a reprezentanţilor. Potrivit noii reglementări 247

(art. 967 alin. 1) „poate fi reprezentată persoana lipsită de capacitatea de a moşteni, precum şi nedemnul, chiar aflat în viaţă la data deschiderii moştenirii şi chiar dacă renunţă la moştenire”. Mai mult decât atât, reprezentarea operează chiar dacă reprezentantul este nedemn faţă de reprezentat sau a renunţat la moştenirea lăsată de acesta ori a fost dezmoştenit de el (art. 967 alin. 3). 15.2.

Moştenirea legală

Moştenirea legală păstrează, cu puţine excepţii, regulile actuale. Ea se cuvine rudelor şi soţului supravieţuitor, păstrându-se împărţirea rudelor în patru clase de moştenitori: a) descendenţii; b) ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi; c) ascendenţii ordinari; d) colateralii ordinari. Descendenţii şi ascendenţii au vocaţie succesorală indiferent de gradul de rudenie cu defunctul, în timp ce colateralii numai până la gradul al patrulea inclusiv. Noul Cod civil consacră expres (art. 964 alin. 2) regula potrivit căreia, dacă în urma exheredării rudele defunctului din clasa cea mai apropiată nu pot culege întreaga moştenire, partea rămasă se atribuie rudelor din clasa subsecventă care îndeplinesc condiţiile pentru a veni la moştenire. Înăuntrul fiecărei clase se aplică principiul proximităţii gradului de rudenie, rudele cu grad mai apropiat înlăturând de la moştenire pe cele cu un grad mai îndepărtat, cu excepţiile prevăzute de lege. În fine, dacă legea nu prevede altfel, între rudele din aceeaşi clasă şi cu acelaşi grad de rudenie moştenirea se împarte în mod egal. Noul Cod civil păstrează şi soluţia reprezentării succesorale, pentru înlăturarea inechităţilor ce pot fi provocate, în anumite ipoteze, de aplicarea regulii proximităţii gradului de rudenie. Potrivit art. 965, prin reprezentare succesorală un moştenitor legal cu un grad de rudenie mai îndepărtat, numit 248

reprezentant, urcă, în virtutea legii, în drepturile ascendentului său, numit reprezentat, pentru a culege partea din moştenire ce i sar fi cuvenit acestuia dacă nu ar fi fost nedemn faţă de defunct, sau decedat la data deschiderii moştenirii. Rezultă că reprezentarea succesorală, aplicabilă în prezent doar pentru cazul în care cel reprezentat era decedat la data deschiderii succesiunii, a fost extinsă şi la ipoteza în care reprezentatul nu poate veni la moştenire din cauză că este nedemn. Este, neîndoielnic, o soluţie ingenioasă, ca şi aceea consacrată prin art. 967 alin. 3, potrivit căreia reprezentarea operează chiar dacă reprezentantul este nedemn faţă de reprezentat, ori a renunţat la moştenirea lăsată de acesta ori a fost dezmoştenit de el. Remarcăm, totuşi, că poate fi discutată reglementarea care priveşte nedemnitatea reprezentantului şi care pare a împinge excesiv de mult caracterul relativ al sancţiunii nedemnităţii. 15.2.1. Reprezentarea succesorală Ca şi în prezent, pot veni la moştenire prin reprezentare succesorală numai descendenţii copiilor defunctului şi descendenţii fraţilor sau surorilor acestuia. Împărţirea moştenirii, în cazul în care operează reprezentarea succesorală, se face pe tulpină, în modul stabilit prin art. 968 alin. 2 N.C.civ.. În fine, noua reglementare stabileşte, ca o inovaţie, efectul particular al reprezentării, prevăzând obligaţia copiilor nedemnului, concepuţi înainte de deschiderea moştenirii de la care acesta a fost exclus, de a raporta, la moştenirea acestuia din urmă, bunurile moştenite prin reprezentarea nedemnului, dacă vin la moştenirea acestuia în concurs cu alţi copii ai săi, concepuţi după deschiderea moştenirii de la care a fost înlăturat nedemnul; aceasta, însă, numai în cazul şi în măsura în care valoarea bunurilor moştenite prin reprezentare a depăşit valoarea pasivului succesoral pe care reprezentantul a trebuit să-l suporte ca urmare a reprezentării. 249

-

-

Ca şi în prezent: soţul supravieţuitor vine la moştenire în concurs cu moştenitorii legali din oricare clasă; noul Cod civil prevede, totuşi că, dacă vine în concurs cu moştenitorii ce aparţin unor clase diferite, cota acestuia se stabileşte ca şi când ar veni în concurs numai cu cea mai apropiată dintre ele; cota soţului supravieţuitor este de: un sfert din moştenire în concurs cu descendenţii defunctului; o treime din moştenire dacă vine în concurs concomitent cu ascendenţi privilegiaţi şi cu colaterali privilegiaţi; o jumătate din moştenire dacă vine în concurs fie numai cu ascendenţi privilegiaţi, fie numai cu colaterali privilegiaţi ai defunctului; trei sferturi din moştenire dacă vine în concurs fie cu ascendenţi ordinari, fie cu colaterali ordinari.

Ca şi în reglementarea actuală, în ipoteza în care nu vine în concurs cu descendenţii defunctului, soţul supravieţuitor are un drept special la moştenire, pe lângă cota ce i se cuvine potrivit legii, având dreptul să primească mobilierul şi obiectele de uz casnic care au fost afectate folosinţei comune a soţilor. Noua reglementare nu mai include, printre drepturile succesorale speciale ale soţului supravieţuitor, darurile de nuntă. Se păstrează, însă, dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor asupra casei în care a locuit până la data deschiderii moştenirii, dacă această casă face parte din bunurile moştenirii. Acest drept este recunoscut dacă cel în cauză nu este titular al niciunui drept real de a folosi o altă locuinţă corespunzătoare nevoilor sale şi se stinge la partaj, dar nu mai devreme de un an de la deschiderea succesiunii. Dreptul de abitaţie se stinge şi în cazul în care beneficiarul său se recăsătoreşte. 250

15.2.2. Descendenţii defunctului au, în noul Cod civil, aceleaşi drepturi succesorale ca şi în prezent. În concurs cu soţul supravieţuitor aceştia au dreptul la trei sferturi din moştenire, indiferent de numărul lor. Când vin la succesiune în nume propriu au dreptul la părţi egale. 15.2.3. Regulile actuale privind împărţirea moştenirii sau a părţii din moştenire între ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi se păstrează de noul Cod civil. Astfel: în cazul în care la moştenire vine un singur părinte, acesta va culege un sfert, iar colateralii privilegiaţi, indiferent de numărul lor, au dreptul la trei sferturi; în cazul în care la moştenire vin doi părinţi, aceştia vor culege împreună o jumătate, iar colateralii privilegiaţi vor culege cealaltă jumătate. În cazul venirii la moştenire a colateralilor privilegiaţi, noul Cod civil păstrează şi regulile împărţirii pe linii, pentru ipoteza în care au vocaţie succesorală fraţi şi surori ai defunctului care nu provin din aceiaşi părinţi; prin urmare, alături de fraţii buni pot veni la moştenire şi fraţii consangvini şi cei uterini. În această ipoteză, moştenirea (sau partea de moştenire) cuvenită colateralilor privilegiaţi se împarte în două părţi (linii) – linia paternă şi linia maternă; în mod corespunzător, jumătatea paternă se împarte între fraţii defunctului pe linie paternă, iar jumătatea maternă între fraţii defunctului pe linie maternă. Fraţii buni ai defunctului vor lua cota corespunzătoare din ambele jumătăţi, ei beneficiind de privilegiul dublei legături. În ipoteza în care toţi fraţii şi surorile sunt din aceeaşi categorie, moştenirea (sau partea de moştenire) se împarte în mod egal între ei. 15.2.4. Ascendenţii ordinari sunt rudele în linie dreaptă ascendentă ale defunctului, cu excepţia părinţilor lui. Ascendenţii ordinari vin la moştenire în ordinea gradelor de rudenie cu defunctul. 251

15.2.5. Colateralii ordinari sunt rude colaterale ale defunctului până la gradul patru inclusiv (cu excepţia, desigur, a colateralilor privilegiaţi). Ei vin la moştenire în ordinea gradelor de rudenie cu defunctul. Moştenirea (sau partea de moştenire) ce se cuvine celor de acelaşi grad se împarte între ei în mod egal. Colateralii ordinari pot veni la moştenire numai în nume propriu, iar nu şi prin reprezentare. Astfel cum se poate constata, regulile privind chemarea la moştenire a colateralilor ordinari n-au suferit modificări în reglementarea noului Cod civil. 15.3.

Moştenirea testamentară. Testamentul

Potrivit art. 1034 N.C.civ., testamentul este actul unilateral, personal şi revocabil prin care testatorul dispune, întruna dintre formele cerute de lege, pentru timpul când nu va mai fi în viaţă. Testamentul conţine dispoziţii referitoare la patrimoniul succesoral ori la bunurile ce fac parte din acesta, precum şi la desemnarea directă sau indirectă a legatarului. Testamentul mai poate conţine dispoziţii referitoare la partaj, revocarea dispoziţiilor testamentare anterioare, exheredare, numirea de executori testamentari, sarcini impuse legatarilor sau moştenitorilor legali, alte dispoziţii ce produc efecte după moartea testatorului. În enumerarea dispoziţiilor ce pot fi cuprinse într-un testament, noul Cod civil nu a prevăzut şi recunoaşterea unui copil, dat fiind că acesta este un act special, cu caracter irevocabil şi care produce efecte, nu la moartea testatorului, ci imediat. Aceasta nu opreşte testatorul, în opinia noastră, să recunoască, prin testament, un copil (a se vedea şi art. 1048 alin. 2). Ca şi în reglementarea actuală, este interzis, sub sancţiunea nulităţii, testamentul reciproc (art. 1036 N.C.civ.), denumit şi conjunctiv. 252

Oricine pretinde un drept ce se întemeiază pe un testament este obligat, potrivit art. 1037 alin. 1 N.C.civ., să dovedească existenţa şi conţinutul lui într-una din formele prevăzute de lege. Validitatea formei şi cuprinsul testamentului vor putea fi dovedite prin orice mijloc de probă, în cazul în care testamentul a dispărut printr-un caz fortuit sau de forţă majoră, ori prin fapte ale unui terţ, fie după moartea testatorului, fie în timpul vieţii acestuia, dar fără ca el să-i fi cunoscut dispariţia. Bineînţeles că testamentul, ca act juridic, este valabil numai dacă testatorul a avut discernământ, iar consimţământul său nu a fost viciat. Cât priveşte viciile de consimţământ, reglementarea aplicabilă este cea generală, însă o reglementare specială priveşte, în noul Cod civil (art. 1038 alin. 2), dolul, acesta putând atrage anularea testamentului chiar dacă manoperele dolozive nu au fost săvârşite de beneficiarul dispoziţiilor testamentare şi nici nu au fost cunoscute de acesta. Interpretarea testamentului se face potrivit regulilor de interpretare a contractelor, dacă ele sunt compatibile cu caracterele juridice ale acestuia (art. 1039). 15.3.1. Formele testamentului Noul Cod civil se referă la următoarele forme ale testamentului, reglementarea fiind, desigur, exhaustivă: testamentul ordinar, care poate fi olograf sau autentic, testamentul privilegiat şi testamentul sumelor şi valorilor depozitate. Pe fond, reglementarea formelor testamentului coincide, în bună măsură, cu cea actuală. A fost eliminat, însă, testamentul mistic sau secret. Astfel, testamentul ordinar poate fi olograf sau autentic. Testamentul olograf trebuie, sub sancţiunea nulităţii, să fie scris în întregime, datat şi semnat de mâna testatorului. Noua reglementare prevede că, înainte de a fi executat, testamentul olograf se va prezenta unui notar public pentru a fi vizat spre neschimbare; în cadrul procedurii succesorale testamentul 253

urmează a fi validat, iar deschiderea şi starea în care se găseşte se constată prin proces-verbal (art. 1042). Testamentul autentic este, potrivit art. 1043 N.C.civ., cel autentificat de un notar public sau de o altă persoană învestită cu autoritate publică de către stat, potrivit legii. Testatorul poate fi asistat de unul sau doi martori, cu ocazia autentificării. În scopul informării persoanelor ce justifică un interes legitim, notarul care autentifică testamentul are obligaţia să îl înscrie, de îndată, în registrul naţional notarial ţinut în format electronic, potrivit legii. Informaţii cu privire la existenţa unui testament nu se pot da decât după decesul testatorului (art. 1046). Testamentele privilegiate au în vedere situaţiile speciale în care asemenea testamente se întocmesc şi în prezent, desigur, însă, cu adaptările corespunzătoare. Asemenea testamente se întocmesc: - în faţa unui funcţionar competent al autorităţii civile locale, în caz de epidemii, catastrofe, războaie ori alte asemenea situaţii excepţionale; - în faţa comandantului vasului ori a înlocuitorului acestuia, dacă testatorul se află la bordul unui vas sub pavilion românesc, în cursul unei călătorii maritime sau fluviale. Aceleaşi condiţii sunt stabilite pentru testamentul întocmit la bordul unei aeronave; - în faţa comandantului unităţii militare ori a înlocuitorului acestuia, dacă testatorul este militar, este salariat sau prestează servicii în cadrul forţelor armate şi nu se poate adresa unui notar public; - în faţa directorului, medicului şef al instituţiei sanitare sau al serviciului, ori, în lipsa acestora, a medicului de gardă, cât timp testatorul este internat într-o instituţie sanitară în care notarul public nu are acces.

254

În toate cazurile este obligatoriu ca testamentul să se întocmească în prezenţa a doi martori. Încheiat în condiţiile arătate, testamentul privilegiat devine caduc la 15 zile de la data când dispunătorul ar fi putut să întocmească un testament ordinar. Se exceptează dispoziţiile testamentare privind recunoaşterea unui copil. Termenul de 15 zile se suspendă dacă testatorul a ajuns într-o stare în care nu îi este cu putinţă să testeze. Testamentul sumelor şi valorilor depozitate este prevăzut de noul Cod civil sub forma unui simplu enunţ; acesta presupune aplicarea condiţiilor de formă prevăzute de legi speciale referitoare la sumele de bani, valorile sau titlurile de valoare depuse la instituţii specializate, sume şi valori ce fac obiectul unor dispoziţii testamentare. Reglementarea cuprinsă în noul Cod civil, referitoare la revocarea voluntară a testamentului, nu aduce inovaţii importante faţă de prevederile ce se aplică în prezent. Trebuie, totuşi, semnalată necesitatea ca revocarea expresă a testamentului făcută prin act autentic, ca şi retractarea unei dispoziţii revocatorii, să fie înscrisă, de îndată, de către notar, în registrul naţional notarial reglementat prin art. 1046 al N.C.civ. Revocarea voluntară a testamentului (art. 1051 N.C.civ.) poate fi expresă sau tacită. În materia revocării testamentului noua reglementare nu aduce noutăţi esenţiale. Revocarea voluntară expresă nu poate fi făcută decât prin act autentic, sau printr-un testament ulterior; testamentul revocator poate avea o formă diferită faţă de cel revocat. Revocarea voluntară tacită a unui testament olograf poate fi făcută şi prin distrugerea, ruperea sau ştergerea sa. Dispoziţia revocatorie poate fi retractată expres, prin act autentic ori prin testament. 15.3.2. Legatul poate fi universal, cu titlu universal ori cu titlu particular; cât priveşte legatul cu titlu universal, noul Cod 255

civil precizează că acesta conferă vocaţie la o fracţiune a moştenirii; prin această fracţiune se înţelege: a) fie proprietatea unei cote-părţi din moştenire; b) fie un dezmembrământ al proprietăţii asupra totalităţii sau a unei cote-părţi din moştenire; c) fie proprietatea sau un dezmembrământ asupra totalităţii ori asupra unei cote-părţi din universalitatea bunurilor determinate după natura sau provenienţa lor. Aceste precizări, cuprinse în art. 1056 N.C.civ., sunt de natură să pună capăt unor controverse teoretice şi unor dificultăţi de ordin practic în domeniul moştenirii testamentare. Cât priveşte efectele legatelor, art. 1060 N.C.civ. prevede că, în cazul în care legatarul nu poate îndeplini sarcina care grevează legatul său, fără a depăşi valoarea bunurilor primite, se va putea libera predând beneficiarului sarcinii bunurile sau valoarea lor. Noul Cod civil stabileşte şi soluţii pentru ipoteza în care legatul are ca obiect bunul altuia şi nu se află în patrimoniul succesoral la data deschiderii moştenirii. În ipoteza în care, la data întocmirii testamentului, testatorul nu a ştiut că bunul nu-i aparţine, legatul este lovit de nulitate absolută. Dacă, însă, testatorul a ştiut că bunul nu este al său, cel însărcinat cu executarea legatului este obligat, la alegerea sa, să dea fie bunul în natură, fie valoarea acestuia de la data deschiderii moştenirii (art. 1064). Soluţia este cea consacrată prin art. 906 C.civ. Noul Cod civil consacră (art. 1067) un drept de preferinţă al creditorilor moştenirii faţă de legatari, prevăzând că dacă legatele cu titlu particular depăşesc activul net al moştenirii, ele vor fi reduse în măsura depăşirii. Iar în ipoteza în care un legat a fost executat fără a se cunoaşte anumite datorii ori sarcini ale moştenirii, moştenitorul, creditorii sau orice persoană interesată poate solicita restituirea de la legatarul plătit, în măsura în care legatul urmează a fi redus.

256

Revocarea judecătorească a legatului a fost păstrată în noua reglementare şi poate fi solicitată pentru neîndeplinirea culpabilă a sarcinii, ca şi pentru ingratitudine, în cazurile enumerate de art. 1069 alin. 2 N.C.civ, anume: a) dacă legatarul a atentat la viaţa testatorului, a unei persoane apropiate lui sau, ştiind că alţii intenţionează să atenteze, nu l-a înştiinţat. Este de observat că, în această ipoteză, spre deosebire de cazul nedemnităţii, nu se cere ca legatarul să fi fost condamnat penal pentru fapta respectivă; b) dacă legatarul se face vinovat de fapte penale, cruzimi sau injurii grave faţă de testator ori la adresa memoriei acestuia. Legatele sunt supuse dispoziţiilor legale privind revocarea voluntară a testamentului. Potrivit art. 1068 alin. 2 N.C.civ., orice înstrăinare a bunului ce face obiectul unui legat, cu titlu particular, consimţită de către testator, chiar dacă este afectată de modalităţi, revocă implicit legatul pentru tot ce s-a înstrăinat. Dreptul la acţiunea în revocarea judecătorească a legatului se prescrie în termen de un an de la data când moştenitorul a cunoscut fapta de ingratitudine ori, după caz, de la data când sarcina trebuia executată. Noua reglementare succesorală păstrează cazurile de caducitate a legatului (art. 1071): la data deschiderii succesiunii, legatarul nu mai este în viaţă ori este incapabil; legatarul este nedemn sau renunţă la legat; legatarul decedează înaintea împlinirii condiţiei suspensive ce afectează legatul, dacă aceasta avea caracter pur personal; bunul ce face obiectul legatului cu titlu particular a pierit în totalitate, din motive ce nu ţin de voinţa testatorului, în timpul vieţii acestuia sau înainte de împlinirea condiţiei suspensive ce afectează legatul. Art. 1073 N.C.civ. consacră expres soluţia aplicată şi în prezent cât priveşte regimul juridic al legatului-sarcină, în sensul că acesta nu va deveni ineficace în cazul în care legatul grevat devine ineficace ori este revocat judecătoreşte; într-o asemenea 257

situaţie moştenitorii ce beneficiază de dreptul de acrescământ au obligaţia executării legatului-sarcină. Dezmoştenirea (art.1074 N.C.civ.) reprezintă dispoziţia cuprinsă în testament prin care testatorul înlătură de la moştenire, în tot sau în parte, unul sau mai mulţi dintre moştenitorii săi legali. Dezmoştenirea poate fi directă, atunci când testatorul dispune înlăturarea unuia sau mai multor moştenitori de la succesiune şi indirectă, când testatorul instituie unul sau mai mulţi legatari. Cât priveşte dezmoştenirea-sancţiune, recunoscută, în literatura de specialitate şi în jurisprudenţa actuală, ca putând fi valabilă, considerăm că aceasta dispare din dreptul nostru succesoral prin aplicarea art. 1009 N.C.civ., potrivit căruia clauzele testamentare prin care s-ar institui o asemenea sancţiune sunt considerate nescrise. Socotind că dezmoştenirea reprezintă, ea însăşi, ca manifestare unilaterală de voinţă, un act juridic, apare firesc ca dispoziţia testamentară ce o conţine să fie supusă cauzelor de nulitate, absolută ori relativă, prevăzute de lege. Este ceea ce prevede art. 1076 N.C.civ.. 15.3.3. Execuţiunea testamentară Testatorul poate numi una sau mai multe persoane, conferindu-le împuternicirea necesară executării dispoziţiilor testamentare. Executorul testamentar trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu şi să accepte misiunea prin declaraţie autentică notarială. Executorul testamentar administrează patrimoniul succesoral pe o perioadă de cel mult doi ani de la deschiderea moştenirii. Puterile executorului nu pot fi transmise altei persoane. Executorul testamentar administrează patrimoniul succesoral, putând cere punerea sigiliilor, inventarierea bunurilor moştenirii; va cere instanţei să încuviinţeze vânzarea bunurilor pentru obţinerea de sume necesare executării legatelor; va încasa 258

creanţele moştenirii şi, dacă este împuternicit prin testament, va plăti datoriile acesteia; va depune diligenţe pentru executarea testamentului şi va apăra validitatea acestuia în caz de contestaţie. Misiunea executorului testamentar este gratuită, dacă prin testament nu s-a prevăzut o remuneraţie care să se plătească din moştenire. Executorul răspunde ca un mandatar pentru executarea misiunii sale. La finele fiecărui an şi la încetarea misiunii sale executorul testamentar este obligat să dea socoteală pentru gestiunea sa. 15.3.4. Capacitatea de a dispune prin testament Noul Cod civil reglementează în general capacitatea de a dispune prin liberalităţi, fără a distinge după cum acestea s-ar face prin acte între vii sau pentru cauză de moarte. Amintim, cât priveşte capacitatea de a dispune prin testament, că în prezent această capacitate este refuzată minorului care nu a împlinit 16 ani şi, bineînţeles, persoanei puse sub interdicţie judecătorească. Minorul care a împlinit 16 ani poate dispune prin testament, dar numai de o jumătate din ceea ce ar putea dispune dacă ar fi major (art. 807 C.civ.). Noul Cod civil (art. 968) prevede că cel lipsit de capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu poate dispune de bunurile sale prin liberalităţi. Amintim, totuşi, că minorul dobândeşte, prin căsătorie, capacitate deplină de exerciţiu (art. 39), iar, cu respectarea condiţiilor prevăzute la art. 272 alin. 2, minorul se poate căsători şi la vârsta de 16 ani. Precizăm, de asemenea că, potrivit art. 40 din N.C.civ., pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului care a împlinit vârsta de 16 ani, capacitate deplină de exerciţiu. 15.3.5. Incapacităţile speciale sunt sancţionate cu nulitate relativă. Ele privesc liberalităţile făcute medicilor, farmaciştilor şi altor persoane în perioada în care, direct sau indirect, acordau îngrijiri de specialitate dispunătorului pentru boala care este cauză 259

a decesului; incapacitatea se aplică şi cât priveşte preoţii sau alte persoane ce acordau asistenţă religioasă. Sunt, tot astfel, lovite de nulitate relativă legatele în favoarea notarului public care a autentificat testamentul, interpretului şi martorilor ce au luat parte la procedura de autentificare, agenţilor instrumentatori în cadrul testamentelor privilegiate, persoanelor ce au acordat în mod legal asistenţă la redactarea testamentului. Aceste incapacităţi speciale, prevăzute de art. 991 N.C.civ., sunt reglementate în premieră de noul Cod civil. 15.3.6. Substituţiile fideicomisare sunt, în prezent, interzise sub sancţiunea nulităţii absolute şi integrale. Noul Cod civil prevede că „o liberalitate poate fi grevată de o sarcină care constă în obligaţia instituitului, donatar sau legatar, de a conserva bunurile care constituie obiectul liberalităţii şi de a le transmite, la decesul său, substituitului desemnat de dispunător” (art. 994). Sub denumirea de liberalităţi reziduale, noul Cod civil îngăduie dispunătorului să stipuleze ca substituitul să fie gratificat cu ceea ce rămâne, la data decesului instituitului, din donaţiile sau legatele făcute în favoarea acestuia din urmă (art. 1001). Aşa fiind, noua reglementare civilă nu numai că îngăduie substituţia fideicomisară în materia legatului, dar o reglementează şi pentru donaţii. Trebuie să precizăm, totuşi, că substituţia funcţionează numai la „prima generaţie”, dat fiind că, potrivit art. 996 alin. 3, substituitul nu poate fi supus obligaţiei de conservare şi transmitere a bunurilor. 15.3.7. O inovaţie în domeniul liberalităţilor sub condiţie sau cu sarcină priveşte (art. 1006) posibilitatea revizuirii condiţiilor şi a sarcinilor, care poate fi cerută instanţei de judecată dacă, din motive imprevizibile şi care nu-i pot fi imputate, condiţiile sau sarcinile au devenit extrem de dificile sau excesiv de oneroase pentru beneficiar. 260

Este consacrată expres (art.1010) posibilitatea confirmării unei liberalităţi de către moştenitorii universali ori cu titlu universal ai dispunătorului, aceştia renunţând la dreptul de a opune viciile de formă sau orice alte motive de nulitate. Confirmarea nu poate, desigur, să prejudicieze drepturile terţilor. 15.3.8. Revocarea voluntară a testamentului (art. 1051 şi urm.) se poate face, în tot sau în parte, printr-un act autentic notarial sau printr-un testament ulterior (revocare expresă) ori prin distrugerea sau ştergerea testamentului olograf (revocarea tacită). Dispoziţia revocatorie poate, la rândul ei, să fie retractată expres, prin act autentic sau prin testament. 15.4.

Rezerva succesorală

Rezerva succesorală urmează, în principal, regulile actuale. Rezerva este partea din bunurile moştenirii la care moştenitorii rezervatari au dreptul în virtutea legii, chiar împotriva voinţei lui de cujus manifestată prin liberalităţi sau dezmoşteniri. Sunt moştenitori rezervatari, ca şi în prezent, soţul supravieţuitor, descendenţii şi ascendenţii privilegiaţi ai defunctului. O inovaţie importantă priveşte reglementarea întinderii rezervei succesorale, renunţându-se la actualul mod de stabilire a întinderii rezervei descendenţilor (în funcţie de numărul lor). Aşa fiind, potrivit art. 1088 N.C.civ., rezerva succesorală a fiecărui moştenitor rezervatar este de jumătate din cota succesorală care, în absenţa liberalităţilor sau dezmoştenirilor, i sar fi cuvenit ca moştenitor legal. Art. 1089 N.C.civ. defineşte cotitatea disponibilă ca fiind partea din bunurile moştenirii care nu este rezervată prin lege şi de care defunctul poate dispune în mod neîngrădit, inclusiv prin liberalităţi. Este consacrată, de asemenea, cotitatea disponibilă specială a soţului supravieţuitor (art. 1090 N.C.civ). Potrivit textului (alin.1), liberalităţile neraportabile făcute soţului 261

supravieţuitor, care vine la moştenire cu descendenţi ce nu provin din căsătoria sa cu defunctul, nu pot depăşi un sfert din moştenire şi nici partea descendentului care a primit cel mai puţin. Noua redactare a textului are avantajul de a elimina unele neclarităţi ale prevederilor actuale (art. 939 C.civ.), printre altele cele legate de referirea la copiii din altă căsătorie cu o formulă ce poate include şi copiii din afara căsătoriei defunctului. Textul cel nou nu mai vorbeşte, de altfel, despre copii, ci are în vedere, cum era şi firesc, pe descendenţii lui de cujus. Reglementarea reducţiunii liberalităţilor excesive (art. 1091 şi urm. N.C.civ.) urmează reglementarea actuală. Valoarea masei succesorale în funcţie de care se determină rezerva succesorală şi cotitatea disponibilă se stabileşte prin: a) determinarea activului brut al moştenirii, prin însumarea valorii bunurilor existente în patrimoniul succesoral la data deschiderii moştenirii; b) determinarea activului net al moştenirii prin scăderea pasivului succesoral din activul brut; c) reunirea fictivă, exclusiv pentru calcul, la activul net, a valorii donaţiilor făcute de cel care lasă moştenirea. După deschiderea moştenirii, liberalităţile care încalcă rezerva succesorală sunt supuse reducţiunii, la cerere. Art. 1095 N.C.civ. prevede un termen de prescripţie de trei ani pentru acţiunea în reducţiunea liberalităţilor excesive; acest termen curge de la deschiderea moştenirii ori, după caz, de la data când moştenitorii rezervatari au pierdut posesia bunurilor ce formează obiectul liberalităţilor. Pentru liberalităţile excesive necunoscute de moştenitorii rezervatari, prescripţia curge de la data când aceştia au aflat de existenţa şi de caracterul lor excesiv. Ordinea reducţiunii, stabilită prin art. 1096 N.C.civ., este neschimbată faţă de reglementarea actuală. Principalul efect al reducţiunii constă în ineficacitatea legatelor sau, după caz, în 262

desfiinţarea donaţiilor, în măsura necesară întregirii rezervei succesorale (art. 1097 alin. 1). 15.5.

Opţiunea succesorală

Succesibilul – persoană care îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege spre a putea moşteni, dar care nu şi-a exercitat încă dreptul de opţiune succesorală – poate accepta moştenirea sau poate renunţa la ea. Opţiunea succesorală este, sub sancţiunea nulităţii absolute, indivizibilă şi nu poate fi afectată de nicio modalitate (art. 1101 N.C.civ.). Moştenitorul care, în temeiul legii ori al testamentului, cumulează mai multe vocaţii la moştenire are, pentru fiecare din ele, un drept de opţiune distinct (art. 1102). Principala inovaţie adusă de noul Cod civil în această materie este stabilirea unui termen de opţiune succesorală de un an de la deschiderea moştenirii (art.1103) faţă de termenul de 6 luni existent în prezent. Reglementarea cuprinsă în noul Cod civil nu elimină posibilitatea continuării unor discuţii privind natura termenului de opţiune, deşi se prevede expres că termenului astfel stabilit i se aplică prevederile legale referitoare la suspendarea şi repunerea în termenul de prescripţie (art. 1103 alin. final). Noua reglementare este completată cu prevederi ce îngăduie prorogarea termenului de opţiune, anume în ipoteza în care succesibilul a cerut, înainte de exercitarea dreptului de opţiune, întocmirea inventarului; în acest caz, termenul de opţiune nu se va împlini mai curând de două luni de la comunicarea procesului-verbal de inventariere (art. 1104). Este prevăzută posibilitatea acceptării succesiunii, de către creditorii succesibilului, pe cale oblică, dar numai în limita îndestulării creanţei lor (art. 1107); consacrarea expresă a acestui drept al creditorilor se face în sensul părerii dominante în doctrină şi pune capăt discuţiilor existente până în prezent în această privinţă. 263

Este reglementat dreptul creditorilor de a cere instanţei revocarea renunţării frauduloase, dar numai în ce îi priveşte şi numai în trei luni de la data când au cunoscut renunţarea (art. 1122 N.C.civ.). Este vorba, aşadar, despre acţiunea pauliană. Noua reglementare nu mai distinge între acceptarea pură şi simplă şi acceptarea sub beneficiu de inventar a succesiunii, prevăzând doar că moştenitorii legali şi legatarii universali sau cu titlu universal răspund pentru datoriile şi sarcinile moştenirii numai cu bunurile din patrimoniul succesoral, proporţional cu cota fiecăruia (art. 1114 alin. 2). Dimpotrivă, potrivit alin. 3, legatarul cu titlu particular nu este obligat să suporte datoriile şi sarcinile moştenirii; cazurile în care, prin excepţie, acesta răspunde pentru pasivul moştenirii, dar numai cu bunul sau cu bunurile ce formează obiectul legatului, sunt aceleaşi ca în actuala reglementare, unul dintre ele fiind acela când celelalte bunuri ale moştenirii sunt insuficiente pentru plata datoriilor şi sarcinilor moştenirii. Răspunderea ultra vires hereditatis a fost păstrată, totuşi, cu titlu de sancţiune, pentru succesibilul care, cu rea-credinţă, a sustras bunuri din patrimoniul succesoral, ori a ascuns o donaţie supusă raportului ori reducţiunii. Acesta este socotit a fi acceptat moştenirea chiar dacă anterior renunţase la ea; el nu va avea niciun drept la bunurile sustrase sau ascunse şi, după caz, va fi obligat să raporteze ori să reducă donaţia ascunsă fără a participa la distribuirea bunului donat. În fine, moştenitorul vinovat este ţinut să plătească datoriile şi sarcinile moştenirii proporţional cu cota sa din moştenire, inclusiv cu propriile sale bunuri. Revocarea renunţării la succesiune poate avea loc, ca şi în prezent, în tot cursul termenului de opţiune, dar numai dacă moştenirea nu a fost deja acceptată de alţi moştenitori care au vocaţie la partea ce i-ar reveni renunţătorului (art. 1123 N.C.civ.). Un termen de prescripţie de 6 luni a fost reglementat pentru 264

dreptul la acţiunea în anularea acceptării sau renunţării; termenul curge din momentul în care titularul dreptului la acţiune a cunoscut cauza de nulitate relativă, iar în caz de violenţă, de la încetarea acesteia (art. 1124 N.C.civ.). Sezina este definită ca fiind stăpânirea de fapt exercitată asupra patrimoniului succesoral şi care conferă moştenitorilor şi dreptul de a administra acest patrimoniu şi de a exercita drepturile şi acţiunile lui de cujus (art. 1125). În prezent (art. 653 alin. 1 C.civ.), sunt moştenitori sezinari numai descendenţii şi ascendenţii defunctului. Acestora li se adaugă, potrivit noului Cod civil, soţul supravieţuitor; beneficiază de sezină numai ascendenţii privilegiaţi, iar în lipsa acestora colateralii privilegiaţi (art. 1126 alin. 1). 15.6. Raportul donaţiilor Reprezintă obligaţia pe care o au între ei, unii faţă de alţii, descendenţii şi soţul supravieţuitor ai defunctului care vin efectiv şi împreună la moştenirea legală, de a readuce la moştenire bunurile pe care le-au primit cu titlu de donaţie de la de cujus, cu excepţia cazului când acesta a dispus scutirea de raport a donaţiei. În ipoteza scutirii de raport a donaţiei, prin voinţa donatorului, donaţia nu va mai avea caracterul unui simplu avans asupra moştenirii, ci va fi definitivă. În dreptul succesoral românesc nu sunt raportabile în temeiul legii decât donaţiile, iar nu şi legatele. Raportul ţine de moştenirea legală. Sunt, în prezent, aplicabile prevederile art. 751 C.civ. şi art. 3 din Legea nr. 319/1944. Reglementarea raportului donaţiilor este păstrată de noul Cod civil (art. 1146-1154). În cazul renunţării la moştenirea legală, succesorul nu are obligaţia de raport, putând păstra donaţia primită în limitele cotităţii disponibile. 265

În afara descendenţilor şi a soţului supravieţuitor, dreptul de a cere raportul îl au doar creditorii personali ai acestora, pe cale oblică. Raportul se face prin echivalent; donatarul nu poate fi obligat să facă raportul în natură (art. 1151). Dreptul de a solicita raportul se prescrie în trei ani de la data când cel îndreptăţit să-l ceară a cunoscut donaţia, dar nu înainte de deschiderea moştenirii, sau de la data la care bunul a fost predat donatarului. 15.7.

Partajul de ascendent

Este un act juridic mixt; pe de o parte, reprezintă o donaţie sau o dispoziţie testamentară, iar pe de altă parte, un act de împărţeală. Împărţeala nu are, însă, ca scop, lichidarea unei indiviziuni, ci prevenirea naşterii unei asemenea stări între descendenţii dispunătorului la deschiderea moştenirii. Împărţeala de ascendent se poate face numai de părinţi sau de ceilalţi ascendenţi, în favoarea descendenţilor lor. Sub sancţiunea nulităţii absolute, această împărţeală trebuie să respecte regulile prevăzute de lege pentru donaţii şi testamente, inclusiv acelea referitoare la capacitate, consimţământ, obiect etc. Descendenţii între care se face împărţeala trebuie să aibă vocaţie succesorală utilă, în nume propriu sau prin reprezentare. Art. 1160-1163 N.C.civ. menţine reglementarea actuală a partajului de ascendent. Noua reglementare prevede (art. 1162) că, dacă în partajul de ascendent nu au fost cuprinse toate bunurile moştenirii, bunurile necuprinse se vor împărţi potrivit legii; tot astfel, dacă prin partajul de ascendent se încalcă rezerva succesorală a vreunui descendent ori a soţului supravieţuitor, sunt aplicabile prevederile referitoare la reducţiunea liberalităţilor excesive. 266